UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI

Tema: Evoluția conceptului european în evul mediu

Profesor:
dr., conf.univ. Lidia PĂDUREAC
(text, noțiuni, bibliografie, hărți)

1. Geneza conceptului european medieval

2. Impactul creștinismului asupra conceptului european
3. Evoluția ideii europene în secolele XV-XVII

1. Geneza conceptului european medieval

În Europa de vest evul mediu începe cu secolul al V-lea, odată cu destrămarea
Imperiului Roman. În pofida fărâmițărilor politice și teritoriale, popoarele de pe
continentul european păstrează o serie de caracteristici comune, impuse, în mare parte,
în timpul romanizării (aspect studiat în tema precedentă). Criza Imperiul de Apus cu
centrul la Roma s-a accentuat din cauza conflictelor interne şi a marii migraţii a
popoarelor. În 476 ultimul împărat Romulus Augustus a fost omorât de germanici, iar
însemnele puterii regale au fost transmise la Constantinopol, dovadă a faptului că acest
oraş deja era recunoscut ca centru spre care s-a deplasat focarul valorilor romane. Pe
teritoriile fostului imperiu de apus s-au format o mulţime de regate barbare, care
reprezintă geneza statalităţii medievale.
Marea migraţie a popoarelor a afectat mai puţin Imperiul de Răsărit numit și Bizantin
care şi-a asumat rolul de păstrător şi promotor a valorilor civilizaţiei romane. Chiar dacă
Roma a căzut, totuşi împăraţii din Constantinopol se considerau suzerani ai întregii lumi
creştine şi încercau să-şi păstreze autoritatea, cel puţin declarativ şi asupra părţii de
Apus a fostului imperiu. Împăratul bizantin Iustinian a reuşit, între 533-553, să
recucerească o parte din vechiul Imperiu din Occident şi Africa, creând senzaţia că
vechea structură imperială se va reface. Dar în timp ce Iustinian îşi propunea să
restabilească legitimitatea şi unitatea imperială în cadrul geografic tradiţional, forţe nou
apărute pe scena istoriei - „barbarii” germanici şi Biserica creştină încercau să
construiască o nouă realitate.
Regii germani care pretindeau la teritoriile fostului imperiu de apus erau nevoiţi să se
confrunte cu pretenţiile Constantinopolului. Din 640 în timpul împăratuluil Heraclius
imperiul de răsărit a fost grecizat şi are loc o îndepărtare treptată de identitatea romană.
Toţi regii din fostul Imperiu Roman erau apreciaţi de împăratul bizantin în calitate de
supuşi, deși partea de vest a continentului nu era real în subordinea Constantinopolului.
Oficial Imperiul Bizantin se numea Ramania, iar locuitori – romanioi. Spre deosebire de
fostul Imperiu Roman Bizanţul nu a pus la bază identitatea etnică, dar s-a dezvoltat ca
un imperiu creştin, promovând valorile civilizaţie greceşti şi romane.
În secolele V-VII, în pofida aceleiași religii creștine s-a menținut o divizare a
continentului în doua mari parți: estică – bizantină și vestică – eterogenă pe o bază
romanizată. Partea Occidentala va folosi tot mai des termenul Europa, pentru prima
data inclusiv în scopuri politice, nu doar geografice, iar parte Orientală va folosi
termenul Imperiu. Din acea perioadă există doar câteva menţiuni a termenului Europa la
cronicari: Beda Venerabilul utiliza de vreo două ori cuvântul Europa în Istoria
ecleziastică.
În urma marii migrații a popoarelor pe ruinele Imperiului Roman de Apus s-au
constituit o serie de formațiuni statale, numite regate barbare – acestea reprezentau o
sinteză a culturii popoarelor romanizate cu cele migratoare. Majoritatea din aceste
regate (vizigot, ostrogot etc.) au rezistat puțin în timp datorită faptului că triburile
invadatoare încă nu abandonase modul migrator de viață. Regatul care s-a transformat
1
în Imperiu și a cucerit o mare parte din Europa Centrală și de Vest a fost regatul
