Carte Economie Monetara ID

Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti
Facultatea de Ştiinţe Economice
Învăţământ la Distanţă
Monedă
Conf. univ. dr. Madalina Radoi

Introducere
Manualul de Monedă se adresează în special studenţilor din anul II, din cadrul programului de
studii Contabilitate si Informatica de gestiune, forma de învaţamânt la distanţă, constituind un suport
de studiu al problematicii monetare.
Prezentul manual prezintă o analiză a problemelor referitoare la monedă – funcţiile sale şi
evoluţia monedei, organizarea monetară şi funcţionarea sistemelor monetare, până la apariţia şi
dezvoltarea monedei euro şi a spaţiului monetar european.
Structurat în funcţie de cerinţele programelor de studiu ale cursanţilor din domeniul bancar,
acest manual prezintă, pe lângă problemele teoretice, şi o serie de aplicaţii şi teste de verificare a
cunoştinţelor, în vederea pregătirii studenţilor.
Suportul de curs este structurat conform standardelor şi procedurilor care se adresează învăţării
individuale din programele de studiu ID. Parcurgerea acestui manual va asigura reţinerea
informaţiilor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea problemelor de
specialitate.
Obiectivele cursului
Parcurgerea cursului de „Monedă” are ca obiectiv însuşirea de către studenţi a

noţiunilor generale şi a limbajului specific pieţei monetare, precum şi dobândirea unei
viziuni de ansamblu asupra teoriei şi practicii specifice domeniului financiar - bancar.
În urma aprofundării conţinutului acestui curs, studenţii vor înţelege
mecanismele pieţei financiar – monetare, vor putea explica şi interpreta indicatori din
domeniul monetar şi al creditării bancare şi vor dobândi capacitatea de a utiliza
noţiunile şi cunoştinţele specifice domeniului financiar - monetar.
Competenţe conferite
În urma parcurgerii acestui curs, studentul va fi capabil:

 să utilizeze adecvat conceptele, teoriile şi instrumentele de natură
financiar - monetară;
 să interpreteze date şi informaţii financiar - monetare;
 să definească în mod corect, în limbaj economic, noţiunile fundamentale
din domeniul monetar;
 să explice şi să rezolve o serie de probleme specifice domeniului monetar;
 să efectueze o serie de activităţi de bază în cadrul unei instituţii de credit.
Resurse şi mijloace de lucru

Pentru dobândirea competenţelor specifice oferite de frecventarea cursului
„Monedă” este necesară aprofundarea informaţiilor prezentate în acest manual şi
rezolvarea testelor prezentate la finalul fiecărei unităţi de învăţare. Parcurgerea testelor
de evaluare a cunoştinţelor şi rezolvarea acestora poate implica utilizarea
calculatoarelor portabile şi a PC-urilor, având instalat pachetul software Microsoft
Office.
Structura cursului
Cursul de Monedă este structurat în 10 unităţi de învăţare. În primele trei unităţi

de învăţare sunt prezentate conceptele şi elementele fundamentale referitoare la
monedă şi masa monetară. Veţi afla din primele unităţi de învăţare modul în care a
evoluat moneda şi cum este organizat un sistem monetar.
Informaţiile referitoare la cooperarea monetară în cadrul sistemelor monetare
internaţionale sunt prezentate în următoarele patru unităţi de învăţare. Astfel, unitatea
de învăţare nr. 4 prezintă formarea primului sistem monetar internaţional, în 1944, la
Bretton Woods, detaliile privind instituţiile prin intermediul cărora funcţionează
cooperarea monetară şi moneda scripturală internaţională, DST, fiind cuprinse în
unităţile de învăţare nr.5 şi nr.6. Unitatile de invatare 7 si 8 cuprind informatii privind
sistemul monetar european si utilizarile monedei EURO.
În prezent, creditul şi dobânda reprezintă elemente de bază în funcţionarea unei
economii, fiind tratate în unitatea de învăţare nr. 9. De asemenea, aceasta unitate de
învăţare prezintă caracteristicile si tipurile de carduri.
În final, unitatea de învăţare nr. 10 familiarizează studentul cu noţiunile de
inflaţie şi deflaţie.
Fiecare unitate de învăţare cuprinde: obiective, aspecte teoretice privind
tematica unităţii de învăţare respective, exemple, teste de autoevaluare precum şi
probleme propuse spre discuţie şi rezolvare.
Pentru obţinerea a 20% din nota finală sunt indicate cele doua teme de control,
prima după unitatea de învăţare nr. 2, iar a doua plasată la nivelul unităţii de învăţare
nr. 9 a căror rezolvare este obligatorie.
Temele de control vor fi transmise tutorelui prin intermediul platformei eLis sau
va fi predat (tiparit pe hârtie) tutorelui sau coordonatorului în ziua întâlnirii tutoriale.
Cerinţe preliminare
Parcurgerea materiei „Monedă” nu se bazează pe studiul aprofundat al unei

