RECENZIE: Psihologia educaţiei Teorie şi aplicaţii

autori: Mihaela Cozarescu şi Laura Ştefan

Lectorul universitar doctor Mihaela Cozărescu a fost absolventă a Universităţii

Bucureşti - Facultatea de Filosofie-Istorie având secţia Psihologie din anul 1980.

În anul 2002 a obţinut Diploma Profesională în Management la Open University

Bussiness School, Marea Britanie. Între anii 1996 şi 2002 a organizat, ca şi
manager de proiect la Colegiul de asistenţă Socială Comunitară un modul de
Pedagogie Socială. Acest modul se petrecea în cadrul Fundaţiei Pestalozzi, în
parteneriat cu Univestitatea Bucurest. Este profesor la Universitatea Bucuresti,
titular de curs la disciplinele Psihologie generala, Dezvoltare umana, Pedagogie
curativă. A participat la specializări şi congrese internaţionale în Elvetia, Suedia,
Italia, Spania. În cadrul Departamentului pentru pregătirea personalului didactic
este profesor asociat la disciplinele Psihologia educaţiei, Management educaţional.
A pulicat două cărţi şi numeroase articole. Lectorul universitar doctor Laura Ştefan
este de profesie psihologi, absolventă a Universităţii Bucureşti, Facultatea de
Psihologie-Pedagogie-Sociologie, specializarea Psihologie şi a unui master de
Managementul organizaţiilor la Universitatea Bucureşti (1999), iar în prezent este
doctorandă în psihologie. A urmat specializări pe profil didactic şi psihoterapeut
susţinute de profesori din Elveţia, Marea Britanie, Olanda şi SUA. Este co-autoare
a trei cărţi de comunicare, o lucrare de managementul proiectelor şi două manuale
de psihologia educaţiei şi a redactat 50 de articole ştiinţifice sau de popularizare a
ştiinţei. Participă la sesiunile de comunicări ştiinţifice, conferinţe şi congrese
naţionale de psihologie. A susţinut cursuri de Comunicare şi consiliere şi
Managementul proiectelor în trei proiecte Phare în calitate de trainer (formator)
între anii 2002-2006, pentru un total de 400 de cursanţi. Este lector la
Departamentul pentru pregătirea personalului didactic, ASE Bucureşti, titular la
cursurile Psihologia educaţiei şi Socilogia educaţiei.

Acest volum intitulat “Psihologia educaţiei” are ca scop iniţierea studenţilor în

psihologia educaţiei sau, desigur, a celor care doresc să îşi lărgească orizontul de
cunoştinţe din acest domeniu vast. În afară informaţiilor de specialitate, volumul
conţine şi alte elemente utile studenţilor, cum ar fi modalităţi de evaluare şi notare
precum şi o prezentare globală a departementului care organizează aceste cursuri.
Acestea fiind spune, psihologia educaţiei,pe de o parte, este centrată pe studiul
persoanelor de vârstă şcolară, pe de alta parte psihologia educaţiei studiază
rezultatele globale ale educaţiei indiferent de vârstă, dar şi studiul conduitelor şi al
proceselor psihologice provocate sau utilizate în acţiunea educativă, propundându-
şi ameliorarea acestei acţiuni. Cartea cuprinde mai multe capitole. De exemplu,
capitolul "Suporturi de curs" cuprinde toate cursurile despre care voi vorbi în
continuare. Cursul 1 este intitulat “Cultura învăţării. Competenţe profesionale,
generale şi specifice ale profesiei didactice” şi are ca obiective generale atingerea
cunoaşterea din partea studenţilor a specificului competenţei didactice, a tipurilor
de autoritate; se doreşte conştientizarea importanţei personalităţii în activitatea
didactică şi capabilitatea exercitării autorităţii prin contract. Sunt prezentate
calificările cheie pentru formarea psihopedagogică, spre exemplu, pe planul
personalităţii, cursanţii sunt pregătiţi să înfrunte experienţele şi situaţiile grele, fie
confruntarea cu sine sau cu alţii, dar şi pe planul cunoştinţelor sau al acţiunilor.
Mai departe se vorbeşte despre autoritatea prin experienţa, care presupune
considerarea copilului ca partener valoric şi responsabil pentru propria persoană,
capabil sa ia o decizie independenţă şi de autoritatea prin contract, aceasta având
ca bază stabilirea regulilor clare ce satisfac necesităţile ambelelor părţi. Cursul 2,
intitulat “Educaţia şi dezvoltarea personalităţii elevului. Cunoaşterea psihologică a
personalităţii elevului” are ca obiective: cunoaşterea din partea studenţilor a
principalelor teorii ale dezvoltării personalităţii elevului, cu putinţă de
conştientizarea a importanţei unor etape în dezvoltarea psihologică, reuşita
planificării activităţii didactice în funcţie de etapele dezvoltării elevului. Citez:
“Personalitatea este, într -un fel, o descriere prescurtată a biografiei unui
individ.”(Hilgard Athinson, 1971, p. 397). Acest capitol evocă teorii majore ale
dezvoltării personalităţii (Wallon, Freud, Erikson, Havinghurst) şi, pe de altă parte,
teoria trasăturilor de personalitate (imaginea de sine, creativitatea, anxietatea,
agresivitatea).