francilor. Francii erau un popor germanic stabilit în Gallia, care se convertise la
creștinism. Apogeul de dezvoltare a acestui regat a avut loc în timpul lui Carol cel Mare
(768-814), care prin războaie a reușit să extindă hotarele. În anul 795, Papa Leon al III-
lea l-a proclamat pe Carol I drept protector al Romei, iar în ziua de Crăciun a anului 800
l-a proclamat pe regele francilor drept împărat al Occidentului. Acest gest semnifica
faptul că Papa i-a recunoscut lui Carol drept asupra teritoriilor fostului Imperiu Roman
de Apus, deci dreptul de a le reunifica. Carol a proclamat în toate teritoriile pe care le
stăpânea formarea Sacrului Imperiu Roman din Occident. Carol cel Mare a fost
supranumit de R. Manselli părintele civilizației europene, întrucât în timpul său a avut
loc uniformizarea politică și teritorială, revenirea la scrierea latină și la valorile culturii
romane. Imperiul francilor a reușit să creeze o civilizație unitară și o cultură europeană.
Europa occidentală era latină prin limbă și creștină prin credință. În anul 814, la moartea
sa, Imperiul francilor devenise cel mai puternic stat din Europa. Textele epocii arată că
alături de formula de Imperiu creștin, termenul de Europa s-a impus ca alternativă.
Astfel, unul dintre poeţii care l-au glorificat pe Carol cel Mare, Louis Halphen îl numea
pe noul împărat „şef venerabil al Europei”, „rege, tată al Europei”. Călugărul Saint-Gall
afirma că opera lui Carol cel Mare se aplica la toată Europa, iar Widukind spunea că
împăratul este, de drept, stăpânul întregii Europe. Alţii susţineau, din contra, că Imperiul
înseamnă, de fapt, Europa Occidentală. Plecând de la aceste menţiuni documentare,
putem vorbi de Europa încă din timpul lui Carol cel Mare.
În 843 de frica pierderilor teritoriale și a pericolului militar din exterior, nepoții lui
Carol cel Mare, prin înțelegerea de la Verdun au împărțit imperiul în 3 părți: partea de
Est – viitoarea Germanie – i-a revenit lui Ludovic (supranumit Germanul), partea de
Vest – viitoarea Franță – i-a revenit lui Carol (supranumit cel Pleșuv) și partea de Sud –
viitoarea Italie – i-a revenit lui Lothar. Astfel, pe harta Europei au început a se contura
hotarele unor state noi. În această perioadă are loc geneza culturilor naționale,
formarea limbii și a caracterului național al acestor popoare, începutul constituirii
națiunilor și a granițelor de stat.
În evul mediu au fost puse bazele civilizației europene, deoarece în antichitate nu
exista „Europa” în înțelesul actual ca o comunitate cultural-istorică cu destine comune în
istoria universală. Ea a început să se formeze în mod real sub aspect etnic, politic,
economic și cultural. Evul mediu a pus începutul istoriei culturii europene propriu-zise,
care s-a dezvoltat pe baza interacțiunii dintre moștenirea lumii antice – civilizația
Imperiului Roman, creștinismul generat de ea, pe de o parte, și culturile tribale,
populare ale barbarilor (preponderent germanici), pe de altă parte. Geneza conceptului
european avea loc prin unificarea forțată a teritoriilor, adică prin încercările de restabilire
a integrității fostului Imperiu Roman: în est – sub egida împăraților din Constantinopol,
în vest – sub egida împăraților germanici. Aceste procese de uniformizare au avut loc
odată cu definitivarea procesului de formare a etniilor/popoarelor europene, fapt ce a
generat noi lupte deja între statele și popoarele constituite. De-a lungul întregului ev
mediu lupta pentru independență și suveranitate, pentru extinderea granițelor și
domeniilor diferiților prinți a abătut, pentru un timp, preocuparea de la o viziune
europeană globală.

