PERSPECTIVA LINGVISTICĂ ASUPRA COMUNICĂRII

1. Distincţia limbă - limbaj: definiţii

Prin definiţie limbajul este „un sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific
oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele” respectiv, „limba
unei comunităţi istoric constituite”. Simultan, limba poate fi defi-nită drept „limbajul unei
comunităţi umane istoriceşte constituit” (McQuail, 1999, 72-73).

De fapt, din punct de vedere lingvistic (prin referire clară şi strictă la sisteme naturale de
comunicare), limbajul este conceput ca o aptitudine, o facultate umană, în timp ce limbile sunt
realizări concrete ale acestei aptitudini. Limbajul este un sistem, o colecţie de semne,
manipulată de către agenţii care îl utilizează (McQuail, 73).

2. Istoricul studiului limbii

Încă din Antichitate a fost elaborată o teorie a limbii, iniţial încadrată în filosofie. Platon a
studiat natura cuvintelor şi le-a cla-sificat pe acestea în părţi de vorbire (nume şi verb).
Aristotel a explicat natura părţilor de vorbire prin trăsăturile lor de conţinut. În secolul XVII
(Gramatica de la Port-Royal) categoriile limbii au fost considerate drept reflexe ale
categoriilor gândirii, astfel încât categoriile lingvistice erau considerate drept universale după
modelul categoriilor logice (care ar fi avut acest caracter de univer-salitate) . Studiul limbilor
vechi (greaca şi latina) a dus la ela-borarea unei gramatici foarte structurate care a fost
aplicată meca-nic limbilor mai noi. La începutul secolului XIX limba a fost analizată din
perspectivă istorico-comparativă, punându-se accent pe specificul său naţ ional (Coteanu,
Wald, 1981, 178-179). Coti-tura decisivă are loc odată cu lucrarea lui Ferdinand de Saussure
Curs de lingvistică generală (1906-1911) în care limba este con-cepută ca un sistem de semne
opus categoric vorbirii ca o realizare individuală: „limba este o instituţie socială ”. Ca
instituţie socială, limba este un sistem organizat de semne ce exprimă idei; ea repre-zintă
aspectul codificat al limbajului. După Saussure lingvistica este ştiinţa care studiază regulile
acestui sistem organizat prin care se produce sensul. Limbajul, afirmă Saussure, este
segmentabil, deci poate fi analizabil – un lingvist trebuie să identifice opoziţiile, abaterile care
îi permit unei limbi să funcţioneze şi să semnifice (Mattelart, Mattelart, 2000, 65-66).

Odat ă cu Ferdinand de Saussure se dezvoltă curentul structu-ralist în analiza limbajului.

Această direcţie de analiză teoretică a ajuns la elaborarea unei metode riguroase de studiere a
limbii. Structuralismul preconiza un nou formalism care acorda prioritate relaţiilor faţă de
termeni, neglijând natura lor, ceea ce a dus la extrema prelucrării abstracte a structurilor
relaţionale în glosema-tică şi distribuţionalism prin analiza logico-matematică a limbii
(Coteanu, Wald, 1981,183).

Reacţia faţă de structuralism a venit prin gramatica generativ-transformaţională care a fost

axată pe cercetarea creativităţii limbii, creativitatea fiind localizată în competenţa lingvistică a
vorbi-torului (Coteanu, Wald, 1981, 184). Competenţa lingvistică repre-zintă astfel
posibilitatea vorbitorului de a produce şi a înţelege, pe baza unui număr finit de reguli, un
număr infinit de fraze. Pentru explicarea creativităţii lingvistice gramatica generativ-
transforma-ţională face distincţia între structura de adâncime a limbii şi structura de suprafaţă
a limbii şi afirmă c ă de la prima se trece la a doua printr-o succesiune de transformă ri.
Principiul fundamental al gramaticii generativ-transformaţionale afirmă că există o anumită
organizare a unităţilor în structura de adâncime a limbii. Noam Chomsky în Cartesian
Linguistics susţine că „fiecare limbă poate fi considerată ca o relaţie particulară între sunet şi
sens. [...] Tre-buie să considerăm gramatica unei limbi ca un sistem de reguli care
caracterizează structurile de adâncime şi de suprafaţă şi rela-ţiile lor transforma ţionale şi care
– pentru a da seama de aspectul creator al utilizării limbii – le caracterizează într-un domeniu
infi-nit de structuri de suprafaţă şi de adâncime cuplate.” (Lohisse, 2002,57-58)

