UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

BUCUREŞTI
Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare şi Ingineria Mediului

MONITORIZAREA
DEFORMĂRII CONSTRUCŢIILOR
(NOTE DE CURS)

Conf. univ. dr. ing. GABRIEL POPESCU

BUCUREŞTI - 2017
2
 CUPRINS

1. Introducere ……………………………………………………………………………….…………..… 4
1.1 Definiţii, clasificări şi tipuri de deformaţii ……………………………………..…….. 7
1.2 Precizia necesară de măsurare a deplasărilor şi deformaţiilor
construcţiilor ………………………………………………………………………..………..… 9
1.3 Metode de măsurare a deformaţiilor şi deplasărilor construcţiilor ..… 10
1.4 Stadiul actual al problemelor de urmărire a deformaţiilor
construcţiilor prin metode topografice și geodezice ….……………….………. 13
1.4.1 Problematica urmăririi deformaţiilor …………………………..…………………… 13
1.4.2 Metode topografice și geodezice folosite la determinarea
deformaţiilor construcţiilor masive ……..……………………….…………………. 19
2. Monitorizarea stabilităţii suprafeţei ………………………………………………………… 21
2.1 Monitorizarea alunecărilor de teren ……………………………..…………………..... 22
2.2 Monitorizarea stabilității pământului prin InSAR ……………..………………….. 27
3. Metode actuale de monitorizare a execuţiei şi urmăririi comportării
în timp a structurilor înalte ……………………………………………..………………………. 39
3.1 Consecinţele aprecierii incorecte a evoluţiei axului vertical al
construcţiilor foarte înalte sub acţiunea solicitărilor …………………….……… 39
3.2 Metode actuale de determinare a înclinării construcţiilor înalte
faţă de verticală ……….………………………………………………………………………… 41
3.3 Cercetări actuale la nivel mondial privind monitorizarea
comportării structurilor foarte înalte sub acţiunea însoririi
neuniforme şi a vântului ……………………………………………………………..…….. 46
4. Monitorizarea deformaţiilor tridimensionale a construcţiilor
prin metode de fotogrammetrie terestră la scurtă distanţă …………….……... 48
4.1 Proiectarea configuraţiei reţelei şi stabilirea planului
de urmărire fotogrammetrică ……………………………………………………….…... 55
4.2 Marcarea punctelor de control şi de urmărire a deformaţiilor ………….… 56
4.3 Preluarea, prelucrarea şi interpretarea măsurătorilor …………………….….. 57
4.4 Monitorizarea fotogrammetrică combinată cu măsurători de scanare
cu laser, infraroşu termal şi microunde ………………………………………….…... 64
5 Urmărirea în timp real a deformaţiilor structurilor lucrărilor de artă
(poduri, tunele, ziduri de sprijin, diguri, baraje hidrotehnice) .………….….….. 67
5.1 Monitorizarea tasărilor ………………………………………………..………….………..… 67
5.2 Monitorizarea deplasărilor şi deformaţiilor plane ………….………..…….….. 72
5.3 Monitorizarea deplasărilor şi deformaţiilor 3D ………………………………..….. 83
6. Reguli privind urmărirea comportării în exploatare a construcțiilor și
intervențiile în timp ……………………………………….……………………………………. 98
Bibliografie …………………………………………………………………………………………….……. 104

3
1. INTRODUCERE
Urmarirea comportarii în timp a construcțiilor este un domeniu destul
de puțin abordat în țara noastră, deși legislația impune un astfel de
seviciu. Astfel, pentru toate construcțiile mai mari sau egale cu P+2,
legea impune ca pe toată durata desfăşurării lucrărilor de construcții și
5 ani după finalizarea acestora să fie executate lucrări de urmărire a
tasării acesteia, precum și a clădirilor cu care aceasta se învecinează.

Monitorizarea fisurilor: se monitorizează periodic evoluția fisurilor

apărute în diferite structuri datorită anumitor eforturi interne sau
externe. La fiecare tranșă de măsurători se măsoară foarte precis
lațimea, lungimea și adâncimea fisurilor. Măsurătorile se efectuează cu
șublere digitale performante ce asigură precizii de 0,02 – 0,03 mm.
Documentația textuală, predată beneficiarului pentru fiecare tranşă de
măsurători, este însoțită și de fotografii digitale ale fisurilor.

Monitorizarea tasărilor: pentru a oferi servicii de calitate cât mai bune,

se folosesc nivele digitale Leica DNA 03 sau Trimble DiNi cu o precizie de
0.3mm / kilometru dublu de nivelment. Reperii de nivelment pe care se
fac măsurătorile sunt confecționați conform standardelor românești în
vigoare (STAS 4294-73, SR 7008:1996), garantând astfel cea mai bună
precizie a măsurătorilor. Softurile de calcul și analiză a deformațiilor
sunt dintre cele mai performante pentru a întregi soluția cea mai bună
oferită clienților.

Monitorizarea deplasărilor / deformațiilor plane: determinările

deplasărilor sau deformațiilor se realizează utilizând măsurători clasice
efectuate cu stații totale robotizate performante (Leica, Trimble, Sokkia,
Topcon, Pentax, etc.) sau utilizând tehnologia GNSS. Metoda
microtriangulației și microtrilaterației reprezintă metoda de măsurare
cel mai des utilizată în cazul retelelor geodezice de urmărire a
comportarii în timp a constructiilor și terenurilor. În rețeaua geodezică
de urmărire se efectuează atât măsurători de distanțe cât și măsurători
de direcții azimutale. Întrucât se efectuează atât măsurători de distanțe

4
cât și de direcții azimutale, numărul ecuațiilor de corecție este mare,
matricea de design este bine configurată, și astfel, metoda furnizează
rezultatele cele mai precise pentru coordonatele punctelor rețelei.

Monitorizarea deplasărilor/deformațiilor spațiale - 3D: problema

determinării poziției punctelor într-un sistem unic de referință pentru
cele trei coordonate ale sale a fost și este una din preocupările de bază
ale geodeziei. Geodezia tridimensională elimină această separare,
păstrând unitatea sistemului de referință la rezolvarea problemei de
pozitionare în spatiu a punctelor geodezice. Prelucrarea are ca rezultat
determinarea, într-un sistem unitar, a poziției în spațiu cu trei
dimensiuni a rețelei geodezice. Un alt specific al prelucrării constă în
faptul ca în rețelele geodezice tridimensionale se are în vedere
ansamblul tuturor măsurătorilor geodezice posibile, raportate la un
singur sistem de referință unitar adoptat. În cazul când se dorește
determinarea deplasărilor spațiale, pentru reprezentarea celor trei
coordonate ale fiecărui punct din rețeaua geodezică de urmărire se
utilizează un sistem cartezian geocentric căruia îi este atașat un elipsoid
propriu și alte mărimi caracteristice definitorii ale datumului. Pentru
determinarea poziției punctelor din rețea, se efectuează măsurători de:
direcții azimutale și zenitale, distanțe înclinate, și uneori diferențe de
nivel măsurate prin nivelment geometric de precizie. Pentru rețelele
geodezice de urmărire a comportării construcțiilor și terenurilor, în care
se dorește determinarea deplasărilor spațiale ale punctelor într-un
sistem unitar de coordonate, metoda determinărilor de precizie GNSS
reprezintă cea mai potrivită și rapidă metodă geodezică. Tehnicile de
măsurare GNSS s-au impus rapid în domeniul urmaririi comportării în
timp a construcțiilor și terenurilor, oferind avantaje semnificative față
de tehnicile clasice de poziționare.
Certitudinea exploatării normale, fără pericole, poate fi obţinută printr-
un control experimental asupra modului de comportare sub încărcări a
construcţiei respective şi printr-o sistematică urmărire în timp a
deplasărilor şi deformaţiilor acesteia, sau ale elementelor componente
ale construcţiei. Modificarea ulterioară a condiţiilor de echilibru poate

5
antrena distrugerea parţială sau totală a construcţiei, poate provoca
pagube materiale foarte mari şi chiar pierderi de vieţi omeneşti.
Certitudinea unei exploatări fără pericole se obţine prin două procedee
care se completează reciproc. Aceste procedee sunt:
- procedeul cercetării experimentale realizate pe modele în
laborator sau pe tronsoane experimentale ale construcţiei executate
pe teren;
- procedeul măsurătorilor şi observaţiilor executate periodic în teren
asupra comportării funcţionale şi a stabilităţii construcţiei în timp.
Pe baza cercetărilor experimentale se poate obţine atât analiza
raportului între solicitările realizate experimental asupra modelului
construcţiei din laborator sau tronsonului de probă din teren şi
deformaţiile rezultate, cât şi obţinerea datelor necesare în vederea
calculului de rezistenţă şi stabilitate a construcţiilor.
Prin măsurătorile şi observaţiile executate periodic pe construcţiile din
natură, atât în faza de execuţie cât şi în faza de exploatare, se certifică
corectitudinea sistemului constructiv şi a ipotezelor de calcul avute în
vedere la proiectare, se justifică încercările şi studiile de laborator prin
care s-a putut preciza materialul şi forma cea mai economică a
construcţiei.
De asemenea, aceste măsurători permit totodată stabilirea
coeficientului real de siguranţă privind rezistenţa şi stabilitatea
construcţiei.
Pe baza rezultatelor obţinute de-a lungul vremii în exploatarea
construcţiilor, în cadrul unor studii şi cercetări de laborator şi de teren,
precum şi pe baza unor informaţii obţinute în urma distrugerii unor
construcţii, se pot sintetiza o serie de cauze mai frecvente ale
deplasărilor şi deformaţiilor ce pot fi structurate în cauze generale şi
cauze particulare.
Cauzele generale sunt legate de specificul condiţiilor geotehnice şi
hidrogeologice precum şi de proprietăţile fizico-mecanice ale
pământurilor din care este alcătuit terenul de fundare. Cauzele
particulare se pot datora insuficienţei volumului de date geotehnice şi

6
hidrogeologice, precum şi unor factori perturbatori accidentali (seisme,
antrenare hidrodinamică, teren dificil de fundare, etc.).
Cu toate că multe din cauzele particulare au un caracter de
impreviziune şi o probabilitate mai mică de a se manifesta, este necesar
să fie luate în considerare la proiectarea construcţiilor importante,
urmărindu-se un grad maxim de siguranţă în exploatare.
Verificările prin calcul a mărimii eforturilor unitare în secţiunile
caracteristice ale construcţiilor, confruntate cu rezultatele unor
încercări pe modele sau pe tronsoane de probă vor fi urmate de
observaţii la aparatele de măsură instalate atât în corpul construcţiei cât
şi în exteriorul ei. Prin compararea rezultatelor acestor măsurători
executate pe construcţiile din natură cu rezultatele obţinute prin
încercarea modelelor şi cu datele obţinute prin calculele privind
capacitatea portantă a construcţiilor se va putea obţine un “diagnostic”
asupra stării construcţiei şi eventual o prognoză a comportării sale în
viitor. Aceasta va permite luarea unor eventuale măsuri de consolidare
sau de folosire în continuare a respectivelor construcţii.

1.1 Definiţii, clasificări şi tipuri de deformaţii

Prin deplasare se înţelege schimbarea poziţiei unui punct al

construcţiei supuse solicitărilor, iar prin deformaţie, schimbarea
distanţei relative dintre punctele construcţiei respective (Figura 1.1).

a) Deplasare b) Deformație
Figura 1.1 - Deplasare şi deformaţie

Deplasările pe verticală ale fundaţiilor şi implicit ale

construcţiilor datorate deformării terenului de fundare poartă
denumirea de tasări.
Măsurarea deplasărilor şi deformaţiilor construcţiilor poate avea
un caracter relativ sau un caracter absolut. Caracterul relativ al

7
măsurărilor corespunde situaţiei când se măsoară apropierea sau
depărtarea a două sau mai multe puncte ale construcţiei supuse
observaţiilor.
Caracterul absolut al măsurătorilor corespunde situaţiei când
deplasările punctelor construcţiei se măsoară în raport cu o serie de
repere fixe, amplasate în afara zonei de influenţă a deformaţiilor
construcţiei şi terenului de fundare, alcătuind aşa numitul sistem
general de referinţă.
O construcţie supusă unui regim de solicitare determinat de
condiţiile sale funcţionale poate suferi deplasări şi deformaţii liniare,
unghiulare şi specifice.
Din categoria deplasărilor şi deformaţiilor liniare fac parte:
- tasările, sau deplasările pe verticală în jos ale fundaţiilor construcţiilor
datorate deformării terenului de fundare;
- bombările, sau ridicările care reprezintă deplasări pe verticală în sus
ale fundaţiilor construcţiilor;
- săgeţile unor elemente de construcţii (grinzi, stâlpi, plăci) supuse unor
încărcări verticale sau orizontale care provoacă încovoierea acestora;
- înclinările, datorate tasărilor inegale fără afectarea integrităţii
construcţiilor şi a elementelor geometrice componente ale
acestora, putându-se exprima prin valoarea liniară sau unghiulară;
- crăpăturile şi fisurile, care reprezintă rupturi în plane sau în părţi
separate ale construcţiei, ca urmare a tasărilor neuniforme şi
apariţiei tensiunilor suplimentare;
- deplasările pe orizontală ale unor elemente ale construcţiei sau ale
construcţiei în ansamblu, datorate cel mai adesea unor forţe
orizontale (împingerea pământului, împingerea apei, etc.), sau
modificării echilibrului terenului de fundare a construcţiei.
Deplasările şi deformaţiile unghiulare constau în rotiri ale
fundaţiilor construcţiilor (radiere, blocuri de fundaţie etc.), datorită
acţiunii solicitărilor şi modificării echilibrului terenului de fundare.
Aceste rotiri pot avea loc în plan vertical (înclinări ale construcţiei), sau
în plan orizontal (răsuciri ale construcţiei).

8
 Deformaţiile specifice se referă la alungirile sau scurtările unui
element al construcţiei (element din beton armat, armăturile dintr-un
element din beton armat, bare metalice etc.) sub efectul tensionării sau
comprimării elementului respectiv.

1.2 Precizia necesară de măsurare a deplasărilor şi deformaţiilor

construcţiilor

Precizia de măsurare a deplasărilor şi deformaţiilor

construcţiilor se stabileşte în primul rând în funcţie de acele probleme
care trebuie rezolvate pe baza analizei valorilor măsurate ale deplasării
sau deformaţiei respective, avându-se în vedere atât scopurile practice
cât şi cele ştiinţifice ale cercetării intreprinse. De asemenea depinde
şi de destinaţia şi structura construcţiei însăşi.
Necesitatea respectării acestor condiţii duce de obicei la cerinţa
ca erorile măsurătorilor să fie de cel putin zece ori mai mici decât
deformaţiile care pot conduce la distrugerea integrităţii construcţiei.
În practică se obişnuieşte a se determina, de exemplu poziţia
orizontală a mărcilor de observaţie de pe construcţiile executate pe
teren stâncos, în funcţie de punctele de referinţă cu o eroare medie
patratică care să nu depăşească  1…1,5 mm. Pentru construcţiile
executate pe teren puţin compresibil determinarea deplasărilor se face
cu o eroare medie patratică de maximum  2…3 mm. La construcţiile
executate pe terenuri cu comprensibilitate mare şi la barajele de
pământ determinarea deplasărilor se face cu o eroare medie patratică
de maximum  5…7mm. Precizia prevăzută în documentele normative
de măsurare a deplasărilor orizontale şi verticale ale construcţiilor
portuare, maritime şi fluviale nu trebuie să depăşească  5 mm.
În cazul tasărilor precizia de măsurare a acestora se stabileşte
independent pentru fiecare caz în parte în funcţie de sensibilitatea
construcţiei, de caracteristicile şi natura pământurilor din care este
alcătuit terenul de fundare, de condiţiile concrete în care se vor efectua
măsurătorile şi funcţie de viteza de evoluţie a deformaţiei. Astfel, în
cazul unei evoluţii rapide a deformaţiei este necesar un grad mai înalt

9
de precizie, pentru a putea stabili relativ repede şi în mod sigur
mărimea procesului de deformare.
În cazul unor observaţii efectuate la intervale mari, cerinţele
faţă de precizia de măsurare pot fi puţin mai reduse, deoarece mărimea
deformaţiei (deplasării) într-un interval de timp relativ mare este mai
usor sesizabilă. Atunci când se fac măsurători asupra tasărilor unor
construcţii izolate şi mari, care transmit fundaţiilor presiuni importante,
sau atunci când se fac măsurători pentru stabilirea vitezelor de tasare,
este necesar ca aceste măsurători să se realizeze cu maximum de
precizie posibilă. În cazul când precizia necesară se stabileşte în funcţie
de neuniformitatea tasărilor, trebuie determinate valorile limită ale
acestora.

1.3 Metode de măsurare a deformaţiilor şi deplasărilor construcţiilor

Dezvoltarea tehnicii măsurătorilor a creat posibilitatea de a se

observa şi pune în evidenţă modul de comportare al construcţiilor
studiate. Există multe sisteme de clasificare a metodelor de cercetare
şi observaţie. Astfel, au fost făcute clasificări în funcţie de felul
deformaţiilor, felul aparatelor şi locul unde sunt amplasate aparatele în
timpul cercetării.
În functie de modul de amplasare al instrumentelor în timpul
cercetării, există două categorii de metode pentru determinarea
deplasărilor şi deformaţiilor construcţiilor:
- metode fizice
- metode geometrice
În cazul metodelor fizice aparatele de măsurare sunt instalate în
corpul construcţiei, deplasându-se cu construcţia în ansamblul ei ca
atare pot fi măsurate eventuale deplasări şi deformaţii relative.
Măsurători de acest gen pot fi făcute utilizând procedee mecanice,
fizice, electrice sau electronice. În acest caz se poate spune că este
definit un model relativ, deoarece nu există puncte de sprijin
exterioare, având doar determinări de mişcări relative între punctele
deplasate pe acelaşi obiect. În funcţie de parametri ce urmează a fi
determinaţi, în această grupă intră:
10
  măsurarea deplasărilor liniare şi a deformaţiilor (tasările,
săgeţile, deplasările orizontale) cu ajutorul amplificatorului de
săgeti, comparatorului cu tijă, comparatorului cu fir (de
transmitere a deplasărilor la distanţă);
 măsurarea deplasărilor unghiulare (rotirilor) cu ajutorul
clinometrului cu pârghie, clinometrului cu nivelă,
clinometrului cu pendul;
 măsurarea deplasărilor relative din alunecare folosindu-se
şublerul sau comparatorul cu tijă;
 măsurarea deformaţiilor specifice cu ajutorul tensometrelor şi
traductoarelor tensometrice electrice, mecanice, optico-
mecanice, pneumatice, fotoelastice sau electroacustice (cu
coardă vibrantă);
 măsurarea deplasărilor, vitezelor, acceleraţiilor şi
deformaţiilor dinamice cu ajutorul vibrometrului,
vibrografului, accelerografului seismic, accelerometrului
electrodinamic, piezoelectric sau rezistiv, traductorului de tip
seismometric, înregistratorului magnetoelectric,
oscilografului catodic;
 măsurarea deformaţiilor rosturilor de dilataţie cu ajutorul
teledilatometrului, micrometrului de rost.
Metodele fizice sunt folosite pe scară largă la studiul construcţiilor
în faza de concepţie şi proiectare, precum şi la urmărirea comportării
în timp a construcţiilor.
La folosirea metodelor geometrice aparatele de măsurare
sunt instalate în afara construcţiei, măsurătorile raportându-se la o
reţea de puncte fixe situate în afara zonei de influenţă a factorilor ce
acţionează asupra construcţiei şi a terenului pe care aceasta este
amplasată. Prin acest procedeu se determină valori absolute ale
deplasărilor orizontale sau verticale. Din această categorie de
determinări a deplasărilor şi deformaţiilor fac parte metodele
topografice și geodezice.
Obiectul în sine este prezentat printr-o serie de puncte-obiect
între care, dacă este posibil, se fac măsurători. În afara domeniului de

11
urmărit, acolo unde fenomenul de deformare nu este prezent, există un
număr de puncte de sprijin, care din punct de vedere constructiv şi
tehnico-geologic pot fi considerate ca stabile. În acest caz se spune că s-
a definit un model absolut, dacă mişcările construcţiei sunt determinate
faţă de puncte de sprijin exterioare.
Un model absolut se bazează pe o reţea organizată în două
nivele, în timp ce modelul relativ este constituit într-un singur nivel.
În funcţie de caracterul deformaţiilor, metodele topo-geodezice
se clasifică astfel:
A. Metode pentru determinarea deplasărilor şi deformaţiilor orizontale:
 metoda trigonometrică, microtriangulaţia, microtrilaterația;
 metoda aliniamentului;
 metoda drumuirii de precizie.
B. Metode pentru determinarea deplasărilor şi deformaţiilor verticale:
 metoda nivelmentului geometric de înaltă precizie;
 metoda nivelmentului trigonometric de înaltă precizie;
 metoda nivelmentului hydrostatic.
C. Metode pentru determinarea înclinării construcţiilor înalte:
 metoda proiectării vertical;
 metoda măsurării unghiurilor orizontale, din două sau mai
multe puncte de bază;
 metoda coordonatelor;
 metoda măsurării unghiurilor orizontale şi verticale dintr-un
singur punct de bază;
 metoda măsurării distanţelor zenitale mici din două puncte
dispuse la baza construcţiei;
 metoda măsurării tasării fundaţiei.
Folosirea acestor metode se poate face separat sau combinat, în
funcţie de natura parametrilor care se cer a fi puşi în evidenţă pentru
construcţia studiată. Studiul construcţiilor cu ajutorul metodelor topo-
geodezice, se realizează prin efectuarea de măsurători ciclice,
unghiulare şi liniare, din puncte din afara construcţiei asupra punctelor
fixate pe construcţie.

