Sunteți pe pagina 1din 5

SENTIMENTALISMUL ÎN LITERATURA DIN SEC.

AL XVIII-LEA

Sentimentalismul apare în literatura engleză, dar puţin mai târziu se răspândeşte şi în alte
ţări.
Perioada de dezvoltare intensă: anii 50-60 din sec. al XVIII-lea.
Termenul „sentimentalism” se afirmă în cercurile literare după editarea romanului „O
călătorie sentimentală” de L. Sterne.

Premisele apariţiei:
1. De ordin social-ideologic şi economic:
La mijlocul sec. al XVIII-lea are loc înăsprirea contradicţiilor sociale, fapt ce duce spre
contestarea nu doar a privilegiilor nobiliare, ci şi a celor burgheze. Reprezentanţii intelectualităţii
au observat că, de fapt, unele metode de exploatare a ţăranului au fost înlocuite prin altele (acelea
ale feudalilor și ale aristocraților prin cele ale burgheziei), esenţa fenomenului rămânând aceiaşi.
În plan social-economic sentimentalismul apare ca reacţie negativă la revoluţia industrială
(atunci când munca manuală a fost înlocuită prin cea a mașinilor de producție), consecinţele
căreia au demonstrat caracterul antiuman al noilor relaţii sociale (omul a fost neglijat).
Principalul culpabil este considerat raţiunea (ea a inventat toate aceste mașini și nu s-a gândit în
ce situație va ajunge omul). Astfel, raţiunea a fost compromisă prin practica burgheză.
2. De ordin literar:
Este o reacţie recuperatoare faţă de cei aproape 200 de ani de dominaţie a clasicismului,
care prin caracterul normativ al doctrinei sale începe să fie conştientizat drept piedică în calea
dezvoltării libere a fanteziei scriitorului.

Raportul ”clasicism – sentimentalism”


 Dacă clasicismul pune accentul, în primul rând, pe raţiune, atunci sentimentalismul – pe
sentiment.
 Clasicismul lucrează cu tipurile umane, cu modelele universale, sentimentalismul acordă
atenţia principală caracterului unic, irepetabil al personalităţii umane.
 Clasicismul consideră valoare supremă statul, sentimentalismul – omul, interesele căruia
statul trebuie să le respecte.
 Clasicismul prezintă realitatea aşa cum aceasta ar trebui să fie, sentimentalismul este mai
aproape de caracteristicile ei reale, accentuând și pe trăsăturile ei negative.

Baza filozofică a sentimentalismului:


Este idealismul subiectiv, senzualismul (J. Locke). Se neagă existenţa materiei, afirmându-
se că toate obiectele lumii nu sunt altceva decât combinaţii de sentimente şi senzaţii, acestea
fiind unicul izvor de cunoaştere a lumii. În consecinţă, se pierde credinţa în posibilităţile raţiunii
de a înţelege, argumenta şi schimba lumea, se impune subiectivismul.

Sentimentalismul – curent literar în Iluminism


Chiar dacă Iluminismul mizează, în primul rând, pe raţiune, iar sentimentalismul – pe
sentiment, sentimentalismul continuă să fie un curent literar în Iluminism, deoarece:
1) Sentimentalismul, de fapt, nu atât neagă raţiunea, cât pune accentul principal pe
sentiment. Are loc schimbarea accentului: de pe raţiune, care acum începe să se asocieze cu
raţionalismul rece, pe sentimente, şi în primul rând, cele naturale.
Această particularitate se urmăreşte în opera lui L. Sterne, J.-J. Rousseau ş. a.
De exemplu, personajul central din romanul „O călătorie sentimentală” de Sterne, fiind un
erou sentimental (demonstrează o bogată lume interioară), în acelaşi timp, supune unei analize
precise, chiar sarcastice, toate faptele sale. Astfel, momentul sentimental coexistă cu cel raţional.
În acest roman se pot deja descoperi germenii ironiei romantice – caracteristică fundamentală în
romantism.
La Rousseau cultul sentimentului se manifestă nu atât prin negarea raţiunii, cât printr-un
interes mai accentuat faţă de personalitatea umană. Prin Iulia (romanul „Iulia sau Noua Eloiză”)
autorul chiar încearcă să propună o variantă de control raţional al sentimentelor, presupunând că
omul poate fi fericit, conştientizând că şi-a îndeplinit datoria: de exemplu, atunci când Iulia, o
tânără aristocrată, cedând insistenței părinților, se căsătorește cu persoana pe care i-au ales-o ei,
care e de viță nobilă dar de vârsta tatălui ei, și nu cu bărbatul pe care îl iubește, dar care nu e
aristocrat. După aceasta soții locuiesc la o moșie și s-ar părea că sunt fericiți, au copii. Totuşi,
finalul operei, moartea Iuliei în împrejurări confuze (s-a înecat, fără ca să se știe exact, a fost un
accident sau s-a sinucis) şi scrisoarea descoperită de unde se vede că nu a încetat să-l iubească pe
cel dintâi, pune la îndoială teza susnumită: da, datoria, într-adevăr, este morală, dar nu
întotdeauna este naturală (îndeplinindu-ți datoria, uneori poți merge împotriva propriei naturi, a
propriului suflet).
2) Ca şi iluminismul, sentimentalismul a contestat privilegiile nobiliare, afirmând valoarea
omului simplu.
3) Sentimentalismul încă nu a pierdut optimismul istoric, specific iluminismului.
4) Şi Iluminismul, şi sentimentalismul se supun unor anumite norme, însă se schimbă
conţinutul acestora: dacă pentru iluminism normă este raţiunea, atunci pentru sentimentalism –
sentimentul.
În concluzie, și Iluminismul, și sentimentalismul, au aceleași idealuri, urmăresc aceeași
tematică și problematică, însă prin intermediul diverselor metode: Iluminismul – apelând mai
mult la rațiune, sentimentalismul – la sentimente.

