Sunteți pe pagina 1din 10

A doua jumătate a secolului al XIX-lea înregistrează pentru istoria

României, inclusiv a Bisericii Ortodoxe Române evenimente


esenţiale:Unirea Principatelor (1859), războiul de independenţă (1877-
1878), proclamarea Regatului (1881) şi obţinerea, în 1885, a autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Române.
Le urmează Marea Unire din 1918 moment fundamental în istoria poporului român. Toate aceste
schimbări, în plan intern şi extern, reclamau schimbările politice de la începutul secolului al XX-lea
reclamând afirmarea unui statut corespunzător şi Bisericii Ortodoxe Române, adică ridicarea
acesteia la rang de Patriarhie.

Un pas important: autocefalia


Multă vreme au existat în lumea creştină numai cinci Patriarhate (numite şi apostolice):al
Ierusalimului, al Antiohiei, al Alexandriei, al Constantinopolului şi al Romei. Cu timpul
au dobândit acest titlu şi alte Biserici, constituindu-se în Patriarhate:Biserica Gruziei,
apoi Bisericile din Bulgaria, Serbia şi Rusia. La începutul secolului al XX-lea, două
Biserici ortodoxe îşi restabiliseră Patriarhatul, cea rusă, în 1917 şi cea sârbă, în 1920.

Întemeierea Ţării Româneşti şi asigurarea independenţei sale, sub Nicolae Alexandru


Basarab, au adus cu sine organizarea Mitropoliei Ungrovlahiei (1359), după cum, la fel,
întemeierea Moldovei şi asigurarea independenţei sale, sub Alexandru cel Bun, au adus
cu sine organizarea Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei (1401). Biserica Ortodoxă
Română, astfel organizată, a devenit una dintre instituţiile fundamentale ale statului,
sprijinind întărirea puterii domneşti, căreia îi conferea legitimitatea spirituală.

Lupta Bisericii Ortodoxe Române pentru autocefalie a fost îndelungată şi dificilă. Ea a


cunoscut o nouă etapă după Unirea Principatelor, din 1859, Domnitorul Alexandru Ioan
Cuza şi Mitropoliţii Nifon al Munteniei şi Sofronie al Moldovei au stăruit şi au acţionat
pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre. Primul pas a fost făcut prin Decretul
organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei
române, din 3 Decembrie 1864, care prevedea în primul articol că "Biserica Ortodoxă
Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească streină în tot ceea ce
priveşte organizaţia şi disciplina". Era pentru prima dată în istoria Bisericii şi a Statului
Român când o lege prevedea în mod oficial autocefalia adică independenţa canonică a
Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia Ecumenică.

Doi ani mai târziu, în Constituţia de la 1866 avea să se prevadă în articolul 21, ca
principiu al viitoarei organizări bisericeşti "neatârnarea ierarhică a Bisericei Române de
orice chiriarhie streină şi conducerea ei sinodală".

A urmat Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi, precum


şi a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii autocefale Ortodoxe Române din 1872, care
prevedeau autocefalia Bisericii. Chiar în acelaşi an a fost instituit Sfântul Sinod, în relaţie
cu Patriarhia ecumenică şi cu celelalte Biserici Ortodoxe în ceea ce priveşte unitatea
dogmelor şi a canoanelor, iar mitropolitul Ungrovlahiei este declarat Primat al României.
După războiul de independenţă, de la 1877-1878 şi proclamarea independenţei de stat, la
9 mai 1877, care a fost recunoscută de Congresul de pace de la Berlin din 1878, a fost
decretată şi obţinută, la 25 aprilie 1885, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, cerută
Patriarhiei Ecumenice în repetate rânduri, dar refuzată până atunci de aceasta.

Premise ale înfiinţării Patriarhiei Române


Propuneri în vederea înfiinţării Patriarhatului s-au făcut încă de la sfârşitul sec. al XIX-
lea. De o însemnătate esenţială în acest sens au fost Propunerile făcute în Parlamentul
ţării, la 9 martie 1882, privitor la înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române.