12
 Metodele topografice și geodezice, prin precizia ridicată a
măsurătorilor efectuate ca şi prin modalităţile de preluare a datelor şi
de estimare a rezultatelor, reprezintă un sistem de bază în amplul
proces de studiere a comportării în timp a construcţiilor.

1.4 Stadiul actual al problemelor de urmărirea deformaţiilor

construcţiilor prin metode topografice și geodezice

1.4.1 Problematica urmăririi deformațiilor

Prin măsurarea deformațiilor se înţelege totalitatea

măsurătorilor efectuate pentru stabilirea unei deformații elastice sau
permanente a unor obiecte, sub influenţa forţelor interne și externe.
Astfel de deformaţii, precum și necesitatea sesizării lor, apar în cele
mai variate domenii. Folosirea metodelor de măsurare topografică și
geodezică are importanță deosebită pentru:
a) determinarea deformaţiilor la clădiri cum ar fi: tasările;
oscilaţiile turnurilor sub influenţa vînturilor; încovoierea podurilor sub
sarcina mijloacelor de transport; deformarea barajelor sub presiunea
schimbătoare a apei; etc.
b) determinarea deplasărilor unor părţi ale suprafeţei pământului,
datorită construcţiilor subterane sau a exploatării subsolului, ca:
alunecări de versanţi; tasări datorită nivelului variabil al pânzei
freatice; scufundări lente în zonele de exploatare minieră; mişcările
scoarţei terestre sub influența forțelor tectonice etc.
Aceste cîteva exemple indică importanţa care revine, mai ales
în domeniile tehnicii construcțiilor și a știinţelor geologice, a
măsurătorilor de deformaţii.
În viitor se apreciază că importanţa lor va creşte şi mai mult
deoarece:
- construcţiile ce se vor efectua, la un nivel tehnic superior, vor
solicita într-o masură sporită o supraveghere permanentă;
- volumul exploatărilor forestiere este uneori haotic în ţara
noastră şi defrişarea masivă a versanţiilor crează posibilitatea

13
antrenării rocilor şi a pământurilor din zona exploatată, formându-se,
din păcate, alunecări de teren;
- schimbările climatice influenţează natura şi nivelul atât al
apelor de suprafaţă cât şi al celor subterane, aceastea având un rol
important în dinamica fenomenelor de instabilitate a pământurilor din
care este alcătuit terenul de fundare.
Determinarea şi sesizarea la timp a apariţiei deformațiilor are
importanţă deosebită în ceea ce priveşte siguranţa unei construcții, în
timp ce o interpretare eronată a rezultatelor observaţiilor poate duce
la situații destul de grave.
Există multe metode şi aparate care servesc la determinarea
deformațiilor, dintre acestea procedeele topo-geodezice prezintă o
importanță deosebită caracterizându-se prin:
a) obiectivul de cercetat este reprezentat prin intermediul
unui număr de puncte discrete a căror deplasări reciproce sau faţă de
puncte de reper, din afara zonei de influenţă a forţelor deformative,
se măsoarăşi se interpreteazărezultând defomaţiile obiectivului;
b) într-o perioadă Ti se determină poziţia reciprocă a punctelor
de referință și a punctelor de pe obiectul examinat prin intermediul
unei măsurători inițiale, care se repetă la momentul Tk. Diferența
dintre rezultatele ambelor măsurători serveşte la stabilirea
deplasărilor punctelor care au apărut în intervalul Ti -Tk;
c) elementele observate la măsurătoarea primară și la cea
repetată (unghiuri, distanţe, diferenţe de nivel) definesc poziţia
tridimensională a tuturor punctelor (de pe obiectul examinat și din
reţeaua de urmărire) și servesc la determinarea modificărilor apărute în
intervalul Ti -Tk.
În anumite cazuri determinările se pot efectua fie
bidimensional (2D) sau unidimensional (1D);
d) prin intermediul unor măsurători suplimentare este posibil
să se efectueze verificări a determinărilor, precum și evaluarea preciziei
lor.

14
Principiul stabilirii unui model al deformațiilor

Înainte de începerea studiului de urmărire a comportării în

timp, pentru o construcţie masivă în mod conştient se formează idei
despre mişcările posibile ale obiectului de cercetat. Este indicat să se
folosească, în acest sens, experienţa dobândită în problematica urmăririi
în timp la obiective similare, respectiv modele împrumutate de la alte
discipline.
Pentru dezvoltarea unui model al deformaţiei trebuie avute
în vedere următoarele aspecte:
- viteza mişcării – intervalul dintre două etape de observaţii va fi
determinat de modul în care se produce mişcarea (rapid sau lent);
deasemenea, se va stabili în ce interval de timp trebuie efectuate
măsurătorile;
- forma mişcării – dacă mişcarea ce va conduce la apariţia
deformaţiilor este uniformă sau periodică; se produc numai la deplasări
sau este posibil săse producărupturi;
- ordinul de mărime – cunoaşterea valorii la care mişcările
trebuie determinate precis prin intermediul măsurătorilor; cât de mare
este estimatăa fi mişcarea maximală;
- parametri de influenţă – dacă mişcările obiectului sau
rezultatele măsurătorilor sunt influențate de parametri exteriori; cum
se obțin informații suficiente asupra acestor parametri; ce fel de date
negeodezice trebuie determinate concomitent cu măsurătorile;
- măsurători topo-geodezice – au ca rezultat determinerea
coordonatelor punctelor obiect, funcţie de timp;
- măsurători negeodezice – se referă la temperatură, înălţimea
apei, natura solicitării sau alte elemente de fizicăa construcţiilor;
- alte informații - se referă la aspecte de ordin geologic și
geotehnic, la experiența dobândită la studierea unor obiecte similare
etc.
De viteza și forma mișcării depinde fixarea etapelor de
observații. Ordinul de mărime presupus a priori determină alegerea

15
instrumentelor ce vor fi utilizate la efectuarea măsurătorilor. Trebuie să
se ştie că pe durata unei măsurători nu apar deformații semnificative.
Nu trebuie neglijate, la formarea modelului, cauzele mişcării,
parametri ce pot influența mișcarea. De exemplu, la un baraj trebuie
să se ştie cel puţin prin presupuneri cum influențează temperatura şi
înalțimea apei din spatele acestuia apariția deformațiilor, pentru a
putea cuprinde stările extreme ale fenomenului studiat.
În general este valabil că pentru planificarea, prelucrarea şi
interpretarea măsurătorilor de deformații se folosesc modele ipotetice
despre comportarea posibilă la care să se fructifice toate informaţiile
disponibile pentru construirea modelului.
La începutul studiului, un asemenea model poate fi destul de
simplist conceput, el putând fi verificat după fiecare măsurătoare și dacă
este cazul corectat și dezvoltat. Dacă se notează cu D modelul
deformaţiei, M o etapă de măsurători, atunci o asemenea influențare
reciprocăpoate fi exprimată simbolic prin succesiunea:

D --> M --> D --> M --> D --> M -->..... (1.1)

Este evident că numai luarea în considerare a modelelor de

deformație permite o folosire optimă a metodelor de măsurare
topografică și geodezică. Scopul unui model al deformațiilor este de a
recunoaşte cauzele ce produc deformaţiile şi de a estima efectele
corespunzătoare asupra mișcărilor obiectului aflat sub supraveghere.
Această problemă este deosebit de complexă, pentru a cărei
rezolvare inginerul geodez este chemat să colaboreze strâns cu
specialiști din alte domenii. Fiecare obiectiv cercetat are însă
caracteristici proprii, ceea ce îngreunează prezentarea unui procedeu
absolut general.
Cauzele apariției deformațiilor pot fi cuprinse în două grupe:
a) deformații ce pot apărea ca urmare a acțiunii factorilor de
natură permanentă sau temporară: natura terenului, structura statică a
construcţiei, uzura obişnuită sau reacția la schimbarea unor factori
meteorologici;

16
 b) deformații ce pot să apară şi datorită unor greşeli în execuţie, a
folosirii unor materiale de construcții necorespunzătoare sau datorită
unor influențe externe cum ar fi: cutremure, vibrații, inundaţii, lucrări
subterane.
La constituirea unui model pot fi luate în considerare numai cele
mai importante cauze normale. La compararea rezultatelor a două
etape de măsurători, componentele Di ale vectorului diferenţă D,
pot fi exprimate formal ca funcții ale parametrilor de influență și
determinate cu relații de forma (1.2):

Di = f (Xi,Yi,Zi,ti,Ti,pi,...) (1.2)

în care: - Xi,Yi,Zi sunt coordonatele punctului;

- ti reprezintă timpul;
- Ti reprezintă temperatura;
- pi reprezintă presiunea.
Relaţia funcţională de forma (1.2) trebuie să se determine pentru
fiecare obiect aflat sub supraveghere. Modele generale pot fi
determinate numai când se ia în considerare o singură mărime de
influenţă.
Ca exemplu, este prezentat modelul de deformare al unui
baraj când se ia în considerare numai presiunea apei (prin umplerea
lacului), (figura 1.3). Condițiile unei interpretări fizice sunt mai
relevante dacă pot fi măsurate sau înregistrate în mod continuu
mişcările unor puncte particulare, precum şi valori ale mărimilor a
căror efect este presupus. La procedeele dezvoltate în scopul acesta
cu modele dinamice de deformare, se încearcă prin utilizarea
procedeului "filtru de regresie", găsirea cauzelor de deformare cu
efecte determinate asupra mișcării studiate.
Monitorizarea construcţiilor supuse încercărilor statice se face
prin determinarea săgeţii efectuate de elementele structurale ale
construcţiei, precum grinzi, stâlpi, plăci supuse unor solicitări verticale
sau orizontale care provoacă încovoierea acestora.

17
 B 1 2 3 4 5 C

Y
0

Figura 1.3 - Modelul deplasării unui baraj de greutate când se ia în considerare

presiunea exercitată de apa din lacul de acumulare

Metode de interpretare a deformațiilor

Solicitările şi influenţele repetate la care sunt supuse
construcţiile, atât în timpul execuţiei cât şi în timpul exploatării au ca
efect deplasări şi deformaţii ale acestora, deplasări care se pot
caracteriza sub schema logică prezentată în figura 1.4.
Determinarea deplasărilor şi deformațiilor poate avea caracter
relativ, când sistemul de referinţă este alcătuit de puncte sau
elemente ale construcţiei, sau poate avea un caracter absolut cand
acestea se efectuează în raport cu o reţea de puncte fixe amplasate în
afara zonei de influenţă a contrucţiei și care formează sistemul general
de referinţă. Cele mai frecvent întâlnite deplasări şi deformaţii întâlnite
sunt: liniare, unghiulare şi specifice.
Pentru determinarea deplasărilor și deformațiilor construcțiilor
se utilizează în general metode și aparatură specializată. Metodele
topografice și geodezice folosite pentru urmărirea în timp a comportării
construcțiilor au multe elemente comune cu procedeele cercetărilor
experimentale pe modele, obiectivele fiind aceleaşi, deosebindu-se
prin perioada mai îndelungată de timp folosită pentru efectuarea
18
observațiilor.

Figura 1.4 - Metode de interpretare a deformațiilor

1.4.2 Metode topografice și geodezice folosite la determinarea

deformațiilor construcțiilor masive

Procedeele de măsurare pentru determinarea deformațiilor sunt

foarte variate. Există în acest sens metode topografice și geodezice
standard de măsurare pentru distanțe, unghiuri, diferenţe de nivel,
acestea fiind de regulă legate de o reţea topo-geodezică, precum şi
metode specifice fotogrammetriei. În funcţie de gradul de automatizare
aceste metode topografice si geodezice permit diferite posibilităţi de
realizare. Informaţiile devin mai relevante şi complete dacă sunt folosite
instalații fixe cu înregistrare automată, care sunt utilizate frecvent în
țările Europei de Vest pentru urmărirea dinamicii diferitelor obiective.
Exlstă o corelație între comportarea obiectivului ce urmează a fi
cercetat și procedeele de măsurare (Figura 1.5).

19
Figura 1.5 – Corelația dintre comportarea obiectivului ce urmează a fi cercetat
și procedeele de măsurare

Cel mai frecvent, metodele topografice și geodezice de

urmărire a comportării în timp a construcţiilor, se utilizează pentru
determinarea deplasărilor şi deformaţiilor provocate de sarcini statice
și numai în mod accidental pentru detreminarea deplasărilor și
deformaţiilor produse de sarcini dinamice.
Următorii factori principali sunt edificatori pentru stabilirea
metodelor utilizate la determinarea deformațiilor:
- precizia cu care se vor face determinările și valoarea
deformațiilor;
- timpul necesar pentru efectuarea măsurătorilor;
- importanța și mărimea construcției supusă observației;
- relieful și structura geologic a terenului.
La urmărirea comportării în timp a construcţiilor prin metode
topo-geodezice trebuie avute în vedere următoarele principii:
- rețelele topo-geodezice de urmărire realizate să asigure
continuitatea observaţiilor pe o perioadă lungă de timp;
- tema elaborată inițial poate să sufere modificări în timp în
sensul scurtării perioadei dintre măsurători sau extinderea
ori restrângerea rețelei în situațiile critice respectiv când
comportarea construcției este normală;
- sistemul de urmărire să permită adaptarea continua a
aparaturii și a metodelor de măsurare noi.

20
2. MONITORIZAREA STABILITĂŢII SUPRAFEŢEI

Obiectivul monitorizării suprafeţei îl constituie prevenirea

accidentelor prin asigurarea stabilităţii fizice a construcţiilor de
închidere şi suprafeţelor situate deasupra lucrărilor miniere subterane.
Digurile care necesită monitorizare includ portaluri de galerie
închise şi plăci de beton armat, amplasate la partea superioară a
puţurilor rambleiate, şi posibil, împrejmuiri în jurul zonelor cu risc de
surpare. Monitorizarea implică inspecţii vizuale la intervale regulate. În
situaţiile în care lucrările miniere subterane au fost efectuate în
apropierea suprafeţei, terenul poate fi afectat de subsidenţă, cu efecte
asupra construcţiilor de suprafaţă, cum ar fi clădiri şi drumuri. Pentru a
îmbunătăţi calitatea inspecţiilor vizuale, ar putea fi necesare ridicări
geodezice. Pe durata inundării lucrărilor miniere subterane, ar putea
interveni necesitatea efectuării unor monitorizări seismice cu caracter
auxiliar. În funcţie de condiţiile locale ale exploatărilor, se vor aplica
măsuri concrete.
Pornind de la condiţiile existente după încheierea activităţii
miniere, se vor efectua măsurători periodice şi actualizări ale situaţiei
existente la suprafaţă.
Datele măsurate trebuie înregistrate, evaluate şi reprezentate pe
planuri la scara 1:500 sau 1:1000 prin intermediul isohipselor/isoliniilor.
Următoarele aspecte vor fi examinate în mod special, în măsura
în care acest lucru se dovedeşte necesar:
• starea terenurilor din zona de influenţă a lucrărilor miniere
subterane sau la zi;
• gradul de tasare (compactare) a materialului de rambleu din
puţuri, suitori, găuri de sondă, conuri de surpare etc.
Urmărirea periodică a modificării aspectului morfologic al stării
terenului din zona de influenţă a lucrărilor miniere se face prin
măsurători instrumentale topografice.
De asemenea, se va efectua verificarea măsurilor de avertizare şi
interdicţie a accesului în zonele periculoase. Tasarea materialului de

21
rambleu se pune în evidenţă prin observaţii vizuale, măsurători şi
evaluare - după caz - a cantităţii de rambleu necesar completării.
Frecvenţa monitorizării suprafeţei este trimestrială. În zonele
pentru care se prognozează apariţia unor fenomene de subsidenţă se
vor instala reţele de observare cu puncte fixe conectate la reţeaua de
monitorizare. Densitatea punctelor de măsurare şi frecvenţa
măsurătorilor trebuie stabilite în funcţie de riscul pe care îl reprezintă
pentru suprafaţa terenului lucrările subterane. Vor fi evaluate şi
volumele conurilor de surpare.

2.1 Monitorizarea alunecărilor de teren

Pentru clasificarea generalizată a alunecărilor de teren, cele mai

folosite sunt cele realizate de J.N. Hutchinson (Hutchinson, 1968 și
1988)) şi D.J.Varnes (Varnes 1958 și 1978). În România, aceste clasificări
au fost preluate în practica curentă încă înainte de 1989, refuzându-se
modelele de clasificare sovietice. Ambele clasificări stabilesc
principalele grupe de alunecări pe baza tipurilor diferite de mişcări ale
maselor de pământ instabile.
Deosebirea majoră între cele două clasificări o reprezintă
statutul mişcării de curgere, diferenţa provenind din tratarea prioritară
a analizei condiţiilor de cedare (Hutchinson) sau a rezultatului mişcării
(Vernes). Utilizarea celor două clasificări se face în funcţie de output-ul
urmărit, clasificarea Varnes fiind mai uşor de folosit şi necesitând o
experienţă redusă, în timp ce clasificarea Hutchinson fiind extrem de
utilizată de ingineri care realizează analize de stabilitate.
Studiul alunecărilor de teren şi al consecinţelor acestora a
devenit un subiect multidisciplinar, în care aspectele geografice,
pedologice şi de planificare urbanistică sunt importante. Aspectele
inginereşti ale problematicii se concentrează pe determinarea
declanşării şi propagării alunecărilor de teren. Studierea declanşării
alunecărilor de teren este importantă atât pentru a afla cauzele
producerii acestora, dar şi pentru prevenirea eventualelor alunecări
viitoare. În ceea ce priveşte studierea propagării alunecărilor, o dată
declanşate, este important a se cunoaşte viteza curgerii, la ce distanţă

22
pot ajunge şi care este traseul de propagare urmat. În acest fel, se pot
propune strategii de apărare bazate pe direcţionarea maselor
alunecătoare sau pe structuri de protecţie. Instrumentele de
determinare a comportării alunecărilor sunt bazate pe modele
matematice constitutive pentru care există extrem de puţine soluţii
analitice, fiind astfel necesară folosirea modelelor numerice (cum ar fi
metoda elementului finit) pentru a obţine rezultate coerente.
Problema analizării alunecărilor de teren are o vechime
considerabilă, inclusiv în România. Sunt de notorietate alunecările
catastrofale, de diferite tipuri, produse în ultimele două secole în
Europa, America de Nord, America de Sud şi Asia, care au şocat prin
amploarea consecinţelor. Astfel, legat de aceste fenomene, într-una din
primele inventarieri ale alunecărilor importante, realizată de K. Terzaghi
în a doua decadă a secolului trecut, se semnala moartea a aproximativ
3000 de persoane şi importante pagube materiale.
Alunecările de teren şi ruperile de pante sunt cauzate de
schimbări în starea de eforturi efective, variaţii ale proprietăţilor
materialului sau schimbarea geometriei. Schimbările în starea de
eforturi efective poate fi indusă fie direct, ca o consecinţă a variaţiei
forţelor exterioare (cutremure, acţiuni antropice) sau indirect prin
variaţia presiunii apei din pori (efectul ploilor). Variaţiile
proprietăţilor materialului pot fi provocate de procese de degradare.
Schimbarea geometriei poate fi produsă de cauze naturale (eroziune)
sau acţiuni antropice (excavaţii, construcţii, schimbarea unghiului
pantelor, etc.).
Alunecările se pot produce atât în zone cu condiţii naturale de
teren, cât şi în situaţia unor amplasamente ce au suferit intervenţii
antropice. Pot fi afectate pante naturale, inclusiv versanţi ai lacurilor de
acumulare, taluzuri ale unor construcţii hidrotehnice, construcţii ale
infrastructurii de transport (căi ferate, drumuri, autostrăzi), cariere,
iazuri de decantare, halde de steril, etc.
Rata accelerată a dezvoltării urbane a indus o expansiune a
ariilor construite în afara graniţelor tradiţionale ale oraşelor, spre zone
afectate de diferite hazarde, precum alunecările de teren. Prima