2. Impactul creștinismului asupra conceptului european

Perioada medievala continuă cu o lunga și prospera epoca a monarhiilor. În această
perioada Europa Occidentala prezintă un întreg nu doar prin factorul geografic, ci și prin
unitatea creștina în această parte a Europei, prin orânduirea feudala, prin același ritm
de dezvoltare. Sub aspectul civilizaţiei în Evul Mediu, Europa a apărut ca o comunitate
de civilizaţie, având drept numitor comun creştinătatea. Unitatea Europei creştine a
devenit o unitate de ordin spiritual şi moral. Biserica creștină avea cinci centre
2
religioase, așa numita pentarhie: Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Roma și
Constantinopol. Până în secolul XI biserica creștină se afla sub protecția regilor statelor
europene. Biserica a susținut procesul de consolidare și centralizare a puterii
monarhilor în Europa. Până în secolul XI biserica nu se afla sub controlul papei, ci sub
egida împăraților și regilor. În secolul al XI are loc o adevărată renaştere a
comunicaţiilor şi a schimburilor de tot felul, în toate direcţiile de-a lungul axelor renane,
danubiene, de-a lungul coastelor mediteraneene, a Oceanului Atlantic, a Mării Nordului
şi a Mării Baltice. Călugării şi negustorii, preoţi şi cavaleri vor parcurge Europa
alimentând şi dezvoltând unitatea profundă a civilizaţiei sale. După marea schismă din
1054 biserica creștină s-a scindat: biserica ortodoxă cu centrul la Constantinopol,
condusă de patriarhul de la Constantinopol și biserica catolică cu centrul la Roma,
condusă de Papa de la Roma. În Bizanț influența împăratului era enormă, acesta fiind
considerat șeful imperiului creștin, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. În Europa
de Vest procesul a fost în favoarea papalității, care începe să-și impună treptat controlul
asupra regilor și împăraților, creează ordine cavalerești, organizează cruciade etc. În
secolul XIII în timpul papei Inocențiu III (1198-1216) s-a instituit regula prin care
încoronarea monarhilor europeni era făcută de papă. S-a încercat restabilirea autorităţii
bisericii, fondată pe supremaţia papalității, asupra întregii Europe. Acţiunile şi ideile
oamenilor Evului Mediu erau armonizate conform unor modele comune, elaborate de
Biserică. Biserica este autoarea reformelor cu conţinut moral, organizează pax cristiana,
consolidează familia prin mariajul creştin. Peste tot în Europa ea organizează şcoli,
universităţi frecventate de tineri din toate colţurile continentului. Reţeaua de Universităţi
(termenul datează din 1219) se dezvoltă începând cu cele trei centre din Bologna (sec.
XII), Oxford (1214) şi Paris (1215) şi cele care se vor deschide între secolele XIII-XIV
sub protecţia Papei (Bulle Parens Scientarum, 1231) sunt consacrate studiului trilogiei:
Teologie, Dreptul Roman, Medicină.
Datorită creștinismului în Europa s-a impus conceptul libertăţi comune pentru
circulaţia ideilor, a oamenilor şi mărfurilor. Această perioadă este considerată o
epocă a călătoriilor, a studenţilor şi artiştilor care răspândeau peste tot comunitatea de
civilizaţie europeană. Ea a inspirat iniţiative comune care au fost favorizate de reţeaua
de drumuri transeuropene.
Gândirea politica medievala nu diviza Europa din punct de vedere politic, vorbind
despre ea ca despre un tot întreg. Ea tinde spre un imperiu universal (Republica
christiana), indiferent cine ar fi în frunte: papa sau regele. Instituțiile imperiale, începând
cu cele ale lui Carol cel Mare sau Otto I cel Mare (936-973, prin cuceriri a creat Sfântul
Imperiu Roman de Națiune Germană – prin această denumire pretindea că va restabili
Imperiul Roman, în realitate, a stăpânit pe lângă teritoriile germane un teritoriu destul de
mic din nordul Italiei), contribuie direct la formarea unei civilizații medievale europene,
reprezentând o forma de conviețuire a diferitor popoare. Aceasta forma se va dovedi a fi
destul de viabila. Chiar sub forma de imperiu medieval, acest mod de conviețuire a
popoarelor a fost un veritabil precedent al federalismului european, transmițând ideea
universalității de la lumea greco-romană, prin unificarea creștină a părții vestice a
continentului, spre epoca modernă.
În viața politică a fost mult mai greu de realizat principiul universalismului. În
aceasta perioada era o Europă a Statelor Mari, care tindeau să le cucerească pe cele
mici, astfel lărgind propriile hotare și dictând politica proprie întregului continent.
Toate valorile spirituale ale epocii medievale îşi găsesc rădăcinile în conceptele de
Respublica Christiana (Republică creștină). Toată gândirea politică medievală se
sprijină pe ideea de creştinism, din care derivă aspiraţiile către unitatea oamenilor sub
un singur şef: împăratul sau pontiful. În timp ce lumea romană a reunit sudul şi apusul
în conceptul de Europa, excluzând zona centrală şi orientală, conceptul de Republică