Concepţia despre om
1) Valoare supremă se acordă omului simplu. Descoperirea principală a sentimentalismului
este bogăţia lumii spirituale a omului simplu. În personajul literar cititorul se redescoperă pe
sine, deci, se identifică cu acesta. Astfel, pentru prima dată literatura se apropie atât de mult de
cititorul democratic.
2) Nu se lucrează cu caracterul general-uman, ci cu individualitatea luată aparte, cu
caracterul irepetabil, inconfundabil al fiecărui om.
3) Chiar dacă critica literară nu acceptă divizarea categorică a personajelor operei artistice
în pozitive şi negative, considerând-o prea superficială, în sentimentalism acest moment încă se
urmăreşte. Personajele sunt bine evidenţiate ca fiind pozitive şi negative. Primii sunt cei care
suferă, ceilalţi – cei care cauzează suferinţele. Primii sunt sensibili, sentimentali, oneşti, virtuoşi,
ceilalţi – raţionali, calculaţi, aroganţi, pedanţi. Primii, de regulă, sunt reprezentanţi ai păturilor
sociale democratice, oamenii simpli (mica burghezie), ceilalţi – reprezentanţi ai nobilimii, ai
puterii, birocraţii de toate rangurile.
4) Lumea lăuntrică a personajului, în mare măsură, este determinată de ambianţa socială.
De fapt, se porneşte de negarea acesteia, deoarece este receptată drept pericol pentru integritatea
şi puritatea spirituală.
De exemplu, Werther din romanul „Suferinţele tânărului Werther” de Goethe nu-şi poate
găsi locul său în societate: aspiră spre lumea aristocraţilor, care nu-l acceptă, fiind nevoit să se
afle printre birocraţii, pe care-i detestă. Astfel, se aprofundează tragedia singurătăţii. Tânărul
încearcă să evadeze, să-şi motiveze existenţa prin:
- legăturile cu natura, cu oamenii simpli;
- artă (literatură, pictură);
- dragoste.
Însă nici una dintre aceste posibilităţi nu-i aduce salvarea. În final Werther se sinucide.
(Curiozitate: când a fost scris, acest roman s-a bucurat de o popularitate extraordinară în întreaga
Europă, foarte mulți tineri s-au identificat cu personalul central, Werther. S-a ajuns până la aceia
că au vrut să-l urmeze până la sfârșit. Din acest motiv, în acea perioadă în mai multe țări
europene s-a înregistrat o epidemie de sinucideri ale tinerilor. Goethe s-a văzut nevoit să scrie o
scrisoare publică prin care să accentueze că istoria lui Werther nu trebuie să servească ca model,
ea nu trebuie urmată)
5) Sentimentalismul se pronunţă împotriva ierarhiei umane, create în baza diferenţelor
sociale, materiale etc., considerând că, chiar dacă ar trebui să existe o diferenţiere în acest
context, aceasta să fie efectuată după criteriul sentimental. Astfel, oamenii vor fi divizaţi în cei
care posedă sentimente şi cei care sunt lipsiți de ele.
6) În istoria literaturii sentimentalismul descoperă noi aspecte de prezentare a
personalităţii. Se afirmă că esenţa caracterului uman o constituie nu doar particularităţile deja
stabilite, precise, sedimentate, ci şi acelea în proces de apariţie, acelea care apar nemotivat,
spontan, neaşteptat. Deci, în caracterul uman întotdeauna există un potenţial nedescoperit
deocamdată, acesta fiind inepuizabil.
7) Momentul inovator în sentimentalism l-a constituit nu doar evocarea sentimentelor, ci şi
promovarea unei noi concepţii despre om: acesta începe să fie apreciat în funcţie de potenţialul
său spiritual, om adevărat fiind considerat doar acela care posedă sentimente sincere şi
profunde.