23
abordare a administraţiilor locale şi regionale a fost întocmirea unui set
de hărţi tematice de hazard pentru a estima zonele în care activităţile
antropice ar putea fi afectate. Această acţiune a dus la poziţii divergente
ale proprietarilor de terenuri care au fost cartate fals pozitiv cu
potenţial ridicat de producere a hazardului sau a dus la omisiunea unor
serii de evenimente.
Deoarece abordarea inginerească de investigare este
punctuală, concentrată pe foraje şi instrumentare in-situ, dezvoltarea
unei metode de cartarea a zonelor cu potenţial de instabilitate la scară
mare este imperios necesară. Monitorizarea deplasărilor folosind
senzori instalaţi pe sateliţi poate reprezenta soluţia la aceste probleme,
metoda fiind încă în stadiul de validare şi calibrare a rezultatelor
obţinute prin măsurătorile satelitare în comparaţie cu datele obţinute
din măsurătorile in situ.
În imaginile următoare (Fig. 2.1.1) sunt prezentate principalele tipuri
de alunecări de teren sau de versanți:

24
 Figura 2.1.1 - Principalele tipuri de alunecări de teren sau de versanți

Alcătuirea hărților de hazard la alunecări de teren o reprezintă o

problemă tratată cu seriozitate la nivel european care, prin prisma
aderării României la U.E., a căpătat un caracter de prioritate și la
nivel național. În ciuda reglementărilor tehnice și a cadrului legislativ
corespunzătoare (GT006-97: Ghid privind identificarea şi monitorizarea
alunecărilor de teren (MLPAT 1997); GT019-98: Ghid de redactare a
hărţilor de risc la alunecare a versanţilor pentru asigurarea stabilităţii
construcţiilor (MLPAT 1998); Hotărârea Guvernului nr. 447/2003,
privind modul de elaborare şi conţinutul hărţilor de risc natural la
alunecări de teren (Guvernul României 1998); Legea nr. 575/2001
privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional –
Secţiunea a V-a – zone de risc natural); Hotărârea Guvernului nr.
447/2003, privind modul de elaborare şi conţinutul hărţilor de risc
natural la alunecări de teren), lipsa datelor de intrare sau calitatea
scăzută a acestora (material cartografic la scară mult prea mică,
neactualizat și depășit tehnologic) precum și nivelul redus de dotare și

25
cunoștințe a personalului din teritoriu a făcut ca utilizarea acestui
tip de hărți pe o platformă electronică actualizabilă (GIS) să nu fie
implementată la nivel local.
Hărțile de hazard alcătuite pentru mediul urban sunt în măsură
mult mai mare influențate de factorul antropic decât în zonele
extravilane, unde procedura descrisă de GT006-97 (MLPAT 1997) și-a
dovedit valabilitatea. Extinderea în mod arbitrar a influenței antropice
de-a lungul structurilor construite (de exemplu fâșii cu factor de
influență mai ridicat de-a lungul amprizei drumurilor sau rețelelor)
s-a dovedit mult prea acoperitoare, în timp ce anumite acțiuni umane
(realizarea de umpluturi sau excavații) sunt impredictibile ca poziționare
spațială pe hărți.
Tipul de instabilitate este guvernat de câțiva factori: declivitatea
versantului (morfologie), geologia amplasamentului (litologie, structură,
regim hidrogeologic), condiții meteo-climatice, condiții antropice etc.
Punând la un loc acești factori se pot alcătui hărți tematice calitative,
unde, prin operațiuni matematice (adunare, scădere, calcul diferențial),
să rezulte zone cu diferite probabilități de apariție a unor anumite tipuri
de instabilitate.
Un exemplu de catastrofă indusă în zona de propagare şi nu în
cea de declanşare îl reprezintă alunecarea ce a avut loc în San Salvador,
localitatea Las Colinas în anul 2001 (Figura 2.1.2).

Figura 2.1.2 - Alunecarea din Las Colinas (San Salvador), 2001

26
 Se propune ca cel puţin zonele concave, care se găsesc
întotdeauna la baza versanţilor să fie luate în considerare ca potenţial
periculoase cel puţin până la curburi de -1/120m, coeficientul de hazard
crescând odată cu scăderea curburii (valorile negative ale curburii
reprezintă suprafeţe concave).

2.2 Monitorizarea stabilității pământului prin InSAR

Tehnica folosită pentru monitorizarea satelitară a deplasărilor

pământului poartă denumirea de InSAR (Interferometric Synthetic
Aperture Radar – interferometrie cu ajutorul radarului cu apertură
sintetică). Un satelit este echipat cu un radar cu antena îndreptată spre
suprafaţa Pământului, înclinarea antenei numindu-se unghi nadiral.
Amprenta antenei se deplasează cu viteza satelitului pe direcţia orbitei
(spre exemplu, satelitul ERS 2 se deplasa cu viteza de 7340 m/s), (Fig.
2.2.1 și Fig. 2.2.2).

Figura 2.2.1 - Satelitul ERS 2 (Ferretti, A. et al, 2007)

27
 Figura 2.2.2 - Achiziţia de date SAR (Ferretti, A. et al, 2007)

O imagine digitală SAR poate fi privită ca o matrice de puncte,

fiecare având asociat cu o mică suprafaţă din zona monitorizată.
Dimensiunea spaţială a acestor puncte depinde de rezoluţia senzorului
folosit pentru achiziţia de date. Fiecărui punct îi este atribuit un
număr complex, reprezentând amplitudinea şi faza câmpului
microundei reflectate de elementele de pe suprafaţa zonei monitorizate
(pietre, vegetaţie, clădiri etc.). Rândurile matricei sunt asociate cu
coordonate ale azimutului diferite, în timp ce coloanele reprezintă
locaţii diferite ale liniei de vizare.
Radiația transmisă de radar trebuie să ajungă la dispersorii de
lumină, pe teren și apoi să revină la radar, în scopul de a forma imaginea
SAR (în ambele sensuri de deplasare). Dispersorii de lumină la distanțe
diferite de Radar (intervale diferite înclinate) introduc diferite întârzieri
între transmisia și recepția radiației.
Datorită naturii aproape pur sinusoidale a semnalului transmis,
această întârziere este echivalentă cu o schimbare de fază φ între
semnalele transmise și recepționate. Schimbarea de fază este astfel
proporțională cu distanța de deplasare a radiației de 2R în cele două
sensuri împărțită la lungime de undă transmisă λ. Acest concept este
ilustrat în figura următoare (Fig. 2.2.3):

28
 Figura 2.2.3 - Lungimea de undă λ a semnalului transmis și schimbarea de
fază φ între semnalul transmis și cel recepționat.

InSAR (Interferometric Synthetic Aperture Radar) este o tehnică

recentă de prelucrare a imaginilor satelitare obținute cu ajutorul
senzorilor radar SAR aflați (în general) la bordul sateliților (spre
exemplu: ERS, ENVISAT, TerraSAR-X sau ALOS).
Produsele finale obtinute prin InSAR sunt: harti de deformare
(elastica) a terenului și modele digitale de elevatie (teren, constructii,
etc.).
Tehnica InSAR a fost validată în cadrul unor proiecte ale Agentiei
Spatiale Europene (Terrafirma, http://www.terrafirma.eu.com/).
Zona terenului, reprezentată în fiecare punct al imaginii SAR,
depinde de topografia locului, în principal de panta terenului în planul
perpendicular pe direcţia orbitei şi panta în planul format de direcţia
azimutului. Pe măsură ce panta terenului creşte în raport cu o suprafaţă
orizontală plată, dimensiunile proiecţiei punctelor măsurate cresc (Fig.
2.2.4). Acest efect se numeşte scurtare. Când panta terenului este
apropiată de unghiul nadiral al radarului, dimensiunea punctelor devine
foarte mare şi detaliile sunt pierdute. Atunci când panta depăşeşte
unghiul nadiral, reflexia punctelor este reprezentată în ordine inversă şi
suprapusă pe reprezentarea altor zone.

29
 Figura 2.2.4 - Efectul topografiei terenului asupra imaginii SAR
(Ferretti, A. et al, 2007)

Dacă panta terenului scade în raport cu suprafaţa de referinţă

orizontală, dimensiunea punctelor reprezentate scade, minimul fiind
atins când terenul este paralel cu direcţia de vizare, aceasta
reprezentând şi limita ce poate fi reprezentată de un sistem SAR, după
care terenul este considerat în umbră (Fig. 2.2.5).
Amplitudinea radiaţiei reflectate înspre radar de obiectele de pe
suprafaţa pământului este înregistrată în fiecare punct al imaginii SAR.
Aceasta depinde mai mult de rugozitatea obiectelor decât de structura
lor chimică. Depinzând de tipul obiectului care reflectă unda radar, se
pot înregistra amplitudini ridicate (precum în cazul pietrelor sau a
structurilor antropice) sau scăzute (precum în cazul zonelor plate, spre
exemplu un luciu de apă).

30
 Figura 2.2.5 - Efectul de suprapunere şi de umbră (Ferretti, A. et al, 2007)

Pentru ca imaginea SAR să se formeze, radiaţia transmisă de

radar trebuie să ajungă la obiectele de pe suprafaţa terenului şi să se
reflecte înapoi spre senzor. În funcţie de distanţa dintre obiecte şi radar,
există întârzieri diferite între momentul transmisiei şi momentul
recepţiei.
Din cauza faptului că pentru distanţe care diferă printr-un număr
întreg de multiple de lungimi de undă schimbarea de fază este egală, în
teorie măsurarea se poate face doar pentru dimensiuni mai mici decât
lungimea de undă. În practica curentă însă, diferenţa de fază de la un
punct la altul pare să aibă valori aleatoare, din cauza valorii foarte mari
a raportului dintre dimensiunea reprezentării punctului (datorată
rezoluţiei) şi lungimea de undă. Acest fapt face ca o singură imagine SAR
să fie practic inutilizabilă, fiind necesare cel puţin două pentru a corecta
aberaţiile datorate schimbării de fază. Rezultatul obţinut în urma
prelucrării a cel puţin două imagini SAR poartă numele de
interferogramă.
Pentru a putea obţine imaginile necesare pentru calcularea unei
interferograme, un satelit SAR poate observa aceeaşi zonă din unghiuri
foarte apropiate. Acest lucru se poate realiza simultan (cu ajutorul a doi
sateliţi montaţi pe aceeaşi platformă) sau prin treceri succesive ale
aceluiaşi satelit pe aceleaşi orbite. Distanţa dintre doi sateliţi în planul
perpendicular pe orbită se numeşte nivel de referinţă interferometric
31
iar proiecţia sa perpendiculară pe direcţia de vizare se numeşte nivel de
referinţă perpendicular.
Interferograma SAR este generată înmulţind, pentru fiecare
punct în parte din ambele matrici, valoarea din prima imagine SAR cu
conjugata complexă din cea de-a doua. Astfel, amplitudinea
interferogramei este produsul amplitudinilor celor două imagini, în timp
ce faza interferometrică este diferenţa fazelor imaginilor.
Se presupune că există un obiect ce reflectă radiaţia în fiecare
punct măsurat care nu se schimbă cu timpul, acestea fiind măsurate cu
doi sateliţi SAR cu direcţii de vizare foarte apropiate (Fig. 2.2.6).

Figura 2.2.6 - Geometria unui sistem satelitar interferometric SAR

(Ferretti, A. et al, 2007)

În acest caz faza interferometrică a fiecărui punct depinde doar

de diferenţa dintre drumul parcurs de undă între senzori şi obiectul
reflector. Dacă se identifică un punct de referinţă, variaţia diferenţei
drumului parcurs de la senzori la punctul de referinţă ∆r ce rezultă din
trecerea de la punctul de referinţă la altul este dat de relaţia:

(2.1)

32
în care, Bn reprezintă proiecţia perpendiculară a nivelului de referinţă, R
este distanţa între radar şi ţintă şi qs este deplasarea dintre punctul de
referinţă şi punctul măsurat perpendicular pe direcţia de vizare (Fig.
2.2.7).

Fig. 2.2.7 - Parametri geometrici ai sistemului satelitar interferometric SAR

(Ferretti, A. et al 2007)

Variaţia fazei interferometrice  este proporţională cu

raportul dintre ∆r şi lungimea de undă transmisă λ:

(2.2)

Doi factori îşi aduc contribuţia la variaţia fazei interferometrice:

o variaţie de fază proporţională cu diferenţa de altitudine q dintre
puncte, raportat la planul orizontal de referinţă şi o variaţie de fază
proporţională cu deplasarea s a direcţiei de vizare:

(2.3)

unde  este unghiul de incidenţă a radiaţiei în raport cu referinţa.

33
 Din datele orbitale precise proiecţia perpendiculară a nivelului
de referinţă este considerată cunoscută, iar al doilea termen al relaţiei
poate fi calculat şi scăzut din faza interferometrică. Această operaţiune
se numeşte aplatizarea interferogramei şi generează o hartă a fazelor
proporţionale cu altitudinea relativă a terenului.
Altitudinea dintre două discontinuităţi de fază adiacente se
numeşte altitudinea de ambiguitate (se notează cu ha) şi poate fi
calculată din parametrii interferometrului. Altitudinea de ambiguitate
este definită ca diferenţa de altitudine care generează o schimbare de
fază inter-ferometrică de 2 după aplatizarea interferogramei.

Avantajele sistemelor InSAR sunt următoarele:

 sistemele SAR pentru preluarea imaginilor satelitare opereaza
independent de conditiile meteorologice, atat ziua, cat și
noaptea.
 aplicabile pentru suprafete intinse – se pot realiza măsurători în
sute și mii de puncte, oferind informatii complexe, altfel greu de
obtinut pentru suprafete intinse sau obiective precis
detereminate (clădiri, baraje, etc.) fără informații de la sol; chiar
și în zone greu accesibile (versanți muntoși, alunecări de teren,
etc.).
 măsurătorile au o precizie milimetrică.
 monitorizarea poate fi realizată periodic (lunar și chiar
saptămânal), pentru o perioadă indelungată de timp.
În imaginile următoare (Fig. 2.2.8 …. Fig. 2.2.13) sunt prezentate
câteva zone studiate, prin monitorizare cu ajutorul sistemelor InSAR în
țara noastră, de către firma ASRC (Advanced Studies and Research
Center) din România:

34
Figura 2.2.8 - Monitorizarea deformării terenului la scară redusă,
Barajul Siriu (Buzău).

35
Figura 2.2.9 - Imaginea Google Earth (stânga) și harta de deformare a zonei
Ocnele Mari (16.08.2010 – 07.09.2010), obținută din date TerraSAR-X
(dreapta)

Figura 2.2.10 – Hărți de deformare a Deltei Dunării,

(Proiect ASRC în colaborare cu GeoEcoMar, București)

Figura 2.2.11 - Harta de deformare a municipiului București (stânga) și

imaginea Bucureștiului de la satelitul ERS-1 (dreapta)

36
Pe hărțile întocmite se pot identifica zone care suferă un proces de
tasare iar altele de ridicare.

Figura 2.2.12 - Corelarea hărții de deformare a municipiului Bucuresti cu harta

potențialului de lichefacție. Linii de contur ale indexului potențial de lichefiere
pentru București, în cazul unui cutremur de magnitudine 7,2

37
Figura 2.2.13 - Corelarea hărții de deformare a orașului București cu harta
nivelului apei subterane (exemplu: acviferul Colentina)

38
3 METODE ACTUALE DE MONITORIZARE A EXECUŢIEI ŞI URMĂRIRII
COMPORTĂRII ÎN TIMP A STRUCTURILOR ÎNALTE

3.1 Consecinţele aprecierii incorecte a evoluţiei axului vertical al

construcţiilor foarte înalte sub acţiunea solicitărilor

Studiile anterioare pun în evidenţă permanenta mişcare elipso -

oscilatorie a construcţiilor tubulare de foarte mare înălţime,
conturându-se afirmaţiile:
• Între subdimensionare şi supradimensionare, varianta de proiectare
oscilează în funcţie de informaţiile avute la dispoziţie şi de gradul de
fundamentare al normativelor utilizate.
• De primă utilitate sunt informaţiile privind comportarea in situ a
unor construcţii similare (comparabile) iar aceste date nu pot fi
furnizate decât prin măsurare directă prin mijloace topo-geodezice.
• Variaţia axului vertical a structurilor analizate, de 100, 200 sau 350
m înălţime, sub acţiunea însoririi neuniforme şi a vântului,
înregistrate în condiţii atmosferice diferite, poate interesa atât
proiectantul lucrării cât şi realizatorii unor lucrări din aceeaşi
categorie.
• Metodele clasice de înregistrare prezintă dezavantaje care limitează
fluxul informaţional. Astfel fiind preluate prin tehnici diferite, scade
compatibilitatea informaţiilor primite de la surse diferite,
îngreunându-se formarea unor bănci de date.
• Lipsa de continuitate conferă datelor un caracter secvenţial. Costul
se menţine ridicat, iar dificultăţile sunt deosebite.
• Metodele moderne, prezentate în cadrul lucrării prin natura
instrumentelor şi a metodelor de măsurare vor elimina aceste
neajunsuri deoarece pot face determinări omogene şi continui. Din
păcate, rezultatele măsurătorilor sunt rareori communicate şi astfel,
deocamdată este dificil de a costitui o bancă de date în domeniu.
• În sfârşit, condiţiile atmosferice influenţează nu numai structura ci şi
aparatul utilizat pentru înregistrarea abaterilor - rezultatele
transportându-se din sfera funcţionalului în cea a ilustrativului.

39
 Condiţiile de prezentare a datelor obţinute la înregistrarea
evoluţiei axului vertical sunt enumerate în cele ce urmează:
 Determinarea cu precizie a cauzelor (caracteristicile factorilor
climatici), corelată cu înregistrarea cu precizie a efectelor.
 Continuitatea înregistrărilor - pe toată durata de execuţie şi ulterior
periodic în diferite combinaţii a condiţiilor de solicitare.
 Prezentarea în ansamblu a efectelor cumulate.
 Decelarea influenţelor pentru fiecare factor de solicitare,
 Diminuarea erorilor de măsurare, aducerea măsurătorilor în condiţii
tehnice similare de înregistrare.
 Înlăturarea efectelor mediului asupra metodelor de măsurare.
 Înlăturarea efectelor erorilor de execuţie, stabilind în ce măsură
acestea influenţează rezultatele, distorsionându-le, practic
eliminându-le din seria datelor statistice.
 Lipsa de continuitate conferă datelor un caracter secvenţial. Costul
se menţine ridicat, iar dificultăţile sunt deosebite.
 Înregistrările vor fi efectuate pentru baza şi vârful construcţiilor şi
din 50 în 50 m, după două direcţii perpendiculare (de preferinţă NS -
VE).
 Cost optimizat; s-a evidenţiat faptul că pentru construcţiile
rezidenţiale de peste 200 m costul investiţiei în dispozitive de
urmărire şi a metodelor utilizate pot atinge milioane de dolari.
 Volum de muncă scăzut; pe cât posibil diminuată eroarea umană,
prin metodă şi instrumente utilizate, fapt pe care instrumentele
actuale îl fac posibil.
 Metoda să fie influenţată de factorii atmosferici, în limite cunoscute
şi controlate.
 Rezultatele măsurătorilor trebuie să evidenţieze coerent şi fidel
raportul cauză-factor de solicitare, efect-variaţia poziţiei în spaţiu a
structurii în general şi a vârfului în special.
 Datele furnizate de geodez proiectantului structurii măsurate,
trebuie să permită definirea elementelor comportamentale generale

40
 și particulare (înălţime, volum, mediu, solul, amplasament, relief,
climă, vecinătăţi, incidenţa factorilor de solicitare extraordinari).

