Sunteți pe pagina 1din 22

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești - d.

 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau,


după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a
fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai
lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.

Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de
stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză
majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din
exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale
statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.

Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți preponderent din
mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii apropiate cu
acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de
răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea
socială în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.

Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau susținerea unor
conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii – și o politică de alianțe care să
nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o
poziție hegemonică față de Moldova. A încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale
împotriva turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.

În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de fortificații permanent
la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de
la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră
a fost crearea unei armate moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o
componentă de masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.

Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele mai
semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor,
în 1469 sau victoria repurtată în Bătălia de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel
mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice
armate otomane conduse de Soliman-Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei
bătălii, În anul următor sultanul Mehmed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu
înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.

După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții foarte bune pentru
Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și autonomia politică internă.

Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare
de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru
aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie
1992.

A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din familia imperială
bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte copii. Începând cu 1497 l-
a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron. A murit la 2 iulie 1504 fiind
înmormântat la Mănăstirea Putna.

Fost-au Ștefan Vodă om nu mare de stat, mânios și de grabu a vărsa sânge


nevinovat; de multe ori la ospețe omora fără județ. Amintrelea era om întreg la
fire, neleneș și lucrul său îl știa a-l acoperi și unde nu gândeai, acolo îl aflai.
La lucru de războaie meșter, unde era nevoe însuși se vâra, ca văzându-l ai săi,
să nu îndărăpteze și pentru aceia rar războiu de nu biruia și unde-l biruia alții,
nu pierdea nădejdea, știindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor.

_______ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei[1]:p. 65


Cuprins

• 1 Biografie și familie

• 2 Personalitatea

• 3 Accederea la tron

• 4 Politica internă

• 4.1 Consolidarea bazei politico-sociale

• 4.2 Relația cu marea boierime

• 4.3 Crearea noii elite conducătoare

• 5 Viața economică și socială

• 5.1 Agricultura

• 5.2 Infrastructura

• 5.3 Comerțul

• 5.4 Administrația financiară

• 6 Politica externă

• 6.1 1457-1469

• 6.2 1470-1486

• 6.3 1487-1504

• 7 Puterea armată

• 7.1 Arta militară

• 7.2 Organizarea armatei

• 7.3 Armamentul

• 7.4 Sistemul de fortificații

• 8 Războaie și bătălii

• 8.1 Aspecte generale

• 8.2 Marile bătălii

• 8.2.1 Bătălia de la Baia

• 8.2.2 Bătălia de la Vaslui-Podu Înalt

• 8.2.3 Bătălia de la Războieni-Valea Albă

• 8.2.4 Bătălia de la Codrii Cosminului

• 9 Arta, cultura și religia

• 9.1 Arhitectura

• 9.2 Cultura scrisă

• 9.3 Istoriografia

• 9.4 Arta decorațiunilor

• 10 Moldova după Ștefan cel Mare


• 11 Controverse, neclarități și incertitudini

• 12 Figura și epoca lui Ștefan cel Mare reflectate în literatură și artă

• 13 Galerie foto

• 14 Referințe și note

• 15 Bibliografie

• 16 Vezi și

• 17 Legături externe

Biografie și familie

Evdochia de Kiev

Maria de Mangop

Maria Voichița
Mormântul de la Mănăstirea Putna

Conform tradiției, Ștefan cel Mare s-a născut la moșia tatălui său de la Borzești, ca fiu nelegitim al viitorului domn
al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Oltei. Bogdan era la rândul său fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, iar soția
sa, Oltea provenea dintr-o familie de boieri de lângă Bacău, cei doi cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a
aflat în exil la curtea lui Vlad Dracul. Familia a mai avut încă trei băieți: Ioachim, Ion și Crâstea și două
fete: Maria și Sora. [2][3][4]:p. 35

Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, cele mai plauzibile variante fiind anii 1438[5] sau 1439.[4]:p.
36 Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt date cunoscute, cel mai probabil acesta și-a petrecut-o la
reședința familiei.
În toamna anului 1449, tatăl său, Bogdan sprijinit cu un corp de oaste trimis de Iancu de Hunedoara, învinge
armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei, la 12 octombrie 1449 și se proclamă domn.[6]:p.
46 Alexandru se refugiază în Transilvania, de unde va încerca să își recapete tronul. La rândul său, Bogdan, după
o încercare nereușită de a căpăta sprijinul și protecția polonezilor, și-a îndreptat eforturile diplomatice către
Ungaria.[6]:p. 47
La 11 februarie 1450, Bogdan emite în „târgul de jos” — Roman — un hrisov de recunoaștere a suzeranității lui
Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în orice împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru
părinte să ne ocrotească sub mâna sa și să ne apere de orice dușmani ai noștri”. La sfârșitul actului, unde sunt
enumerați martorii care girau acel document este menționată, imediat după domn credința iubitului meu fiu,
Ștefan Voevod. Actul reprezintă prima atestare documentară a viitorului domn al Moldovei.[7]:p. 26 Din
menționarea de către tatăl său ca asociat la domnie, rezultă că Ștefan împlinise în 1450 cel puțin unsprezece ani,
vârsta minimă impusă de cutumele vremii pentru o astfel de demnitate. [4]:p. 36
Bogdan avea să fie asasinat, la 15 octombrie 1451, la Reuseni, de către fratele său vitreg Petru, alt fiu nelegitim
al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior sub numele de Petru Aron.[8] Cronicarul polonez Jan
Długosz relata astfel scena:

„Un oarecare Petru, care pretindea că are drept la domnia Moldovei și se înțelesese cu Alexandru ca
să împărțească toate deopotrivă, alegând prilejul când Bogdan, poftit la țară, la un unchi de frate al
aceluiași Petru, era beat, pe o noapte urâtă, sosind numai cu o sută de moldoveni, înșelă străjile lui
Bogdan și, prinzându-l, îi tăie capul.”[9]

_____ Jan Długosz, Historiae Polonicae

După omorârea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan vor pleca în exil în Transilvania și apoi în Țara
Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad Țepeș.[10]:p. 13 Mama sa, Oltea avea să moară la 4
noiembrie 1465.[11]:p. 71

Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră prin căsătorii și alianțe matrimoniale
să se apropie de suzeranii lor catolici, regii Ungariei și Poloniei, politica dinastică a lui Ștefan cel Mare privind
căsătoriile a fost diferită - după cum remarca istoricul P. P. Panaitescu - toate trei soțiile lui sunt principese
ortodoxe din țări vecine: Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din Paleologii de la Mangup, în
Crimeea, Maria, fiica lui Radu cel Frumos din Țara Românească. [12]:p. 25

Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie 1463 când, după cum scrie Grigore Ureche, luatu-s-au doamnă de
mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon Împăratul. Iară cronicariul cel leșescu scrie că au fostu
Evdochiia fată lui Simeon Împăratul, iară nu soră.[1]:p. 36 Căsătoria a durat doar patru ani. Din această căsătorie
au rezultat doi băieți și o fată. Băieții, Bogdan-Vlad născut în 1466 și Petru născut în 1467, au murit amândoi de
tineri în anul 1479, la câteva luni distanță, fiind îngropați împreună în același mormânt. Fata, Elena, avea să se
mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al Rusiei. Evdochia moare și ea în 1467, posibil la nașterea lui Petru, fiind
înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava.[13]:pp. 449-440
La 14 septembrie 1472 Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia domnitoare din micul regat grecesc
pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac, fratele noii doamne, poartă titlul de „domn de Theodoro și al întregii
Khazarii”, iar Mariei înseși i se atribuie o multiplă obârșie împărătească. [14]:pp. 585-587 Cuplul nu a avut copii.
Căsătoria a fost una de conveniență și interes politic, care a durat atâta timp cât acest interes a existat.

