ILUMINISMUL ȘI LITERATURA UNIVERSALĂ ÎN SECOLUL LUMINILOR.

Iluminismul este o amplă mișcare culturală și ideologică ce a cuprins țările europene în

secolul al XVIII-lea (deci, iluminismul nu este un curent literar). Secolul al XVIII-lea mai este
numit și Secolul Luminilor. Această mișcare a fost atât de puternică și extinsă, încât a fost
conștientizată de chiar contemporanii ei care au început să vorbească despre o nouă epocă care a
venit s-o înlocuiască pe cea medievală. Cuvântul Iluminism se întâlnește la J. Herder (filosof,
teolog, scriitor și critic literar german), Voltaire (scriitor și filosof francez) ș.a., dar capătă statut
științific după publicarea articolului ”Ce este Iluminismul” de I. Kant (filosof german) în anul
1784.
Iluminismul se caracterizează prin încrederea absolută în rațiune, în posibilitățile ei de a
înțelege, explica și chiar schimba lumea. Aceasta este epoca când știința s-a impus în fața
dogmatismului teologic și a învins definitiv scolastica (sistem științifico-teologic medieval).

Principiul rațiunii în clasicism și raționalismul iluminist

Scara valorică a conştiinţei iluministe pune în prim plan raţiunea, considerată lumina, prin
intermediul careia se poate înlătura “întunericul”: frica, ignoranţa, superstiţiile, fanatismul, ideile
preconcepute ş.a. În sec. al XVIII-lea se impune un nou tip de gândire: mai liber, mai deschis,
mai activ, care nu se limitează în anumite structuri rigide. Dar şi clasicismul, sistem artistic
dominant în secolul al XVII-lea, s-a constituit în raport cu acest principiu, avînd ca punct de
plecare (bază filosofică) în formarea regulilor sale estetice raţionalismul lui Descartes. Însă dacă
în clasicism “raţiunea” avea și menirea de a crea reguli, structuri rigide şi de a cere respectarea
lor, adică limita libertatea scriitorului și a cititorului, impunându-le modele de gândire şi
comportament considerate ideale, atunci în secolul al XVIII-lea, dimpotrivă, raţiunea determină
libertatea, ea fiind dupa Montesquieu, iluminist francez, “bunul care ne îngăduie să ne bucurăm
de celelalte bunuri”: de a gîndi, de a lua decizii şi de a acţiona de sinestătător în toate sferele
vieţii – socială, politică, culturală etc. În clasicism, paradoxal, dar raţiunea este acea forţă care
limitează, închide, nu permite, impune, cere (chiar dacă se face cu bune intenţii). În secolul al
XVIII-lea, Deci, în secolul Luminilor, conceptul de “raţionalism” îşi reformulează cardinal
conţinutul, devenind catalizator al progresului, al schimbărilor.

Secolul Luminilor și Renașterea

Iluminismul a preluat mai multe trăsături din perioada Renașterii, dar le-a adaptat la
cerințele timpului nou, la noile conjuncturi sociale, economice, politice, culturale etc. (între
aceste epoci este o diferență de cel puțin un secol).
 Printre acestea:

- Idealurile umaniste, atunci când omul este adus în centrul tuturor preocupărilor, când se
crede în potențialul lui nelimitat, în posibilitatea lui de a se perfecționa continuu și de a
deveni stăpânul destinului său (amintiți-vă formula renascentistă: ”Omul este măsura
tuturor lucrurilor”).
- Admirația pentru antichitate (cultură, valori, principii etc.) În Antichitate iluminiștii
căutau argumentele propriilor idealuri. De fapt, această trăsătură a fost specifică și
clasicismului.
- Libera gândire: libertatea de a-ți exprima sincer și deschis propriile gânduri cu referire la
toate aspectele vieții: politice, sociale, ideologice, culturale, economice etc. și chiar de a
acționa pentru a le transpune în practică.
- Optimismul istoric: credința într-un viitor mai bun, în progres. Cu o precizare, iluminiștii
nu doar credeau într-un viitor mai bun, ci și acționau, au întreprins acțiuni concrete
pentru a-l construi.

Iluminismul și Evul Mediu

Iluminismul are multe rădăcini în Renaștere, dar se contrapune perioadei medievale, așa
cum lumina se contrapune întunericului, Evul Mediu deseori fiind calificat ca epocă a
obscurantismului (obscur = întunecat). Perioada medievală a fost receptată ca epocă a
fanatismului religios și a superstițiilor, a tiraniei, a ignoranței și a inculturii, toate acestea fiind
trăsături împotriva cărora Iluminismul a luptat.