3.2 Metode actuale de determinare a înclinării construcţiilor înalte

faţă de verticală

Centralizând metodele clasice şi cele moderne se prezintă în

tabelul 1 toate posibilităţile ce pot fi adoptate pentru a asista, dirija şi
controla execuţia şi a urmări evoluţia în regim static şi cinematic a
construcţiile înalte şi foarte înalte.
În paragrafele precedente s-au prezentat câteva exemple de sisteme
manager de monitorizare a deformaţiilor construcţiilor. Practic, pornind
de la instrumentele prezentate în tabelul 1 se pot obţine o infinitate de
combinaţii de sisteme de urmărire, făcând astfel posibilă alegerea celei
mai bune posibilităţi pentru fiecare caz în parte. În tabelul 1 se prezintă
câteva din soluţiile de monitorizare a deformaţiilor, oscilaţiilor,
vibraţiilor structurilor înalte sau alte structuri deformabile sub acţiunea
vântului şi însoriri neuniforme, alunecărilor de teren, traficului rutier
sau feroviar.
Măsurarea încovoierilor (săgeţilor) stîlpilor (procedeul vizării
laterale cu teodolitul). Acest procedeu se foloseşte la determinarea
încovoierii coloanelor, stîlpilor etc., din hala industrială.
Pe sectorul de verificat, la o distanţă oarecare „l” de circa 1 m (figura
3.1), de axa şirului de stâlpi A–A1 se trasează o axă paralelă A1 – A11,
marcându-se capetele ei.

Figura 3.1 - Procedeul vizării laterale cu teodolitul

41
Deasupra acestor semne se instalează şi se centrează cu atenţie
teodolitul şi marca de vizare.
Teodolitul din A1 se orientează după marca de vizare A11 şi ridicînd sau
coborînd luneta (fiind acelaşi plan de colimaţie) se fac citiri pe mireta cu
diviziuni milimetrice, care este aşezată succesiv la partea inferioară,
medie şi superioară a fiecărui stîlp, perpendicular pe faţa laterală a
stâlpului.
Diferenţa citirilor în cele două (trei) poziţii a cercului vertical al
teodolitului la partea inferioară a stâlpului C1, medie Cm şi la partea
superioară C3 reprezintă încovoierea transversală a stâlpului.

∆ l i= Cij - Cmj sau Csj – Cmj. (3.1)

Iar diferenţa ∆a: ∆aj = l – Cij arată valoarea săgeţii stîlpului.

La acest procedeu, verificarea încovoierii longitudinale a stîlpilor în
lungul şirului se efectuează prin măsurarea distanţelor între axele
semnelor de la bază, de la mijloc şi de la partea superioară a stâlpilor
vecini.
Determinarea înclinării construcţiilor faţă de verticală
Sub influenţa sarcinilor solicitate de vânt, încălzirea neuniformă
şi tasarea fundaţiei, axele construcţiilor se abat de la poziţia verticală.
De regulă, construcţiile în formă de turn au curbură spaţială (fig. 3.2, a).
Pentru determinarea abaterii de la verticală punctul axei Os se
proiectează pe verticală la orizontul iniţial şi se obține punctul Oj.
Înclinarea construcţiei este pusă în evidență prin mărimea liniară e şi
prin mărimea unghiulară α.
Determinarea înclinării se poate face prin următoarele metode
topografice clasice, prezentate în figura următoare (Figura 3.2):
Măsurarea înclinărilor se face în cadrul urmăririi
comportamentului construcţiilor înalte şi a celor care sunt supuse
acţiunii unor forţe cu importante componente orizontale (turnuri, coşuri
de fabrică, clădiri înalte, baraje).

42
 Fig. 3.2 - Schema determinării înclinării construcţiilor:
a) cazul general; b) aparatul de proiectare optică, instalat în interiorul
construcţiei; c) aparatul de proiectare optică, instalat în exteriorul
construcţiei; d) cu teodolitul; e) prin metoda intersecţiilor unghiulare [29]

Înclinările unor construcţii înalte se pot determina cu teodolitul

(calat cu mare atenţie) prin vizarea în ambele poziţii ale lunetei a unui
reper înalt (A), care se proiectează şi se înseamnă la baza construcţiei în
A1 (figura 3.3 cazul a). Dacă după un anumit interval, prin repetarea
operaţiei, se obţine o altă proiecţie A2, construcţia a suferit o înclinare, a
cărei valoare se deduce prin calcul.
Înclinarea unei construcţii se poate stabili şi prin măsurarea
unghiurilor orizontale. Teodolitul se instalează succesiv în staţiile A şi B,
ce formează cu punctul C2 situat pe construcţia înaltă II, direcţii
perpendiculare (figura 3.3 cazurile b şi c). Se măsoară unghiurile
orizontale  şi 1 formate de direcţia spre marca urmărită C2 şi alte
puncte fixe, considerate ca direcţii de referinţă, C1 și C3. Măsurând
periodic unghiurile  şi 1 și ţinând cont de distanţa orizontală dAB se pot

43
determina înclinările unghiulare şi liniare ca în cazul anterior, folosind
marca C’2.

Figura 3.3 - Determinarea înclinării prin măsurarea unghiurilor orizontale:

a) cu teodolitul şi viza proiectată la baza construcţiei,
b) prin măsurarea unghiurilor orizontale cu repere fixe,
c) elemente geometrice în plan orizontal [15].

Înclinările se datoresc tasărilor inegale fără violarea integrităţii

construcţiilor şi a elementelor geometrice componente ale acestora. În
practică se cunoaşte o înclinare a construcţiei şi o înclinare a fundaţiei.
Înclinarea construcţiei se caracterizează prin deviaţia axului ei de
la linia verticală şi se exprimă prin valoarea liniară, unghiulară sau
relativă. Înclinarea fundaţiei reprezintă deviaţia suprafeţei plane a tălpii
acesteia de la orizont şi se exprimă printr-o mărime liniară sau relativă.
Deplasările şi deformaţiile unghiulare sunt rotirile elementelor
de fundaţie ale construcţiilor (radiere, blocuri de fundaţie etc), datorită
acţiunii solicitărilor şi modificării echilibrului terenului de fundare.
Aceste rotiri pot avea loc în plan orizontal (răsuciri ale construcţiei) sau
în plan vertical (înclinări ale construcţiei).
În tabelul 1 sunt prezentate principalele metode pentru
monitorizarea execuţiei şi de urmărire a comportării în timp a
construcţiilor înalte, în regim static şi cinematic.

44
 Tabelul 1- Metode pentru monitorizarea execuţiei şi de urmărire a
comportării în timp a construcţiilor înalte, în regim static şi cinematic

45
3.3 Cercetări actuale la nivel mondial privind monitorizarea
comportării structurilor foarte înalte sub acţiunea însoririi
neuniforme şi a vântului.

Dezvoltarea realizării de construcţii foarte înalte, au avut ca

rezultat firesc extinderea cercetărilor privind proiectarea, execuţia şi
urmărirea comportării în timp a acestor structuri.
Dintre numeroasele preocupări în domeniu se menţionează:
- realizarea şi perfecţionarea unor sisteme de măsurare şi testare
a vibraţiilor cunoscând caracterele dinamice ale prototipurilor de
structuri;
- controlul vibraţiilor structurilor, implementarea unor sisteme de
disipare a energiei pentru a reduce vibraţiile excesive ale
construcţiilor, sporind comfortul şi prevenind catastrofele;
- monitorizarea deformaţiilor lucrărilor inginereşti;
- controlul calităţii geometriei structurilor;
- diferite programe de cercetare privind proiectarea şi urmărirea
construcţiilor foarte înalte, de analiza structurală şi design al
construcţiilor înalte şi analiza dinamicii structurilor;

46
- crearea unui sistem hibrid de monitorizare care să valideze şi
calibreze modelele analitice ale: teoriilor şi principiilor (geodeziei
satelitare, INS, procesarea semnalelor, tehnologie integrală,
mecanica şi dinamica structurilor, informatică) ce a avut ca
rezultat un sistem integrat de monitorizare Leica 10 Mz format
din ORS 1000 GNSS receptor şi trei acceleratoare triaxiale de
precizie;
- preocupări privind utilizarea analizei spectrale în stabilirea
frecvenţei naturale de oscilaţie a structurilor înalte, prin
compararea măsurătorilor GNSS – RTK, cu cele rezultate din
sistemele accelerometre şi stabilind metodele de filtrare a
bruiajelor cu filtre de înaltă frecvenţă. Astfel sunt monitorizate
deformaţiile şi oscilaţiile construcţiilor înalte şi a podurilor cu
aparatură de tipul Leica TCA 2003, statii topografice totale
automate, scanere laser CYRAX 2500, Leica C10 şi receptoare
GNSS Leica de ultima generatie;
- analiza corelaţiilor în timp a măsurătorilor GNSS, în
monitorizarea structurilor înalte;
- studierea utilizarea senzorilor CDS şi a tehnologiei GNSS la
monitorizarea structurilor înalte;
- Discovery Channel USA, Structure – International Database And
Gallery of Structures, Skyscrapers.com, American Wind Energy
Association, Confederation Bridges sunt alte site-uri în care se
întâlnesc cercetătorii sau cei interesaţi de domeniul structurilor
înalte;
- Cercetări în domeniu se fac şi la USACE (Corpul inginerilor
constructori din armata americană) unde pe lângă îndesirea
reţelelor de control prin metode GPS, rezultatele comparându-
se cu cele obţinute prin metode clasice, se fac şi studii privind
analiza deformaţiilor structurilor;
- Sunt în studiu, printr-un program finanţat de Banca Mondială şi
perfecţionarea instrumentelor de măsurare a factorilor
atmosferici (vânt, temperatură, umiditate şi presiune
atmosferică) unde se caută soluţii digitale, senzoriale cu

47
 transmitere la distanţă a rezultatelor dar şi de reducere a
costurilor având în vedere că un sistem digital de monitorizare a
vântului atinge cca. 2000 USD;
- BMT Fluid Mechanics din Teddington, UK, deţine cel mai
performant tunel de studiere a efectului vântului asupra
construcţiilor (4,8 x 2,4 x 15 m) cu posibilităţi de variere a vitezei
vântului de la 0,2 la 65 m/s;
- Journal of Engineering Mechanics a publicat începând cu anul
1995 articole privind studierea efectului vântului asupra
construcţiilor înalte şi posibilităţile de măsurare a deformaţiilor
şi oscilaţiilor produse;
- Problema realizării de construcţii foarte înalte este extrem de
complexă de la stabilirea procedurilor de evacuare în caz de
calamitate, sporirea confortului utilizatorilor, îmbunătăţirea
condiţiilor de exploatare (circulaţia pe orizontală şi verticală,
ventilaţie, întreţinere) la stabilirea gradului de încredere ce
poate fi acordat studiilor pe modele-test.
Una dintre instituţiile interesate este Comitetul internaţional de
studiu şi cercetări în domeniul construcţiilor (CIB) care şi-a propus ca
prin conferinţele şi simpozioanele organizate frecvent să coordoneze
această activitate.

4. MONITORIZAREA DEFORMAŢIILOR TRIDIMENSIONALE A

CONSTRUCŢIILOR PRIN METODE DE FOTOGRAMMETRIE
TERESTRĂ LA SCURTĂ DISTANŢĂ

Fotogrammetria poate înregistra diferite obiecte și fenomene

într-un interval de timp determinat și găseste o foarte bună
întrebuințare în soluționarea diferitelor probleme în domeniul
cercetărilor științifice inginerești. Reproducerea exactă a obiectelor
fotografiate, noile posibilități de imprimare automată și folosirea
calculatoarelor electronice oferă avantaje certe ale fotogrammetriei
pentru rezolvarea multor cazuri tehnice din toate sectoarele economiei.
Metodele stereofotogrammetriei analitice și digitale terestre pot
fi folosite cu succes pentru măsurarea deformaţiilor construcţiilor.
48
Avantajul lor faţă de alte metode constă în aceea că ele fixează cu o
precizie ridicată deformaţiile constatate (în 1D, 2D, sau 3D) şi cele
temporare care au loc sub acţiunea solicitărilor statice şi dinamice, şi
pot fi aplicate în diferite scopuri tehnice inginereşti (construcţii de
locuinţe, construcţii industriale şi hidrotehnice, încercări la poduri,
şantiere navale, studierea alunecărilor de teren, etc).
Fotografierea mărcilor folosite la urmărirea deformaţiilor se face
cu ajutorul camerei fotogrammetrice în orice anotimp al anului şi într-
un timp foarte scurt. Prelucrarea ulterioară la birou a fotogramelor se
face la stereo-comparator în timpul convenit de executant. În afară de
aceasta, fotogramele obţinute ale obiectului fotografiat cu mărcile de
deformaţie constituie un document care fixează în mod obiectiv poziţia
construcţiei în spaţiu la data fotografierii. Cu toate acestea, metodele
fotogrammetrice şi stereo-fotogrammetrice trebuie aplicate numai în
acele cazuri când acest lucru este indicat din punct de vedere economic
sau nu există acces în zona studiată.
Metoda fotogrammetrică de determinare a tasărilor şi
deformaţiilor construcţiilor constă în fotografierea succesivă a unor
mărci și semne speciale pe construcţii, înainte şi după deformare (figura
4.2).
Metoda fotogrammetrică de determinare a deformațiilor
construcțiilor cuprinde următoarele etape principale:
 Proiectarea configuraţiei reţelei şi stabilirea planului de urmărire
fotogrammetrică;
 Marcarea punctelor de control şi de urmărire a deformaţiilor;
 Preluarea, prelucrarea şi interpretarea măsurătorilor;
 Monitorizarea fotogrammetrică combinată cu măsurători de
scanare cu laser.
În prezent, în lume există o gamă extrem de variată de tehnici și
metode pentru măsurarea tridimensională a deformațiilor, începând cu
fotogrammetria terestră clasică și ajungând la interferometria
holografică.

49
 În fotogrammetrie o imagine tridimensională metrică a unui
obiect poate fi obținută din două fotografii bidimensionale respectându-
se relațiile matematice de bază ale fotogrammetriei.
Există două metode de principiu referitoare la măsurarea
deformațiilor prin fotogrammetrie, și anume: principiul metodei bazei
de timp (prezentat de Ed. Dauphin și K. Torlegard) și principiul metodei
bazei reale de spațiu (prezentat de Eugen Adler).
În acest capitol voi prezenta principiul metodei fotogrammetrice
și rezultatele obținute la urmarirea statică și sub trafic a deformațiilor
suprastructurii podului peste Dunăre de la Giurgiu-Russe (prezentat în
Figura 4.1) folosind principiul bazei reale de spațiu.

Figura 4.1 – Podul peste Dunăre de la Giurgiu-Russe, construit în anii

1952-1954, în care se vede traveea mobilă a suprastructurii podului.
50
 Determinarea comportării podului în exploatare prin primul
procedeu s-a făcut numeric prin măsurarea la „Stecometrul C „ şi
afişarea pe „Coordimetrul H” a coordonatelor – imagine , , , ,
pentru starea de repaus şi pentru starea de încărcare dinamică şi
calculul coordonatelor spaţiale , , , ale tuturor punctelor
caracteristice şi ale reperilor de pe suprastructura şi infrastructura
podului Giurgiu – Russe.
Prin calculul coordonatelor fotogrammetrice, deoarece s-au
preluat numai imagini cu axul de fotografiere perpendicular pe bază, s-
au utilizat următoarele relaţii:

unde

Configurația hardware utilizată este prezentată mai jos în figura

4.2:

51
 Figura 4.2 – Aparatura de teren și de birou utilizată
(configurația hardware) [32]
Determinarea comportării podului în timpul traficului s-a facut
numeric prin măsurarea la Stecometru C a coordonatelor-imagine (X’S,
pxS Z”S, pzS) pentru starea de încărcare statică și (X’D, pxD, Z”D, pzD)
pentru starea de încărcare dinamică a suprastructurii podului.
Trecerea de la sistemul de coordonate-model la sistemul de
coordoate geodezice se face cu ajutorul formulelor de roto-translaţie
aplicând relaţiile:

(4.1)

Obţinerea coordonatelor geodezice, din ecuaţiile de

transformare de mai sus, s-a realizat cu uşurinţă prin programul de
transcalcul spaţial, implementat la „Coordimetrul H” din figura 4.2.
Deoarece calculele de precizie ale acestei metode nu corespund
cerinţelor lucrării de faţă, coordonatele geodezice fiind afectate de

52
erorile de determinare pe teren a reperilor care reprezintă baza de
obţinere a coeficienţilor (Ai, Bi, Ci) din transcalculul spaţial.
Variația deformațiilor DXi, DYi, DZi se poate exprima simplu prin
măsurarea paralaxelor orizontale și verticale pe stereomodelul
solicitărilor succesive. Deoarece aceste paralaxe diferă de la un cuplu la
altul tocmai datorită modificării formei tablierului podului supus
sarcinilor, se mai numesc și paralaxele deformării.
Valorile deformațiilor tridimensionale se obțin cu relațiile
următoare:

(4.2)

în care: X’D= X”D+pxD; X’S= X” S+pxS;

Z’D= Z”D+pzD; Z’S= Z”S+pzS;

Relațiile 4.2 de mai sus sunt aplicabile numai în cazul normal de

fotografiere, deoarece ele sunt deduse din formulele 4.3 specifice

cazului normal în care direcția de fotografiere este perpendiculară pe

baza de fotografiere.
Xi=b* ;

(4.3)
Yi=b* ;

Zi=b*

53
 Analog se poate proceda şi pentru cazurile deviate obţinându-se
alte formule pentru DXi, DYi, DZi, dar elipsoizii de eroare în punctele
studiate sunt mai mari decât în cazul normal de fotografiere.
Precizia de determinare a deformațiilor tablierului podului prin
această metodă depinde de erorile de măsurare a coordonatelor-
imagine la Stecometru sau la alt stereocomparator de precizie, de
erorile de orientare interioara (pozitia punctului principal fată de
punctul mijlociu al fotogramei și distanța focală) obținute la calibrarea
camerei fotogrammetrice și de precizia de măsurare a bazei de
fotografiere.
În figura 4.3 sunt prezentate sistemele de coordonate și
semnificația grafică a notațiilor utilizate în relațiile 4.2.

Figura 4.3 - Sistemele de coordonate și semnificația grafică a notațiilor utilizate

Prin diferențierea relațiilor (4.3) se obține precizia metodei
prezentate:

(4.4)

Deoarece exactitatea deplasărilor DXi și DZi este în medie de

două ori mai mare decât DYi (ca urmare a testelor executate) rezultă:

(4.5)
54
 Eroarea medie totală a deformației apărute într-un punct de
urmărire între două faze succesive este:
(4.6)

În continuare în subcapitolele 4.1, 4.2 și 4.3 sunt prezentate

datele de intrare și rezultatele obținute la urmarirea în regim static și
dinamic (sub trafic feroviar) a tablierului metalic al podului de la Giurgiu
- Russe.

4.1 Proiectarea configuraţiei reţelei şi stabilirea planului de urmărire

fotogrammetrică.
Spre exemplu, pentru urmărirea podului peste Dunăre de la Giurgiu-
Russe, microtriangulaţia/trilaterația geodezică de sprijin au constituit-o
pilaştrii cu adâncime de beton situați în afara zonei de influenţă a
podului. S-au realizat zece stații de fotografiere F1, F2, F3, F4, F5 în
amonte de pod şi F6, F7, F8, F9, F10 în aval de pod, cărora li s-au
determinat coordonatele geodezice în sistemul de proiecţie locală a
podului, folosindu-se aparatură de precizie „Wild T3”, tachimetrul
electrooptic „EOT 2000” şi nivelul cu compensator „Ni 007”.
Pe tablierul metalic al podului CF şi rutier între pilele nr. 15 şi 16
la intersecţia diagonalelor şi montanţilor cu talpa superioară a grinzii şi
cu talpa inferioară s-au marcat cu vopsea albă nituri (buloane) care au
fost supuşi observaţiilor fotogrammetrice. De asemenea s-au marcat
reperi fotogrammetrici pe infrastructura podului respectiv la baza şi pe
coronamentul pilelor nr. 15 şi 16.
S-au executat observaţii şi calcule pentru 23 pilaştri şi 38 reperi
de infrastructură şi s-au montat 30 reperi de suprastructură conform
proiectului de echipament geodezic. Observaţiile de fotografiere s-au
efectuat simultan din capetele bazei pentru urmărirea deformării sub
sarcină a podului şi periodic pentru urmărirea fenomenului de tasare
(de două ori pe an, primăvara și toamna).