„În 1475 însă după luna lui iulie, în care Caffa fiind luată de turci, Mangopul intră in stăpînirea lor,
Ștefan cel Mare ne mai având nici un interes a păstra ca soție pe moștenitoarea acelei domnii
pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor și duce la altar pe cealaltă Marie sau Vochița, fata lui
Radu Vodă.”[13]:p. 398

_____ A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană

Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19 decembrie 1477, după cum nota Grigore Ureche pristăvitu-s-au doamna
Maria ce era de la Mangop, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna.[1]:p. 36
În anul 1475, după divorțul de Maria de Mangop, Ștefan s-au încununat cu doamna Voichița, fata Radului Vodă.
[1]:p. 48. Căsătoria avea să dureze până la moartea domnului, Maria Voichița supraviețuindu-i încă șapte ani. A
murit în 1511, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, un băiat, viitorul
domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria, decedată în 1518 și înmormântată la Mănăstirea Putna. [13]:pp. 398-401
Ștefan a avut și un număr de concubine, cea mai cunoscută fiind Maria Rareș din Hârlău, mama viitorului
domn Petru Rareș. [13]:p. 399 Un alt posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu este cunoscută, a fost viitorul
domn Ștefan Lăcustă.[6]:p. 280

Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind înmormântat la Mănăstirea
Putna.[15]

Personalitatea

Lui Ștefan cel Mare românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și
chiar neînțeles în pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț,
întreabă-l cine le-au făcut; el îți va răspunde: Ștefan cel Mare. Orice pod, orice
biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său.
Orice bunătate, orice așezământ a căruia rămășițe se mai trăgănează până
astăzi, orice legiuire ominească, orice puneri la cale înțălepte Ștefan vodă le-au
urzit, îți va zice el, și iar Ștefan vodă.
În sfârșit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate
monumentele, toate isprăvile și instituțiile făcute în cinci veacuri, de atâția
stăpânitori.

_______ Mihail Kogălniceanu, Ștefan cel Mare[16]:p. 195


Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui Ștefan cel Mare este o intrepindere
dificilă, având în vedere că nu s-au păstrat izvoare documentare interne din epocă, iar multe din cele externe se
bazează pe relatări orale, mai mult sau mai puțin credibile, și interpretate funcție de contextul cultural local și
interesele pe care țara respectivă le avea față de Moldova. Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit
caracter apologetic, fiind pline de cuvinte de laudă și alcătuite, foarte probabil, din dorința vădită de a-l linguși pe
Ștefan, în vederea obținerii unor foloase. Alte caracterizări, scrisese după moartea lui, au preluat ideile acestora,
într-un mod selectiv, în încercarea de a crea un erou idealizat, care să servească drept model pentru deșteptarea
sau cultivarea unei conștiințe naționale a românilor. „Sunt, însă, și caracterizări provenind din spații și epoci
diferite care îi atribuie, în chip repetat, aceleași însușiri, ceea ce înseamnă că ele îi erau cu adevărat
proprii.”[17]:p. 449

Portret de la Biserica din Pătrăuți

Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor câteva izvoare scrise păstrate, se poate
spune că Ștefan era un bărbat de înălțime medie spre mică (probabil sub 160 cm, după standardele vremii).

„«Om nu mare de statu» dar probabil cu un trup foarte vânjos, cu fața rotundă și plină, cu o frunte
largă, cu ochi albaștri, cu părul lung și blond lăsat în plete pe spate, cu mustață de asemenea
blondă și, în unele etape ale vieții, cu o umbră de barbă. Rana de la glezna stângă trebuie să-l fi
făcut, cel puțin în ultimii ani, să șchiopăteze.”[17]:p. 519

_____ Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui
Ștefan cel Mare
Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut multe trăsături specifice unui temperament
coleric, dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a reușit să își controleze o serie de manifestări negative tipice
acestui caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională, accesele de furie sau mânie, imprudența etc.

„Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la început cuprins de un mare neastâmpăr. Nu
putea sta un moment fără a nu face ceva. Și fiind-că lucrarea acelui timp se mișca mai ales în
câmpul răsboiului, apoi îl videm pe dânsul apucându-se de răsboaie mai mult îndrăznețe decât
cugetate.” [13]:p. 408

_____ A.D. Xenopol, Caracterul lui Ștefan cel Mare

Referindu-se la caracterul lui Ștefan, cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius (Miklós Istvánffy) îl portretiza ca
fiind „șovăitor în credință și nestatornic”, unde remarca privind lipsa de credință se referea la presupusa încălcare
de către Ștefan a jurământului de suzeranitate față de regele Ungariei.[17]:p. 457 La rândul său,
regele Sigismund I al Poloniei, îl caracteriza astfel: „Ștefan era din fire abil, viclean, nestatornic, viteaz și cu suflet
mare, pentru care a fost numit, de către cei tineri, vulpe șireată.” [18] Iar un document din arhivele statului
venețian concluziona că „a fost în moarte ca și în viață, teribil și prudent”[13]:p. 417

Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind că Ștefan cel Mare răsfrânge în el caracterul
obștesc al timpului său. El era religios și crud in acelaș timp, două însușiri, ce nu s-au exclus niciodată una pe
alta, deși religia creștină recomandă blândețea ca virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au manifestat
ambele aceste însușiri s-au păstrat multe mărturii. Pentru caracterul evlavios și pios stau mărturie atât numărul
mare de lăcașuri de cult construite cât și pictura bisericească și cărțile de cult cu care acestea au fost înzestrate.
La rândul lor, episoadele de cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul îndelungatei sale domnii: arderea
orașului Brăila, omorârea solilor tătari, omorârea fără judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc.
Deși acest tip de fapte reprezentau de multe ori „normalitatea” prin care suveranii creștini sau musulmani din
epocă își exercitau dreptul de viață și de moarte asupra supușilor, ignorarea de către aceștia a unor cutume
privind protecția populației necombatante, protecția solilor sau dreptul la judecată, era condamnată de către
societate, chiar dacă era justificată de suverani prin necesități dinastice, politice sau militare.
[17]:passim[13]:passim[7]:p. passim Cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius, referindu-se la Ștefan spunea
că era mândru și cruzimea neobișnuit a firii i-au șters puțin din faima și gloria faptelor sale[17]:p. 457

Majoritatea acestor excese sunt consemnate în prima parte a domniei, atunci când tot nechibzuita tinereță îl
împinsese a jertfi prețioasa prietenie a lui Vlad Țepeș, a provoca pe regele Matei Corvin, a întreprinde atacul
Munteniei celei căzute în stăpânirea turcilor. [13]:p. 415

Accederea la tron

Localizari posibile ale luptei din 1457

Coroana lui Ștefan cel Mare

La începutul lunii aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre Suceava, de-a lungul văii Siretului. Era
însoțit de o armată de circa șase mii de oameni, din care un corp de o mie de munteni oferit de Vlad Țepeș, iar
restul moldoveni din Țara de Jos. [10]:p. 13[19]:p. 59

Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în grabă o armată cu care l-a atacat pe Ștefan la
Doljești, pe Siret, la 12 aprilie. Petru Aron a fost învins și a părăsit câmpul de luptă. A încercat o nouă rezistență
la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar a fost din nou înfânt și silit să ia calea exilului, în Polonia.
[7]:p. 54

„În anul cum se socotește de la nașterea lui Christos 1457, în luna lui aprilie, în săptămâna mare
dinaintea Paștilor, veni Stefan Vodă, fiul lui Bogdan Vodă, cu o mică oaste. Și veniră asupra lor Aron
Vodă la un părău sau apă cu numele Hreasca, la Doljești. Așa, goni Ștefan Vodă pe Aron Vodă din
țară și rămase însuși domn prin silnicie.”[19]:p. 59

_____ Cronica lui Ștefan cel Mare

Despre locul exact al luptei au existat mai multe variante vehiculate de-a lungul vremii. Majoritatea istoricilor
(Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Ilie Minea Minea ș.a.) au propus ca loc al bătăliei localitatea Doljești, de
lângă Roman, pornind de la relatările cronicilor moldovenești. A. D. Xenopol, pornind de la o versiune a
letopisețului lui Grigore Ureche, a presupus că lupta a avut loc la Joldești, în ținutul Botoșani.[10]:p. 13 Cea mai
plauzibilă pare a fi cea a lui Alexandru I. Gonța, care identifică drept loc al bătăliei localitatea Dolhești, de pe
valea râului Șomuzul Mare, pornind de la toponimul menționat în cronica germană - Dolschecht, dar luând în
considerare că acest sat aparținea surorii sale, căsătorită cu Șendrea, viitorul portar al Sucevei.[20]

După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan va organiza o mare ceremonie publică de încoronare,
într-un loc numit Direptate, pe valea Siretului.