În şedinţa Camerei Deputaţilor, întrunite în sesiune ordinară, în data de 9 (21) martie


1882, s-a dat citire unui document semnat de 9 deputaţi, prin care se propunea, printre
altele, ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la treapta de Patriarhie. Documentul consta
dintr-o Expunere de motive şi un Proiect de lege pentru modificarea legii Sinodale din
1872.

În expunerea de motive se arăta că în veacurile trecute, din cauza popoarelor migratoare,


a luptei pentru apărarea hotarelor şi a tuturor drepturilor neamului, apoi din cauza
domniilor fanariote, noi nu am avut răgazul necesar şi condiţiile necesare pentru
organizarea Bisericii noastre în Patriarhat.
În timp ce în Camera Deputaţilor se făcea propunerea pentru înfinţarea Patriarhiei
Române şi în presă era discutată oportunitatea ei, se făceau şi pregătiri pentru Sfinţirea
Marelui Mir la Bucureşti, fapt ce s-a împlinit în ziua stabilită de tradiţia bisericească, în
Joia Mare, din Săptămâna Patimilor, pe 25 martie (6 aprilie) 1882. Între cele două
evenimente, propunerea din Cameră şi sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir era o strânsă
legătură.

Au avut loc, însă, mai multe evenimente care au împiedicat pentru o perioadă îndelungată
reluarea propunerii de înfiinţare a Patriarhiei Române. La 10 iulie 1882, Patriarhul
ecumenic din Constantinopol a trimis Mitropolitului Primat o scrisoare prin care-şi
exprima nemulţumirea în legătură cu discuţiile referitoare la înfiinţarea Patriarhiei
Române. Patriarhia ecumenică avea atunci mai multe nemulţumiri:secularizarea averilor
mânăstireşti, făcută de Cuza, declararea Bisericii noastre ca autocefală, fără Tomos
special de la Constantinopol, declararea Bisericii Bulgare ca autocefală, autocefalia
Bisericii din Serbia (1879), ca şi ştirile că Biserica Rusiei se va organiza din nou în
patriarhat.

În acelaşi timp, capii Bisericii Ortodoxe Române, care au urmat mitropolitului Primat
Calinic Miclescu, ce avusese bucuria de a vedea recunoaşterea autocefaliei Bisericii
Române, de către Patriarhia Ecumenică, -dar care a trecut la cele veşnice în anul 1886-
este vorba de patru arhipăstori ai Bisericii Ortodoxe Române:Iosif Gheorghian (1829-
1909), Ghenadie Petrescu (1836-1918), Atanasie Mironescu (1858-1931) şi Conon
Arămescu-Donici, care au ocupat scaunul de Mitropolit Primat până la Miron Cristea-, ca
şi deputaţii sau miniştrii cultelor din acea perioadă, au avut diferite probleme de rezolvat,
astfel încât problema Patriarhatului se va relua abia în anul 1919, în condiţii cu totul
deosebite şi mult mai prielnice.

Unificarea bisericească
Actul de la 1 decembrie 1918, care consfinţea unirea Transilvaniei cu România, a adus în
viaţa Bisericii Ortodoxe Române premisele necesare organizării ei unitare, sub
conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti. Unificarea organizării bisericeşti se impunea
atât în interesul Bisericii, cât şi al Statului, fiindcă felul în care era condusă Biserica într-o
parte şi alta a ţării era cu totul diferit. În urma revenirii, în 1918, la patria mamă, a
provinciilor Basarabia, Bucovina şi Transilvania, acestea aduseseră cu ele şi propria
organizare bisericească. Existau practic, patru "regimuri de organizare
bisericească":Biserica Ortodoxă Română din Vechiul Regat, condusă de Mitropolitul
Primat, Mitropolia Ortodoxă Română autonomă a Transilvaniei, Mitropolia Autonomă a
Bucovinei şi Arhiepiscopia Chişinăului şi a Hotinului, situaţie, desigur, greu acceptabilă.