În perioada Luminilor ideile progresiste au încetat să fie cunoscute doar de un grup îngust
de intelectuali și au început să fie răspândite în mase. În acest scop, a sporit considerabil volumul
editării cărților, broșurilor, pamfletelor, foilor volante prin care acestea erau răspândite și care
erau adresate marelui public cititor (tuturor, nu doar elitei). Ele au pregătit masele pentru
acceptarea noului, a schimbărilor care vor urma.
Punctul culminant al Iluminismului a fost Marea Revoluție Franceză care a început în anul
1789 și care a avut ca lozincă cuvintele: ”Libertate, egalitate, fraternitate”. În același an în
Franța a fost adoptată ”Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului” care a pus bazele
democrației moderne și unde de la bun început s-a afirmat că toți oamenii se nasc liberi și egali
în drepturi, iar drepturi naturale ale omului sunt: libertatea, proprietatea, dreptul la siguranță și la
rezistența la opresiune. În Articolul X este stipulat: ”Nimeni nu poate fi tras la răspundere
pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură ordinea publică
stabilită prin lege”. Articolul XI: „Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din
drepturile cele mai de preț ale omului; orice cetățean poate deci să vorbească, să scrie și să
tipărească liber, în afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de
folosirea abuzivă a acestei libertăți.” Această Declarație a inspirat un număr mare de texte
similare din diverse țări din Europa și America.
Iluminismul a fost anticipat de un avânt în dezvoltarea științelor. În acea perioadă deja erau
cunoscute descoperirile lui R. Descartes, G. Leibnitz, Th. Hobbes, I. Newton , B. Spinoza ș.a.
Toate acestea au eliberat și mai mult știința de sub influența religiei.
Mai mulți dintre iluminiști au fost materialiști, au afirmat superioritatea materiei. În opoziție
cu dogmele religioase și feudale despre originea divină a monarhiei și a puterii, au elaborat (sau
au dezvoltat în stil iluminist idei existente de mai demult) un șir de teorii raționale despre om și
despre societate.
Printre acestea:

- Deismul. Se află la intersecția dintre religie și filozofie. Iluminiștii afirmă că Dumnezeu

este Începutul, a creat lumea și omul, însă după aceasta s-a îndepărtat și a dat omului
libertatea de a-și construi singur destinul. În felul acesta, viața omului va fi așa cum o va
crea el singur. Atât succesele, cât și greșelile lui nu vor fi justificate prin implicarea
divină, ci doar prin el. Au împărtășit această concepție Voltaire, Rousseau.
- Dreptul natural: dacă Natura, care este inițială, i-a creat pe toți oamenii la fel (din punct
de vedere biologic), atunci și în viața socială cu toții trebuie să se bucure de aceleași
drepturi și aceleași libertăți. Deci, prin această teorie, în spirit iluminist, se afirmă
egalitatea tuturor oamenilor în drepturi.
- Omul natural: acesta este omul de la începuturile existenței lui pe pământ, omul din
epoca primitivă, considerată copilăria civilizației, atunci când era într-adevăr liber și egal
cu toți ceilalți, când îi erau caracteristice doar sentimente naturale, adică firești, precum
sinceritatea, bunătatea; când trăia în armonie cu natura. Autorul concepției: J.-J.
Rousseau.
- Omul social: este omul care a intrat în paradigma societății, inclusiv omul contemporan.
Acesta are un bagaj de cunoștințe cu mult mai mare în comparație cu cel natural, fapt ce-i
face viața mai comodă și mai sigură. E omul care s-a desprins de la natură și se consideră
stăpânul ei. A pierdut calitățile sale naturale, nu mai este liber și egal cu toți ceilalți, în
schimb, pe drumul civilizației și-a cultivat trăsături noi, precum, ipocrizia, invidia,
egoismul, mercantilismul, cinismul ș.a. Autorul concepției: J.-J. Rousseau.
- Mediul natural: este natura care încă nu a cunoscut rezultatele implicării omului și se
dezvoltă absolut liber, fără a fi influențată în vreun fel de om.
 Dacă aplicăm aceste teorii la personajul central al romanului lui D. Defoe, omul care după
un naufragiu, al cărui supraviețuitor a fost doar el, a locuit mai mulți ani singur pe o insulă
nepopulata, atunci Robinson este omul social care a nimerit într-un mediu natural. E omul social,
deoarece a ajuns pe insulă cu bagajul de cunoștințe al omului din secolul al XVIII-lea, pe care
acolo le-a pus în practică. De exemplu, el știa cum să dobândească focul, cum să gătească, cum
să cultive pământul și să îmblânzească animalele, cum să confecționeze unelte de muncă (chiar
dacă a luat multe lucruri de pe corabie), cum să coasă haine, cum să-și construiască o casă s.a.
Omul natural în roman e Vineri, pe care Robinson a început să-l civilizeze. Insula e mediu
natural, deoarece până la Robinson ea nu a fost populată. Chiar dacă uneori pe coastele ei veneau
sălbaticii ca să-și celebreze victoriile sângeroase, aceștia în nici un fel nu se implicau in
dezvoltarea ei.