3
creștină medievală a cuprins în interiorul graniţelor sale şi aceste teritorii, definitiv
creştinate.
Lupta politică dintre Orient și Occident s-a accentuat și mai mult sub aspect religios
după 1054. Şi în plan cultural diferenţele erau tot mai evidente: Occidentul se inspira
preponderent din tradiţia romană, pe când Bizanţul susţinea valorile spirituale greceşti,
în timp ce deosebirea între Germani (barbari) şi Romani era înlocuită treptat cu cea
dintre Occidentali şi Orientali. Papa de la Roma Inocenţiu III credea, în 1198, că
papalitatea se afirma explicit ca şef al Europei, în timp ce Frederic Barbarosa (în 1155 a
fost încoronat ca rege al Sfântului Imperiu Roman), marele adversar al papalităţii,
proclama supremaţia împăratului, ne lăsând Romei decât un rol de arbitru.
Este perioada în care mai mulți gânditori propuneau diverse variante de monarhii
universale, ca soluţie pentru asigurarea păcii. Stabilizarea Occidentului prin organizarea
unui guvern comun sau prin crearea unui sistem de arbitraj obligatoriu era obiectivul
final al acestor idealişti. Odată unit, Occidentul putea îndeplini sarcini importante, cum
era recuperarea Pământului Sfânt sau apărarea Bizanţului de turci. La fel de importante
sunt scrierile care promovează teza opusă – crearea unui mare stat creştin condus de
împărat. Între susţinătorii acestei idei amintim pe Engelbert d’Admont, care susţinea
necesitatea unui singur Imperiu sub o singură conducere. Acest proiect era necesar în
cazul în care „s-ar fi declanşat un război între toată creştinătatea şi lumea păgână” şi
devenea operabil pentru a menţine pacea între diverse comunităţi membre ale
Imperiului. În fapt, el nu dorea să distrugă regatele deja constituite şi considera
împăratul drept arbitru suprem pentru menţinerea păcii.
Din scrierile timpului devine clar: existau diverse concepte care prevedeau unirea
politică a Europei în baza creștinismului pentru a se opune extinderii religiei islamice și
pentru a readuce pacea pe continent. Această unire urma să aibă loc sau sub
conducerea bisericii, sau sub conducerea unui monarh înțelept.
O altă influență a conceptului european a fost adusă prin dreptul canonic (religios)
Biserica încerca prin dreptul canonic să limiteze puterea judecătorească a instituţiilor
laice, inclusiv a monarhilor. Inchiziţia – Tribunalul bisericesc săvârşea judecăţi
pedepsind orice neascultare. În timpul Cruciadelor se manifesta alianţa dintre puterea
laică şi cea religioasă. Parte a dreptului canonic care reflecta valori morale a influențat
ulterior legislația statelor europene.
Conceptul european a fost influențat și de viziunile lui Dante Alighieri care în
lucrarea în De Monarchia (apărută în 1308) menționa necesitatea unirii statelor de
către un monarh iluminat, filosof care ar fi condus cu grijă oamenii și ar fi păstrat pacea.
Pentru prima dată Alighieri a propus un concept realizat abia în epoca modernă –
separarea bisericii de stat. Aceste afirmații l-au înfuriat pe Papa de la Roma care a
ordonat arderea lucrărilor lui Alighieri, considerându-l eretic. Papa nu era împotriva unui
imperiu universal, dar considera că rolul de conducător trebuie să-i aparțină lui.
O altă idee originală apare în opera lui Pierre Du Bois (1250-1320) (jurist aflat, după
terminarea studiilor la Universitatea din Paris, în serviciile regilor Franţe şi Angliei) mai
ales în lucrarea De recuperatione Terrae Sanctae, scrisă după 1308. Cele mai
importante obiective, în perspectiva lui, erau realizarea păcii între statele creştine şi
recuperarea Ţării Sfinte. El propune, în acest sens, crearea unei confederaţii
europene, sub egida papalităţii. Statele membre, păstrându-şi atribuţiile suverane,
urmau să-şi rezolve conflictele prin arbitrajul unor judecători clerici şi laici, desemnaţi de
un consiliu al statelor participante. Arbitrajul nu trebuia făcut, deci, nici de papă, nici de
împărat, care era un rege ca toţi ceilalţi, lipsit de putere. Acest proiect a pus, pentru
prima oară, problema raportului între suveranitatea statală şi instituţiile supra-naţionale,
una dintre cele mai spinoase probleme, până în secolul XX. Du Bois era partizanul unei
reforme a Bisericii şi a mănăstirilor, dar se pronunţa împotriva celibatului ecleziastic. A
fost partizanul monarhiei centralizate şi reclama suprimarea puterii temporale a papei şi
4
confiscarea în profitul coroanelor a bunurilor bisericilor. Pacea în Europa, susţinea Du
Bois, nu putea fi decât fructul unei înţelegeri oneste între monarhi. El propune, deci
ideea unui conciliu laic, a cărui putere şi lege să nu ţină decât de state. Acest conciliu,
adunare reprezentativă a „Republicii prea-creştine” trebuia compus din arbitri laici. Du
Bois a reglementat minuţios procedura de dezbateri şi a prevăzut ca Sfântul Scaun să
fie instanţă de apel.
În secolul XIV ameninţarea otomană pentru continentul european a reînviat
sentimentul unei apartenenţe comune la un spaţiu şi la o civilizaţie atât în Occident, cât
şi în Orient. Conştiinţa europeană a fost zdruncinată şi, pentru puţin timp, conceptele de
creştinătate şi Europa s-au extins spre est, regăsind vechea întindere geografică.
Această etapă a fost, însă, scurtă, deoarece atunci când otomanii au devenit stăpâni în
părţile orientale, prin cucerirea Constantinopolul, zona a încetat să mai facă parte din
lumea creştină, din Europa. Şi, dacă prin cucerirea otomană grecii au fost eliminaţi
pentru trei secole din conceptul de Europa, locul lor a fost ocupat de populaţii ce locuiau
la graniţele Europei geografice, în contact cu otomani şi care îndeplineau funcţia de
bastion al creştinătăţii. Astfel de populaţii, care aveau contacte directe cu Imperiul
Otoman, precum ungurii, românii, polonezii au fost primite în comunitatea creştină-
europeană. Este vorba aici despre o mentalitate medievală, în care conceptul de
Europa primeşte doar o conotaţie geografică, în timp ce identitatea culturală şi spirituală
a populaţiilor se bazează pe apartenenţa lor religioasă.
Treptat, s-au produs modificări în privinţa percepţiei statului şi a rolului său în
comparaţie cu ideea de imperiu. Juriştii francezi şi napoletani au lansat, în secolele XV
–XVI, o idee nouă, conform căreia statul are independenţă absolută în raport cu
imperiul, iar conducerea laică în raport cu cea eclesiastică. Astfel de texte devin tot mai
numeroase şi impun principiul că „regele este împărat în regatul său”, iar împăratul este
egal între ceilalţi suverani.