În aceste condiţii la scurt timp după desăvârşirea Unirii din 1918, au început să se
formuleze cereri, nu numai din partea oamenilor Bisericii, ci şi a mirenilor, referitoare la
o organizare unitară a Bisericii Ortodoxe Române, tendinţele şi discuţiile referitoare la
unificarea bisericească desfăşurându-se în paralel cu discuţiile pentru întemeierea
Patriarhiei Române.

O contribuţie însemnată în direcţia unificării bisericeşti şi a ridicării Bisericii Ortodoxe


Române la rangul de Patriarhie au avut Congresul preoţesc de la Sibiu, (6-8 martie 1919)
şi Consfătuirea bisericească de la Sinaia(12-15 iunie 1919), unde s-a stabilit ca, la baza
viitoarei organizări a Bisericii, să stea Statutul şagunian şi s-a continuat discutarea ideii
de la Sibiu, ca Biserica noastră să fie încoronată cu treapta de Patriarh.

Problema înfiinţării Patriarhiei a fost ridicată pentru prima oară de către Preotul Gh.
Ciuhandu (1875-1947), consilier eparhial la Arad, preşedintele Asociaţiei Clerului
"Andrei Şaguna", din Transilvania, autorul multor lucrări de istorie bisericească.

În cuvântarea pe care a rostit-o la Congresul preoţesc de la Sibiu, preotul Ciuhandu


propunea mai multe măsuri în vederea unificării bisericeşti. "Unitatea spirituală ce a
existat şi până azi între Bisericile Ortodoxe Române din România şi provinciile ei noi,
arăta el trebuie concretizată prin unificarea Bisericii Ortodoxe Române, particulare şi sub
raport canonic, prin primaţia din Bucureşti, ca centru de unitate canonică a Bisericii
tuturor românilor ortodocşi, ori păstrându-se şi pe mai departe demnitatea primaţială a
Mitropolitului de Bucureşti, ori creându-se, conform, tradiţiilor şi practicilor Orientului
Ortodox, demnitatea patriarhală, la care să fie ridicat scaunul mitropolitan primaţial, de
Bucureşti ".

La 13 (26) decembrie 1919, toţi mitropoliţii, episcopii eparhioţi şi arhiereii vicari din ţară
s-au întrunit în şedinţă comună a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Române. În
sesiunea sinodală de atunci s-a hotărât ca Statutul şagunian să stea la baza noii legi de
organizare a Bisericii Ortodoxe Române.

La 18 (31) decembrie 1919 dr. Miron Cristea, episcopul Caransebeşului, a fost ales în
scaunul de mitropolit primat, vacant încă de la 1 ianuarie 1919, prin demisia lui Conon-
Arămescu Donici. A doua zi, 19 decembrie 1919 (1 ianuarie 1920) dr. Miron Cristea a
fost învestit şi înscăunat în noua demnitate. Sub el au continuat lucrările pregătitoare
pentru unificarea bisericească. Alegerea unui ierarh transilvănean în scaunul de mitropolit
primat al Bisericii Ortodoxe Române a fost primită drept un simbol al unităţii statale şi
bisericeşti, mai ales că Miron Cristea făcuse parte din delegaţia trimisă de românii
transilvăneni la Bucureşti, să prezinte "Actul unirii" de la 1 decembrie 1918.

Un alt eveniment decisiv pentru înfiinţarea Patriarhiei a fost întrunirea Constituantei


bisericeşti de la Bucureşti, 1920-1921. La 18 septembrie 1920 s-a întrunit la Bucureşti
aşa-numita "Constituantă bisericească", formată din membrii Sfântului Sinod, foştii
miniştri de Culte, profesori de teologie şi preoţi de mir. Aceasta a ales o comisie de 15
membri (ierarhi, profesori de teologie şi mireni), în frunte cu mitropolitul primat Miron,
care să întocmească un proiect de Statut de organizare şi de funcţionare a Bisericii
Ortodoxe Române. Astfel s-a ajuns la unificarea, şi din punct de vedere bisericesc, a
neamului nostru, după primul război mondial.