„Deciia Ștefan vodă strâns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă dimpreună cu
mitropolitul Theoctistu și cu mulți călugări, la locul ce să chiamă Direptatea și i-au intrebatu pre toți:
este-le cu voie tuturor să le fie domnu ? Ei cu toții au strigat într-un glas: “În mulți ani de la
Dumnezeu sa domnești”. Și decii cu toții l-au rădicatu domnu și l-au pomăzuitu spre domnie
mitropolitul Theoctistu. Și de acolea luo Ștefan vodă steagul țărâi Moldovei și să duse la scaunul
Sucevii.”[1]:p. 35

_____ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei

Politica internă
Consolidarea bazei politico-sociale

Pecetea lui Ștefan cel Mare

Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare (1483)

Sigiliul Moldovei
Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul domniei avea ca scop principal consolidarea puterii
centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale. În acest sens, principalele direcții de acțiune au fost reprezentate
de: repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ și acordarea de privilegii răzeșimii, crearea unei noi clase
aristocratice (mica boierime) pe baza meritocrației militare, întărirea puterii militare și a capacității de apărare a
țării, reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea celor plecați în exil, asigurarea loialității Sfatului
Domnesc - prin creșterea ponderii dregătorilor militari (pârcălabii) și introducerea unui număr însemnat de
membri ai familiei sale.[10]:pp. 16-17
În încercarea de a găsi o contrapondere politică la clasa marilor boieri, Ștefan a manifestat o preocupare
constantă pentru dezvoltarea micii boierimi (curtenii și slujitorii) și a țărănimii libere. Marea proprietate, acordată
boierilor, era din punct de vedere juridic „feudă”, fiind grevată de obligația titularului de a efectua serviciul militar
cu oamenii săii în schimbul garantării de către domn a posesiuni pământului. În schimb, mica proprietate, deși nu
se se bucura de vreo garanție din partea domnului, era lipsită și de constrângeri militare, fiind una de tip alodial.
[10]:p. 48

Din acest motiv, până la urcarea pe tron a lui Ștefan, țăranii liberi nu erau obligați să presteze serviciul militar,
deoarece pământul pe care îl stăpâneau nu era primit de la domn. Ștefan avea să facă o reformă radicală în
sistemul realțiilor feudale, prin obligarea țărănimii libere la prestarea serviciului militar, conferind astfel acestei
clase o funcție politică importantă în viața statului. Utilizarea răzeșimii în armată a reprezenta o lovitură
importantă la situația privilegiată a marii boierimi, singura care avea monopolul obligațiilor militare. În momentul
în care Ștefan a implicat în chestiunile de apărare a țării și alte elemente sociale, care executau serviciul militar
fără a primi în schimb imunități și privilegii, ponderea marii boierimi mari ca bază socială a țării, s-a diminuat în in
mod esențial.[10]:pp. 112-114
Puterea lui Ștefan vodă a stat în «curtea» lui, în această oaste de țară, am putea zice în oameni de
arme sădiți de el pe tot întinsul țării. Căci acesta a fost actul politic mai însemnat, care lămurește
puterea și politica marelui domn. El a fost un mare colonizator de oșteni. Toate «locurile pustii»,
adică fără proprietar, erau de drept ale domniei și domnul coloniza pe ele oșteni-plugari. Aceștia au
format puterea de neînfrânt a domnului, înăuntru și în afară. [12]:p. 16

_____ P. P. Panaitescu, Ștefan cel Mare. O încercare de caracterizare

Acest fapt este confirmat și de numărul mare de hrisoave de împroprietărire cu „loc în pustiu” în diferite regiuni
ale țării, preponderent în cele de graniță. [21][10]:p. 36

Relația cu marea boierime

Sala Tronului

Luca Arbore, portarul Sucevei

Relația sa cu marea boierime a fost una în general pașnică, caracterizată prin autoritarism domnesc, cu puține
manifestări de nesupunere sau revoltă din partea boierilor. Relația a evoluat în timp, pe măsură ce autoritatea
centrală a domnului se întărea. Astfel, în primii ani de domnie, Ștefan a căutat să țină sub control puterea
boierilor prin menținerea privilegiilor, iertarea celor care l-au slujit pe Petru Aron și trimiterea de cărți de iertare și
rechemarea în țară a boierilor fugari, în frunte cu boierul Mihu. [6]:p. 74
Ștefan a schimbat de asemenea și ierarhia boierească, creând imediat sub domn un nivel al conducătorilor
administrațiilor locale, pârcălabii de cetăți (ținuturi), cărora le-a acordat puteri lărgite. Pentru a-și consolida
puterea și a-și asigura controlul asupra acestora, el a încredințat aceste posturi de mare raspundere doar rudelor
sale și celor mai apropiați dintre boieri. Ca semn al importanței pe care o aveau, pârcălabii erau situați
întotdeauna inaintea dregătorilor de curte, cu exceptia marelui vornic.[7]:p. 109

În aceeași idee Ștefan a asigurat o stabilitate mare pe funcții a marilor dregători, mulți rămânând în aceeași
poziție pentru un număr mare de ani, cum ar fi: marele spătar Câlnău – optsprezece ani, marele vistiernic Iuga –
douăzeci și unu de ani sau marele logofăt Tăutu – mai mult de treizeci de ani. Acest lucru a asigurat totodată și o
mare stabilitate administrației țării.[7]:p. 109
Ca urmare a acestor măsuri, Ștefan a avut de înfruntat doar două conspirații boierești în cei patruzeci și șapte de
ani de domnie, cea din 1471 - când au fost decapitați trei mari boieri în frunte cu cumnatul său, marele
vornic Isaia și cea organizată în 1504 - cu două zile înainte de moartea sa, care viza îndepărtarea fiului
său Bogdan de la tron, terminată identic cu omorârea capilor conspirației.[6]:p. 129, 267

Crearea noii elite conducătoare

Viața economică și socială


Agricultura
Infrastructura
Infrastructura de transport a Moldovei în timpul domniei lui Ștefan cel Mare era slab dezvoltată,
neexistând drumuri construite sau întreținute de autorități.

„Drumurile erau niște simple urme de șleauri, de-a lungul anumitor văi sau pe anume direcții, pe
care experiența le arătase ca mai prielnice pentru comunicarea între două ținuturi sau localități.
Starea lor, ca pretutindeni de altmintrelea în acele vremuri, era foarte rea, căci ele erau fie
acoperite de un strat gros de praf, fie adevărate mocirle cu gropi adânci.”[22]:p. 154

Trecerile peste râuri se făcea, de regulă, prin vaduri, iar dacă acestea erau prea adânci, pe poduri
umblătoare. Podurile fixe erau de lemn, peste râurile mai mari sau de piatră, peste pârâuri. Principalele puncte de
trecere prin vad a marilor râuri erau la Verișcani și Reuseni, pe Siret, Țuțora și Cernăuți, pe Prut, Vadul Jorii,
pe Nistru și Bătinești pe Putna. Poduri umblătoare erau la Târgul Siret, pe Siret, Cernăuți, pe Prut și Roman,
pe Moldova.[22]:p. 155

Comerțul
Administrația financiară
Principalele surse de venit ale domniei erau reprezentate de veniturile încasate din monopoluri și taxe vamale.
Domnul avea monopolul exploatării și comercializării sării și argintului, precum și monopolul comerțului
cu pește, ceară și blănuri prețioase. Vămile erau așezate pe principalele artere comerciale. Sistemul vamal
cuprinde vămile externe, dispuse pe frontieră și vămi interne. Vama de import se plătea doar la Suceava iar vama
de export la vămile externe de la Cernăuți (pentru Regatul Poloniei), Chilia (pentru Imperiul Otoman), Cetatea
Albă (pentru Regatul Crimeii), Adjud (pentru Regatul Ungariei) și Putna (Țara Românească). În plus mai existatu
vămi interne unde se plătea o taxă de tranzit, la Lăpușna, Roman, Bacău, Vaslui, Bârlad și Tecuci. [7]:p. 88[10]:p.
72
Ca surse secundare de venit o reprezentatu arenzile încasate de la proprietarii de case si atelierele
meștesugărești din orașe, amenzile și taxele de judecată (tretina - a treia parte din lucrul judecat) și veniturile
satelor și ocoaleleor domnești. Domnul devenea de asemenea proprietar de drept al moșiilor rămase fără
moștenitor precum și a celor confiscate de la boierii condamnați pentru „hiclenie” (trădare). [10]:pp. 71-72
Ștefan cel Mare a fost unul dintre puținii domni ai Moldovei care au bătut o monedă proprie - gros moldovenesc,
fapt ce reprezenta inclusiv o modalitate de a afirmare a suveranității. Monedele erau confecționate din argint, cu
un diametru de 13 milimetri, având ștanțate stema țării și inscripțiile MONETAMOLDAVIE pe avers
și STEFANVSVOIEVODA pe revers. Valorile erau de un gros și o jumătate de gros. [7] [23]:p. 297

Cantitatea de masă monetară a fost însă una mică, baterea monedelor fiind determinată în primul rând de
scopuri politice - plata serviciilor militare prestate de boierime sau a mercenarilor și mai puțin pentru facilitarea
schimburilor comerciale, care se bazau în continuare pe monedele emise de mai puternicele state vecine. [23]:p.
353
Politica externă

Logofătul Ioan Tăutu, principalul sfetnic de politică externă

Mahomed al II-lea

Uzun Hasan

Cazimir al IV-lea
Matei Corvin

Ivan al III-lea

Mengli Ghirai
Vezi și: Politica externă a lui Ștefan cel Mare.