3. Abordări în studiul limbii

3.1. Structuralismul

Punctul de plecare al acestui tip de abordare îl constituie con-cepţia lui Ferdinand de Saussure
prin care se intenţiona consti-tuirea unei ştiinţe generale a tuturor limbajelor (vorbite sau nu),
a tuturor semnelor sociale. Saussure considera că „se poate concepe o ştiinţă care studiază
viaţa semnelor în sânul vieţii sociale... o vom numi semiologie (de la grecescul semeion =
semn). Ea ne va învăţa în ce constau semnele şi ce legi le conduc.” (Mattelart, Mattelart,
2001, 65). Ferdinand de Saussure a lansat astfel teza autonomiei limbajului, potrivit căreia
cuvântul sau semnul lingvistic uneşte un concept (semnificat) şi o imagine a acestuia (Drăgan,
1996, 19; McQuail, 1999, 74).

În 1929 la Congresul filologilor slavi ţinut la Praga, Roman Jakobson foloseşte pentru prima
dată termenul de structură şi sus-ţine că limba este un sistem care nu cunoaşte alt ă ordine
decât a sa proprie (Lohisse, 2002, 48). Respectând acest principiu de ima-nenţă, Jakobson
descoperă şi sistematizează regulile de funcţionare ale limbajului. El formulează un model al
comunică rii plecând de la teoria matematică a informaţiei; mai mult, prin generalizarea
valorii euristice a conceptelor de cod, codare, decodare, redun-danţă, mesaj şi informaţie,
Jakobson sugerează aplicabilitatea aces-tei grile şi în ştiinţele sociale (Mattelart, Mattelart,
2001, 70).

Roland Barthes, în lucrarea sa Elements de semiologie, defi-neşte semiologia drept „ştiinţ a

care are ca obiect orice sistem de semne, oricare ar fi substanţa acestuia şi limitele lui:
imagini, ges-turi, sunete ale melodiei sau obiecte, iar complexele acestor sub-stanţe care se
regăsesc în rituri, protocoale sau spectacole, con-stituie, dacă nu «limbaje», cel puţin sisteme
de semnificaţii” (Mattelart, Mattelart, 2001, 66-67). Barthes ordonează structura semiologiei
în patru domenii mari:

Limbă şi vorbire; 2. Semnificant şi semnificat; 3. Sistem şi sintagmă; 4. Denotaţie şi

conotaţie.

În concepţia lui Barthes limba este un sistem organizat de semne, fiecare semn având un
aspect dublu:

aspectul audibil şi perceptibil (semnificantul);

 aspectul compus în semnificant şi purtat de el (numit semni-ficatul).

Între semnificant şi semnificat, afirmă Barthes, există un raport de semnificare (Mattelart,

Mattelart, 2001, 66-67).

3.2. Universalismul lingvistic

Universalismul lingvistic apare ca o reacţie la relativismul lingvistic şi are la bază teza

conform căreia limba ne dirijează interpretarea la care ne supune experienţa de viaţă. Această
per-spectivă de analiză a limbii consideră că anumite interpretări lip-sesc dintr-o comunitate
lingvistică tocmai din cauza limbii. Expresia sintetică a universalismului lingvistic este
ipoteza Sapir-Whorf: „lumea reală se bazează, în mare parte, inconştient pe habi-tudinile
lingvistice ale grupului. Diversele comunităţi tră iesc în lumi diferite, nu în aceeaşi lume în
care doar denumirile diferă. Noi, ca indivizi, vedem, auzim sau ne trăim experienţele în felul
nostru, din cauza obiceiurilor lingvistice ale comunităţii căreia îi aparţinem şi care ne conduc
la anumite opţiuni interpretative” (McQuail, 1999, 80).