Dupa Freud, experienţele emotive cele mai determinante în timpul copilăriei şi

adolescenţei sunt asociae cu investirea libidoului în relaţie cu zone erogene ale
corpului, gura, organe genitale.Aceste susţine că felul în care anturajul copilului
reacţionează la comportamentul sau de moment antrenează consecinţele profunde
în măsură ce problemele greşite rezolvate sunt reformulate în incoşntient şi dau
naştere mai tarziu la nevroze. După Erikson, personalitatea se dezvoltă cu ocazia
crizelor succesive. După cum individul trimfa, progresează sau regresează. Mai
aflăm că o trăsătura de personalitate se defineşte ca un aspect durabil al
comportamentului unei persoane, stabil într-o mare varietate de contexte şi de
situaţii. Se vorbeşte în continuare despre creativitate, imaginea de sine, aici fiind
menţionată ideea ca imaginea de sine pozitivă este cheia principală a reuşitei,
anxietatea, agresivitatea-indisciplina.Comisii de experţi au tras concluzia că, pentru
a îmbunătăţi disciplina, ar trebui să acţionăm promp pe mai multe domenii (modul
în care grupul lucrează pentru a rezolva problemele şi a lua decizii, modul cum este
exerciată autoritatea şi sunt distribuite rolurile, gradul în care elevii se simt la locul
lor în şcoala frecventată, etc). Pornind de la studiile lui Jean Piaget asupra
dezvoltării inteligenţei, L Kohlberg stabileşte trei niveluri ale dezvoltării morale.
Primul este numit “Preconvenţional sau premoral” - copilul este responsiv la
regulile culturale şi la etichete, dar interpretează aceste calificative în termeni de
consecinţe ale acţiunii, fizice sau psihice sau în termeni de putere fizică a celui care
emite reguli sau dă calificative. Nivelul 2, “Convenţional”, expectatţile grupului de
apartanenţă, familiei sau naţiunii sunt considerate valoroase prin ele însă, fară să se
evidenţieze consecinţele imediate ale acţiunii. Nivelul 3, "Postconvenţional", aici
există un effort clar pentru definirea valorilor morale şi a principiilor care au
validitate şi aplicare chiar dacă sunt separate de autoritatea grupurilor sau
persoanelor care le susţin. Cursul 3, "Învăţarea şcolară", presupune din partea
studenţilor descrierea a cel puţin două teorii ale învăţării, conştientizarea
condiţiilor psihologice ale învăţării, identificarea propriului stil de învăţare.
Învăţarea este procesul prin care fiinţele deprind lucruri noi.Prin învăţare,
organismele se transformă. În funcţie de condiţiile de mediu, transformarea este
evidenţiată adesea prin noi comportamente.

Cercetătorii au identificat trei tipuri de învăţare:

-condiţionarea clasică este bazată pe asociaţiile pe care le facem între stimuli şi

constă în formarea de reflexe condiţionate la o varietate de stimuli din mediul
extern şi intern. Aici se găsesc ca aplicaţii reclama, dependenţa de droguri,
agresiunea pentru anumite gusturi, fobiile.

-condiţionarea operantă este modul nostru de operare asupra mediului spre a obţine
anumite consecinţe favorabile nouă .
S-au format patru principii: întărirea pozitivă, întăririea negativă, stingerea şi
recuperarea spontană, pedeapsa. Spre exemplu, ca pedeapsă trebuie să-şi atingă
scopul, trebuie sa fie consecventă, sa fie orientată pe comportament şi nu pe copil,
să fie în legatură logică cu comportamentul, să fie aplicată pe loc.