În şedinţa Constituantei din 21 noiembrie 1920, delegaţii Arhiepiscopiei Basarabiei au


prezentat, în calitate de membri ai Comisiei pentru unificare din cadrul Constituantei,
un Proiect de organizare superioară a Bisericii Autocefale Române, în care se arăta că
"reprezentantul şi cârmuitorul suprem al Bisericii Ortodoxe Române este Patriarhul ales
de către Congresul general bisericesc, pe toată viaţa, cu reşedinţa în capitala ţării".

În februarie 1921, la Congresul bisericesc din Basarabia se lua hotărârea, prin Proiectul


de unificare bisericească(art. 4-10), de a susţine ideea înfiinţării Patriarhiei Ortodoxe
Române. Acest Proiect de statut a fost înaintat Sfântului Sinod de la Bucureşti şi
Ministerului Cultelor. În şedinţa Constituantei bisericeşti din 25 mai 1921, reprezentaţii
din Basarabia au solicitat din nou să se hotărască cât mai urgent înfiinţarea Patriarhiei
Române, aceasta fiind dorinţa întregii preoţimi. Memorii speciale pentru înfiinţarea
Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române au înaintat atunci Mitropolitului primat şi
conducerii Statului atât arhiepiscopul Gurie, cât şi episcopul său vicar, Dionisie.

Fapt semnificativ, în art. 22 al Constituţiei aprobate de şeful statului în martie 1923 erau
înscrise atât autocefalia, cât şi autonomia Bisericii Ortodoxe Române.

Redeschiderea chestiunii înfiinţării Patriarhiei


În toţi aceşti ani, nici viaţa bisericească, nici cea politică nu ajunseseră la o stare de
echilibru. S-au schimbat des şi miniştrii de Culte şi chiar guvernele în întregime. Politica
bisericească a statului nu era nici ea destul de precisă şi de consecventă, oscilând de la un
guvern la altul.

Însă în a doua jumătate a anului 1924, când problema înfiinţării Patriarhiei române s-ar fi
crezut uitată, apare din nou la ordinea zilei. În cursul anului 1924, mai ales spre sfârşitul
acestuia, posibilitatea înfiinţării Patriarhiei Române era un zvon care începea să devină
realitate. Personalităţi de seamă ale neamului nostru, printre care se aflau primul ministru,
Ionel I. C. Brătianu, profesorii Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, preotul Ioan Lupaş,
miniştrii Costantin Argetoianu, Dr. C. Angelescu, Al. Lapedatu, ca şi membri ai Sfântului
Sinod, erau favorabili înfiinţării Patriarhiei Române.

Nicolae Iorga şi-a expus opinia în acest sens într-un articol al ziarului "Universul",
invocând în special argumente de ordin istoric-bisericesc în sprijinul înfiinţării
patriarhiei:"Suntem singurul popor ortodox cu un simplu mitropolit primat în fruntea unei
Biserici autonome." Şi tot în paginile aceluiaşi ziar, Al. Lapedatu, ministrul Cultelor,
scria:"Crearea Patriarhatului Român e reclamată de situaţiunea actuală, de superioritate
numerică şi morală a Bisericii Ortodoxe Române faţă de celelalte Biserici Ortodoxe
străine, de rolul mai însemnat uneori decât al tuturor Patriarhiilor împreună pe care
Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole."

Biserica Ortodoxă Română număra acum peste 14 milioane de credincioşi, cu 5


mitropolii şi 18 eparhii, fiind cea mai numeroasă Biserică Ortodoxă, după cea rusă. Se
impunea, deci, ca Biserica Ortodoxă, socotită de Constituţia din 1923 ca "dominantă" şi
ca Biserică "oficială" a Statului să fie ridicată la suprema treaptă în Biserica Ortodoxă.
În afară de aceasta, Biserica Ortodoxă Română avea acum două Facultăţi de Teologie (în
1926 a fost creată şi a treia), cinci academii teologice, numeroase Seminarii, în care
studiau nu numai tineri ortodocşi români, ci şi tineri de peste hotare. Teologii români
deveneau şi ei tot mai cunoscuţi în toată lumea creştină, atât prin lucrările lor, cât şi prin
participarea lor la diferite întruniri teologice internaţionale. De asemeni, în 1925 era
proiectat un sinod panortodox, la Ierusalim, în vederea aniversării a 1600 de ani de la
primul Sinod ecumenic. S-a cerut stăruitor în presa românească a vremii ca Biserica
Ortodoxă Română să ia parte la acel proiectat sinod, ca Patriarhie.