Noam Chomsky a dezvoltat o perspectivă de înţelegere a limbii conform căreia structura

gramaticală a tuturor limbilor este dirijată de principii universale, astfel încât copiii au de la
naştere capa-citatea de a recunoaşte limba pe care o folosesc (Marcus, 1986, 12-13). Aceste
principii universale (sau reguli fundamentale) fac parte din structura de adâncime a limbii.
Structura de adâncime reglează exprimarea limbii, văzută ca structură de suprafaţă . Limba nu
limitează capacitatea de a gândi pentru că orice om normal dispune de la naştere de o schemă
conceptuală originară, acest fapt extinzându-se şi la nivelul colectivităţii. Fiecare comunitate
ling-vistică îşi construieşte limba pe baza aceloraşi principii universal valabile, limbă care, pe
măsură ce necesităţile de exprimare se schimbă, se modifică ea însăşi (McQuail, 1999, 77).

3.3. Pragmatica

Obiectivul analizei pragmatice asupra limbii îl constituie ten-tativa de a afla ce face sau ce
urmăreşte vorbitorul prin faptul că el rosteşte anumite cuvinte (Lohisse, 2002, 171-172).

Ch. S. Pierce, fondatorul pragmaticii a definit semnul drept „ceva care stă în locul altcuiva
pentru ceva în oricare aspect sau oricare posibilitate.” (Mattelart, Mattelart, 2001, 24). Semnul
se adresează cuiva, deci creează în mintea acelei persoane un semn echivalent sau un semn
mai dezvoltat. Semnul creat este interpre-tantul prim al semnului. Conform lui Pierce semnele
sunt de trei tipuri: (a) Icon; (b) Index; (c) Simbol.

Pragmatica urmăre şte astfel să ajungă la interpretarea corectă a intenţiei vorbitorului. În

prim-plan apar subiecţ ii participanţi la comunicare, contextul interlocuţiunii având un rol
decisiv în înţele-gerea reciprocă dintre indivizii umani. Extrem de importantă este în
pragmatică problema sensului: sistemul de comunicare fiind foarte complex, pentru a-i releva
sensul trebuie evocat nu doar contextul enunţării ci şi competenţele culturale ale
interlocutorilor, determin ările lor psihologice şi filtrele de interpretare pe care le interpun
indivizii între mesajele pe care le vehiculează între ei.
3.4. Şcoala de la Palo Alto

Şcoala de la Palo Alto a clasificat comunicarea în analogică şi digitală şi a stabilit distincţia

dintre limbaj şi metalimbaj. Meta-limbajul este reprezentat de toate cuvintele sau frazele care,
ple-când de la enunţ, desemnează şi gestionează enunţarea. Spre deo-sebire de mesajele
limbii, metamesajele nu sunt explicite sau digitale, ci sunt transmise sub formă analogică – de
unde distincţia operată de reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto între:

Limbajul digital – care are o sintaxă logică foarte complexă şi relativ accesibilă, dar nu
posedă o semantică adecvată pentru relaţie;

Limbajul analogic – posedă semantica, dar nu şi sintaxele potrivite unei definiri ne-
echivoce a naturii relaţiei (Petcu, 2002, 28-29).

Termenul „digital”, folosit astăzi pentru numere şi calculatoare, este utilizat de P. Watzlawick
în sensul de „discret”, definind ele-mentele comunicării care sunt cuvinte obişnuite dar şi
gesturi spe-cifice cu un sens general acceptat. Termenul „analogic” descrie un tip de
comunicare în care reprezentarea evocă într-o anumită măsura lucrul la care se referă. De
exemplu, fluturatul unui pumn în faţa unei persoane îi va evoca acesteia ideea de violenţă.

3.5. Filosofia lingvistică: Teoria actelor de vorbire – J. L. Austin

J. L. Austin, în lucrarea How to Do Things with Words, stabi-leşte o distincţie fundamentală

între a spune ceva şi a face ceva. În concepţ ia lui Austin, orice propoziţie spune sau exprimă
ceva şi ceea ce se spune prin ea este de multe ori o descriere a unor acte umane (Mattelart,
Mattelart, 2001, 108). Propoziţiile sunt clasi-ficate de Austin în (Reboul, Moesch, 2001, 23-
26):

Constatative (descriptive) – corespund propoziţiilor conside-rate de regulă ca

exprimând idei susceptibile de a fi adevărate sau false, adică sunt propoziţii declarative.
Austin stabileşte diferenţa între a spune un lucru şi a face un lucru.