55
 În cazul în care dorim şi obţinerea releveului suprastructurii
podului, baza şi distanța de fotografiere trebuie alese respectându-se
regula lui Otto von Gruber:
(4.7)
unde: „ ” reprezintă numitorul scării fotogramei; „ ” reprezintă
numitorul scării la care dorim să obţinem planul, iar constanta de
economicitate „ c “ poate avea următoarele valori:
c = 150 pentru 1 :
c = 185 pentru 1 :
Din relaţia 1/ = f/Y rezultă distanţa de fotografiere

Y= f (4.8)

4.2 Marcarea punctelor de control şi de urmărire a deformaţiilor

Spre exemplu, pentru urmărirea suprastructurii podului peste Dunăre
de la Giurgiu-Russe, prin metode de fotogrammetrie analitică, s-au
marcat (prin cherneruire) și semnalizat cu vopsea albă reperii de
urmărire amplasați pe niturile tablierului metalic conform schiței de mai
jos (Figura 4.4)

56
 Figura 4.4 - Schița de dispunere a reperilor de urmărire amplasați pe niturile
tablierului metalic (codificate și observate la Stecometru) [32]

In general, ca bază altimetrică pentru determinarea cotelor servesc

reperele de bază, instalate în afara zonei tasărilor. Pentru construcţiile
civile şi industriale, reperele de bază se instalează la o distanţă mai mare
de 100 m de clădire, iar pentru construcţiile de mari dimensiuni la o
distanţă de până la 1 km. Pentru verificarea stabilităţii reperele se
amplasează în grupuri a câte trei la o distantă mică unul de altul (după
modelul grupei de puncte tari, din subteran). Mâsurând cu nivela
diferenţa de nivel dintre ele şi comparând rezultatele măsurărilor
diferitelor cicluri, se determină reperul cel mai stabil. Acest reper este
luat drept reper-fundamental la efectuarea observaţiilor asupra
tasărilor. Mărcile de tasare servesc la redarea cât mai fidelă a
componentei verticale a deplasărilor construcţiei studiate. Se instalează,
de regulă, în construcţiile fundaţiilor portante, care ies la suprafaţa
terestră. Locurile de instalare a semnalelor se determină în dependenţă
de cerinţele faţă de observaţii. Pentru clădirile industriale şi civile tipice
ele se amplasează pe perimetrul elementelor portante din exteriorul
clădirilor şi pe ambele părţi ale rosturilor de tasare.

4.3 Preluarea, prelucrarea şi interpretarea măsurătorilor

Observațiile fotogrammetrice s-au executat cu o cameră
fotogrammetrică terestră Zeiss Jena UMK 10/1318 pe plăci de sticlă
ORWO WP18 și WP20. Pentru acoperirea stereoscopică a fiecărei
deschideri a podului s-au marcat pe teren 10 stații de fotografiere (5 în
amonte și 5 în aval de pod) și s-au preluat 16 cuple stereoscopice
independente (8 pentru încărcarea statică a tablierului și 8 pentru
încărcarea dinamică). În total pentru zona studiată s-au efectuat 40
stații normale de fotografiere și au fost expuse 64 plăci ORWO. Pe
tablierul metalic al podului (de cale ferată și rutier) între pilele 12 și 16
la intersecția diagonalelor și a montanților cu talpa superioara și
inferioară a grinzii s-au marcat codificat nituri iar la baza și pe
coronamentul pilelor s-au marcat reperi fotogrammetrici. Fotografierea

57
s-a executat simultan din capetele fiecărei baze pentru urmărirea
deformării podului sub trafic și periodic pentru urmărirea fenomenului
de tasare. Fiecare stadiu al deformării tablierului cercetat este
înregistrat progresiv pe fiecare cuplu stereoscopic independent.
Sistemul utilizat permite atât exploatarea on line cât și off line, modulele
de program (scrise în limbaj Basic și Pascal) lucrând sub sistemul de
operare MS-DOS.

Figura 4.5 - Camera fotogrammetrică terestră Zeiss Jena UMK 10/1318

Figura 4.6 – Fotograme terestre din zona de studiu, preluate cu

58
 camera Zeiss Jena UMK 10/1318, pentru încărcare statică și dinamică [32]

Figura 4.7 – Stecometer C Zeiss Jena

În tabelele următoare sunt prezentate câteva coordonate-imagine
măsurate la Stecometru și coordonatele calculate ale punctelor
omologe din modelul fotogrammetric 3D obținut.

59
60
 Vedere în plan vertical XOZ , Scara 1:500
Scara deformațiilor = 5:1

Figura 4.8 – Săgeata tablierului metalic la scara 5:1 pentru o deschidere a

podului între pila 15 și pila 16 [32]

Precizia de determinare a coordonatelor spaţiale depinde de erorile de

măsurare a coordonatelor , şi a paralaxelor px, pz, de elementele
de orientare interioară (poziţia punctului principal faţă de punctul
mijlociu al fotogramei şi distanţa focală) obţinute la calibrarea camerei
fotogrammetrice şi de măsurarea bazei de fotografiere.
Pentru ca influenţa erorilor de măsurare a bazei să fie minimă, s-au
măsurat bazele pe teren, cu precizia de 1/100000
Deoarece măsurătorile la birou s-au făcut cu Stecometrul C cu o
eroare medie pătratică de ± 0,002 mm, precizia de obţinere a
coordonatelor spaţiale fotogrammetrice obţinute prin diferenţierea
relaţiilor (4.3) este următoarea:

(4.9)

61
 Eroarea totală obţinută pentru calculul coordonatelor-model
fotogrammetric este :
(4.10)

În final, coordonatele geodezice vor fi afectate pe lângă această

eroare și de eroarea reperajului, care în cazul lucrării de faţă este
.
Nefiind satisfăcuţi de precizia primei metode, am recurs la cea
de-a doua metodă fotogrammetrică.
Prin diferenţierea relaţiilor (4.3) am obţinut formule de calcul
precise şi pentru cea de a doua metodă:

Deoarece exactitatea deplasărilor pe x şi z este în medie de două

ori mai mare (după Eugen Adler) decât cea pe direcția y rezultă:

Eroarea medie totală de determinare a deformaţiilor este:

(4.11)

Pentru grinda cu zăbrele, între pilele nr. 15 şi 16 s-au efectuat la

Stecometru cca 350 de observaţii stereoscopice pe patru cuple, sistemul
de numerotare al niturilor fiind cel prezentat în schiţa anexă.
Doresc să precizez faptul că şi primul procedeu prezentat ar fi
dat rezultate bune dacă punctele 100, 101, 102, 103, 104, 105, 106 şi
200 ar fi fost determinate la faza de teren cu aparatură de înaltă
precizie inexistentă în dotarea executantului lucrărilor topografice la
acea dată.
Măsurarea distanţelor cu precizia necesară categoriei de lucrări
din care face parte şi lucrarea prezentată nu se poate realiza decât cu
două tipuri de aparate electrooptice existente în ţară şi anume : „Kern
Mecometer ME 3000” (aparatul de serie cu cea mai mare precizie
absolută la nivel mondial în anii 1990-2000) şi „Telurometer MA 100”
mai puţin precis decât ME 3000, dar satisfăcător.

62
 Aşa cum reiese din cele menționate mai sus, încercarea de a
folosi orice alt tip de aparat ar constitui o cheltuială inutilă, întrucât
laturile măsurate cu acesta ar avea o precizie slabă ducând la mărirea
erorilor de determinare a coordonatelor geodezice ale reperilor.
Spre exemplu, astazi, daca am utiliza aparatura Leica la
monitorizarea deformaţiilor construcţiilor, am folosi următoarele tipuri
de instrumente şi software performante:
- Stații totale şi nivele: Leica TCA1800/2003, Leica TCA1201M,
Leica TPS1200, Leica Nivel 210/220, Leica GPR112 Monitoring
Prisma;
- GNSS: Leica GMX902 GG, Leica GRX1200 Series, Leica GPS1200
Series, Leica GMX901;
- Software: Leica GeoMoS, Leica GNSS Spider, Leica GNSS QC,
Leica GeoMoS Web.
Recomandabil este să se utilizeze metoda nivelmentului
geometric de precizie repetat. Instrumentele de măsurare trebuie sa fie
nivele de înaltă precizie (  0,5 mm pe kilometrul dublu de nivelment),
cu vizare pe mire de invar de 1,5 sau 3 m. Rezultatele cele mai bune,
pentru acest gen de măsurători se obţin prin organizarea lucrărilor sub
forma unor poligoane de nivelment geometric de mijloc.
La executarea observaţiilor de nivelment este recomandabil ca
măsurătorile din toate ciclurile de observaţii să se realizeze în condiţii
atmosferice favorabile, fără miraj (primăvara, toamna; cer înnorat,
temperaturi de cca. 20°C), să se lucreze prin metoda drumuirii în sens
direct, la fiecare nivelment observaţiile făcându-se cu cel puţin două
planuri de vizare. Trebuie utilizate, de fiecare dată aceleaşi mire
(înainte-înapoi) pentru toate ciclurile de observaţii, să se facă direct pe
teren verificările specifice privind controlul citirilor şi neînchiderile de
poligoane.

63
4.4 Monitorizarea fotogrammetrică combinată cu măsurători de
scanare cu laser
Scanarea laser permite obținerea rapidă a documentațiilor
tridimensionale a interioarelor și a instalațiilor în cazul construcțiilor
civile și industriale. Tehnologia scanării laser este metoda cea mai
precisă de măsurare și clasificare a obiectelor de interes arheologic,
permițând planificarea, registrația, analiza și stocarea datelor
tridimensionale georeferențiate, interconectabile cu baze de date
pentru generarea GIS. De asemenea, scanarea laser reprezintă cea mai
precisă metodă de măsurare a obiectivelor arhitecturale, în special în
cazul celor deosebit de complexe, datorită vitezei mari de achiziție a
datelor și a cantității impresionante de informații culese.
Un alt exemplu, în geologie și geofizică, scanarea laser permite
generarea modelului digital al terenului (DEM) pentru a determina
stabilitatea versanților și căderea de pietre în situații de urgență,
precum și monitorizarea alunecărilor de teren, identificarea structurilor
tectonice, analiza discontinuității și caracterizării geomecanice a
stratului de rocă.
Prin măsurători de scanare cu laser se pot realiza studii si aplicații
privind:
Monitorizarea alunecărilor de teren;
Identificarea structurilor tectonice principale;
Georeferențierea automată a imaginilor metrice peste norul de
puncte pentru identificarea macrofisurilor;
Recunoașterea discontinuităților și caracteristicilor geomecanice
ale maselor de roci;
Modificări volumetrice ale unei peșteri, determinarea grosimii
straturilor pentru reconstruirea unei coloane stratigrafice,
măsurarea distanței aparente dintre discontinuității.
La executarea tunelelor, scanarea laser permite determinarea într-un
timp foarte scurt a geometriei excavației (figura 4.9). Confruntând
rezultatele cu modelul 3D al proiectului, se poate analiza geometria
excavației și se pot calcula diferențele față de proiect, atât în timpul
lucrărilor, cât și după finalizarea acestora. Se pot identifica zonele de

64
intervenție, se pot documenta toate fazele construcției și se pot face
continuu extragerea de secțiuni și verificarea conformității lucrării cu
proiectul de execuție.
Tehnologia scanării laser terestre permite măsurarea unui număr mare
de puncte amplasate pe obiectul urmărit fără a fi nevoie, ca acestea să
fie accesibile, ci doar vizibile. Rezultatul măsurătorilor este reprezentat
de o mulţime de puncte, ce definesc obiectul urmarit, numită în general
“nor de puncte”. Pentru determinarea coordonatelor punctelor (X, Y, H)
din care a fost efectuată scanarea se folosește metoda nivelmentului
geometric (determinări altimetrice - H) şi metoda microtriangulaţiei şi
microtrilateraţiei (determinări planimetrice - X, Y).
Pentru determinarea coordonatelor planimetrice ale punctelor reţelei
din care se va efectua scanarea laser terestră se folosesc staţii totale cu
precizie de 0,5cc - 1cc, iar la determinarea cotelor punctelor se folosesc
nivele clasice (Ni 002, Koni 007) sau electronice de tipul Trimble DiNi 0.3
sau Leica DNA 03, iar scanarea paramentului aval al unui baraj se
efectuează cu un scaner laser terestru ce are o precizie de determinare
a poziţiei spaţiale a punctelor mai mare de ±5 mm la 50 m distanță.

Figura 4.9 – Scanări laser la un tunel în execuție

( http://www.microgeo.it/ro/scanere-laser )

Ceea ce este important de semnalat este faptul că fiecare punct din

norul de puncte obținut în urma scanării are coordonate X,Y,Z,
putându-se obține o modelare 3D pe calculator și o fuziune cu imaginile
fotogrammetrice digitale preluate în aceeași zonă.
65
În Figura 4.10 sunt prezentate câteva imagini sugestive de la
acumularea Pecineagu, situată în zona superioara a rîului Dîmboviţa, în
depresiunea dintre masivele Iezer-Păpuşa, Fagaraş şi Piatra Craiului.
Barajul Pecineagu, având înălţimea de 105 m, lungimea de 267 m la
coronament şi lăţimea în secţiunea centrală de 360 m la bază şi 10 m la
coronament, este realizat din anrocamente şi este etanşat cu mască de
beton armat. Tehnologia și metodele moderne utilizate la monitorizarea
acestui baraj, precum și rezultatele obținute, se regăsesc în Teza de
doctorat a lui Aurel Negrilă din 2013 [27].

Figura 4.10 – Imagini de la monitorizarea Barajului Pecineagu [27]

(imagine panoramică,Leica Scan Station 2, nor de puncte şi ţintă de vizare)

66
5 URMĂRIREA ÎN TIMP REAL A DEFORMAŢIILOR STRUCTURILOR
LUCRĂRILOR DE ARTĂ (PODURI, TUNELE, ZIDURI DE SPRIJIN,
DIGURI, BARAJE HIDROTEHNICE)

5.1 Monitorizarea tasărilor

O importanţă deosebită în analiza comportării construcţiilor, atât
în timpul încercărilor pe modele sau la scară naturală, cât şi după darea
lor în folosinţă şi exploatare o au datele privind deplasările pe verticală
ale acestora.
Realizarea unei clădiri determină întotdeauna şi deformaţii ale
terenului în interiorul şi în afara amprizei construcţiei. Deformaţiile
terenului sunt generate de diverse cauze. Acestea sunt înregistrate încă
din timpul excavaţiei, altele pe parcursul execuţiei, precum şi pe
perioada exploatării clădirii noi. Schimbarea stării de tensiuni şi
deformaţii în teren se întâlneşte pe un areal numit zonă de influenţă. În
zona de influenţă deformaţiile terenului pot fi de ordinul centimetrilor,
până la submultipli ai milimetrului. Suprafaţa în plan unde deformaţiile
terenului pot afecta clădirile existente, din vecinătatea construcţiei noi,
se regăseşte pe o zonă mult mai restrânsă pe care o putem numi - zona
afectată (vezi Figura 5.1).[8]
În interiorul zonei afectate sunt stabilite acele valori ale
deformaţiilor terenului prin norme pentru diferite tipuri de construcţii,
dar în aceleaşi norme se face referire doar la construcţiile în stare bună,
cu structura nealterată, fără a se specifica despre clădirile existente care
au suferit degradări din diverse cauze. Este cunoscut faptul că în zonele
cu un grad mare de seismicitate, majoritatea clădirilor existente au
suferit degradări. Din categoria clădirilor existente cu rigiditatea
afectată, nu fac parte numai clădirile care au avut la bază un calcul strict
gravitaţional, ci şi acelea la care au funcţionat în timpul cutremurului
mecanismele de plastificare. Acestea din urmă, chiar dacă au beneficiat
de un calcul seismic, în urma mişcărilor tectonice s-au declanşat
mecanismele de disipare a energiei, adică s-au format articulaţii
plastice, iar în lipsa unor reparaţii, clădirile sunt expuse în faţa unui nou
seism de intensitate mare. Cele două tipuri de structuri cu rigiditate

67
degradată, descrise mai sus, prezintă, de obicei, o capacitate redusă de
a prelua eforturile suplimentare generate de o tasare neuniformă.

Figura 5.1. a) Secţiune verticală prin bulbul activ aflat sub clădire [8]
b) Prezentare sintetică a zonei de influenţă şi a zonei afectate

Pentru structuri normale, cu fundații izolate, tasările totale de

pâna la 50 mm sunt de obicei acceptabile. Tasări mai mari pot fi
acceptate, cu condiția ca rotirile relative sa ramâna în limitele
acceptabile și cu condiția ca tasările totale să nu cauzeze probleme cu
accesele în clădire sau să crească eforturile în structură, datorită
înclinării generale. În Figura 5.2 sunt prezentate principalele tipuri de
tasare a construcțiilor.

68
 Figura 5.2 – Principalele tipuri de tasare a construcțiilor [8]

Deoarece măsurătorile topo-geodezice permit doar analiza

construcţiei în funcţie de caracterul şi mărimea deplasărilor verticale,
ele vor trebui corelate cu observarea şi studierea regimului apelor
subterane, mecanica pământurilor, în scopul descoperirii originii acestor
deplasări şi indicarea posibilităţilor de eliminare a lor.
Principiul măsurării deplasărilor şi deformaţiilor pe verticală
constă în determinarea repetată a cotelor punctelor de control, numite
şi mărci de tasare, fixate pe construcţia studiată, în raport cu mai mulţi
reperi ficşi, amplasaţi pe terenuri nedeformabile şi în afara zonei de
influenţă a construcţiei. Punctele de control încastrate în construcţie, se
deplasează împreună cu construcţia şi deci prin observaţii efectuate
asupra lor, se pot stabili valorile deplasărilor verticale.
Metodele utilizate la determinarea tasărilor construcţiilor se pot
grupa după cum urmează:
- metoda nivelmentului geometric de înaltă precizie;
- metoda nivelmentului trigonometric de precizie;
- metoda nivelmentului hidrostatic.
Prima dintre ele este cea mai folosită. În cadrul acestei metode, se
folosesc instrumente de precizie (Ni 002, Ni 004, Ni 007 Zeiss) şi stadie
de invar cu diviziuni de 5 sau 2 mm. Diferenţele de nivel dintre repere şi
mărci se determină prin drumuire de nivelment geometric cu staţii
duble. Erorile trebuie să se încadreze în toleranţa T(mm) = ± 0,5 x
SQRT(n), n fiind numărul staţiilor. Nivelmentul din ciclul iniţial, prin care

69
se stabilesc poziţiile de referinţă ale mărcilor, se efectuează cu cea mai
mare atenţie. Observaţiile se fac la intervale prestabilite şi în funcţie de
evoluţia tasărilor se pot sau nu sista la stingerea (încetarea) lor. În acest
fel pot să rezulte atât tasările (ridicările) absolute (raportate la ciclul
primar), cât şi cele relative, ca diferenţă între ciclul actual şi cel anterior.
Ca şi în cazul deplasărilor orizontale, se pot întocmi grafice de deplasare
în timp, care să indice tendinţa de stabilizare a tasărilor sau situaţii
deosebite faţă de cele normale.
Mărimile deplasărilor verticale, fie ele tasări sau ridicări, se pot
determina prin metode numerice semiriguroase, folosind prelucrarea
datelor măsurătorilor din teren prin metoda celor mai mici pătrate (a
pătratelor minime). Alegerea se face în funcție de natura și de precizia
studiului efectuat.
Reperii de control se pot marca pe clădiri, pe stânci stabile sau
pe pilaştri de beton construiţi pe teren. Dacă se doreşte amplasarea
acestora pe clădiri se ţine cont de faptul că acestea trebuie să fie
consolidate, să fie exploatate de cel puţin cinci ani şi să nu fie expuse
diferitelor influenţe interioare sau exterioare (trepidaţii din cauza
exploatării, terenuri inundabile, etc.). Din acest punct de vedere cel mai
bine corespund clădirile publice unde reperul de control se încastrează
în apropierea colţurilor construcţiei, având în vedere asigurarea
condiţiilor de stabilitate a acestora. În literatura de specialitate se
consideră că dacă asupra unei construcţii nu intervin sarcini continue şi
crescânde, aceasta se poate considera stabilizată după o perioadă de
cinci ani de la darea ei în exploatare.
Materializarea punctelor de nivelment marcate pe obiectivul
supus observaţiilor, se realizează prin intermediul mărcilor de tasare.
Mărcile montate pe construcţiile urmărite pot avea forme diferite, fiind
confecţionate din bare metalice cu cap rotunjit, sau din corniere cu cap
semirotund. Astfel de mărci de nivelment încastrare în construcţie sunt
prezentate în schița următoare:

70
 Forma şi materialul mărcilor se alege în funcţie de condiţiile
locale, de forma şi materialul construcţiei urmărite. Montarea mărcilor
se face astfel încât ele să fie fixe şi să permită aşezarea verticală sigură a
mirelor de nivelment sau a prismelor optice.
Spre exemplu, pentru studiul tasărilor și neuniformității acestora
la sala polivalentă din Municipiul Craiova sunt prezentate în figurile
următoare: rețeaua de urmărire (Figura 5.3) și reprezentarea spațială a
tasărilor medii în fiecare ciclu de măsurare (Figura 5.4). [24]
Rețeaua de reperi de nivelment și puncte ale rețelei de urmărire,
este formată din 4 puncte, (RN1, RN2, RN3 și RN4), care sunt dispuși
conform normativelor în vigoare la o distanță:

D = (1,8 … 2,2) hmax construcție (m)

Toți reperii de nivelment se află poziționați în teren stabil care

nu prezintă pericol de surpare sau alunecare, neexistând nici căi de
comunicație cu trafic sporit în zonă.

