Îndreptă țirea binelui

Principiul ascezei în morală

Vladimir Soloviov

Prof. coord.: Pr. Asist. Dr. Georgian Păunoiu

Student: FUNDULEA ANDREI

Anul de studiu: III, Teologie Pastorală

Grupa: 4

2018
 Îndreptățirea binelui - Principiul ascezei în morală
Vladimir Soloviov

"Pentru cei ce se nevoiesc să-şi păzească curăţia lor sufletească şi trupească, gândurile
curate au mai mare putere duhovnicească decât toată asceza, postul, privegherea." (Sfântul Paisie
Aghioritul)1

De o manieră generală, asceza creştină condamnă excesul. Din timpul Sfântului Pavel
Tebeul şi al Sfântului Antonie cel Mare şi până în zilele noastre virtutea fundamentală a
ascetului creştin este discernământul, care permite evitarea oricărei extreme, oricărei
exagerări, oricărei excentricităţi. Una dintre axiomele de bază ale tradiţiei creştine monastice
şi ascetice spune că tot ceea ce depăşeşte măsura vine de la demoni, în timp ce moderaţia,
armonia şi cumpătarea constituie un clar indiciu al vocaţiei autentice şi al prezenţei
incontestabile a Duhului Sfânt.
Vladimir Soloviov menține direcția ce s-a păstrat incă din timpul Sfântului Pavel și
încearcă să evidențieze și să sublinieze ce întelege prin acest principiu al ascezei si cum poate
ca acesta să îl ajute pe omul de rând sau pe monah să își curățească sufletul de întinăciunea
păcatelor ce vin de la trup si de la diavol.
Principiul ascezei se află în strânsă legătură cu conștiința demnității umane. Omul,
indiferent de nivelul de dezvoltare spirituală, nu concepe ca pornirile trupești să pună
stăpânire asupra lui. Capitolul începe prin diferențierea doctrinelor orientale de creștinism,
diferențiere care are la bază natura. Curentele orientale promovează asceza, răul fiind
asimilat lumii fizice, în timp ce în creștinism răul e pus în legătură cu moralitatea – adevărata
luptă dintre om și conștiința sa.
În cultura Vedanta sufletul si obiectele sunt existente separate. Lumea a apărut printr-
o dedublare a spiritului unic primordial, care a tins catre ceva care nu îi era caracteristic.
Faptele rele sau reprezentările false ale realității definesc acest suflet primordial unic aflat
într-o stare de ignoranță. Asceza este percepută în acest caz ca o restituire a identității – totul
este unul2. Samchia este o cultură ateistă în care spiritul pur este amenințat de natură. De una