Performative – este cazul în care atunci când se spune un lucru chiar se face sau
realizează acest lucru. De exemplu, dacă spun propoziţia „promit” chiar realizez actul de a
promite. În această situaţie există o suprapunere între a spune un lucru şi a face un lucru.

Pentru J. L. Austin, a spune ceva înseamnă de fapt trei acte distincte:

Actul fonetic (a emite sunetele);

Actul fatic (a emite cuvinte care se ordonează conform unei anumite construcţii
gramaticale);

Actul rhetic (a emite cuvinte care au o anumită semnificaţie sau referinţă).

Potrivit teoriei actelor de vorbire, oricare frază completă cores-punde în întrebuinţare

îndeplinirii a cel puţin unui act de limbaj (Mattelart, Mattelart, 2001, 108). Există astfel trei
tipuri fundamen-tale de acte de limbaj (Reboul, Moerscher, 2001, 25):
a. Actul locuţionar – este un act ce se îndeplineşte prin simplul fapt de a spune ceva;

b. Actul ilocuţionar – un act ce se îndeplineşte în actul de a zice;

c. Actul perlocuţionar – un act ce se îndeplineşte prin faptul că se zice ceva.

Distincţia act locuţionar – actul ilocuţionar reia distincţia dintre vorbirea performativă şi cea
constatativă. În acest fel, spune Austin, aceeaşi rostire poate avea funcţionalităţi diferite. De
exem-plu, dacă eu spun „deschide uşa”, atunci realizez în actul rostirii fie o rugăminte, fie un
sfat, fie o poruncă. Limba este astfel înţe-leasă doar în forma în care ea apare ca vorbire şi
este explicată prin actele individuale de vorbire (Lohisse, 2002, 174-175).

3.6. Ştiinţele cognitive

Ştiinţele cognitive au drept scop explicarea funcţionării minţii umane. Ipoteza de bază a
variatelor lucrări subsumate acestei direcţii de abordare a comunicării este teza că, în ciuda
diferenţelor evidente care există între creierul uman şi ma şini, nu există, în principiu, nici un
motiv să nu se poată obţină aceleaşi rezultate cognitive cu ajutorul creierului sau al maşinii
(adică să se obţină aceea şi funcţionare) (Reboul, Moerscher, 2001, 8-9). Dacă acest lucru
reuşeşte, atunci se poate spune că există o echivalenţă func-ţională între creier şi maşină. În
acest moment ştiinţ ele cognitive sunt interesate să găsească un răspuns la întrebările cu
relevanţă lingvistică:

Cum se obţine o informaţie nouă – care este raportul dintre percepţie şi reprezentarea
simbolică?

Cum este reprezentată informaţia şi ce operaţii i se pot aplica? Abordarea lingvistică

din ştiinţele cognitive (abordarea lingvistică a comunicării) este reprezentată de noua
pragmatică propusă şi dezvoltată de Daniel Sperber şi David Wilson (Reboul, Moerscher,
2001, 61). Cei doi autori consideră că interpretarea enunţurilor implică două tipuri de procese
lingvistice:

Procese codice şi lingvistice; 2. Procese inferenţiale şi prag-matice.

Potrivit lui Sperber şi Wilson (Reboul, Moerscher, 2001, 60) în interpretarea oricărui enunţ
există două etape: (a) Etapa codică; (b) Etapa inferenţială. Etapa codică a fost studiată de mai
multe ştiinţe:

Fonologie (care se ocupă cu studierea sunetelor limbii şi modalitatea lor de articulare);

Sintaxă (care reprezintă studiul modului în care se articu-lează cuvintele pentru a

forma fraze şi încearcă să delimiteze regu-lile formale ce permit distincţia între frazele bine
formate şi cele rău formate);

Semantică (aceasta reprezintă analiza semnificaţiei cuvin-telor şi a modului în care

semnificaţiile diferitelor cuvinte se com-bină între ele pentru a da înţeles frazelor).