Coordonate ale sentimentului


- se consideră că sentimentul este principala metodă de cunoaştere. Prin intermediul
sentimentelor personalitatea nu doar cunoaşte mai bine realitatea înconjurătoare, ci şi se
autodefineşte (maxima lui Descartes este modificată în: „simt, deci exist”).
- sentimentul este şi principalul criteriu uman (om adevărat este doar cel sentimental) şi
principalul criteriu valoric (doar cel ce posedă sentimente poate crea valori autentice, poate
înţelege ce este bine şi ce este rău).
- omul nu trebuie să se limiteze la sentimentele pe care le posedă, ci să-şi cultive
permanent sentimente noi.
- importanţă şi valoare au nu doar sentimentele clare, precise, ci şi nuanţele, simbiozele,
trecerile de la un sentiment la altul
- sentimentul este considerat şi una dintre metodele principale de solidarizare a oamenilor:
doar acela care posedă sentimente poate aprecia la justa lor valoare bucuriile şi suferinţele
celorlalţi. Sentimentul, însă, duce şi la individualizarea personalităţii. Acest aparent dezacord
(solidarizare – individualizare) în esenţă nu reprezintă o contradicţie, ci scoate în evidenţă
caracterul ambivalent, eterogen al sentimentului.

Concepţia despre natură


În sentimentalism peisajul încetează să fie doar locul sau doar fundalul acţiunii,
transformându-se în participant nemijlocit la acţiune, capătă dimensiuni spirituale. Sentimental
este considerat omul care simte natura, care-şi poate sincroniza sentimentele cu anumite stări ale
naturii, care este dependent de acestea. Se apreciază îndeosebi sentimentele naturale, fireşti.
Se apelează, în primul rând, la natura iniţială, inepuizabilă în manifestări, la cea care nu a
suportat consecinţele de intervenţie a voinţei umane; natura liberă (inclusiv şi cea rustică,
patriarhală), în contradicţie cu societatea contemporană falsă, vicioasă, cu valori relative
Anume în această ordine de idei se evidenţiază conflictul principal al
sentimentalismului: acel dintre natură şi civilizaţie, dintre ceea ce este natural, adică, firesc,
liber (inclusiv şi sentimentele) şi ceea ce se impune, ce este artificial, obligatoriu. Şi din aceste
considerente în scrierile sale filozofice J.-J. Rousseau a criticat civilizaţia, susţinând că, din
perspectivă morală, progresul ştiinţei şi al tehnicii l-a îndepărtat pe om de esenţa sa, de origini,
de natura sa, i-a distrus sentimentele iniţiale. Acest conflict se urmăreşte în romanele „Iulia sau
Noua Eloiză” de Rousseau, „Suferinţele tânărului Werther” de Goethe ş. a.

Concepţia despre timp


In sentimentalism timpul nu mai este cronologic, succesiv, echilibrat şi proporţional; are
capacitatea de a se dilata şi comprima. Astfel, de exemplu, mari perioade de timp (luni, ani), care
nu au lăsat nici o urmă în sufletul eroului liric, pot doar să se amintească printr-o frază, sau în
genere să se neglijeze, în timp ce perioade mai mici (zile, chiar clipe), care, însă, au lăsat urme
adânci în suflet, sunt descrise cu lux de detalii psihologice pe parcursul a zeci de pagini. Deci,
timpul îşi pierde suportul obiectiv, transformându-se într-o durată interioară.

Tehnici artistice
- nararea de la persoana I, fapt ce presupune autoexprimare, motive de spovedanie; -
scoaterea în evidenţă a celor mai tainice unghere ale conştiinţei agitate şi contradictorii.
- limbaj emoţional, expresiv, afectiv, uneori până la hiperbolizare: exces de lacrimi şi
trăiri afective. Eroii permanent suferă, deseori îşi pierd cunoştinţa, se sinucid.
- accentuarea interesului faţă de persoana autorului. In consecinţă, eroul liric şi autorul
deseori coincid, se suprapun.
- genurile şi speciile literare cultivate:
a) genul epic: romanul epistolar, romanul psihologic. b) genul liric: idila, elegia.

Varianta germană a sentimentalismului este mişcarea „Furtună şi avânt” (Sturm und Drang).