În politica externă a lui Ștefan cel Mare pot fi identificate trei mari perioade, fiecare cu obiective specifice. [10]:p.
7 La urcarea pe tron a lui Ștefan, contextul geopolitic făcea ca Moldova să fie obiectul încercărilor de hegemonie
ai celor doi mari vecini, regatele Poloniei și Ungariei. În urma perioadei de instabilitate generată de luptele pentru
domnie dintre urmașii lui Alexandru cel Bun, poziția ei față de cei doi vecini rivali se degradase considerabil, de
unde necesitatea pentru tânărul domn de a duce o politică externă realistă și echilibrată.[24]:p. 516

„Ștefan urmări încă din tinerețea lui un principiu, care îi fu prea folositor în lunga și viforoasa lui
carieră. Niciodată doi dușmani, ci totdeauna împăcarea cu unul, cât era în ceartă cu
celălalt.” [13]:p. 408

_______A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană

Pentru transpunerea în practică a politicii externe, Ștefan va acorda o atenție dezvoltării deosebită instituției
însărcinate cu acest domeniu, logofeția. Marele logofăt avea să devină cel mai important dregător al țării. Ștefan
și-a ales cu grijă colaboratorii din acest domeniu, în lunga sa domnie demnitatea de logofăt a fost îndeplinită doar
de trei boieri: Ioan Dobru (8 septembrie 1457-5 februarie 1468), Toma (28 iulie 1468-26 august 1474) și Ioan
Tăutu (14 apr.1475 - 7 oct. 1503). [25]:p. 38. Cei mai cunoscuți diplomați moldoveni din această perioadă,
menționați pentru modul cum au condus soliile încredințate de domn au fost logofătul Ioan Tăutu și Ioan Țamblac.
[26]:p. 10 [27]

Diplomația se judecă după rezultate, și rezultatele diplomației lui Ștefan sunt minunate. La 1462-
1465 se luptă cu muntenii și e în pace cu turcii, ungurii și polonii; la 1467 se luptă cu ungurii, e bine
cu turcii și polonii intervin în favoarea lui, protestând la Buda; la 1469-1479 e în luptă cu muntenii -
ungurii și turcii nu intervin; la 1475-1476 luptă cu turcii - polonii și ungurii îi trimit mici ajutoare; la
1477-1480 luptă cu muntenii, ajutat de unguri; la 1481-1487 luptă cu turcii, fără intervenție polonă
și ungurească; la 1497-1499 luptă cu polonii - ungurii, turcii și rușii intervin în favoarea lui Ștefan.
Chiar cu tătarii lui Mengli Ghirei a avut mult timp relații bune.[12]:p. 27
_______P.P. Panaitescu, Ștefan cel Mare

1457-1469
Prima perioadă, între 1457-1469, este caracterizată de acțiunile politice și militare pentru recunoașterea externă
și consolidarea domniei. În acest sens erau vizate întărirea poziției Moldovei pe scena regională și recâștigarea
libertății de acțiune a țării, simțitor îngrădită în deceniile anterioare. Imediat după înscăunare au loc ciocnirile cu
polonii care-l adăposteau pe Petru Aron și cu care avea să încheie pace în 1459. Urmează încercările de cucerire a
Chiliei, luptele de la Baia cu Matei Corvin, de la Lipnic cu tătarii și atacul Țării Românești și arderea Brăilei. Tot în
această perioadă a reînnoit privilegiile comerciale pentru negustorii din Brașov și Lvov și a inițiat contactele cu
mănăstirile de la Muntele Athos.[28]:pp. 8-9.[24]:p. 516

1470-1486
Cea de-a doua perioadă, între 1470-1486, a fost cea mai complicată și dificilă din timpul domniei sale, fiind
perioada de apogeu a conflictului cu Imperiul Otoman. O primă constantă a politicii externe a lui Ștefan în
această perioadă a fost atragerea Țării Românești în coaliția antiotomană. Primul episod l-a reprezentat conflictul
cu Radu cel Frumos, concretizat în patru campanii militare desfășurate între 1469-1473, încheiat cu victoria lui
Ștefan. [24]:p. 522-524 În același context, Ștefan a intervenit și a numit patru domni în Țara Românească: Laiotă
Basarab, Vlad Țepeș, Basarab cel Tânăr Țepeluș și Vlad Călugărul, împotriva unora dintre aceștia fiind nevoit să
ducă campanii militare pentru a-i scoate din domnie, pentru că i-au trădat încrederea.[28]:pp. 9-10
O a doua linie majoră a politicii externe a perioadei a fost de a avea liniște și eventual sprijin în lupta antiotomană
din partea vecinilor mari, în acest scop încheind „pace trainică și veșnică” cu Matei Corvin, în 1475 și depunând
jurământ de vasalitate și credință lui Cazimir al IV-lea, regele Poloniei, la Colomeea, în 1485. În aceeași direcție se
înscrie scrisorile și soliile trimise Papei de la Roma și conducătorilor Veneției, cea mai cunoscută fiind solia lui Ioan
Țamblac din 1477.[28]:pp. 10-12[29]:p. 89

Obiectivul principal al politicii externe în această perioadă avea să fie însă încercarea de a asigura integritatea
teritorială a Moldovei și independența față de Imperiul Otoman. [6]:pp. 151-216

„S-a întâmplat ca atunci când toți principii supuși stăpânului (Mehmet al II-lea - n.n.) au aflat că
Zucha-Zan (Uzun Hasan, hanul turcmenilor – n.n) intrase în luptă împotriva lui, ei s-au veselit cu
toții, zicând: «Acum, Mehmet va fi nimicit. Ceea ce el ne-a făcut nouă, îi va face lui acum
Dumnezeu... ». Și s-au răsculat împotriva turcilor... Între ei se afla și domnul Valahiei Mici (Moldova –
n.n)... Dat fiind că țara sa e mică și locuitorii ei sunt puțin numeroși, dar cu toții viteji, care se
adăpostesc în munți și văi, cine ar avea îndrăzneala să se apropie de ei? Așadar, când a aflat că
Zucha-Zan a pornit la luptă împotriva stăpânului său, sultanul Mehmet al II-lea, Ștefan a început să
urzească fel de fel de planuri. Pe ascuns, a pus capăt supunerii sale și și-a scuturat umerii de
povară...” [24]:p. 525

______Elia ben Elkana Capsali - Istoria Otomană

În aces sens Ștefan a renunțat la plata tributului către Poartă în 1473, a condus două campanii majore
antiotomane – cele din 1475 și 1476, precum și alte patru campanii minore – cele pentru apărarea Chiliei și
Cetății Albe din 1475 și 1484, precum și luptele împotriva oștilor turcești conduse de Ali Hadâmbul, beilerbey-
ul Rumelie și Malcoci, pașa de Silistra, din în 1485-1486. [28]:pp. 11-13
La începutul anilor 1480, contextul regional începea să se schimbe. Polonia înclina tot mai mult să coopereze cu
turcii, Ungaria acorda prioritate Europei Centrale, Țara Românească fusese readusă sub controlul Porții
iar Hanatul Crimeii redevenise vasal acesteia. [24]:p. 539 După cucerirea de către turci a Chiliei și Cetății Albe și
în noul context extern european, Ștefan decide în 1487 să încheie pace cu Imperiul Otoman, acceptând reluarea
plății tributului în schimbul garantării de către aceștia a statalității și independenței Moldovei.