1
Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinți Aghioriți Flori din Grădina Maicii Domnului, Editura Evanghelismos,
București, 2004, p.156
2
Vladimir Soloviov, Îndreptățirea binelui, Editura Humanitas,București,1994, p 86
singură, natura nu era. Răul vine din relația spirit – natură. Aceasta din urmă trebuie privită
ca un mijloc temporar, nu ca un scop. Spiritul trebuie să se folosească de ceea ce îl înconjoară
pentru a-și îndeplini scopul. Dupa are loc separarea. Pe de altă parte, budismul se concetrează
asupra ideii conform careia „totul este un vid”3. În acest context asceza este asimilată unei
simple stări de nedorință. În doctrinele indiene viziunea egipteană despre lume o descoperim
în gnosticismul școlii lui Valentinos ca ultimă expresie a ideii componenței eterogene a lumii
naturale. Aceasta a fost creată de principiul răului, de Diavolul, acesta nefiind nici bun, dar
nici rău, iar gânditorii poeți ai acestei doctrine au regăsit în lumea naturală o emanație a
Înțeleăciunii din sferele înalte. Lumina este si ea materială, dar exprimă principiul binelui, pe
când materia este un rău doar ca emanație a Diavolului, adică în măsura în care manifestă sau
exprimă prin formele sale exterioare însușirea lăuntrică a răului.
În concluzie, niciun sistem oriental nu admite identificarea răului cu natura materială
ca atare, dacă vom înlocui însă această identificare absurdă cu afirmația după care răul există
în lumea materială și în natura omului, la acest adevăr vor adera toate teoriile pătrunzătoare.
Plotin, un om normal de înaltă ținută spirituală afirmă că omul nu se rușineaza de
înfățișarea sa, fie el înalt, slab, gras, sau de altă culoare. Altfel spus omul nu se rușinează dacă
este asemănat cu o piatră, sau cu un lemn,sau cu ceva care nu are suflet, ci omul se rușinează
atunci când este asemănat cu o ființă asemănătoare cu el și se vede mai prejos decat acesta.
Simțul rușinii nu este trezit nici de acea latură a existenței noastre corporale care nu are
legătură cu spiritul, rușinea nu se mai simte nici în cazurile în care viața spirituala ar trebui sa
își pună amprenta pe întreg sufletul și trupul nostru pentru a fi morali față de cei din jurul
nostru. Rușinea a atins niște cote de neimaginat, in care omul nu își mai simte aproapele,
indiferent de cât de cald sau rece este față de aproape. Obiectul rușinii se dovedește a fi
numai acea sferă a existenței noastre materiale, sufletul fiind in cele mai multe cazuri mort. În
acest context afirmarea raţională a unei norme morale declanşează o reacţie psihologică sub
formă de frică. Rușinea nu apare la animale, ci ea este însușită doar omului. Astfel omul este
mai presus de animale și în momentul când se rușinează de faptul că nu este doar un animal,
el demonstrează astfel că nu este numai un animal dar și altceva și încă ceva superior
acestuia, pentru că dacă i-ar fi egal sau inferior, ruşinea nu ar avea nici un sens.
Omul, ca și animalul, este în viața universului. Diferența dintre cei doi este că
animalul nu are rațiune, iar tot ceea ce face, sunt pentru supraviețuirea lui in această lume. El
este condus de insticte, pe cand omul nu este un simplu animal, acesta are rațiune si face
discernământ intre ce este bine si ce este rau. Un exemplu ce îl pot da intre un animal și om
3
Vladimir Soloviov, Îndreptățirea binelui, Editura Humanitas,București,1994, p 87
este aspectul stupului de albine care acestea lucrează cu zor, fară ca să știe aspectul final al
lucrului, pe când omul se gândește înainte la ceea ce vrea să facă și analizează cu atenție
pentru a ieși cat mai bine acel lucru. Animalele fac gesturi intuitive fără să le mustre
conștiința dacă au facut bine sau nu, sau să regrete într-un anumit fel acel gest. Omul
participă la viaţa comună numai în măsura în care scopul urmărit de ea este binele. Se
conturează astfel cele două tendinţe opuse reprezentate prin spirit şi, respectiv, prin trup.
Spiritul, aşa cum se înfăţişează el nemijlocit conştiinţei noastre actuale, constituie doar un
proces distinct al vieţii noastre care se finalizează prin traducerea ideii raţionale de bine în
întregul existenţei noastre. La fel, trupul cu care avem de-a face în experienţa noastră
interioară nu este un simplu organism fizic şi nici propriu-zis o fiinţă animalică.
In acest caz natura materială se arată într-adevăr a fi un rău, căci încearcă să distrugă
ceea ce este demn de o existenţă avînd posibilitatea apariţiei unui cuprins mai bun, diferit de
viaţa materială. Nu natura materială ca atare a omului a căpătat în tenmi- nologia biblică
denumirea de trup. în limbajul biblic, prin termenul de trup nu este desemnată natura
materială ca atare a omului, ci impactul ei distructiv asupra spiritului. Din punctul de vedere
al ascezei, trupul este un „hram al duhului", trupurile pot fi „duhovniceşti", „slăvite",
„cereşti", deşi „carnea şi sîngele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu"4.
Voința omului este foarte importantă in actul de mântuire al acestuia, deoarece prin
încălcarea voii omul poate să iși țină sub control acele pofte trupești care il fac să se
dezlănțuie si să se îndeparteze de Dumnezeu. Nu se pot asocia de exemplu „plăcerile trupeşti"
cu respirația sau somnul, deoarece acestea sunt condiții de bază a vieții și un mod constant de
comunicare a corpului nostru cu mediul înconjurător. Pentru dominarea corpului de către
spirit este cât se poate de dorit ca această funcţie de bază să fie dirijată sau „controlată" de
voinţa omului. Vladimir Soloviov precizează o tehnică, o metodă de asceză a călugarilor din
Muntele Athos și nu numai, prin care foarte mulți călugări faceau exerciții de respirație
pentru a știi cum să își dozeze această respirație in lupta lor cu somnul. Mulți dintre aceștia
reușeau să nu doarmă ore în șir prin această practică, deoarece stiau cum să își oprească
respirația, iar în momentele acelea lupta cu somnul era atât de mare, incat reușeau să o
învingă. Somul de foarte multe ori ajută trupul și îl face să se regenereze, dar de cele mai
multe ori din practica monahilor acesta era o luptă cu diavolul deoarece în timpul somului
apareau tot felul de vise care nu îi ajutau pe monahi să urce pe acest drum duhovnicesc.
Există o diferență între somnul ca o regulă generală, ca o deosebită capacitate de a visa visuri