Figura 5.3 – Rețeaua de urmărire a tasărilor [24]

Programul de urmărire a comportării în timp a sălii polivalente
din municipiul Craiova, s-a desfășurat până în 2004 pe parcursul a cinci

71
cicluri de măsurători topografice, din care primul l-a constituit ciclul de
referință. [24]

Figura 5.4 - Reprezentarea spațială a tasărilor medii în fiecare ciclu de

măsurare [24]

5.2 Monitorizarea deplasărilor şi deformaţiilor plane (orizontale)

Prin prelucrarea măsurătorilor liniare şi unghiulare, se va putea

obţine fie direct mărimea vectorului deplasării orizontale, fie mai întâi
mărimea componentelor pe axele de coordonate, apoi în funcţie de
acestea, mărimea vectorului deplasării. Atât mărimea cât şi direcţia şi
sensul vectorului deplasării orizontale se poate determina prin metode
grafice, metode numerice (trigonometrice, analitice) şi metode
riguroase folosind metoda celor mai mici pătrate, în funcţie de natura şi
precizia cercetării.

72
Metoda microtriangulaţiei şi utilizarea acesteia la determinări ale
deplasărilor orizontale.
Se foloseşte la determinarea vectorului deplasării orizontale ale
punctelor de control, fixate pe construcţia studiată, în raport cu un
sistem de referinţă constituit din puncte fixate în terenuri
nedeformabile şi în afara zonei de influenţă a construcţiei, acestea
formând reţeaua punctelor de triangulaţMetoda microtriangulaţiei este
folosită la urmărirea comportării în timp a construcţiilor masive (baraje,
ecluze, viaducte, poduri), ca şi a terenurilor din jurul acestora.
Construcţia reţelei de microtriangulaţie se realizează cu precizie
foarte mare. Determinarea vectorului deplasării orizontale a
construcţiei necesită efectuarea măsurătorilor repetate (ciclice) ale
reţelei de microtriangulaţie, cu aceeaşi precizie cu care a fost construită
iniţial. Calculele de compensare trebuie executate riguros, prin metoda
pătratelor minime, cu scopul de a se obţine valorile cele mai probabile
ale coordonatelor punctelor reţelei, avându-se posibilitatea aprecierii
preciziei rezultatelor compensării şi deci şi a preciziei de determinare a
vectorului deplasării orizontale a punctelor de control de pe construcţia
studiată.
În componenţa reţelei se regăsesc următoarele categorii de
puncte:
 Puncte de control, numite şi mărci de tasare ce sunt fixate pe
construcţia ce urmează a fi observată. Aceste puncte au rolul de
a evidenţia cu exactitate mărimiea şi direcţia deplasărilor.
Semnalizarea lor se face cu mărci speciale de diferite forme,
confecţionate din bronz cromat spre a rezista la coroziune.
Cercetările au arătat că cele mai bune sunt semnalele sub formă
de disc, diametrul cercului reprezentând 1:20 din distanţa medie
de la punctul fix până la punctul de determinat.
 Puncte de staţie, din care se fac observaţii repetate spre
punctele de control de pe construcţie. Aceste puncte sunt
marcate prin pilaştri de beton armat, cu fundaţie adâncă, având
la partea superioară piese speciale de centrare şi prindere a
teodolitului. Amplasarea lor se face în apropierea construcţiei ,

73
 la maximum 300…500 m, numărul lor fiind de cel puţin două. La
partea superioară a pilastrului se fixează o placă de oţel în
mijlocul căreia se află dispus un reper cu filet ce înlocuieşte
şurubul pompă, pentru o mai bună centrare a teodolitului şi a
semnalelor de vizare pe punctele de staţie.
 Punctele de referinţă de la care se determină eventualele
schimbări în poziţia punctelor de staţie sunt amplasate în
terenuri stabile şi la distanţe de 200…300 m de construcţia
observată, spre a se elimina orice influenţă a acesteia asupra lor.
 Punctele de orientare sunt amplasate la distante mai mari, în
terenuri care prezintă un grad ridicat al stabilității, indicat în
studiile geotehnice.

Figura 5.5 – Rețea de urmărire

Proiectarea reţelelor de nivelment geometric pentru cazuri

speciale se face prin luarea în considerare a unui număr minim de reperi
de control pe baza cărora se vor raporta ulterior toate ciclurile de
măsurători efectuate.
Numărul minim al reperilor de control într-o reţea de nivelment
geometric pentru urmărirea tasărilor unei construcţii, nu poate fi mai
mic de 3, acest lucru rezultând din faptul că un număr mai mic de reperi
de control, de exemplu 2, nu este suficient pentru a putea calcula şi
reprezenta care dintre aceştia şi-a modificat poziţia iniţială (în cazul în
care apare o diferenţă între cotele absolute ale acestora). Reperii de

74
control trebuie să fie situaţi reciproc în aşa fel încât stabilitatea fiecăruia
dintre ei să poată fi apreciată cu ajutorul cel puţin a unei drumuiri, care
duce către un alt reper de control. În consecinţă, numărul staţiilor din
fiecare drumuire trebuie să asigure posibilitatea de a aprecia
stabilitatea fiecărui reper de control în limitele adoptate ale influenţei
erorilor de măsurat, adică trebuie să permită constatarea deplasărilor
care în valoare absolută depăşesc valorile erorilor de măsurare.
Reţelele de nivelment geometric alungite, drumuirile pe
coronamentele barajelor, drumuirile nivelitice paralele cu axul podurilor
care nu au reperi de control la mijloc, trebuie să fie legate la fiecare
capăt, cel puţin cu 3 repere de control, amplasate în afara zonei de
deformabilitate a terenului. Pentru stabilirea distanţei maxime între
reperele de control, cât şi a lungimii maxime a drumuirii nivelitice, se
consideră această lungime exprimată prin numărul de staţii. Trebuie
avut în vedere că eroarea medie pătratică de deplasare pe verticală,
adaptată în prealabil pentru reperul amplasat cel mai defavorabil să nu
fie depăşită.
Pentru determinarea deplasărilor reperilor de control se
porneşte de la relaţia privind criteriul de stabilitate al unui reper de
nivelment (diferenţele de nivel să nu depăşească valoarea ):
(5.1)

în care: µ = eroarea medie pătratică a unităţii de pondere,

specifică măsurătorilor de precizii diferite;
m = eroarea de măsurare;
n = numărul de reperi de nivelment.
Rezultă următoarea condiție:

(5.2)

Dacă considerăm eroarea medie pătratică a unităţii de pondere

egală ± 0,1 mm şi eroarea de măsurare egală cu 0,5 mm, constatăm că
depistarea modificării reciproce a poziţiei a doi reperi de control, de
ordinul a 0,5 mm, va fi posibilă numai când n ≤ 6. [25]

75
 În figurile 5.6 şi 5.7 se ilustrează amplasarea reţelei geodezice de
supraveghere şi a aparaturii principale de măsură amplasate la barajul
Gura Râului.

Figura 5.6 - Barajul Gura Râului - Plan de situaţie cu reţeaua geodezică. [33]

Figura 5.7 - Barajul Gura Râului - Amplasarea aparaturii de măsură. [33]

76
 În figurile 5.8 şi 5.9 se prezintă amplasarea reperilor de
microtriangulaţie şi nivelment de precizie, precum şi a forajelor de
drenaj de la barajul Siriu. În cei peste 25 de ani care au trecut de la
intrarea parţială în exploatare a acumulării Siriu, sistemul de
monitorizare a furnizat informaţii suficiente pentru evaluarea stării
curente de siguranţă a barajului şi prevenirea unor situaţii atipice.

Figura 5.8 - Barajul Siriu - Amplasarea echipamentului geodezic. [33]

Figura 5.9 - Barajul Siriu - Profil longitudinal cu distribuţia forajelor de drenaj

în galeriile G11, G3 şi G4;
1 - corp baraj, 2 - limită voal de etanşare, 3 - descărcător de ape mari. [33]

77
Metoda aliniamentelor şi utilitatea acesteia în studiul deplasărilor
orizontale:
La determinarea deplasărilor orizontale ale construcţiilor care în
plan au configuraţie liniară dreaptă (baraje de greutate, poduri,
viaducte, căi ferate) se aplică pe scară largă metoda aliniamentelor.
Metoda aliniamentelor presupune determinarea poziţiei planimetrice a
unui şir de puncte de control dispuse pe un aliniament, a căror abateri
de la linia ce uneşte punctele de capăt să nu fie mai mici de 3…4 cm.
În acest scop în afara punctelor materializate pe construcţia ce
urmează a fi observată, se fixează punctele de bază ale aliniamentului în
locuri stabile şi în afara zonei de influenţă a construcţiei. În planul
vertical al aliniamentului, în punctele caracteristice ale construcţiei, se
fixează punctele de control. În aceste puncte se amplasează semnale
sau mărci de vizare prin observarea cărora se determină valorile
abaterilor faţă de aliniamente.
Metoda aliniamentului este simplă, precisă şi necesită un volum
redus de lucrări de teren şi de birou, aceasta permiţând repetarea ei la
intervale scurte de timp. Deplasarea orizontală a unui punct de control,
între două cicluri de observaţii va rezulta din diferenţa abaterilor
punctului faţă de aliniament, măsurate în ciclul final şi în ciclul iniţial
(deplasări totale) sau între ciclul actual şi ciclul iniţial (deplasări
parţiale).
Metodele optice de observare a aliniamentului sunt cele mai
complete pentru lucrările de cercetare. Ele folosesc teodolite sau
aliniametre, la care partea principală este luneta cu putere de mărire de
40x… 50X, şi semnale sau mărci de vizare, fixe sau mobile. Când
condiţiile terenului nu permit amplasarea punctelor de bază ale
aliniamentului în terenuri nedeformabile, acestea se pot amplasa şi în
terenuri deformabile, pe construcţie sau în interiorul construcţiei. În
aceste cazuri, metoda aliniamentului se combină cu metoda
microtriangulaţiei, iar la determinarea abaterilor fiecărui punct de
control faţă de aliniament şi implicit a deplasărilor, se va ţine seama şi
de deplasarea punctelor de bază ale aliniamentului.

78
 Determinarea deplasărilor orizontale ale punctelor de control,
de fapt a abaterilor faţă de aliniament, se face prin observarea unui
singur aliniament pe toata lungimea lui, prin măsurarea unghiurilor
paralactice, prin observarea aliniamentelor paralele suplimentare sau
prin observarea aliniamentelor intersectate.
Indiferent de situaţie, determinarea abaterilor punctelor de
control, de pe construcţia studiată, faţă de aliniament se poate executa
prin metoda mărcii mobile, metoda măsurării unghiurilor paralactice
sau prin metoda măsurării unghiurilor apropiate de 200g.
Metoda observării unui aliniament pe toată lungimea lui se
aplică în cazurile în care distanţa dintre punctele de capăt ale
aliniamentului este relativ mică (300 … 500 m), asigurându-se condiţii
bune de vizare atât între punctele de capăt cât şi între acestea şi
punctele de control materializate pe construcţie. Determinarea
abaterilor punctelor de control, se poate face prin metoda mărcilor
mobile, metoda măsurării unghiurilor paralactice, metoda măsurării
unghiurilor apropiate de 200g, metoda măsurării pe rigle gradate.
Punctele de capăt ale aliniamentului, A şi B (figura 5.10), reprezintă şi
puncte de staţie din care se execută măsurătorile. Ele sunt materializate
prin pilaştri de beton armat ca şi în cazul metodei microtriangulaţiei.

Figura 5.10 - Principiul metodei aliniamentului

Semnalizarea capetelor aliniamentului se face cu semnale fixe sau

cu semnale cu marcă mobilă în funcţie de metoda de lucru (fig. 5.11).

79
 Figura 5.11 - Tipuri de ținte de vizare pentru semnalizarea aliniamentelor

În punctele de control se aşează semnale cu marcă mobilă care

sunt dotate cu şurub micrometric ce permite aducerea mărcii mobile pe
direcţia aliniamentului. La începutul fiecărui ciclu de măsurători,
operatorul îndreaptă axa de vizare a lunetei de-a lungul aliniamentului
B-C (figura 5.10). Măsurătorile realizate în cele două poziţii ale lunetei
formează o serie de observaţii. Într-un ciclu de măsurători se efectuează
cel puţin trei serii în care teodolitul a fost plasat atât în staţia B cât şi în
staţia C. La fiecare serie se calculează media valorilor măsurate în cele
două poziţii.
La fiecare ciclu de observaţii se verifică poziţia punctelor de
sprijin B şi C faţă de aliniamentul A-D, toate punctele trebuind să fie
coliniare. În acest scop instrumentul se instalează în punctul A, marca cu
discul fix în punctul D, iar marca cu discul mobil, succesiv în punctele B şi
C. Concordanţa între citirile pe scara mărcii mobile (în limitele erorilor
de măsurare) va constitui o dovadă a stabilităţii punctelor B şi C faţă de
aliniamentul A-D.
Precizia rezultatelor măsurătorilor, a deplasărilor orizontale,
efectuate prin metoda aliniamentului, depinde în mod special de
eroarea de vizare şi condiţiile exterioare de genul refracţiei atmosferice.
80
 Precizia rezultatelor măsurătorilor, a deplasărilor orizontale,
efectuate prin acest procedeu se face cu ajutorul următoarelor relaţii de
evaluare:
Eroarea medie pătratică de determinare a abaterii fiecărei mărci
faţă de aliniament într-o serie este dată de relația:

(5.3)

în care: vv este abaterea mediei aritmetice;

r este numărul de citiri într-o serie.
Eroarea medie pătratică a mediei abaterilor din n serii este dată
de relația:
(5.4)

Eroarea medie pătratică a mediei abaterilor obţinute din staţia B

şi staţia C, se calculează cu relația:

(5.5)

Eroarea medie pătratică de determinare a deplasării δ de la

aliniamentul comun, obţinută ca diferenţă a abaterilor în două
cicluri de măsurători se calculează cu relația:
(5.6)

Metoda observării unghiurilor paralactice constă, ca şi în cazul

vizării aliniamentului pe întreaga sa lungime, în stabilitatea unui
aliniament cât mai apropiat de linia care uneşte punctele construcţiei
observate.
Punctele de sprijin ale aliniamentului considerat A şi B servesc ca
şi puncte de staţie pentru stația totală. În punctele observate, coliniare
aliniamentului, se încastrează bucşe metalice în care se vor instala în
timpul măsurătorilor mărci de vizare stabile sau reperi simpli metalici,
care urmează a fi vizaţi pentru măsurarea unghiurilor orizontale.

81
 Măsurarea unghiurilor orizontale corespunzător abaterilor ai ale
punctelor observate (1,2, …,n) se execută cu un teodolit de precizie
ridicată, aşezat în staţie în punctul A cu care se măsoară faţă de
aliniamentul A-B unghiurile unghiurile φi şi în mod analog, din staţia B se
măsoară faţă de acelaşi aliniament, unghiurile ψi , măsurătorile de
unghiuri executându-se în ambele poziţii ale lunetei teodolitului sau
stației totale (figura 5.12).

Fig. 5.12 - Metoda măsurării unghiurilor paralactice

La fiecare serie se calculează media valorilor măsurate φi,

respectiv ψi pentru fiecare reper observat.
Acest procedeu are faţă de cel de vizare în lungul aliniamentului
următoarele avantaje:
- dispare necesitatea folosirii mărcii mobile şi ca urmare nu mai
este necesară utilizarea unui operator;
- apare posibilitatea efectuării observaţiilor asupra unor
construcţii care au contururi diferite de forma rectilinie, cum ar fi
barajele arcuite, viaductele arcuite etc.
Aprecierea preciziei măsurătorilor se face corespunzător
conceptelor teoretice prin calculul parametrilor specifici, studiați în
cadrul cursului de topografie.
Astfel, se vor calcula: eroarea medie pătratică de determinare a
abaterilor mărcilor de pe construcţie și eroarea medie pătratică de
determinare a deplasării δ faţă de aliniament, aflată ca diferenţa dintre
abaterile a1 şi a2 din două cicluri de măsurători.

82
5.3 Monitorizarea deplasărilor şi deformaţiilor 3D

Pentru monitorizarea deplasărilor şi deformaţiilor 3D trebuie să

utilizăm aparatură de precizie, spre exemplu cu o acuratete unghiulara
de 0,5” sau 1” , cu un software intuitiv de culegere a datelor și o
procesare rapida a datelor la birou, cu ajutorul unui soft performant.
Spre exemplu, funcțiile suplimentare specific inginerești ale stației
totale Trimble S9, includ tehnologia Trimble FineLock și punctarea cu
laser din clasa 3R. Trimble FineLock detectează prisma fară a interfera
cu alte prisme din jur, pentru a oferi precizii ridicate în perimetre
închise. Dispunând de opțiunea Trimble LongRange FineLock, îi puteți
extinde funcționalitatea pe distanțe mari. Cu punctarea laser din clasa
3R aparținând stației Trimble S9 HP, puteți marca vizibil puncte la
distanțe ridicate în cazul tunelurilor și al minelor subterane.
Tehnologia de masurare a distanțelor Trimble DR Plus, oferă
posibilitatea masurarii unor distante deosebit de mari in modul de
reflexie directa, in cazul masuratorilor fara prisma, in timp ce modulul
EDM DR HP, prezent pe S9 HP, ofera o acuratete ridicata in cazul
masuratorilor cu prisma. Modulele EDM Trimble DR Plus, combinat cu
tehnologia servo de miscare a aparatului Trimble MagDrive™, creaza un
standard de neegalat in privinta rapiditatii masuratorilor, fara a
compormite acuratetea acestora.
Noile tehnologii de scanare laser, care au revoluţionat tehnica
măsurătorilor şi în domeniul topografiei inginereşti, pot fi folosite cu
succes atât în cazul ridicărilor topografice efectuate la modernizarea
tunelelor, cât și la monitorizarea deformațiilor 3D a acestora, utilizarea
lor aducând beneficii importante atât din punct de vedere tehnic cât şi
din punct de vedere economic.
Realizarea măsurătorilor specifice tunelurilor se poate face cu
o staţie totală și cu două sisteme de scanare laser (spre exemplu
sistemul Leica Scanstation2 utilizat în regim static, sistemul L-
KOPIA/LKO în regim dinamic, sau Leica GRP 5000) şi obţinerea unor
concluzii clare privind următorii parametri: posibilităţi şi condiţii de
utilizare, timp de execuţie, număr de puncte colectate, precizii de
determinare. În fotografiile următoare sunt prezentate cadre din timpul
83
măsurătorior efectuate la un tunel de cale ferată din România utilizând
un sistem din Italia similar cu Leica GRP 3000:

Ca urmare a efectuării măsurătorilor trebuie să avem în vedere

următoarele:
 Prelucrarea observaţiilor obţinute cu cele trei sisteme
prin mai multe metode şi compararea lor pentru o analiză
pertinentă a următorilor parametri: impunerea unei metode de
prelucrare a datelor pentru domeniul tunele, necesitatea realizării unei
reţele de urmărire speciale, precizii obţinute la realizarea reţelei de
urmărire, precizii de poziţionare a vectorilor măsuraţi, acurateţea
măsurătorilor;
 Obţinerea de produse finale specifice şi necesare la proiectarea
lucrărilor de consolidare sau modernizare a tunelelor pornind de la:
planuri de situaţie şi coordonate 3D ale punctelor caracteristice
tunelului, continuând cu: profile longitudinale, transversale şi secţiuni,
calcul de volume, suprafeţe, volume de umplutură şi volume de
săpătură, generarea de modele ale terenului şi modelare, până la:
încadrarea gabaritului de liberă circulaţie, realizarea fişei tunelului şi
cartarea defectelor la intrados;
 Analiza posibilităţilor de obţinere a elementelor geometrice
ale căii de rulare şi ale tunelului (elemente principale curbă, ax cale
de rulare, ax tunel, gabarite) şi compararea acestora cu elementele
proiectate;
 Calculul valorilor de dezaxare specice elementelor geometrice
ale tunelelor, şi a valorilor de încadrare în gabaritul de liberă circulaţie,

84
valori pe baza cărora se impun, de către proiectantul de specialitate,
soluţiile de modernizare a tunelului în cea ce priveşte retrasarea
axului căii, retrasarea niveletei, posibilităţi de electrificare, etc.;
 Analiza modelelor stochastice de transformare de
coordonate specifice softurilor de prelucrare a măsurătorilor
obţinute prin scanare, utilizate pentru registraţia norilor de puncte
multiplii;
 Compararea parametrilor de transcalcul obţinuţi prin aplicarea
transformăriilor Helmert în spaţiul 2D și 3D cu parametri transcalcului
rezultaţi în urma registraţiei cu softul Cyclone 8;
 Prezentarea modalităţilor de export al datelor în diferite softuri
de prelucrare, de utilizare combinată a rutinelor din diferite aplicaţii de
gestionare a norilor de puncte şi produse CAD, pentru o cât mai facilă
rezolvare a multitudinii de probleme ce apar la întocmirea
documentaţiilor de modernizare a tunelelor.
Tunelul propriu-zis este alcătuit din elemente constructive
numite inele a căror lungime depinde de natura rocilor străbătute și de
metoda de execuție utilizată.
Aripa este elementul de legatură al tunelului cu pereții
tranșeelor de acces și se execută din beton sau zidărie.
Axa tunelului este axa de simetrie în plan vertical a secțiunii utile
a tunelului, pentru tunelurile de cale ferată în aliniament coincide cu
axa căii de rulare; pentru tunelurile în curbă axa tunelului diferă de axa
căii de rulare pentru a asigura încadrarea gabaritului.
Nișele (refugiile) sunt amenajări speciale, executate în afara
gabaritului și servesc atât la adăpostirea muncitorilor care lucreaza la
întreținerea căii de comunicatie, cat și pentru depozitarea materialelor
necesare unor reparatii locale. Nișele se dispun alternativ, pe de o parte
și de alta a căii de comunicație, la o distantă de cel mult 50 m în lungul
tunelului.
Accesul căii de comunicaţie către tunel se face prin intermediul
unor tranșee de acces care pot fi lungi sau scurte şi mărginite de ziduri
de sprijin şi susţinute de aripi. În figura 5.13 sunt prezentate
elementele caracteristice unui tunel în plan longitudinal. La capetele

85
tunelului se realizează două elemente constructive numite portaluri
care au rol de preluare a împingerii masivului în sens longitudinal, cât şi
rol estetic, având o realizare arhitectonică care se încadrează cu mediul
înconjurator, de asemenea portalurile fac legatura între tunel şi
transeele de acces.