Înfiinţarea ...
Dând urmare numeroaselor glasuri (aparţinând deopotrivă clericilor şi credincioşilor),
care cereau ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, în ultimele zile
ale anului 1924, mitropolitul Pimen al Moldovei, ca membru senior al episcopatului
românesc de atunci, a făcut propunerea ca:"Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Munteniei),
cu scaunul mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar
mitropolitul Ungrovlahiei, ca Primat al României, care, de drept e şi Preşedinte al
Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de: PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE
NAŢIONALE ROMÂNE (cu reşedinţa la Bucureşti)".

Această propunere s-a adus în plenul Sfântului Sinod în sesiunea de toamnă din anul
1924, care, prorogată în ziua de 4 decembrie acelaşi an, şi-a reluat lucrările la 4 februarie
1925, zi în care a şi fost pusă în discuţie.

În aceeaşi zi de 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a hotărât înfiinţarea Patriarhatului


Ortodox Român pentru Biserica Ortodoxă Română. În urma discuţiilor purtate, a
expunerilor de motive prezentate şi a citirii "actului de înfiinţare", Sfântul Sinod, "în
unanimitate şi cu însufleţire" a hotărât în aceeaşi şedinţă următoarele: 

"Se înfiinţează în Ţara Românească, pentru Biserica Ortodoxă Autocefală Română,


demnitatea de Patriarh" (art. 1). "Arhiepiscopul şi mitropolitul Ungrovlahiei se ridică,
în calitatea sa de Primat al României, la rangul de patriarh al Bisericii Ortodoxe
Autocefale Române" (art. 2). "Înalt Prea Sfinţitul D. D. Miron, actualul Arhiepiscop şi
mitropolit al Ungrovlahiei, devine în calitatea sa de Primat al României, Patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române" (art. 3)şi:"Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române se va
bucura de toate drepturile recunoscute de Sfintele canoane şi legile ţării" (art. 4).

Sfântul Sinod a comunicat Ministerului Cultelor, la 7 februarie, hotărârea adoptată, de


înfiinţare a Patriarhiei Române, care a fost prezentată Guvernului. Acesta a alcătuit un
proiect de lege, care a fost aprobat de Senat, la 12 februarie 1925, apoi de Parlament, la
17 februarie 1925. Ulterior, la 25 februarie 1925, s-a promulgat Legea pentru ridicarea
scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul
de Scaun patriarhal.

După toate acestea, urma să aibă loc şi ultimele acte ale unui astfel de eveniment
bisericesc:învestitura şi înscăunarea. Acestea, însă, din cauza bolii Regelui Ferdinand I,
n-au putut avea loc în primăvara anului 1925, cum se planificase, ci s-au amânat în
toamnă, pentru data de 1 noiembrie 1925. Înainte de această dată, Sfântul Sinod a trimis
scrisori tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, rugându-le să participe la "ceremonia
învestiturei".

Apoi, în ziua de 29 octombrie 1925, regele Ferdinand I, pe baza "legii pentru ridicarea


Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungrovlahiei, ca Primat al României, la
rangul de scaun patriarhal", prin decret regal, "a întărit" pe arhiepiscopul şi mitropolitul
Ungrovlahiei, Dr. Miron Cristea, Primatul României, în scaunul de Patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române.