4
Vladimir Soloviov, Îndreptățirea binelui, Editura Humanitas,București, 1994, p 91
consistente şi profetice ce denotă forţa spiritului, obţinută prin practicarea ascezei (şi deci
prin lupta cu plăcerea trupească pe care o dă somnul).
În capitolul VI Vladimir Soloviov prezintă aspectul hranei, atât la animale, cât si la
om. Ca exemplu ilustrează concret cazul omizilor ( la speciile inferioare ) și al porcilor
îngrășați ( la speciile superioare ), iar pe om in aceeași cauză a surplusului de mâncare îl vede
ca și un impediment deoarece nu poate ca omul să meargă pe drumul duvonicesc cu acest
exces de mâncare, asemănându-se foarte mult cu un animal, în care trupul este mai presus de
spirit, de suflet. Din acest motiv abstinenţa în materie de mîncare şi băutură — postul — a
constituit dintotdeauna şi pretutindeni una din exigenţele de bază a moralităţii. Abstinenţa
priveşte atât cantitatea — şi aici nu există o normă generală — cât şi calitatea. în ceea ce
priveşte calitatea, a existat dintotdeauna şi pretutindeni interdicţia de a consuma produsele de
provenienţă animală, în speţă cele din carne (de animale cu sânge cald). Aceasta se explică
prin faptul că, fiind asimilată mai uşor şi în întregime, carnea sporeşte în mai mare măsură
energia vieţii trupeşti. Din punctul de vedere al ascezei, abţinerea de la came (şi în genere de
la produsele de provenienţă animală) este de două ori folositoare: în primul rând, în acest fel
se diminuează energia vieţii trupeşti şi, în al doilea rând, prin exerciţiul voinţei în lupta cu
nevoia de acest gen de hrană, întreţinută de obiectul moştenit, sporeşte energia spirituală. Nici
băutura nu este bună, pentru că bunul simț interzice consumul băuturilor alcoolice, care duce
la pierderea uzului rațiunii.
Problema morală legată de funcţia sexuală implică înainte de toate atitudinea noastră
intimă faţă de ea sau aprecierea ei sub raport esenţial. Atitudinea noastră morală faţă de acest
act trebuie să fie net negativă: trebuie să luptăm pentru limitarea şi suprimarea lui. Din acest
motiv o asemenea transfomare nu poate deveni obiectul exigenţei morale, al unei reguli sau
prescripţii. Pentru noi ca și aspect moral atitudinea lăuntrică faţă de o atare manifestare
organică a vieţii trupeşti — atitudine care se traduce în dezaprobarea acesteia ca un rău, în
hotărîrea noastră de a nu-i ceda şi în respectarea acestei hotărâri în limitele puterilor noastre.
În principiu, afirmarea relaţiilor sexuale constituie un rău pentru om în orice împrejurare.
„Cine poate înţelege să înţeleagă."5 Căsătoria este acceptată şi consfinţită, procreaţia este
blagoslovită, iar celibatul proslăvit ca „viaţă îngerească" 6. Dar chiar epitetul „îngeresc"
sugerează într-un fel o a treia cale, supremă, a vieţii, cea dumnezeiască. Căci prin menirea sa,
omul este mai presus decât îngerul.