„Anul 892 (1487). În zilele când Davud-pașa a plecat în expediție în Arabia, a venit un sol din
Moldova cu haraci pe doi ani și a plecat primind răspunsul de pace”. [30]:p. 329

_______Cronica turcească

1487-1504
După încheierea păcii cu Imperiul Otoman și securizarea frontierei sudice, în ultima parte a domniei, Ștefan își va
focaliza politica externă pentru rezolvarea chestiunilor în dispută de la frontiera nordică. În acest sens a dezvoltat
un sistem de alianțe cu Cnezatul Moscovei (1491), Hanatul Crimeii și Marele Ducat al Lituaniei (1499), în scopul
îngrădirii influenței polone. După victoria de la Codrii Cosminului din 1497 și expediția militară în Galiția din 1498,
a încheiat pace cu Regatul Poloniei. Ultima sa mare acțiune diplomatică au fost negocierile cu polonezii, din 1502-
1503, pentru restituirea Pocuției, negocieri rămase fără succes. [10]:p. 8[24]:p. 545-554
La moartea sa, Ștefan lăsa țara într-o situație politică favorabilă, având tratate de pace încheiate cu toți vecinii
săi. Ultimul sfat de politică externă dat fiului său Bogdan al III-lea înainte de a muri a fost de a menține pacea cu
Imperiul Otoman, „socotindu din toții mai puternicu pre turcu și mai înțeleptu”.[1]:p. 66
„Nimic nu tulbura de la moartea lui Matiaș legăturile bune cu ungurii. Turcii din cetățile de la
Dunărea-de-jos se stâmpărase; Mengli-Ghirai, Hanul Crâmului, socrul lui Selim, fiul cel mai mare al
Sultanului, care stătea la Caffa, uitase drumul Moldovei. Numele «Moldoveanului» era cunoscut cu
cinste în lumea întreagă, și polonii înșiși, dușmanii bătrânețelor sale, recunosteau fățis ce putere
cuminte pleacă din sufletul acestui om cum nu se găsește ușor un altul.” [6]:p. 266

_______Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare

Puterea armată

Steagul de luptă a lui Ștefan cel Mare

Concepția Bătăliei de la Baia, 1467

Oșteni moldoveni

Sabia lui Ștefan cel Mare


Oștean moldovean

Arc scurt moldovenesc

Tun pe afet mobil

Arta militară
Particularitățile strategiei și artei militare în perioada domniei lui lui Ștefan derivă din obiectivul politic pe termen
lung al domnului Moldovei, acela de „apărare a ființării statului moldovenesc.”[22]:p. 222 Caracteristica esențială
a acțiunilor militare duse de Ștefan a fost astfel că acestea au urmărit nimicirea armatelor inamice și nu
realizarea de cuceriri teritoriale.[31].”

Ca forme principale a acțiunilor militare la nivel strategic, Ștefan a utilizat atât defensiva strategică, cât
și ofensiva strategică, în funcție de obiectivul politic urmărit. Defensiva strategică avea, de regulă, ca etape
principale apărarea pe frontieră, hărțuirea, bătălia decisivă și urmărirea, fiind adoptată de Ștefan în marile
campanii din 1475, 1476, 1497, când a avut de înfruntat inamici cu mult superiori din punct de vedere al
numărului și înzestrării. Ofensiva strategică avea, de regulă, ca etape principale mobilizarea si concentrarea în
secret a forțelor, respingerea trupelor de acoperire adverse, bătălia decisivă și urmărirea. Ea a fost adoptată de
Ștefan în campaniile din 1473 și 1481 care au avut ca obiectiv schimbarea domnilor pro-otomani din Țara
Românească. [31][22]:pp. 154-190[32]:pp. 101-160

Bătălia decisivă – dusă individual sau în cadrul unei campanii – avea ca obiectiv nimicirea grupării principale de
forțe a inamicului, și determinarea acestuia să renunțe la continuarea acțiunilor militare. În aceste bătălii Ștefan a
utilizat cu precădere manevra de forțe, adaptată la condițiile de teren, anotimp și starea vremii, pentru a anihila
avantajul numeric al inamicilor, cum a fost cazul în bătăliile de la Baia și Codrii Cosminului. Când condițiile erau
favorabile, a fost utilizată inducerea in eroare a inamicului, prin acțiuni de înșelare, cum a fost la Baia, când
orașul a fost incendiat în mai multe locuri, simultan, sau la Vaslui, când o mare parte a armatei otomane a fost
atrasă și imobilizată într-o zonă mlăștinoasă. [31][22]:pp. 154-190[32]:pp. 101-160

„Nu e puțin lucru ca același stăpânitor al unei țări mici să învingă pe rând pe toți vecinii lui:
munteni, unguri, poloni, tătari, turci. Și nu e vorba de cine știe ce oști provinciale: Matei Corvin, Ioan
Albert, Mahomet II au năvălit în Moldova cu toate oștile marilor lor ținuturi și toți s-au întors
rușinați.” [12]:p. 28

_______P.P. Panaitescu, Ștefan cel Mare


Organizarea armatei
Armata Moldovei era una nepermanentă, fiind mobilizată doar în caz de conflict armat. Forțele armate erau
constitute din „oastea cea mică” și „oastea cea mare”. [32]:p. 174 [33] Marea majoritate a acțiunilor militare ale
lui Ștefan au fost duse de „oastea cea mică”, formată din cetele boierești și curteni. [34]:p. 292

Conform dreptului feudal, numai proprietarii de pământ erau obligați să presteze serviciul militar și să meargă la
război, de fiecare dată când erau chemați de domn.[7]:p. 503 Boierii cu cetele lor, reprezentau nucleul armatei. Ei
constituiau elementul cel mai numeros și cel mai puternic. Din rândul acestora, un corp separat era reprezentat
de „curteni” sau „slujitori”, adică boierii care îndeplineau dregătorii locale sau naționale în sistemul administrativ.
Numărul curtenilor și slujitorilor era de câteva mii. Curtenii faceau serviciul prin rotație la curte,
asigurând paza domnului și îndeplinind diferite slujbe sau servicii. [7]:pp. 503-507 [34]:pp. 290-308 Ceilalți
proprietari de pământ, se adunau, în caz de razboi, grupați pe ținuturi, sub comanda pârcălabului de ținut, după
care se deplasau la locul de adunare a oștirii stabilit de domn, denumit „vileag” sau „beleag”. [7]:p. 507[10]:p.
110

„Oastea cea mare” sau „țara” era mobilizată doar în cazuri excepționale, de mare primejdie, când erau cheamți
sub arme practic toți bărbații valizi de luptă. Oastea cea mare cuprindea, pe lângă „oastea cea mică”, răzeșii,
orășenii, țăranii fără pământ din satelor domnești, boierești și mănăstirești, străjerii și călărașii. Ștefan a mobilizat
oastea cea mare doar de două ori, în campaniile antiotomane din 1475 și 1476. [7]:p. 511[35]:p. 44

Când erau chemați la oaste răzeșii erau obligați să se prezinte și ei la vileag, dacă nu călări și întrarmați ca vitejii,
măcar cum ii ajutau împrejurările, pregătiți pentru a lupta pedestru. [32]:p. 178 Orășenii aveau obligația ca, în
caz de război, să înarmeze un număr de oameni pe cheltuiala lor și să-i pună la dispoziția domnului. O categorie
militară distinctă era reprezentată de „străjeri” și „călărași”, locuitori ai satelor de graniță care asigurau
paza frontierei Carpaților, respectiv a Nistrului. [7]:pp.504-510

Armamentul
Oastea lui Ștefan cel Mare utiliza toate categoriile principale de armament disponibile pe plan european în a doua
jumătate a secolului al XV-lea. [36]:p. 45

Armamentul folosit poate fi categorisit în două mari categorii: armament defensiv și armament ofensiv.
Armamentul defensiv, destinat protecției luptătorului era format din scut, cămașă de zale, platoșă și mai
rar, armură. Țăranii chemați la oaste purtau pentru protecție haine de in matlasate, groase de 3-5 centimetri, cu
cusături dese sau cojoace din piele.[7]:p. 512[22]:p. 139
Armamentul ofensiv era format din arme albe și arme de foc. Armele albe erau reprezentate de arme de tăiere și
împungere (spade, săbii, pumnale, cuțite de luptă), arme de aruncare și împungere (lănci și sulițe), arme de lovire
și tăiere (securi și topoare de luptă, halebarde), arme de lovire și izbire (ghioage, măciuci, buzdugane) și arme de
aruncare la distanță (arcuri și arbalete). [36]:p. 46