- Contractul social: această teorie se află la intersecția dintre politică și filozofie. Se

afirmă că statul nu este o creație a lui Dumnezeu, ci o instituție socială, adică a fost creat
de oameni. De asemenea oamenii au fost acei care au ales pe cineva în fruntea statului:
monarhul cândva a fost ales din mai multe candidaturi. Din acest motiv, să fii rege nu
este doar un privilegiu, regele are și obligații față de oameni. Și dacă nu le onorează, el
poate fi destituit din funcție. În felul acesta, științific a fost argumentată posibilitatea
desființării monarhiei și instaurării democrației (adică, a puterii poporului, fapt care a fost
realizat puțin mai târziu, în timpul Marii Revoluții Franceze). Autor: J.-J. Rousseau.
- Monarhul luminat. Nu toți iluminiștii au fost adepți ai revoluției, unii dintre ei au crezut
într-o monarhie de tip iluminist. Monarhul luminat este monarhul înțelept, corect, care se
află in slujba întregii țări și nu doar a unui grup privilegiat al aristocraților, care asigură
tuturor drepturi naturale, care prin reforme sociale, economice ș.a. duce țara spre progres.
Au crezut în monarhie luminată Voltaire, D. Diderot.

Iluminismul a acordat o atenție deosebită educației și învățământului, considerându-le

condiții-cheie pentru iluminarea maselor, fapt care va putea asigura schimbarea spre bine,
progresul. Tema educației va deveni una din temele frecvente în literatura iluministă. O întâlnim
la Rousseau în romanul ”Emil sau despre educație”, la Voltaire în ”Candid sau optimismul”, la
Defoe în ”Robinson Crusoe”, la Swift în ”Călătoriile lui Gulliver” ș.a.

Raportul ”Literatură iluministă – literatură clasicistă”

1. Dacă clasicismul a elaborat reguli și a cerut respectarea lor categorică, atunci literatura
iluministă a permis o mai mare libertate scriitorului și, deci, cititorului.
2. Dacă clasicismul a cerut ca din ”natură” (realitate) să fie selectat doar frumosul, perfectul,
idealul, atunci literatura iluministă este mai aproape de trăsăturile obiective ale realității,
zugrăvind-o așa cum este ea, și cu aspectele ei pozitive, și cu cele negative, îmbinând urâtul
cu frumosul, comicul cu tragicul, sublimul cu grotescul.
3. Dacă clasicismul impune anumite valori, datoria supremă a fiecărui fiind considerată acea
față de stat (scopul principal al literaturii clasiciste fiind cel educativ, și anume educarea
cetățeanului), atunci literatura iluministă și în acest context nu impune reguli, oferind
cititorului libertatea de a-și alege singur prioritățile social-politice, chiar motivându-l să
acționeze și să lupte pentru a le realiza.
4. Si literatura clasicistă, și cea iluministă au promovat cultul rațiunii, însă felul cum înțeleg
rolul rațiunii nu este identic, sunt diferențe conceptuale.
5. Dacă clasicismul a neglijat romanul (deoarece acesta nu s-a dezvoltat în perioada clasică a
Antichității), atunci literatura iluministă, dimpotrivă, i-a dat prioritate. În secolul al XVIII-
lea, în comparație cu cel precedent, are loc reabilitarea romanului, acesta devenind una
dintre cele mai populare specii literare din perioada Luminilor (”Robinson Crusoe” de D.
Defoe, ”Călătoriile lui Gulliver” de J. Swift, ”Tom Jones” de H. Fielding, ”Candid sau
optimismul” de Voltaire, ”Iulia sau Noua Eloiză” de J.-J. Rousseau, ”Suferințele tânărului
Werther” de Goethe și multe altele)

Principalele fenomene literare (curente literare) din Iluminism sunt:

- Clasicismul iluminist,
- Realismul iluminist,
- Sentimentalismul.

Perioada de trecere de la concepția iluministă despre lume și om spre cea a romantismului

(secolul al XIX-lea), deci, perioada de anticipare a romantismului, s-a numit preromantism.