5
Matei 19, 12
6
1 Timotei 2, 15
 Deși prin natura lor regulile moralei ascetice ne învață cum să ne cumpătam și cum să
înțelegem mai bine aceste aspecte a tuturor lucrurilor materiale și a tot ceea ce este legat de
trup. Astfel și respirația si somnul și limitarea hranei și pornirile trupești pot împovora
sufletul, în așa măsură încât să nu lase sufletul să se dezvolte pe această linie ce duce spre
mântuire, spre Împărăția lui Dumnezeu.
Vladimir Soloviov prezintă cum o idee generată de un păcat sau de poftă ajunge de la
stadiul de simplă idee la faptă ce aduce moartea spiritului. La început se formează în minte
imaginea obiectului sau acţiunii care corespunde uneia dintre înclinaţiile rele ale firii noastre.
Imaginea generează în spirit o anumită idee legată de ea. În acest prim moment, o asemenea
idee poate genera printr-un simplu act de voință o imagine a ceea ce s-ar putea întâmpla.
Ideea se va dezvolta într-un scenariu imaginar de diverse inspiraţii. Acest scenariu începe să
obsedeze mintea şi ea nu i se poate sustrage recurgând la puterea voinţei. Dacă msă mintea în
acest al doilea moment, în loc să se abată de la priveliştea păcatului, zăboveşte asupra ei şi, ca
să spunem aşa, o aprobă, atunci vine în mod inevitabil cel de al treilea moment cînd nu numai
mintea pe ascuns îndemnată de pornirea vicioasă, dar şi spiritul în ansamblul lui, se
abandonează gîndului păcătos şi se desfată împreună cu el. Astfel se ajunge ca de la simpla
idee, sau o urma a unei idei cu origine păcătoasă să se transpună în faptă. În aceste cazuri
omul își pierde libertatea sa rațională, iar prescripțiile morale își pierd puterea asupra lui.
Înrobirea omului de către pornirile carnale îl transformă într-un animal, ce reprezintă
răul. Capacitatea de a rezista în fața pornirilor trupești este o luptă foarte mare pentru trup și
pentru suflet, dar care odată ce învinge aceasta patimă, sufletul capată o cunună în Impărăția
lui Dumnezeu. Oricine va fi de acord că incapacitatea de a rezista instinctelor animalice
denotă o neputinţă a spiritului, ceea ce pentru om este ruşinos şi deci rău. Neputința sufletlui
de cele mai multe ori este accentuată și de către diavol, deoarece acesta nu se bucura
niciodată cand omul săvârșește fapte bune, ci el încearcă din răsputeri sa întoarcă sufletul din
calea lui Dumnezeu. Omul care reușeste să invingă orice fel de natură a oricarui viciu se
bucură de prețuire și este recunoscut ca fiind un bine. De exemplu sunt cei care pot înfrunta
lăcomia, beția, desfrâul si multe alte feluri de vicii și de păcate. Mândria iar este un păcat
foarte mare, pentru că te poate doborâ foarte usor de pe scara catre Hrisos. Vladimir Soloviov
chiar ne și prezintă o diferență intre un bețivan și un călugar mandru, faptul că acel călugar
poate să ajungă mai prejos decât bețivanul prin mândria sa. Așadar mai sunt si multe alte
diferențe care pot duce la îjosirea sufletului. Adevăratul ascet (în sens moral) obţine puterea
asupra trupului nu pentru consolidarea forţelor formale ale spiritului, ci întru slujirea mai
bună a binelui.
 În concluzie, principiul ascezei în morală de Vladimir Soloviov a prezentat cu lux de
amănunte adevăratul sens al înfrânărilor sufletului ce îl fac pe om să se lupte cu patimile și să
puna stop tuturor obstacolelor venite de la diavol și de la trup. Soloviov evidențiază clar
diferențele dintre un animal fără rațiune si omul care este inzestrat de Dumnzeu și poate face
deosebirea dintre ce este bine si ce este rău.
 BIBLIOGRAFIE

Surse Scripturistice
1. Biblia sau Sfanta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă
a Bisericii Ortodoxe Române, București, 2015

Surse Moderne

2. Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinți Aghioriți Flori din Grădina Maicii Domnului,
Editura Evanghelismos, București, 2004, p.156
3. Soloviov, Vladimir, Îndreptățirea binelui, Editura Humanitas,București, 1994