Armele de foc erau portative, de calibru mai mic și cu țeavă lungă (sânețe, archehuze) și grele, de calibru mare,
cu țeava scurtă, duse pe care sau tractate (bombarde și tunuri).[22]:p. 144 Referitor la numărul armelor de foc s-
au păstrat doar o serie de mențiuni vagi: «in buona copia bombarde» (în 1475), «quantita d'artegliaria», «foarte
multe tunuri mai mici și mai mari», «il y avoit de bonnes batteris». Singura cifră exactă, se referă la bătălia de la
Podul Înalt, unde sunt menționate 20 tunuri și de a se trage șapte lovituri de fiecare piesă.[22]:p. 152
Armamentul din înzestrarea oastei moldovene era potrivit în principal pentru lupta corp la corp. Armele destinate
pentru lupta la distanță permiteau executarea doar a câteva lovituri izolate, până la circa 9oo metri (cu arme de
foc și arbalete), precum și o bătaie eficace dar pe termen scurt, cu gloanțe si săgeți, pe o distanță de circa 200
metri, inaintea si pe flancurile dispozitivului de luptă. [22]:p. 154
Armamentul alb se fabrica în cea mai mare parte pe plan local, în țară, având în vedere necesitatea ca inclusiv
oastea cea mare să fie înarmată corespunzător. [22]:p. 155 După cum arăta Jan Duglosz, Ștefan dacă prindea pe
vre-un țăran fără săgeți, arc și sabie, ori că n-a venit la oaste cu pinteni, fără milă-l osândea la pierderea
capului. [32]:pp. 179

Armele albe mai sofisticate precum și armele de foc erau procurate din import. Armamentul vecinilor, cu excepția
tătarilor, era in genere mai puternic (cel defensiv - la unguri și polonezi, artileria - la turci, polonezi și unguri) și
mai numeros în arbalete și arme de foc, comparativ cu cel al moldovenilor.[22]:p. 155

Sistemul de fortificații

Cetatea Albă
Planul Cetății Sucevei

Ștefan cel Mare a acordat o atenție deosebită realizării unui sistem de fortificații permanente ca element central
în strategia sa de apărare a țării. În acea epocă, cetățile jucau un rol politic și militar major, asigurând celui ce le
stăpânea controlul teritoriilor adiacente, dar și având de multe ori un rol decisiv în câștigarea campaniilor și
bătăliilor. Rezistența cetăților Neamțului, Sucevei și Hotinului a determinat retragerea lui Mahomed al II-lea, în
1476, iar rezistența cetății Sucevei, la 1497, a determinat retragerea regelui polon Ioan Albert. [12]:p. 28

Ștefan a conceput sistemul de cetăți urmărind trei mari obiective: apărarea granițelor - în special la vadurile
Nistrului, supravegherea locurilor de trecere din interior și apărarea capitalei, Suceava. La urcarea pe tron în
Moldova existau trei cetăți de zid - cele ale Sucevei, Neamțului și Hotinului și o cetate de pământ și lemn - cea
a Romanului. [7]:pp. 509-521 În timpul domniei, Ștefan a cucerit cetățile de zid de la Chilia și Cetatea Albă (1462)
și cetatea de pământ și lemn de la Crăciuna (1482). Totodată, a construit cetățile noi de zid de la Chilia (1479)
și Roman (1483), precum și cetățile de pământ și lemn de la Orhei (1470) și Soroca (1499). [7]:pp. 521-
524 [32]:pp. 63-70 [28]:pp. 9-17

Cetățile erau așezate, de regulă, pe poziții dominante, cu posibilități bune de observare și supraveghere. Datorită
configuratiei terenului, asediul lor era adeseori dificil și garnizoana, chiar foarte redusă, putea rezista multa
vreme. Ca semn al importanței lor militare și politice, portarul Sucevei îndeplinea și funcția
de hatman (conducător al armatei) iar pârcălabii cetăților mari ocupau primele poziții în Sfatul Domnesc. [7]:p.
520[22]:pp. 128-130

Războaie și bătălii
Articol principal: Lista bătăliilor lui Ștefan cel Mare.

Aspecte generale

Theodor Aman, Bătălia de la Șcheia

Cea mai răspândită și acceptată variantă referitoare la numărul conflictelor armate („bătăliilor”) la care a
participat Ștefan cel Mare este de 36. Cifra este bazată chiar pe mărturisirea domnului moldovean făcută în
1502 medicului venețian Matteo Muriano: „eu sunt înconjurat de dușmani din toate părțile și am purtat 36 de
lupte de când sunt domnul acestei țări, dintre care am fost învingător în 34 și am pierdut 2”. [37] Într-o analiză
detaliată, istoricul Alexandru Boldur mai identifică suplimentar alte patru incursiuni armate la care Ștefan nu a
participat, acestea fiind conduse de alți comandanți, numiți de domn. [10]:p. 326
O clasificare sintetică a tipurilor de conflicte armate, la care a participat oastea moldoveană sub conducerea lui
Ștefan cel Mare, este prezentată în tabelul alăturat. [10]:p. 327[28]:pp. 7-19

1457-1469 1470-1486 1486-1504


Războaie 1467 - Regatul 1473 - Țara Românească 1497 - Regatul
Ungariei (Baia) Poloniei Codrii Cosminului
1475 - Imperiul Otoman
(Vaslui)

1746 - Imperiul Otoman


(Războieni)
1481 - Țara Românească
(Râmnic)

Bătălii 1457 - Petru Aron


1485 - Hroiot
interne (Doljești)
1471 -Țara Românească (Soci)

1474 - Țara Românească


1486 – Imperiul otoman
1459 - Regatul (Șcheia)
1475 - Imperiul Otoman
Poloniei
Bătălii 1498 – Regatul Poloniei
1476 - Hanatul Crimeii
externe 1469 - Hanatul (Galiția și Podolia)
Crimeii (Lipnic)
1476 - Țara Românească
1502 – Regatul Poloniei
1485 - Imperiul Otoman
(Cătlăbuga)

1474 - Teleajen
1462 - Chilia
1482 - Crăciuna
Asedii 1489 - Camenița
1462 - Chilia
1485 - Cetate Albă și Chilia

1490 - Regatul Poloniei


1461 - Regatul
1470 - Țara Românească 1491 - Regatul Poloniei
Ungariei
(Brăila, Cetatea de Floci)
Incursiuni 1493 - Regatul Poloniei (3
1469 - Regatul
1480 - Țara Românească incursiuni)
Ungariei
1495 - Podolia (Breaslav)

Cele patru acțiuni militare care nu au fost conduse de Ștefan personal au fost: incursiunea din Transilvania, sub
comanda lui Pop (1469), lupta de la Lențești împotriva mazovienilor veniți în ajutorul polonezilor, sub conducerea
lui Boldur (1497), lupta de la Cernăuți (1497) și atacul vornicului Boldur asupra Chiliei și Cetății Albe
(1500). [10]:p. 326

Marile bătălii
Bătălia de la Baia
Articol principal: Bătălia de la Baia.

Bătălia de la Baia

Bătălia de la Baia a avut loc în noapte de 14/ 15 decembrie 1467, la aproape o lună de la invadarea Moldovei de
către armata Regatului Ungar condusă de regele Matia Corvin. Campania regelui ungar venea după o serie de
incidente care tensionaseră foarte mult relațiile dintre cele două state, cum ar fi dezvoltara legăturilor cu Regatul
Poloniei, incursiunea în secuime din 1461, cucerirea Chiliei în 1465 și găzduirea de către regele ungar a unor
pretendenți la tron, ca Petru Aron sau Berindei. Cauza imediată a constituit-o sprijinul direct pe care Ștefan îl
acordase răscoalei ardelenilor impotriva regelui ungar, din 1467. [7]:p. 57 [38]:p. 119
Campania a început la 19 noiembrie 1467, odată cu trecerea oastei ungare, numărând circa 40.000 de oșteni,
prin pasul Oituz, urmată de asedierea și distrugerea orașelor Târgu Trotuș, Bacău, Roman și Târgu Neamț. La 7
decembrie armata ungară a ajuns la Baia. [38]:p. 120