Figura 5.13 - Elementele caracteristice ale unui tunel [41]

1 - aripa, 2 – portal, 3 – inel, 4 – nisa, 5 – put de ventilatie, 6 – axa tunelului

Puţul de ventilaţie este o construcţie specială, verticală, în

formă de coş, amplasată în axa tunelului sau lateral, cu scop de aerisire
şi ventilaţie între interiorul tunelului şi exterior.
În figura 5.14 sunt prezentate elementele caracteristice ale unui
tunel în plan transversal.
Intradosul este conturul interior al căptuşelii tunelului sau a
secţiunii libere la tunelurile fară căptuşeala. Secţiunile transversale la
tunele pot fi de diferite tipuri: de tip potcoavă, circulară, dreptungiulară.
În cazul tunelurilor de cale ferată simplă cel mai des utilizată este
secţiunea de tip potcoavă.
Secţiunea utilă interioară sau gabaritul de liberă trecere (de
circulaţie) este conturul geometric transversal liber, în plan vertical,
perpendicular pe axa longitudinală a căii de rulare, în interiorul căruia,
afara de mijloacele de transport pe calea respectivă nu se admite să
patrundă nici o parte a construcţiei sau a instalaţiilor fixe ale tunelului.
Gabaritul de circulaţie trebuie să respecte prevederile standardelor în
vigoare pentru fiecare cale de circulaţie.

86
 Fig. 5.14 - Elementele caracteristice ale unui tunel în plan transversal [41]
1 – fundație, 2 – canal de evacuare ape, 3 – radier, 4 – barbacană,
5 – banchină, 6 – cale de rulare, 7 – ax tunel, 8 – intrados, 9 – nașterea bolții,
10 – captuseală, 11 – extrados, 12 – calota, 13 – saltea de piatră, 14 – bolta,
15 – gabarit de liberă trecere

Radierul este elementul construit dintre fundaţiile tunelului pe

care se sprijină calea de rulare. Ele pot fi drepte sau sub forma de boltă,
din beton, beton armat sau zidărie de piatră.
Barbacana este orificiul transversal realizat prin fundaţii, în
scopul evacuării apelor provenite din infiltraţii din spatele căptuşelii.
Banchina, element din beton, executat deasupra fundaţiilor şi
radierului până la nivelul căi de rulare sau mai sus, amplasat de o parte
şi de alta a căi de rulare, serveşte pentru circulaţia personalului de
întretinere şi pentru amplasarea diferitelor instalatii ale tunelului.
Căptușeala este elementul construit care asigură susţinerea
conturului escavat și reprezintă secţiunea liberă de exploatare a
tunelului. Căptuşelile pot fi monolite, prefabricate sau cu două

87
componente, una prefabricată exterioară şi una monolităa interioară
sau două monolite.
Extradosul reprezintă suprafaţa exterioară a căptuşelii şi face
legatura tunelului cu mediul înconjurator.
Bolta este partea superioară a căptuşeli la nivelul intradosului,
cota acestui element fiind importantă în cazul modernizării tunelurilor
(electrificarea liniei).
Conturul intradosului tunelelor nu are o geometrie regulată în
raport cu axa proprie, iar axa căii ferate nu este dispusă simetric în
raport cu axa tunelului. Forma intradosului este influenţată de
deficientele execuţiei, de împingerile terenului şi de degradările
căptuşeli în timp.
Secţiunea utilă interioară a unui tunel, delimitată de intradosul
căptuşelii, este obţinută prin măsurători şi apoi verificată. Verificarea se
face după urmatoarele criterii: gabaritul de referinţă al materialului
rulant, toleranţele materialului rulant, ale căii de rulare şi ale
construcţiei, spaţiul suplimentar pentu cintre, catenară, instalaţii, etc.
Înfășurătoarea interioară a tuturor profilelor transversale ale
intradosului, în raport cu axa căii este definită ca debușeul tunelului.
Debușeul tunelului poate fi modificat ca urmare a lucrărilor de
întretinere a căii de piatră spartă. Aceste lucrări de înreţinere a căi de
piatră spartă au caracter obligatoriu şi repetitiv, cea ce duce la
acumulări succesive, la deplasări transversale ale axului căii de rulare în
plan şi la ridicări ale niveletei în profil longitudinal, de la câţiva milimetri
până la zeci de centimetri. Aceste deplasări şi ridicări reduc debuşeul
tunelului, chiar dacă structura este stabilă, punând în pericol încadrarea
gabaritului.
Pentru verificarea debuşeului tunelelor se parcurg următoarele
etape:
 realizarea releveelor transversale ale intradosului la rosturile
dintre inele (figura 5.15);
 realizarea profilului longitudinal cu stabilirea cotelor NST în
dreptul secţiunilor transversale măsurate;
 poziţionarea gabaritului în fiecare secţiune;

88
  stabilirea unei noi nivelete care să satisfacă mai bine condiţiile
de exploatare (declivităţi mai putine, grosime minimă a prismei
de piatră spartă);
 raportarea noilor cote ale niveletei pe releveele transversale;
 determinarea succesivă a poziţiei gabaritului prin translaţii
dreapta stânga;
 retrasarea axului căii în interiorul culoarului stabilit;
 raportarea noului ax şi repozitionarea finală a gabaritului.


Fig. 5.15 - Releveu transversal intrados la rosturi [41]

La realizarea băncii de date pentru tuneluri participă specialisti

din diferite domenii: inginerii de căi de comunicaţii, rezistenţă,
hidrotehnică, geotehnică, geologie, geodezie. Aceștia, pe lângă
progamatori, analişti şi informaticieni, își aduc aportul la realizarea şi
actualizarea informaţiilor despre tuneluri. Intervenţia specialiştilor din
domeniul geodeziei este la datele asupra stării tehnice a tunelului,
aceste informaţii putând fi culese doar prin măsurători. Informaţiile

89
rezultate sunt apoi analizate de specialişti feroviari care pot lua o decizie
în cunoştinţă de cauza privind necesitatea intervenţiilor la tunel,
amploarea acestor intervenţii, implicaţiile intervenţiei asupra traficului
şi nu în ultimul rând asupra costurilor şi posibilitaţilor de finanţare.
Aceste informaţii se culeg periodic, calendarul investigaţiilor este făcut
de gestionarul tunelului şi constă în: realizarea profilului longitudinal al
axului căi de rulare, întocmirea releveului desfăşurat al intradosului cu
cartarea defectelor aparente, verificarea gabaritului tunelului prin
realizarea de relevee transversale executate întodeauna în aceleaşi
secţiuni.
Profilul longitudinal se execută în lungul axului căi de rulare, la
scări standard 1:100, 1:200 şi 1:500 pentru lungimi şi 1:10, 1:20, 1:50,
pentru înălţimi. Pe lângă elementele cunoscute ale profilului
longitudinal, plan de referinţă, distantţe parţiale, cote, există şi
elemente specifice cum ar fi: kilometrajul căii, tipul inelului, lungimea
inelului, cote NST şi NSS, numărul inelului, etc.
Necesitatea verificării gabaritului este justificată de posibilitatea
deformării căpuşelii în timp, sau a deplasării pe orizontală şi verticală a
căi de rulare, care pot conduce la neînscrierea gabaritului de circulaţie şi
la accidente destul de grave.
Releveul desfășurat al intradosului cu cartarea defectelor
aparente reprezintă piesa cea mai importantă în acţiunea de colectare a
datelor privind tunelul. Acesta se execută la scările 1:100, 1:200 şi 1:500
în funcţie de dimensiunile tunelului şi dă o imagine sugestivă asupra
defectelor şi evoluţiei lor în timp, constituind un element esenţial în
stabilirea diagnosticului tunelului.
Măsurătorile pentru releveele transversale se execută o dată la
doi ani, pentru tunele fără probleme sau la intervale mai mici, stabilite
de gestionarul tunelului, pentru tunelurile cu evoluţii majore în timp. Ele
se execută întodeauna în aceaşi secţiune pentru a putea fi comparate
între ele, se pot executa şi în secţiuni noi, care vor fi reluate ulterior,
dacă situaţia din teren cere acest lucru.
Pentru fiecare etapă de măsurători se execută o fișă de
măsurători pentru gabarit care conţine: numărul inelului, poziţia

90
kilometrică a secţiunii în care se realizează măsurătorile, anul executării
măsurătorilor, etc.
Măsurătorile şi tehnicile de măsurare sunt diferite şi au cunoscut
o permanentă îmbunătăţire. S-a pornit de la pantografe şi prăjini
palpatoare, iar în zilele noastre măsurătorile se execută cu staţii totale
de precizie şi tehnologii de scanare laser de precizie.
Realizarea unei bazei de date pentru tuneluri, asociată cu un
mediu CAD aduce avantaje incontestabile şi uşurinţă în manipularea
datelor, cât şi în procesul decizional privind intervenţiile la tunel.
Avantajele cele mai importante sunt: uşurinţa cu care se
realizează planul desfăşurat 3D al tunelului, se poate evidenţia evolutia
defectelor, informatiile sunt stocate pe categorii şi tipuri, există
posibilitatea editării planurilor la scări diferite în funcţie de necesităţi,
posibilitatea de suprapunere facilă a releveelor şi profilelor pentru
vizualizarea diferitelor fenomene şi diferenţe, posibilitatea de analiză
automată pe diferite criterii cum sunt defectele liniare, defecte plane
(zone umede, zone cu exfolieri).
Datele obţinute din activitatea de supraveghere a barajelor de
beton (monitorizare+inspecţii vizuale) servesc în principal următoarelor
scopuri: verificarea generală a stabilităţii lucrării şi a stării de eforturi,
evaluarea funcţionalităţii sistemului de etanşare şi drenaj, detectarea
fisurilor (crăpăturilor) şi determinarea cauzelor care le-au generat. În
cazul fundaţiei şi versanţilor barajului, datele servesc următoarelor
scopuri: evaluarea stabilităţii fundaţiei şi a versanţilor în zona barajului
şi a lacului de acumulare, identificarea punctelor eventuale de izvorâre
din zona barajului şi acumulării, evaluarea eficienţei sistemelor de
etanşare (voaluri de injecţii, ecrane de etanşare) şi drenaj.
În figura 5.16 sunt prezentate scheme tipice de echipare cu
aparaturǎ de urmărire și control a unui baraj din umpluturi cu nucleu de
argilǎ şi respectiv a unui baraj de umpluturi cu mascǎ de beton[33].

91
 Figura 5.16 - Scheme tipice de echipare cu aparate de măsura și control a
barajelor din umpluturi [33]

Numărul de instrumente de monitorizare montate în corpul,

fundaţia şi versanţii barajelor este foarte diferit de la o lucrare la alta,
putând varia de la câteva sute la 2000...2500. El diferă funcţie de
importanţa lucrării, cantitatea de informaţii apreciată de proiectant ca
fiind necesară pentru asigurarea siguranţei barajului.
Numarul de instrumente de monitorizare montat în sistemul
baraj-fundatie la barajele din umpluturi este diferit de la o lucrare la alta
putând ajunge pâna la maxim 1500...2000. Comparativ cu barajele de
beton, numarul de instrumente de monitorizare montat la barajele de
umpluturi este în general mai redus.
In figura 5.17 sunt prezentate scheme tipice de echipare cu
aparaturǎ de urmărire și control a unui baraj arcuit şi respectiv a unui
baraj de greutate.

92
 Figura 5.17 - Scheme tipice de echipare cu aparaturǎ de urmărire și control
a unui baraj arcuit şi respectiv a unui baraj de greutate [33]

Cu ajutorul rețelei geodezice de microtriangulatie / trilaterație /

GNSS și de nivelment geometric de precizie putem determina
deplasările 1D (tasări), 2D (în plan orizontal) și 3D (vectori spațiali) după
caz, pentru toate mărcile de urmărire încastrate în corpul barajului.
Interpretarea datelor colectate prin sistemul de monitorizare şi
de inspecţii directe este necesară pentru evaluarea stării de siguranţă a
lucrării respective. Modelele de bază folosite pentru interpretarea
datelor obţinute din supravegherea barajelor sunt în prezent de mai
multe tipuri: deterministe, statistice, bazate pe reţele neuronale,
hibride etc. [33]
Modelele deterministe sunt modele matematice bazate de obicei
pe procedee numerice (elemente finite, diferenţe finite, elemente de
graniţă) capabile să simuleze răspunsul sistemului baraj-fundaţie la
acţiunile mediului înconjurător. Aceste modele se elaborează încă din
faza de proiectare a lucrării şi apoi se calibrează cu ocazia punerii sub

93
sarcină a barajului sau în primii ani de exploatare. Calibrarea modelelor
matematice înseamnă corectarea parametrilor fizici care caracterizează
sistemul (caracteristici mecanice, hidraulice etc.) în aşa fel ca răspunsul
calculat să fie cât mai apropiat de cel rezultat din măsurătorile în teren.
Pe durata exploatării lucrării, în paralel cu progresele ştiinţei, în mod
curent sunt elaborate noi modele matematice mai perfecţionate care să
simuleze mai precis răspunsul sistemului. [33]
Modelele statistice sunt modele matematice bazate pe
prelucrarea măsurătorilor anterioare asupra comportării sistemului. În
domeniul barajelor, pentru elaborarea unui model statistic trebuie să fie
disponibile măsurătorile de la aparatura de monitorizare pentru o
perioadă suficient de lungă din exploatarea lucrării. Pe baza acestor
date se determină corelaţii statistice între anumite mărimi măsurate
(deplasări, infiltraţii etc.) şi factorii exteriori care le determină variaţia
(nivelul hidrostatic în lacul de acumulare, temperatura, vârsta barajului
etc.). Valorile măsurate ulterior se compară cu cele rezultate din
corelaţia bazată pe măsurătorile anterioare, fiind posibil astfel să se
aprecieze dacă desfăşurarea fenomenului urmărit se produce după
aceeaşi lege sau dacă au intervenit elemente noi sau anomalii de
comportare care necesită analiza lor.
Modelele statistice se pot clasifica în probabilistice şi serii
temporale. Modelele probabilistice consideră că între diversele
elemente ale unui fenomen nu există legături cauză-efect, dar efectul
este o variabilă aleatoare a cărei funcţie de distribuţie a probabilităţilor
depinde de cauze. Modelele serii temporale realizează o corelaţie între
efect şi cauză împreună cu parametrii statistici ai seriilor măsurate.
Modelarea seriilor temporale poate fi efectuată prin echivalarea seriilor
de timp ca semnale care prin transformata Fourier sunt trecute în
domeniul frecvenţelor şi filtrate.[33]
Modele bazate pe reţele neuronale se bazează pe faptul că
informaţia nu mai este memorată în zone bine precizate, ca în cazul
algoritmilor standard, ci este memorată difuz în toată reţeaua.
Memorarea se face stabilind valori corespunzătoare ale ponderilor
conexiunilor sinaptice dintre neuronii reţelei. În cadrul modelelor cu

94
reţele neuronale nu mai este necesar să se furnizeze un algoritm
determinist de rezolvare a unei probleme. Instruirea necesită doar o
mulţime consistentă de exemple împreună cu o regulă de modificare a
ponderilor interneuronale. Pentru fiecare exemplu regula de instruire
compară ieşirea dorită (dată de exemplu) cu ieşirea reală a reţelei şi
determină o modificare a ponderilor, în conformitate cu o strategie
precizată. De regulă, stabilirea ponderilor este un proces iterativ.
Capacitatea reţelelor neuronale de a rezolva probleme practice
complexe utilizând o mulţime (uneori restrânsă) de exemple le conferă
un potenţial de aplicabilitate extrem de larg. Spectrul aplicaţiilor merge
de la sisteme de recunoaştere a caracterelor (utilizate în trierea
corespondenţei), de recunoaştere a semnăturilor (folosite în sistemul
bancar) şi recunoaştere a vorbirii, până la pilot automat şi sisteme în
timp real pentru controlul unor procese complexe. Acest spectru este în
continuă extindere şi se consideră că, cel puţin pentru viitorul apropiat,
paradigma conexionistă va spori tot mai mult interesul cercetătorilor
din domeniul inteligenţei artificiale. [33]
Modelele hibride sunt combinatii între cele doua tipuri de modele
descrise mai înainte, cele mai frecvent întâlnite între un model
determinist și unul statistic.
Punerea în evidenţă a modificării formei şi poziţiei construcţiilor
faţă de forma proiectată, începând chiar cu etapa de construcţie, are
importanţă deosebită pentru siguranţa celor ce folosesc construcţia sau
sunt în zona ei de influenţă, pentru verificarea corectitudinii execuţiei,
verificarea justeţei ipotezelor de calcul privitoare la comportarea
construcţiei şi a terenului de fundare sub diferite combinaţii de sarcini.
Trebuie subliniat că în realitate, deplasările și/sau deformaţiile
analizate aici separat din motive didactice, sunt rezultate prin
compunerea lor în diferite procente. Deplasarea totală se obţine prin
principiul suprapunerii efectelor, ajungându-se la o poziţie rezultantă
reală a construcţiei.
În figura 5.18 se arată un exemplu de compunere a deformaţiilor
şi a deplasărilor pentru cazul unui baraj hidrotehnic de greutate [15].

95
Figura 5.18 - Exemplificarea compunerii deformaţiilor şi deplasărilor în
cazul unui baraj de greutate:
a) poziţia în momentul terminării construcţiei (determinat în ciclul iniţial),
b) deformaţia structurii datorită acţiunii apei, c) rotirea structurii faţă de
piciorul aval, d) alunecarea structurii datorită împingerilor din amonte,
e) tasarea, f) efectul compus.