Aplicatii: dresura, creşterea copiilor, optimizarea educaţiei, înţelegerea şi tratarea

tulburărilor psihice. -invatarea cognitiva. Aici s-a pus întrebarea "Oare nu e posibil
ca cineva să învete ceva doar prin simpla imaginare a soluţiei?".Cercetările recente
se axează pe două tipuri de învăţare: învăţarea generativă şi cea prin observaţie.
Insight-ul (Iluminarea, A-Ha!) apare atunci când descoperi ca din întâmplare
relaţia dintre evenimente.Multe tipuri de învăţare au la baza atât gândirea susţinută
(raţionamente, rezolvare de probleme, luarea deciziilor) cât şi insight-ul. Spre
exemplu, învăţarea latentă este învăţarea care nu este probata printr-un
comportament, deşi are loc.Cu alte cuvinte, Tolman a remarcat ca o persoana ,
dacă nu are motivaţia să arate un comportament învăţat, nu-l va arata, deşi
învăţarea a avut loc. Aici avem procesul de învăţare generativă, văzut ca un proces
activ, prin care persoana îşi remodelează prin efort personal cunoştinţele, hârtile
cognitive şi procesul de învăţare a învăţământului. Acesta din urmă scoate în
evindenţă următorul exemplu: eşecul şi rezultatele slabe ale studenţilor la
învăţătură se datorează în mare parte faptului că nu ştiu să înveţe. Pentru aceasta s-
a introdus la universitatea respectivă în primul an ca obiect de studiu "tehnici de
învăţare eficientă". Alt exemplu este teoria învăţării prin observare, formulată de
Albert Bandura, care spune ca indivizii învaţă noi comportamente prin observarea
acestora la cei din jur şi apoi imitarea lor.Teoria evidenţiază rolul proceselor
mentale în general şi a gândirii în special, în învăţarea şi menţinerea unui
comportament.

Cursul 4, intitulat "Dimensiunile cognitive ale învăţăturii" presupune cunoaşterea