... şi recunoaşterea Patriarhiei Române


La 12 martie 1925, Sfântul Sinod trimite o scrisoare irenică (propunere de unificare)
Patriarhiei de Constantinopol, celorlalte Patriarhate Ortodoxe şi Bisericilor Ortodoxe
autocefale, prin care li s-a comunicat ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de
Patriarhie.

Trimisă după 6 mai 1925, la Patriarhia ecumenică, prin profesorul de teologie Dragomir
Demetrescu, documentata scrisoare irenică a ajuns la Constantinopol, în timp ce, din
pricina evenimentelor politice, patriarhul Constantin al VI-lea (17 decembrie 1924-mai
1925) se afla cu sediul la Tesalonic. Acesta a fost de acord cu schimbarea făcută în
Biserica românească, în ziua de 20 mai 1925 încredinţându-l pe mesagerul scrisorii că
"totul este gata", urmând ca Sinodul patriarhal, care atunci era la Cospoli să facă toate
formalităţile. Dar, fiindcă, după câteva zile, patriarhul Constantin s-a retras din scaun,
lucrările referitoare la Patriarhia românească nu s-au putut desfăşura.

În luna iulie a anului 1925, la conducerea Bisericii patriarhale din Constantinopol, a fost
instalat noul ecumenic, Vasile al III-lea (13 iulie 1925-29 septembrie 1929). La 30 iulie
1925 Patriarhul ecumenic Vasile al III-lea al Constantinopolului şi Sfântul Sinod al
Patriarhiei Ecumenice au emis Tomosul de recunoaştere a Patriarhiei Române la rangul
de Patriarhie.16 Acest Tomos a fost înmânat patriarhului Miron la Bucuresti, la 27
septembrie 1925, de către o delegaţie a Patriarhiei Ecumenice. Delegaţia era alcătuită din
mitropoliţii Ioachim al Calcedonului şi Ghermanos al Sardeonului şi primul dragoman al
Patriarhiei, Constantinidis.

La 1 octombrie 1925, Patriarhul Vasile al III-lea al Constantinopolului scrie Patriarhului


Miron că a trimis o scrisoare enciclică (circulară cuprinzând directive oficiale în
probleme religioase) tuturor Bisericilor Ortodoxe, prin care le anunţa ridicarea Bisericii
Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.

Totodată, patriarhul Vasile al III-lea le cerea tuturor "să-şi dea consimţământul şi


recunoaşterea lor la cele săvârşite şi să vină în contact şi comuniune cu Prea Fericitul
Patriarh, Domnul Miron, înmulţind astfel bucuria prea Sfintei Biserici a României şi a
obştii evlavioase din care este ea alcătuită".

În urma enciclicei patriarhale, dar mai ales în urma scrisorii irenice a Sinodului Bisericii
Ortodoxe Române, au început să sosească la Bucureşti scrisori din partea celorlalte
Patriarhii şi Biserici autocefale ortodoxe surori, prin care se recunoştea Patriarhatul
român, Biserica Română era felicitată pentru noua reorganizare şi primului patriarh al
României, Miron Cristea i se urau sănătate, fericire şi păstorire îndelungată şi bogată în
roade.

Astfel, s-au primit scrisori de la Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Serbia, Cipru, Grecia,
Bulgaria, Polonia, Kiev. De asemeni, s-au mai primit scrisori de felicitare pentru Biserica
Ortodoxă Română în noua ei situaţie şi pentru întâistătătorul ei, de la Kevork V., patriarh
suprem şi catolicos al tuturor armenilor, de la Dr. Adolph Küry, episcopul Bisericii vechi
catolice din Berna (Elveţia) şi de la Primatul Angliei, Randal Cantuar.
Odată cu ceremonia de învestitură şi înscăunarea primului Patriarh al României, în
persoana Dr. Miron Cristea, care au avut loc la Bucureşti, la 1 noiembrie 1925, se încheia
un lung proces de reafirmare şi recunoaştere a Bisericii Ortodoxe Române pe plan
internaţional, Biserica-fiică a Patriarhiei Ecumenice devenind pentru totdeauna, o
Biserică-sorA.

S-ar putea să vă placă și