În cazul urmăririi deformaţiilor atât a construcţiilor cât şi a

terenului de fundare, utilizarea modelelor pentru crearea unei reţele de
urmărire, stabilirea domeniului de măsurare respectiv calculul mărimii şi
sensului vectorului deformaţiei este impeduos necesară. La stabilirea
modelului, care poate să răspundă la modul cel mai obiectiv şi relevant
atât în cazul măsurătorilor cât şi la prelucrearea acestora, cunoştinţele
apriorice asupra obiectului ce trebuie determinat stau la baza creării şi
alegerii unui anumit model de urmărire şi influenţează atât configuraţia
reţelei cât şi programul de observaţie, ia naştere astfel un efect
interactiv între măsurători şi modelul de deformaţie.
Alegerea la întâmplare a momentelor de măsurare conduce
după câteva etape de măsurători la un model eronat iar practica a
dovedit ca măsurătorile trebuiesc astfel stabilite în teren încât să fie
cuprinse stările maximale şi minimale ale construcţiei.
Utilizarea modelelelor dinamice la studiul şi urmărirea
deformaţiilor ţine cont de cauzele generatoare. Modelele dinamice
descriu prin relaţii matematice legătură dintre cauză şi efect. Aceste
modele se clasifică în modele stochastice şi modele deterministe. O
exemplificare elocventă a modelelor dinamice este dată în următoarea
diagramă (figura 5.19):

96
 Figura 5.19 - Modelul dinamic de urmărire a deformaţiilor

Întrucât factorul timp are o semnificaţie considerabilă în modelarea

cinematică, durata dintre etapele de măsurători trebuie aleasă judicios
astfel ca pe de o parte să existe limite distincte între ele, iar pe de altă
parte să obţinem o descriere cât mai fidelă a mişcării punctelor. În
foarte multe cazuri nu se poate stabili o legatură funcţională univocă
între cauzele fizice şi efectul geometric al deformaţiei, astfel încât
procesul de mişcare este descris în timp şi prin poziţia punctelor.
Mărimea perioadei unui fenomen de deformaţie poate fi
reprezentată ca o funcţie de timp în tabelul următor:

0,01 s 1s 10 s 24 h 10 ani 100 ani

Tipul OSCILATII MISCARI DE SCURTA MISCARI DE LUNGA DURATA
fenomenului DURATA
- mişcări
oscilaţii oscilaţii - deformaţiile - deformaţii condiţionate
Caracteristici proprii proprii construcţiilor sub ale geologic si
instalaţiilor construc- solicitări precum construcţiilor tectonic,
şi maşinilor ţiilor încalzirea neuniforma a precum - mişcări ale
Soarelui, vântului şi tasările scoarţei
mişcării diurne terestre.
- metode - metode de măsurare
metode de de constante; -metode geodezice de
Metode de măsurare măsurare - metode geodezice determinare a mişcării;
evaluare continuă continuă; clasice; -metode clasice;
- metode - metode fotogrametrice; -metode fotogrametrice;
geodezice - metode satelitare. -metode satelitare.
speciale.

97
6. REGULI PRIVIND URMĂRIREA COMPORTĂRII ÎN EXPLOATARE A
CONSTRUCȚIILOR ȘI INTERVENȚIILE ÎN TIMP

Urmărirea comportării în exploatare, intervenţiile în timp şi

postutilizarea construcţiilor sunt componente ale sistemului calităţii în
construcţii.
Obiectul urmăririi comportării în exploatare a construcţiilor şi al
investiţiilor în timp este evaluarea stării tehnice a construcţiilor şi
menţinerea aptitudinii la exploatare pe toată durata de existenta a
acestora.
Prezentele reguli stabilesc cadrul general pentru desfăşurarea
activităţilor privind urmărirea comportării în exploatare, intervenţiile în
timp şi postutilizarea construcţiilor, se aplica tuturor categoriilor de
construcţii şi este obligatoriu pentru toate persoanele juridice şi
persoanele fizice implicate: investitori, proiectanţi, executanti,
proprietari, administratori, utilizatori.
Urmărirea comportării în exploatare a construcţiilor,
intervenţiile în timp şi postutilizarea construcţiilor reprezintă acţiuni
distincte, complementare, astfel:
a) urmărirea comportării în exploatare a construcţiilor se face în
vederea depistării din timp a unor degradari care conduc la diminuarea
aptitudinii la exploatare;
b) intervenţiile în timp asupra construcţiilor se fac pentru
menţinerea sau îmbunătăţirea aptitudinii la exploatare;
c) postutilizarea construcţiilor cuprinde activităţile de desfiinţare a
construcţiilor în condiţii de sigurantă şi de recuperare eficientă a
materialelor şi a mediului.
Toate aceste acţiuni se realizează prin grija proprietarului.
Urmărirea comportării în exploatare a construcţiilor se face prin:
- urmărirea curenta;
- urmărirea specială.
Modalităţile de efectuare a urmăririi curente sau a urmăririi
speciale - perioade, metode, caracteristici şi parametri urmăriţi - se
stabilesc de către proiectant sau de expert, în funcţie de categoria de
importanta a construcţiilor şi de alte caracteristici ale acestora şi se
98
includ în cartea tehnica a construcţiilor, care va cuprinde, deasemenea,
şi rezultatele consemnate ale acestor activităţi.
Urmărirea curenta este o activitate sistematica de observare a
stării tehnice a construcţiilor, care, corelata cu activitatea de întreţinere,
are scopul de a menţine aptitudinea la exploatare a acestora.
Urmărirea curenta se efectuează, pe toată durata de existenta,
asupra tuturor construcţiilor, conform legii.
Urmărirea curenta se realizează prin examinare vizuala directa
şi cu mijloace simple de măsurare, în conformitate cu prevederile din
cartea tehnica şi din reglementările tehnice specifice, pe categorii de
lucrări şi de construcţii. Activităţile de urmărire curenta se efectuează
de către personal propriu sau prin contract cu persoane fizice având
pregătire tehnica în construcţii, cel puţin de nivel mediu.
Urmărirea specială cuprinde investigaţii specifice regulate,
periodice, asupra unor parametri ce caracterizează construcţia sau
anumite părţi ale ei, stabiliţi din faza de proiectare sau în urma unei
expertizari tehnice.
Urmărirea specială se instituie la cererea proprietarului sau a
altor persoane juridice sau fizice interesate, precum şi pentru
construcţii aflate în exploatare, cu evoluţie periculoasa sau care se afla
în situaţii deosebite din punct de vedere al siguranţei.
Urmărirea specială se realizează, pe o perioada stabilită, pe
baza unui proiect sau a unei proceduri specifice, de către personal
tehnic de specialitate atestat.
Urmărirea specială nu conduce la întreruperea efectuării
urmăririi curente.
La constatarea, în cursul activităţilor de urmărire curenta sau
specială, a unor situaţii care depăşesc limitele stabilite sau se considera
ca pot afecta exploatarea în condiţii de siguranta a construcţiei,
proprietarul este obligat sa solicite expertizarea tehnica

Investitorii au următoarele obligaţii şi raspunderi privind

urmărirea comportării în exploatare a construcţiilor:

99
 a) stabilesc, împreună cu proiectantul, acele construcţii care se
supun, urmăririi speciale, asigura întocmirea proiectului şi predarea lui
proprietarilor, instiintand despre aceasta şi Inspecţia de stat în
construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului;
b) comunica proprietarilor care preiau construcţiile obligaţiile
care le revin în cadrul urmăririi speciale.
Proprietarii au următoarele obligaţii şi raspunderi:
a) răspund de activitatea privind urmărirea comportării în
exploatare a construcţiilor, sub toate formele; asigura, după caz,
personalul necesar; comanda expertizarea construcţiilor în cazurile
prevăzute, comanda proiectul de urmărire specială şi comunica
instituirea urmăririi speciale la Inspecţia de stat în construcţii, lucrări
publice, urbanism şi amenajarea teritoriului;
b) stipulează, în contracte, îndatoririle ce decurg cu privire la
urmărirea comportării în exploatare a acestora, la înstrăinarea sau la
închirierea construcţiilor.
Proiectantii au următoarele obligaţii şi răspunderi:
a) stabilesc, împreună cu investitorii şi/sau cu proprietarii, acele
construcţii care sunt supuse urmăririi speciale;
b) elaborează, pe baza de contract cu proprietarul, documentaţiile
tehnice pentru urmărirea curenta şi proiectul de urmărire specială.
Executanții au obligaţia să efectueze urmărirea curenta a
construcţiilor pe care le execută, să monteze conform proiectului şi să
protejeze dispozitivele pentru urmărirea specială, până la recepţia
construcţiilor, după care le vor preda proprietarului.
Administratorii şi utilizatorii răspund de realizarea obligaţiilor
contractuale stabilite cu proprietarul privind activitatea de urmărire a
comportării în exploatare a construcţiilor.
Persoanele care efectuează urmărirea curenta şi urmărirea
specială, denumite responsabili cu urmărirea comportării construcţiilor,
au următoarele obligaţii şi raspunderi:
a) să cunoască toate detaliile privind construcţia şi să ţină la zi
cartea tehnică a construcţiei, inclusiv jurnalul evenimentelor;

100
 b) sa efectueze urmărirea curenta, iar pentru urmărirea specială
să supravegheze aplicarea programelor şi a proiectelor întocmite în
acest sens;
c) să sesizeze proprietarului sau administratorului situaţiile care
pot determina efectuarea unei expertizari tehnice.
Intervenţiile în timp asupra construcţiilor
Intervenţiile în timp asupra construcţiilor au ca scop:
- menţinerea fondului construit la nivelul necesar al cerinţelor;
- asigurarea funcţiunilor construcţiilor, inclusiv prin extinderea sau
modificarea funcţiunilor iniţiale ca urmare a modernizării.
Lucrările de intervenţie sunt:
a) lucrări de întreţinere, determinate de uzura sau de
degradarea normală şi care au ca scop menţinerea stării tehnice a
construcţiilor;
b) lucrări de refacere, determinate de producerea unor
degradari importante şi care au ca scop menţinerea sau îmbunătăţirea
stării tehnice a construcţiilor;
c) lucrări de modernizare, inclusiv extinderi, determinate de
schimbarea cerinţelor fata de construcţii sau a funcţiunilor acestora şi
care se pot realiza cu menţinerea sau îmbunătăţirea stării tehnice a
construcţiilor.
Lucrările de întreţinere constau în efectuarea, periodic, a unor
remedieri sau reparari ale părţilor vizibile ale elementelor de
construcţie - finisaje, straturi de uzura, straturi şi învelitori de protecţie -
sau ale instalaţiilor şi echipamentelor, inclusiv înlocuirea unor piese
uzate.
Lucrările de refacere şi modernizare au la baza următoarele
principii:
a) soluţiile se stabilesc numai după cunoaşterea stării tehnice a
construcţiilor, inclusiv a cauzelor care au produs degradari, dacă este
cazul, ca rezultat al expertizarii tehnice;
b) soluţiile vor avea în vedere interdependenta dintre
construcţie - partea existenta - şi lucrările noi care se vor executa atât
pe ansamblu, cat şi local;

101
 c) aplicarea soluţiei preconizate impune verificarea permanenta
a stării fizice în detaliu a construcţiei, pentru confirmarea ipotezelor
avute în vedere la proiectarea lucrărilor de intervenţie;
d) condiţiile deosebite de lucru impun o atentie sporită privind
asigurarea calităţii lucrărilor.
Lucrările de refacere se realizează prin remediere, reparare sau
consolidare, pe baza de proiect, întocmit potrivit principiilor de mai sus
şi verificat conform prevederilor legale.
În unele situaţii, în care construcţiile sunt grav afectate, dacă
înainte de lucrările de refacere sunt necesare lucrări de sprijiniri
provizorii, acestea vor fi executate, de asemenea, pe baza unui proiect
întocmit de către expert sau de către proiectant, în urma analizarii
situaţiei.
Lucrările de modernizare se realizează, de regulă, prin
reconstrucţie, putând interveni şi reparări sau consolidări, pe baza unui
proiect întocmit şi verificat conform prevederilor legale.

Proprietarii au următoarele obligaţii şi răspunderi privind

intervenţiile în timp asupra construcţiilor:
a) asigură efectuarea lucrărilor de întreţinere pentru a preveni
apariţia unor deteriorări importante;
b) asigură realizarea proiectelor pentru lucrări de refacere sau de
modernizare şi verificarea tehnică a acestora;
c) asigura realizarea formelor legale pentru executarea lucrărilor şi
verifica, pe parcurs şi la recepţie, calitatea acestora, direct sau prin
diriginti de şantier autorizaţi.
Proiectantii au următoarele obligaţii şi răspunderi:
a) elaborează, pe baza comenzii proprietarului, proiecte pentru
lucrări de intervenţii asupra construcţiilor, în conformitate cu
prevederile legale;
b) elaborează caiete de sarcini şi instrucţiuni speciale pentru
lucrările de intervenţii, anexe la proiectele elaborate de ei în acest scop,
care se introduc în cartea tehnica a construcţiei.

102
 Executanții lucrărilor de intervenţii asupra construcţiilor au
obligaţia să respecte prevederile din proiectele elaborate în acest scop,
luând toate măsurile pentru asigurarea calităţii lucrărilor.
Utilizatorii construcţiilor au obligaţia să asigure efectuarea la timp
a sarcinilor ce le revin în cadrul activităţii de intervenţii în timp asupra
construcţiilor, în baza contractelor încheiate cu proprietarii.

103
BIBLIOGRAFIE

1. AZIZ .W., Monitoring High-Rises Building Deformation using GPS,

Dept. of Geomatic Faculty, Univ. technology Malaysia, 2000.
2. BRUNNER F., Zur Kontinuierlichen uberwachnung von Buawerken mit
GPS, TU Graz, vol.34, 45-46, Austria, 2000.
3. BUNJAMIN H. H., "Instrumentation of the C.N. - Tower", M. A. Sc.
Theisis, Departament of Civil Engineering, University of Toronto,
Toronto, Ontario, 1981.
4. CELEBI M., GPS monitoring of structures în real-time: Recent
advances,U.S.Geological Survey, Menlo Park, USA, 2000.
5. CHANG H., Structural Control Using Active Tuned Mass Dampers,
International journal of Engineering Mechanics Division, Vol106, pp1091
6. CROSS P., Prospects for GPS-new system, new applications, new
techniques, Engineering Surveying showercase, 2000.
7. COLLINS M. P., BIRKEMOE P. C., BUNJAMIN H. H., "Structural
Behaviour of the CN Tower during a Windstorm", Session 61 on full-
Scale Testing, ASCE, October,1980
8. COMAN M. Evaluarea tasărilor admisibile ale clădirilor existente în
vecinătatea unor construcţii în curs de execuţie. A XII-a Conferinţă
Naţională de Geotehnică şi Fundaţii - Iaşi, septembrie 2012.
9. DAVENPORT A. G., ISYUMOV N., "The influence of the Boom
Lennghth on Wind SpeedMeasurements for the CN Tower, Toronto", The
University of the Western Ontario, Faculty of Engineering Science
Research Report, BLWT - SS1 - January, 1974 .
10. DODSON A., col, Adaptiv Method for Mutipath Mitingation and Its
Apllication for Structural Deflection Monitoring, International
Symposium on Kinematic System în Geodesy, 5-8.06.2001, Alberta,
Canada.
11. DUMVILLE M., Autonomous Guidance and Control of Construction
Plant by GPS, Institut of Engineering Surveying and Space Geodesy,
Nottingham, 1997.
12. EHLEBRACHT H., Untresuchungen zur optischen Lotung, D 82 (Diss
Th Aachen) 1964.

104
13. ESDU (Engineering Science Data Unit), "Characteristics of
Atmospheric Turbulence near of the Ground", part. II, Single Point Data
for strong Winds (Neutral Athmosphere), ESDU Item, London, U.K.
14. GASSNER G., GPS Software Development for Monitoring of
Landslides, FIG XXII Congress Washington, 2002.
15. IACOBESCU O., Topografie – Note ce curs. Universtatea „Ștefan cel
Mare“ Suceava, Facultatea de silvicultură, 2010.
16. JEFFREY A., Monitoring Structural Deformation at Pacoima Dam,
California, Using Continuous GPS, Unites States Geological Survey, 1999.
17. JIN G., Frequency Domain Optimal Control of the Benchmark Wind-
Excited Building,University of Notre Dame, Indiana, USA, 2002.
18. KAREEM A., Mitingation of Motions of Tall Buildings with Specific
Examples of RecentApplications, University of Notre Dame , Notre
Dame, usa, 2002.
19. KASHIMA S., M onitoring the Akashi Kaikyo Bridge, Structural
Engineering International, 2/2002.
20. KUANG J., Coupled Vibration Analzsis of Aszmetric Structure
Buildings, Universitatea Tehnologică din Hong Kong, 2001.
21. LAROCCA A., Degradation în the deflectio of milimetric dynamic
movements due to metallic objects close to the GPS antanna, Congresso
Brasiliero de Cadastro Tecnico Multifinalitario, Florianopolis, 2002.
22. MANNERMAA J., Detection of tracking loops performance of GPS
receiver from PPS measurements, Universitz of Oulu, Finlanda, 2003.
23. MENG X., Simulation of the Effects of Introducing Pseudolite Data în
to bridge Deflection Monitoring Data, University of Nottingham, UK,
2002 in Toronto, Canada, Institut Royal Meteorologique de Belgique,
1987.
24. MUȘAT C., GRECEA C. Aspecte privind studiul tasărilor și
neuniformității acestora la sala polivalentă din Municipiul Craiova.
Revista de Geodezie, Cartografie și Cadastru, 2005.
25. NEAMŢU M., ONOSE D., NEUNER J., Măsurarea topografică a
deplasărilor şi deformaţiilor construcţiilor, Institutul de Construcţii,
Bucureşti 1988.

105
26. NEAMŢU M., ULEA E., ATUDOREI M., BOCEAN I., Instrumente
topografice şi geodezice, Editura Tehnică Bucureşti 1982.
27. NEGRILĂ A.F.C., Teza de doctorat: Contribuții la perfecționarea
tehnologiilor geodezice de achiziție, prelucrare şi interpretare a datelor
spațiale în zone de hazard şi risc. Universitatea Tehnică de Construcții
București, 2013.
28. NICOLAE – POSESCU M., Teza de doctorat: Contribuţii topo-
geodezice la montajul construcţiilor înalte prin procedee industrializate,
Universitatea Tehnică de Construcții București, 1998.
29. NISTOR G., Geodezie aplicată la studiul construcţiilor, Editura Gh.
Asachi, Iaşi, 1993.
30. POPESCU G., 1988, Studiu de determinare a elementelor geometrice
a ogivelor tunelelor și a liniei de cale ferată prin metode fotogrametrice
la mică distanță. Simpozionul ISPIF Bucuresti, 1988.
31. POPESCU G., 1990, Linie tehnologică automată de relevare a
lucrărilor de artă. Simpozionul ISPCF Bucuresti, 1990.
32. POPESCU G., 1990, Estimarea deformațiilor suprastructurii podurilor
cu ajutorul fotogrametriei analitice. Simpozionul ISPCF Bucuresti, 1990.
33. POPOVICI A., NEUNER J., STEMATIU D. Ghid privind echiparea
construcţiilor hidrotehnice cu aparatură de măsură şi control,
Universitatea Tehnică de Construcții București, 2009.
34. RĂDULESCU Gh. M. Teza de doctorat: “Tehnologii topografice
moderne utilizate la execuţia şi exploatarea construcţiilor înalte”,
Universitatea Tehnică de Construcții București, 2003.
35. REMONDI B., Triple Differencing with KALMAN Filtering: Making it
Work, Iowa State University, 2003.
36. ROBERTS G.W., Structural dynamic and deflection monitoring using
integrated GPS and triaxial accelerometers, 13th int. Meeting of the
Satellite Division of the U.S. Inst. of Navigation GPS ION 2000, UTAH.19-
22Sept. 2000.
37. ROBERTS G.W., Twist and deflect: Monitoring motion of the Humber
Bridge, GPS WORD, 10(10), 24-34, 2002.

106
38. ROBERTS G.W., Geodetic Signal Diagnosis and Its Applications to
StructuralDeformation, Preceedings of 2nd Symposium on Geodesy for
Structural Monitoring, FIG, Berlin, 21-24.05.2002.
39. ROBERTS G.W., Data Processing and Multipath Mitingation for
GPS/Accelerometer Based Hybrid Structura Monitoring, IAG 2001
Scintific Assembly, 2-5.09.2001, Budapest, Hungary.
40. SAMALI B., A wind tunnel comparison of active and passive tuned
mass dampers in controlling wind –induced vibrations of tall buildings,
Univ.of Technology, Sydney, 2002.
41. SAVU A., Perfecționări ale lucrărilor topografice şi geodezice în
domeniul căilor de comunicații, teză de doctorat, UTCB 2010.
42. URSEA V., Topografie aplicată în construcţii, E.D.P. Bucureşti, 1974.
43. WAHLUND S., Production measurements with Network RTK-GPS,
Test and analyses, Teză de doctorat, Gavle, Suedia, 2002.
44. WIESER A., Analysis of Bridge Deformations using Continuous GPS
Measurements,INGEO 2002, 2nd Conference of Engineering Survazing,
Bratislava, Slovacia, 2002.

107