Etapa inferenţială, afirmă Sperber şi Wilson, trebuie să fie stu-diată de ştiinţele cognitive şi de
noua pragmatică. Interpretarea enunţurilor se face prin procesele inferenţiale care iau drept
pre-misă forma logică a enunţului şi alte informaţii care constituie un context de comunicare.
Contextul se compune din date imediat perceptibile extrase din situaţie sau din circumstanţele
fizice, pre-cum şi din datele rezultate din interpretarea unui enunţ anterior. Această totalitate
este numită de Sperber şi Wilson cadrul cognitiv al individului uman (Reboul, Moerscher,
2001, 61) şi este alcătuită din ansamblul a ceea ce el ştie şi ansamblul informaţiilor la care are
acces. Activitatea cognitivă a omului are drept scop construirea şi modificarea reprezentării pe
care o are un individ despre lume. Comunicarea are, în acest sens, un rol important în
progresul cunoaşterii: ea permite individului să adauge informaţii noi la cele existente.

3.7. Sociolingvistica

Sociolingvistica este diferită de lingvistica clasică, deoarece că aceasta din urmă este centrată
pe presupoziţia caracterului autonom al limbajului (în lingvistica clasică limbajul este studiat
inde-pendent de contextul social, economic sau cultural în care se mani-festă şi exist ă).
Sociolingvistica actuală studiază relaţia dintre com-portamentul lingvistic şi structura
relaţiilor sociale care stau la baza lui (Comşolan, Borchin, 2002, 120). Pentru aceasta ea are
drept concept central termenul de comunitate lingvistică, care a fost definit de Gumpertz drept
„orice asociere umană caracterizată de interacţiuni regulate şi frecvente prin intermediul
corpului comun de semne verbale, distincte de alte asocieri similare prin diferenţe
semnificative referitoare la utilizarea limbajului.” (Lohisse, 2002, 162). În cadrul
sociolingvisticii actuale se dezvoltă o serie de direcţii distincte de analiză (McQuail, 1999, 82-
86):

Studiul limbajelor speciale asociate tipurilor intensive şi relaţiilor exclusive de

interacţiune socială. De exemplu, Miller şi Form au arătat că dezvoltarea jargonului, a
limbajelor tehnice, a argoului reprezintă o parte a unei culturi ocupaţionale.

Examinarea relaţiilor şi raporturilor dintre status-ul unei ierarhii sociale şi folosirea

limbajului. Astfel, după Gumperz, „controlul asupra resurselor comunicatorilor variază foarte
mult în funcţie de poziţia individului în sistemul social. Nevoia lui de a utiliza facilităţi
verbale este cu atât mai redusă, cu cât este mai limitată sfera sa de activitate şi mai omogen
mediul social în care interacţionează.” Un exemplu, este ipoteza Sapir - Whorf, conform
căreia limba modelează cultura şi percepţia oamenilor asupra lumii.

Analiza relaţiilor dintre forma limbajului, procesul de socia-lizare şi experienţele de

viaţă. Bernstein a studiat limbajul din per-spectivă politico-educaţională şi a demonstrat că
diferenţele ver-bale sunt strâns legate de socializare şi de potenţialul social ulterior al unei
persoane; structura de clasă limitează accesul la codurile elaborate, tinzând să limiteze accesul
la formele de acţiune socială relativ independente de context şi universale, care sunt legate
slab de structurile locale.

Modelul inferenţial al comunicării – P. Grice şi D. Lewis au considerat că procesul de

comunicare echivalează cu producerea şi interpretarea de indicii sau semne. Premisa de lucru
a acestei direc-ţii de abordare din sociolingvistica actuală este ideea că mesajul în sine este
întotdeauna incomplet, astfel încât receptorul trebuie să-l completeze (să-l îmbogăţească)
făcând inferenţe pe baza cunoştin-ţelor sale şi a datelor obţinute din situaţia în care are loc
comu-nicarea.

Analiza lingvistică a mitului – distincţia lui R. Barthes între denotaţie şi conotaţie este
preluată de A. J. Greimas în termeni particulari ai mitului. Greimas arată că această distincţie
se aplică atunci când analiza structurală încearcă să sistematizeze şi să izo-leze toate faptele
care depăşesc limbajul prim sau limbajul de bază, astfel încât orice formă de ideologie care
trece prin acest limbaj secund al conotaţiei este decalată în raport cu limbajul prim al
denotaţiei.