abordărilor teoretice moderne ale gândirii şi inteligenţei, conştientizarea existenţei
şi a implicaţiilor în activitatea didactică a intelentelor multiple iar studenţii vor
trebui să planifice activitatea didactică individualizată în funcţie de caracteristicile
cognitive ale elevilor. În acest curs este prezentat un scurt istoric al psihologiei
cognitive, după care sunt enumerate şi definite domeniile de interes ale psihologiei
cognitive (gândirea, conştienţa, stările alterate ale conştiinţei, metacognitia,
inteligenţa, creativitatea, atenţia, memoria, limbajul). Sunt enunţate cele trei stadii
de gândire de către Vigostki. Rezolvarea de probleme se poate face prin mai multe
metode, şi anume: încercare şi eroare, iluminarea, algoritmica, euristica. Autorul
Teoriei inteligenţelor multiple este Howard Gardner, profesor de teoria cunoaşterii,
educaţie şi psihologie la Universitatea Harvard, precum şi de neurologie la
Facultatea de Medicină din Massachusette, din SUA. În teoria sa, Gardner porneşte
de la ideea că unii copii cu un coeficient ridicat de inteligenţă nu au rezultate bune
la şcoală, găsind multe exemple de personalităţi în diferite domenii care au avut
astfel de dificultăţi, cum ar fi Picasso, Einstein, Spielberg, Mozart, Churchill,
Freud, etc. Cursul 5, numit "Creativitatea", presupune din partea studenţilor
enumerarea a cel putin două tehnici de stimulare a creativităţii, formarea atitudinii
creative în rezolvarea problemelor, aplicarea unei tehnici de stimulare a
creativităţii. A fi creativ înseamnă: să vezi ceea ce au văzut toţi, să gândeşti ceea ce
nu a gândit nimeni, să faci ceea ce nu a îndrăznit nimeni. Modalitatea cea mai
semnificativă prin care se poate încuraja creativitatea este sprijinirea motivaţiei
intrinseci. Cursul 6 este numit "Variabile afective şi motivaţionale ale învăţăturii".
La sfărşitul acestui curs, studenţii vor trebui să cunoască mecanismele
motivaţionale şi rolul lor în învăţare, să-şi formeze o atitudine conştientă faţă de
învăţare, să elaboreze o strategie motivaţionala utilă pentru un elev. În "Etica lui
Nicomah", opera lui Aristotel despre virtuate, caracter şi arta de a trăi, obiectivul
centrat este conduita inteligentă în viaţa afectivă. Problema nu ţine propriu-zis de
emoţie, ci de justetea şi de modul în care este exprimată. În continuare se vorbeşte
despre subiectele abordate în legatură cu dezvoltarea inteligenţei emoţionale,
modul în care se dezvoltă inteligenţa emoţională într-un cadru al învăţământului
tradiţional, etapele dezvoltării. Cursul 7, "Condiţiile învăţării. Succes şi eşec
şcolar". La sfârşitul acestui curs, studentâţii vor trebui să definească succesul şi
eşecul şcolar, să conştientizeze atribuirile personale în evaluarea
succeselor/eşecurilor şcolare şi efectele acestora, să identifice o situaţie concretă în
care au funcţionat stereotipurile şi etichetările. Succesul este definit ca un rezultat
fericit al unei întreprinderi. Acesta este foarte important, deoarece are impact în
constituirea valorii personale a unui individ. Stereotipul, conform Dicţionarului de
Psihologie Larousse, este o idee preconceputa, care nu se întemeiează pe date
precise, exacte, ci se impune unui grup fără o analiza cognitivă. Este vorba de idei
înainte de analiză critică a acesteia. Succesul şcolar este un esafodaj mult mai
complex decât pare, asupra sa punându-şi amprenta cei mai diverşi factori, cum
sunt atribuirile, stereotipurile, obiectivitatea profesorilor, etc. Cursul 8, "Dificultăţi
la învăţare. Cauze şi modalităţi de abordare". La sfârşitul acestui curs, studenţii vor
trebui să cunoască principalele dificultăţi de învăţare şi cauzele acestora, să-şi
formeze o atitudine flexibilă, deschisă faţă de dificultăţile la învăţare, să aibă
măsuri pentru ameliorarea rezultatelor şcolare ale unui elev inadaptat şcolar. Se
vorbeşte despre anumite pericole care ar trebui analizate cu atenţie în momentul în
care se acumuleaza mai multe motive atunci când există probleme şcolare, iar mai
departe se arată diferite soluţii pentru abordarea în comun a problemei. Cursul 9 se
numeşte "Metode psihlogice de autocunoaştere şi cunoaştere a celorlalţi". La
sfârşitul cursului, studenţii vor trebui să enumere metode de cunoaştere şi
autocunoaştere aplicabile în şcoală, să conştientizeze importanţa stimei de sine
pozitive, să identifice o situaţie în care stima de sine a afectat procesul educativ.
Este menţionat un citat care aparţine lui William Shakespeare, "Iubirea de sine,
stăpâul meu, nu este un păcat aşa de ruşinos ca neglijarea de sine." Stima de sine se
defineşte ca percepţia pozitivă pe care o are o persoana despre ea însăşi, exprimată
în termeni de valoare, încredere în capacitatea sa de a depăşi încercările, merit,
demnitate, reuşita. Este vorba de un sistem cognitiv care conţine un ansamblu de
judecăţi asupra propriei persoane. Mai departe sunt prezentate caracteristicile
oamenilor cu stima de sine scăzută şi caracteristicile oamenilor cu stima de sine
ridicată. Se pune problema: şcoala şi familia, rivalitate sau complementaritate ,şi se
încheie această discuţie cu următoarea concluzie: părinţii şi şcoala au valori
educative complementare. Promovarea stimei de sine în şcoala înseamna crearea
condiţiilor pentru ca aceasta complementaritate să depăşească rivalitatea. Cursul
10, intitulat "Comportamente deviante şi maltratare în mediul şcolar:violente,
agresivitate, stigmatizare – cunoaştere şi preventie", are ca obiective descrierea
teoriilor explicative ale comportamentelor deviante în şcoli, formularea unei
atitudini conştiente referitor la efectele maltratării şi abuzurilor în mediul şcolar,
elaborarea unui set de măsuri pentru a limita comportamentele deviante şi
maltratarea în scoli. Sunt definite nevoile şi categoriile de atitudini ale părinţilor.
Spre exemplu, nevoile afective necesită ataşament, acceptare, investire; nevoile
cognitive necesită stimularea, experimentarea, întărirea; nevoile sociale –
comunicarea, consideraţia. În continuare se vorbeşte despre dimensiunea
transgeneraţională a maltratării şi sunt menţionate paradigmele teoretice din
perspectiva etiologică, neurobiologica, psihanaliza, sistematica, behaviorista,
socioculturala.