Având în vedere pericolul iminent ca inamicul să atace capitala țării, Suceava, Ștefan decide să execute o lovitură
decisivă, prin surprindere, asupra trupelor ungare cantonate la Baia. Forțele moldovene, de circa 12.000 de
oameni au atacat orașul în noapte de 14/ 15 decembrie 1467, din trei direcții, după ce în prealabil au dat foc
întăriturilor de lemn care îl protejau. După lupte îndârjite desfășurate toată noaptea, armata ungară a fost nevoită
să abandoneze orașul și să se retragă spre Transilvania, regele Matia însuși fiind rănit în luptă. Retragerea a fost
favorizată și de inacțiunea unuia dintre corpurile de armată moldovene, condus de vornicul Crasnăș, care ulterior
va fi judecat pentru trădare, condamnat la moarte și executat.[7]:p. 57[38]:p. 120[6]:pp. 114-116

Deși din punct de vedere militar bătălia s-a terminat indecis, ambele tabere clamând victoria, Bătălia de la Baia
reprezintă o mare victorie politică pentru Ștefan, care și-a consolidat domnia, punând capăt, prin măsuri dure,
opoziției unei părți a marii boierimi, totodată crescând semnificativ prestigiul său în plan extern. [39]:p.
100[38]:p. 121

„Obiectivele acesteia - înlocuirea lui Ștefan de pe tron, instalarea unui nou domn la Suceava,
aducerea Moldovei în sfera de influență a regatului ungar - nu au putut fi atinse, ceea ce a echivalat
cu o înfrângere de proporții pentru regele ungar.” [39]:p. 100

______Petre Otu, Baia

Bătălia de la Vaslui-Podu Înalt


Articol principal: Bătălia de la Vaslui.

Bătălia de la Războieni-Valea Albă


Articol principal: Bătălia de la Valea Albă.

Bătălia de la Codrii Cosminului


Articol principal: Bătălia de la Codrii Cosminului.

Bătălia de la Codrii Cosminului s-a desfășurat între 26-30 octombrie 1497, lupta principală având loc în Codrii
Cosminului, o zonă împădurită situată la circa 100 km nord de Suceava, pe teritoriul actualele comune Voloca pe
Derelui și Valea Cosminului din regiunea Cernăuți, Ucraina. Bătălia a opus oastea Moldovei, sub comanda lui
Ștefan cel Mare și oastea Uniunii Polono-Lituaniene, comandată de regele Ioan I Albert. [39]:pp. 129-134

Regele polon a pătruns pe teritoriul Moldovei, sub pretextul unei acțiuni antiotomane având ca scop eliberarea
cetăților Chilia și Cetatea Albă, de sub stăpânirea otomană. Scopul ascuns al expediției îl constituia instalarea pe
tronul Moldovei a fratelui său, Sigismund și scoaterea Moldovei de sub influența Regatului Ungar. [10]:p. 268

Arta, cultura și religia

Mănăstirea Putna

Mănăstirea Voroneț
Mănăstirea Neamț

Perioada domniei lui Ștefan cel Mare a constituit și în planul realizărilor de ordin cultural și spiritual momentul de
apogeu al creației artistice din epoca medievală a Moldovei. Elementele de artă și civilizație păstrate din această
perioadă reflectă posibilitățile tehnico-materiale existente, viziunea despre lume a omului medieval, precum și
diferitele influențe externe, manifestate în special în domeniul arhitecturii. [40]:p. 699 Din creațiile artisitice care
s-au păstrat, Ștefan se prezintă atât ca un tradiționalist, continuator al moștenirii bizantine, dar și ca un
principe renascentist, animat de un puternic spirit înnoitor. [41]:p. 255

„Ștefan moștenește de la înaintașii săi în primul rând respectul și admirația față de tot ceea ce
reprezenta tradiția concepției bizantine în ideea domniei de drept divin, fastul și ceremonialul de
curte, de la ungerea ca domn până la înmormântare, concepția religioasă și organizarea Bisericii,
legislația, cultura și arta.” [41]

______ Corina Nicolescu, ''Arta epocii lui Ștefan cel Mare

Arhitectura
Articol principal: Arhitectura în Moldova.

Din epoca lui Ștefan cel Mare s-au păstrat doar elemente de arhitectură eclesiastică (biserici și mănăstiri)
și militară (cetăți). Deși tradiția orală, preluată de multe surse scrise, îi atribuie lui Ștefan construcția câte unei
biserici după fiecare din luptele purtate, din pisaniile păstrate din epoca sa, el este atestat drept ctitor cert al unui
număr de 21 de biserici, din care la două nu se cunoaște anul construcției. Acestea sunt: Putna (1469), Milișăuți-
Bădeuți (1487), Pătrăuți (1487), Sfântul Ilie-
Suceava (1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Iași (1492), Hârlău (1492), Borzești (1494), Huși (1495), Dorohoi (
1495), Popăuți (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497), Neamț (1497), Piatra
Neamț (1498), Volovăț (1502), Dobrovăț (1504), Reuseni (1504). La bisericile de la Râmnicu Sărat (pisanie din
1704) și Scânteia (pisanie din 1846), domnul apare drept ctitor dar nu este menționată data construcției
inițiale. [42][43]

Pe lângă acestea, tradiția îi mai atribuie construcția unui număr de biserici, fără a exista însă documente care să
ateste acest fapt: Scheia, lângă Roman, Florești,lângă Vaslui, Cotnari, Ștefănești (județul Botoșani), mănăstirea
Căpriana, Cetatea Albă, Cetatea Chilia, precum și paraclise în cetățile Hotin și Neamț. În Transilvania, îi sunt
atribuite bisericile de la Vad, pe Someș și Feleacu, lângă Cluj. [42][43]

Bisericile construite în epoca lui Ștefan cel Mare au fost concepute în general în stilul arhitectonic „triconc”, de
origine bizantino-balcanică, având spațiul interior împărțit, potrivit rânduielilor ortodoxe, în altar, naos și pronaos.
La Putna și în alte câteva biserici a fost adăugată o gropniță (sau „camera mormintelor”), iar la biserica cu hramul
„Înălțarea Domnului” din mănăstirea Neamț apare un exonartex - un pridvor închis, la intrare. Pe lângă acestea,
încep să și facă apariția elemente aparținând altor stiluri: câteva din bisericile ștefaniene au elemente specifice
arhitecturii gotice, cum ar fi contraforții și ogivele, unele biserici au un și decorații exterioare
(firide cu arcade, ocnițe, discuri smălțuite). Totodată, unele biserici au fost decorate cu fresce interioare: Putna,
Pătrăuți, Voroneț, Sfântul Ilie - Suceava, Popăuți, Bălinești [42]

„Din îmbinarea artei bizantino-balcanice, specifică ortodoxiei, cu elemente din arta gotică, cu
anumite elemente din arta populară locală, a luat naștere un stil arhitectonic nou, stilul
moldovenesc.” [42]

______ Mircea Păcurariu, Ctitor de lăcașe sfinte


Cultura scrisă

Tetraevangheliarul lui Paladie, 1489

Minei scris de călugărul Casian, Mănăstirea Putna, 1467

Numărul mare de biserici și mănăstiri ctitorite în timpul domniei lui Ștefan cel Mare a generat o creștere
semnificativă a cererii de cărți necesare serviciului divin. În acest scop, au fost înființate o serie de scriptorii pe
lângă mănăstirile principale, în plus față de singurul atelier de acest fel, înființat de Alexandru cel Bun la
mănăstirea Neamț. [44]
Cel mai important a fost scriptoriul Mănăstirii Putna, înființat în anul 1466, prin transferarea de la Neamț
a egumenului Ioasaf, împreună cu alți monahi specializați în arta caligrafiei și a miniaturii, formați la școala
lui Gavril Uric.[45]:pp. 205-206 Au rămas cunoscute numele a circa zece caligrafi și miniaturiști care au lucrat la
Mănăstirea Putna în timpul domniei lui Ștefan cel Mare:[45] :p.
206 Nicodim, Evrasie, Casian, Chiriac, Vasile și Iacov - veniți de la mănăstirea
Neamț, Paladie, Spiridon, Filip și Paisie – formați la Putna. [44] Dintre meșterii orfevrari cei mai cunoscuți au
fost Antonie, Stanciul și Gligorie, care, pe lângă obiectele de cult, au confecționat și ferecături de cărți. [44]