3. Evoluția ideii europene în secolele XV-XVII

Transformările din Europa de Vest din sec. XIII-XV au determinat unul din cele mai
semnificative evenimente care a marcat perioada de tranziţie de la medieval spre
modern – marele descoperiri geografice și Renașterea. În sec. XV necesitatea
descoperirii de noi căi de comunicare cu Orientul a determinat suveranii marilor state
europene să finanţeze expediţii care să deschidă rute comerciale şi să descopere noi
teritorii pentru produse şi resurse. Descoperirile geografice au stat la originea
expansiunii europene, au provocat o adevărată revoluţie în istoria umanităţii, deoarece
au transformat structurile tradiţionale, stimulând relaţii economice noi care au stat la
baza relaţiilor moderne, răspândind civilizaţia şi cultura europeană.
Mișcarea Renascentistă din secolele XIV-XV își propunea revenirea la valorile
culturi antice grecești și romane, care serveau ca modele ale modului de viață, de
gândire și de creație artistică. În același timp umanismul insista asupra supremației
valorlor umane. Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului și
moralității prin mijloace umane, în sprijinul intereselor acestora. Aceste concepte
suprapuse pericolului otoman și a luptelor dintre statele europene au influențat ideea
europeană.
Prima tentativă de schimbare a conceptului o face Aeneas Silvius Piccolomini,
umanist devenit, în 1458, papă cu numele de Pius al II-lea. El susţinea ideea existenţei
unei „comunităţi”, a unor afinităţi culturale şi spirituale între diferitele popoare care
alcătuiesc Europa fizică.
Odată cu impunerea Umanismului, sensul unităţii culturale a Europei, alături de cea
religioasă, se întăreşte tot mai mult, fapt evident la diverşi autori, între care se distinge
Erasmus din Rotterdam. El condamnă ura şi războaiele izvorâte din dorinţa de putere
5
sau de cucerire, propunând, în locul unei monarhii universale, ideea echilibrului între
state de mărime rezonabilă, care să-şi unească forţele împotriva inamicului comun din
afara creştinătăţii. Însă, în ciuda acestei prime formulări laice a ideii de Europa, nu
trebuie să excludem legătura puternică cu religia: europeanul rămâne, înainte de toate,
un creştin, iar conceptul creștinismului îşi menţine forţa.
Cucerirea Constantinopolului de Mahomed, în 1453 a scos la iveală pericolul turc şi
a contribuit la crearea unui spirit european, crescând nostalgia unei creştinătăţi unde
cruciadele erau posibile. În acest context francezul Antoine Marin, s-a refugiat la
curtea lui Georges Podiebrad (1420-1471), regele Boemiei şi i-a sugerat un plan de
uniune a statelor europene, în scopul stăvilirii de pericolul otoman. Podiebrad a
prezentat, în 1463, planul lui Marini regelui Franţei. Proiectul Congregatio Concordiae,
formulat de Podiebrad prevedea: Statele formau o asociaţie pentru a asigura pacea
pentru creştinătate, iar contractanţii îşi asigurau asistenţă reciprocă. Dacă un conflict
intervenea între ei, era prevăzut arbitrajul. Pentru a realiza aceste obiective, trebuia
înfiinţată o adunare, în care să aibă câte un vot principii din Germania, regele din
Franţa, dogele Veneţiei, principii italieni, regii Spaniei, Portugaliei, Ungariei, ducii
Burgundiei şi Bavariei, hotărârile luându-se prin majoritate de voturi. Adunarea îşi avea
centrul 5 ani la Basel, apoi în Franţa şi în Italia. În fruntea Adunării se afla un consiliu,
cu un preşedinte ales, care dispunea de un aparat administrativ, arhivă, reşedinţă şi
blazon propriu. Problemele juridice urmau a fi rezolvate de o Curte de justiţie sau un
Consistoriu general, cu o componenţă stabilită de Adunare. Tot Adunării îi revenea rolul
de a decide momentul şi formele intervenţiei împotriva otomanilor. Acest proiect a
propus constituirea organismelor politice şi juridice supra-statale, arbitraj internaţional,
armată comună, idei care se vor regăsi şi în scrierile secolului XX. La acel moment,
însă, el nu a avut succes printre suverani, papalitatea excomunicându-l, chiar, pe regele
ceh.
Renaşterea şi Reforma, au transformat profund Europa. Ideea de Europa, se
contura tot mai mult, în secolele XV-XVI și înlocuia ideea de creştinism, aşa cum ştiinţa
înlocuia tradiţia. Popoarele din Europa de Centrală și de Vest erau nemulțumite de
comportamentul papalității (vinderea de indulgențe, servicii divine costisitore, inchiziție,
cruciade). Reforma religioasă inițiată de Martin Luther a dărâmat mai multe dogme
bisericești. Europa avea tentaţia de a se organiza în jurul laicităţii sub diverse forme, iar
expansiunea politică, filosofică, economică a continentului devenea o realitate.
Dobândind o nouă conştiinţă, Europa ia, în acelaşi timp, şi o înfăţişare nouă.
Odată cu Renaşterea şi Reforma se mai produce un fenomen: naţiunile atlantice vor
cunoaşte o ascensiune crescândă, în timp ce Imperiul german va decădea. Această
situaţie îi determină pe o serie de cercetători să distingă trei Europe:
 Europa occidentală sau atlantică, cu acces direct la ocean, cu preponderenţă
asupra marelui comerţ internaţional şi cu imperii coloniale;
 Europa continentală (Germania şi Italia), mai săracă, cu un naţionalism mai
accentuat;
 Europa orientală, semi-asiatică şi săracă.
La mijlocul secolului al XV-lea laicizarea Europei avansa în ritm alert. Instituirea armatei
permanente şi a impozitelor regulate au contribuit puternic la apariţia statelor moderne.
În 1589, Alberico Gentilis a propus un proiect de organizare a statelor pe baze
juridice. Exigenţele universaliste au fost proclamate şi de marele jurist olandez Hugo
van Groot, zis Grotius, care în tratatul său, apărut în 1625, a fondat dreptul asupra
legilor naturale şi divine. El a propus o veritabilă societate a naţiunilor, o asociaţie
internaţională a principilor creştini, care prin instituţionalizarea arbitrajului să fie capabilă
să respecte legea internaţională.
În condiţiile războaielor religioase şi a rivalităţilor dintre state din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea şi din cel următor, dezbaterea asupra viitorului european se
6
cristalizează în câteva proiecte semnificative. Un astfel de proiect era formulat de
Emeric Cruce, în lucrarea Nouveau Cynée apărută în 1623. El susţinea că pacea şi nu
războiul era starea normală a umanităţii. Nici onoarea, nici profitul nu sunt motive
suficiente pentru a face război. El s-a adresat lui Ludovic XIII pentru a-i cere să
promoveze printre alţi suverani nu doar creştini, ci şi turci, chinezi, perşi ideea unei
organizaţii, o Adunare permanentă, prezidată de papă, care să asigure pacea perpetuă
prin arbitraj. El a propus Veneţia ca loc al acestei adunări pentru că teritoriul este neutru
şi indiferent pentru toţi principii. Adunarea trebuia să stabilească graniţele tuturor ţărilor,
iar cei care nu se supuneau trebuiau aduşi sub ascultare prin acţiunea comună a
statelor participante. A fost cel care pentru prima dată a propus ideea unei valute unice
în cadrul viitoarei federații (idee realizată în prezent în Uniunea Europeană). La fel
propunea ca în federație să fie acceptate statele care au același nivel de dezvoltare
economică. Suveranii europeni nu au ținut cont de acest concept.
Ducele de Sully, fost ministru al regelui german Henric al IV-lea, a conceput un
proiect intitulat „Marele Proiect al lui Henric al IV-lea”, în care el îşi dezvoltă concepţia
sa despre o Europa federală, pusă sub umbrela unui Consiliu comun, numit „Consiliul