Cele mai importante cărți manuscrise care au fost lucrate în epoca ștefaniană au fost Tetraevanghelele, lucrări
somptuoase, caligrafiate pe foi de pergament, cu un repertoriul bogat de elemente decorative specifice genului:
scriere în semiunciale, cu cerneală neagră alternată frecvent cu chinovar și cu cerneală de aur. Până în prezent s-
au păstrat șapte exemplare, aflate în diferite locuri din Europa: Tetraevanghelul lui
Paladie (1489), Tetraevanghelele de la mănăstirea Neamț execuate de Teodor Marieșescu în 1491 (Moscova) și în
1493 (München); Tetraevanghelul din 1495, (Mănăstirea Zografu/Athos); Tetraevanghelul de la Putna, caligrafiat
și miniat de monahul Filip, în 1502 (Viena); Tetraevanghelul anonim de la Ștefan cel Mare și Bogdan al III-lea,
lucrat în 1504-1507 la Putna; Tetraevanghelul pentru biserica din Hârlău, în 1504 (Cetinje). Unele dintre acesta au
fost prezente în expozițiile internaționale de la Paris (1925), Bruxelles (1935), București (1957), Atena (1964)
ș.a. [44][45]:pp. 206-207

Acestea se remarcă prin calitatea de excepție a materialelor utilizate: pergament foarte fin și rezistent sau hârtie
filigranată, din cârpe sau mătase, de calitate superioară, importată din vestul Europei.[45]:p. 209
Pe lângă acestea au mai fost tipărite un număr însemnat de alte cărți de cult
- mineie, trioduri, penticostare, ceasloave, psaltiri etc., precum și cărți laice cum ar fi tratate de medicină în limba
latină, cărți de calcule și date astronomice, pascalii pe zeci și pe sute de ani etc. [44][45] :pp. 206-208 Tot la
Putna a fost tipărit un Imnologhion, carte de cântări bisericești pe note întocmită de protopsaltul Eustație,
conducătorul școlii muzicale a mănăstirii. [45] :p. 206
De mare importanță a fost apariția cărții Sintagma a lui Matei Vlastares, caligrafiată de Ghervasie la Neamț
și grămăticul Damian la Iasi, carte care conținea și numeroase norme de drept laic (pedepse și sancțiuni pentru
erezie, furt, omucidere, bătăi, complicitate, bigamie, incest, adulter, viol, avort, încălcarea normelor de igienă, de
alimentație, de post, norme referitoare la proprietate etc.). Această lucrare a dus la înlocuirea treptată a dreptului
tradițional cutumiar, cu dreptul juridic scris, unitar, contribuind la centralizarea și consolidarea statală a
Moldovei. [44]
Istoriografia

Cronica moldo-germană

Marea majoritate a lucrărilor istorice de referință pe această temă, prezintă practic un consens în a-l considera pe
Ștefan cel Mare ca inițiatorul istoriografiei moldovene și inspiratorul unui stil istoriografic specific și original, care
și-a pus amprenta asupra modului în care vor fi întocmite cronicile și letopisețele moldovenești în secolele
următoare.[46]:5-34[47][48][49]:529-531[50]:31-35[51]:190-198[52]:423[53]

Până în prezent s-au păstrat următoarele texte care tratează istoria Moldovei în veacurile XIV-XV: Letopisețul
anonim al Moldovei, Letopisețul de la Putna nr. I, Letopisețul de la Putna nr. II, traducerea românească
a Letopisețului de la Putna, Cronica scurtă a Moldovei, Cronica moldo-germană, Cronica moldo-polonă, Cronica
sârbo-moldovenească și Cronica moldo-rusă. Lor li se adaugă Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche,
redactat în prima jumătate a secolului XVII, în limba română folosind ca sursă originală de documentare un
letopiseț intern pierdut, scris în românește și atribuit lui Eustratie logofătul.[54]:p. 220

Ștefan a avut inițiativa începerii redactării istoriei domniei sale cel mai probabil în perioada 1473-1486. După
1473, când a avut loc prima intervenție a lui Ștefan cel Mare pentru a instala pe tronul Țării Românești pe unul
din protejați săi, angajamentul politic și militar al Moldovei împotriva Imperiului Otoman devine complet, apărând
necesitatea unei asemenea scrieri, pentru a justifica, din punct de vedere ideologic și istoric, noua politică a
domnului moldovean. Prima cronică scrisă în Moldova - Letopisețul slavo-român - a avut caracter oficial, de curte
începând să fie închegată în perioada 1473-1486, în cancelaria domnească, fiind reluată și completată, până la
finele anului 1496. [54]:p. 227

Ștefan cel Mare a impus un stil istoriografic plin de sobrietate și concis, care se poate observa atât în textele
cronicelor din epoca sa, cât și în conținutul inscripțiilor de pe pietrele tombale pe care le-a adăugat mormintelor
strămoșilor săi sau din pisaniile bisericilor . El este deosebit de imitația stilului anecdotic al cronografelor -
„înfoiat” și prolix - folosit în letopisețele slavone ale cronicarilor călugări, mai ales Macarie și Azarie.[55]:p. 217

Arta decorațiunilor

Cădelnită din argint, 1470

Ripidă de la Mănăstirea Putna, 1497


Arta decorațiunilor din timpul lui Ștefan cel Mare este ilustrată prin două mari categorii: prelucrarea metalelor
prețioase și broderia. Obiectele din metale prețioase realizate de meșteșugarii locali prezină o sinteză de
procedee tehnice de influență atât bizantină cât și occidentală, îmbinând elemente iconografice din ambele
culturi și realizând, astfel, opere originale, specifice artei românești. Obiectele păstrate din epocă sunt, în
principal, cele aparținând cultului creștin: cruci, cădelnițe, cățui, candele, sfeșnice, ripide, ferecături de
cărți, potire ș.a. Influențele occidentale, pătrunse pe filiera meșterilor transilvăneni, se văd, de exemplu ân
aspecutl de clădire gotică a unei cădelnițe din argint aurit dăruită de Ștefan, datată 12 aprilie 6978 (1470) și
păstrată la mănăstirea Putna. Tradiția bizantină exemplificată prin ripidele din filigran – două, actualmente
în Patmos, dăruite inițial, la 30 iulie 6996 (1488), mănăstirii Zografu, și altele două, datate 14 ianuarie 7005
(1497) executate din ordinul lui Ștefan cel Mare în mănăstirea Putna și aflate in prezent una la Muzeul Național de
Istorie a României și cealaltă în muzeul de la Putna.[45]:209
Ștefan cel Mare înființează, la Mănăstirea Putna, cel mai important atelier medieval de broderie din țările române,
unde erau utilizate materiale și tehnici avansate, cum ar fi: lucrul cu fir de aur și argint, cu mătăsuri scumpe și
pietre prețioase.[56]:p. 4 Prin somptuozitatea materialelor folosite, cât și prin frumusețea figurilor ce le
împodobesc, prin echilibrul compoziției și armonia, repartiția culorilor, broderia reprezintă una dintre creațiile
artistice cele mai reprezentative pentru epoca lui Ștefan cel Mare.[45]:209
Broderia medievală din epoca lui Ștefan îmbină tradițiile autohtone cu cele bizantine și orientale, principalele
obiecte realizate fiind cele care serveau oficierii cultului religios: epitafuri, aere, pocrovețe, dvere, zavese, văluri
de tâmplă, acoperăminte de pristol, de tetrapod și
de morminte, epitrahile, rucavițe, omofoare, orare, bedernițe etc.[56]:192

Acoperamântul Mariei de Mangop

Cea mai reprezentativă lucrare de broderie, ca valoare istorică și artistică, este Acoperământul Mariei de Mangop.
Aflată într-o stare avasată de degradare, ea a fost supusă unui complex proces de restaurare la începutul anilor
2000, la finalul căruia a fost expusă la Vatican, în expoziția „Ștefan cel Mare și Sfânt – Punte între Occident și
Orient”, din luna septembrie 2004.[45]:212

Moldova după Ștefan cel Mare

Controverse, neclarități și incertitudini

Figura și epoca lui Ștefan cel Mare reflectate în literatură și artă


Cercetări mai recente au pus în lumină numeroase titluri și vocabule imperiale, aplicate unor domni, în diferite
surse (cronici, notițe de manuscrise, inscripții, scrisori, dedicații ș.a.). În cronica sa de curte – cea mai veche
cronică moldovenească în slavonă păstrată – Ștefan cel Mare este de regulă intitulat voievod și domn
(gospodinß), dar uneori și împărat (în slavă, carß)[57]

S-ar putea să vă placă și