foarte creştin”. Sully prevedea organizarea unei armate comune europene de 5000 de
soldaţi şi 25 000 cavaleri, care să beneficieze de un comandant şi un stat major. (Ideea
creării forțelor armate comune există și astăzi în UE) Apărarea împotriva turcilor urma
să revină regatului Ungariei, care includea şi Austria, Croaţia, Bosnia, Slovacia şi
Transilvania, iar apărarea contra Rusiei şi tătarilor revenea în sarcina Poloniei şi
Boemiei. Se mai prevedea libertatea comerţului şi suprimarea barierelor vamale.
În secolul XVII un alt concept a fost propus de William Penn, emigrant din SUA şi
legislator în Pennsylvania. În 1693 el a scris Eseu pentru pacea prezentă şi viitorul
Europei, inspirându-se din ideile lui Cruce şi Sully. Penn dorea crearea unei Diete
europene (un fel de Parlament), în care să intre reprezentanţi ai naţiunilor. Fiecare stat
urma să aibă reprezentanți în dependență de numărul populației și nivel de dezvoltare
economică. Deciziile trebuiau luate prin majoritate de trei pătrimi, iar dezbaterile
trebuiau făcute în latină şi franceză. Acest Parlament european urma să elaboreze și să
aprobe legi care să devină obligatorii pentru toate statele membre, la fel urma să aibă în
subordine o armată comună care să supravegheze executarea legilor.
Unul din cele mai cunoscute concepte a fost elaborat de Abatele Saint Pierre, în
1712: Proiect pentru o pace perpetuă. El şi-a plasat explicit planul de organizare a
continentului sub patronajul lui Henric al IV-lea şi a propus eliminarea războiului ca
mijloc de rezolvare a diferendelor, cu ajutorul unor tratate de pace, de garantare a
graniţelor, care să asigure echilibrul de forţe. Pentru acesta, el preconiza înfiinţarea unui
Congres permanent, care să garanteze statu-quo-ul teritorial existent, care să nu poată
fi schimbat decât cu ¾ din voturile Congresului. Pentru a atinge aceste obiective,
abatele a propus un plan pe care l-a rezumat în 5 articole: o alianţă perpetuă între
monarhi, supunerea acestor monarhi deciziilor Adunării generale sau Senatului
european, fiecare stat să contribuie procentual cu bani în vistieria comună, intervenţia
militară colectivă contra celui care rupe pactul, revizuirea pactului să fie posibilă cu
majoritate simplă, în afară de aceste 5 puncte fundamentale. Senatul european trebuia
să fie compus din 40 de membri, era dotat cu puteri legislative şi juridice şi urma să aibă
sediul la Strasbourg sau Dijon. Toate statele care aveau mai puţin de 1.200.000
locuitori aveau dreptul la un număr egal de voturi; deciziile erau luate prin majoritate şi
ratificate după 6 luni de către două treimi din membri. În timp de pace, fiecare stat nu
putea întreţine mai mult de 6000 de soldaţi, iar pe timp de război Adunarea desemna un
conducător care nu trebuia să fie membru al vreunei case suverane şi care conducea o
armată comună de 500.000 ostaşi. Se acorda ajutor monarhiilor şi republicilor împotriva
revoltelor interne, statele care nu respectau deciziile Congresului urmau a fi dezarmate,
obligate la plata unor despăgubiri, iar conducătorii înlăturaţi de la putere. Marele merit al
7
abatelui este de a propus ideea potrivit căreia securitatea colectivă are drept condiţie
obligatorie suveranitatea dreptului.
Aceste concepte au fost elaborate pe parcursul timpului dintre epoca medievală și
cea modernă. Unele principii propuse au fost realizate ulterior: separarea bisericii de
stat, crearea unei federații europene în care să funcționeze legi comune, o valută
comună europeană, o armată comună; o adunare legislativă în care deciziile importante
să fie adoptate prin votul majoritar calificat, instituții reprezentative în care fiecare stat
să aibă reprezentanți în dependență de numărul populației, instituții executive comune
etc.

Vocabular:

Marea invazie a popoarelor - fenomen istoric care a demarat în secolul IV și a

constat dintr-o perioadă intensă de migrații masive ale unor populații de origine
germanică, slavă sau asiatică în Europa. A început cu migrația popoarelor germanice
din zona Scandinavă. Popoarele germanice erau ademenite de teritoriile, clima și
bogățiile Imperiului Roman de Apus. În urma acestui proces are loc etnogeneza
popoarelor europene, se formează popoare și state noi în Europa.
Regat barbar – formațiune statală care s-a constituit în evul mediu timpuriu pe
teritoriul fostului Imperiu Roman, reprezintă o sinteză dintre democrația militară
germană și monarhia romană.
Civilizație – nivel de dezvoltare al comunității umane care se atinge prin acumularea
culturii materiale și spirituale.
Drept canonic – sistem de drept care este alcătuit din norme juridice formulate de
Biserica catolică, care reglementează activitatea credincioșilor catolici în întreaga lume
și relațiile în interiorul bisericii, precum și cele cu exteriorul. În evul mediu judecata în
majoritatea statelor din Europa central și de vest (controlate de biserica catolică) se
realiza în baza dreptului canonic.
Suveran – în evul mediu, conducător al unui stat monarhic.
Marea schismă – împărțirea bisericii creștine în două: catolică – cu centrul la Roma și
ortodoxă - cu centrul la Constantinopol. Papa de la Roma Leon al IX-lea(1049-1054) și
Patriarhul Constantinopolului Mihail I Cerularie (1043-1058) au desăvârșit ruptura dintre
cele două biserici în anul 1054, în urma unor dezacorduri ireconciliabile (lupta pentru
supremație în lumea creștină, divergențe teologice etc.). Din această perioadă este
inițiată o adevărată competiție între cele două Biserici. Fiecare dintre ele va încerca să-
și extindă aria de influență și să mărească numărul credincioșilor aflați sub ascultarea
sa.
Pax cristiana – pacea creștină prin care monarhii sunt obligați să respecte normele
impuse de biserică în baza moralei creștine și să nu lupte.

Bibliografie:

1. Bodinier Jean-Louis, Breteau Jean. Fundamentele culturale ale lumii occidentale.

Traducere de Bogdan Geangalău.- Iaşi: Institutul European, 2000.- 79p.;
2. Enciu Nicolae, Construcţie europeană, Chişinău, Civitas, 2007.-392 p.;
3. Guizot François. Istoria civilizaţiei în Europa: de la căderea Imperiului roman
până la Revoluţia franceză. Introducere de Aurelian Crăiuţu.- Bucureşti:
Humanitas, 2000.- 272 p.;
4. Husar Al. Ideea europeană, sau Noi şi Europa: (istorie, cultură, civilizaţie).- Iaşi:
Institutul European; Chişinău: Hyperion, 1993.- 390 p.;
5. Neagu C., Istoria Construcției europene, 2006.-116 p.;
6. Nistor I., Istoria ideii de Europa, Iași, 2015.- 43 p.
8
 HĂRȚI

Imperiul Roman (sec. II) Imperiul Carolingian (sec. IX)

Europa în secolele XIV-XV