discipline anterioare. Se presupune că studentul din anul II de studii deţine un anumit
bagaj de cunoştinţe economice.
Pe baza cunoştinţelor dobândite prin parcurgerea cursului de Monedă se vor
dezvolta informaţiile care vor fi furnizate în cadrul disciplinei Relaţii monetar –
financiare internaţionale.
Durata medie de studiu individual
Parcurgerea unităţilor de învăţare şi rezolvarea problemelor propuse în scopul

fixării cunoştinţelor necesită în medie 2-3 ore pentru fiecare unitate.
Evaluarea
Evaluarea se face pe baza celor două teme de control şi a unui examen sub
formă de test grilă pentru verificarea cunoştintelor teoretice. Lucrările practice, testele
şi temele de control vor avea o pondere de 20% în nota finală, iar restul de 80%
reprezintă nota la examenul sub forma testului grilă de verificare a cunoştinţelor.
Cuprins
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 - MONEDA ŞI ROLUL SAU IN ECONOMIE ....................9

1.1 Introducere............................................................................................................................ 9
1.2 Obiectivele unităţii de învăţare .............................................................................................. 9
1.3 Conceptul de monedă ............................................................................................................ 9
1.4 Funcţiile monedei ................................................................................................................ 11
1.5 Caracteristicile monedei ..................................................................................................... 164
1.6 Aparitia monedei şi clasificarea semnelor monetare ............................................................. 16
1.7 Puterea de cumpărare a monedei .......................................................................................... 19
1.8 Rezumat ............................................................................................................................ 223
1.9 Test de autoevaluare a cunoştinţelor ..................................................................................... 23
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 – MASA MONETARĂ ŞI AGREGATELE

MONETARE..............................................................................................................................25
2.1.Introducere .......................................................................................................................... 25
2.2.Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................. 25
2.3. Masa monetară şi structura acesteia..................................................................................... 26
2.4. Indicatori şi agregate monetare ......................................................................................... 269
2.5 Contrapartidele masei monetare ........................................................................................... 32
2.6 Circulatia monetară ............................................................................................................ 324
2.7 Masa monetară in Romania ................................................................................................ 327
2.8 Rezumat .............................................................................................................................. 38
2.10 Temă de control ................................................................................................................. 40
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. ORGANIZAREA MONETARĂ. SISTEME MONETARE

NAŢIONALE .......................................................................................................................... 41
3.1.Introducere .......................................................................................................................... 41
3.3 Conceptul de sistem monetar national si elementele sale specifice ....................................... 41
3.4 Tipuri de sisteme monetare .................................................................................................. 46
3.5 Reglementarea emisiunii de monedă .................................................................................... 50
3.6 Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb .................................................................. 502
3.7 Rezumat .............................................................................................................................. 55
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 – SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL (SMI) .... 58

4.1.Introducere .......................................................................................................................... 58
4.3 Evolutii premergătoare si realizari........................................................................................ 58
4.4 Crearea SMI ...................................................................................................................... 589
4.5 Principii de functionare ale SMI ........................................................................................... 61
4.6 Prabusirea sistemului monetar de la Bretton Woods ............................................................. 62
4.7 Rezumat .............................................................................................................................. 64
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 - REFORMA SMI .............................................................. 67

5.1.Introducere .......................................................................................................................... 67
5.3. Reforma SMI ...................................................................................................................... 67
5.4 Functionarea SMI actual ................................................................................................... 619
5.5 Drepturile speciale de tragere (DST) şi rolul lor in cadrul SMI .......................................... 731
5.6 Funcţiile şi utilizarea DST................................................................................................... 74
5.7 Rezumat .............................................................................................................................. 75

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 – INSTITUŢIILE MONETARE SI DE CREDIT ALE

SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL .................................................................. 78
6.1.Introducere .......................................................................................................................... 78
6.3 Fondul Monetar International (FMI) .................................................................................... 79
6.4 Functiile FMI ....................................................................................................................... 81
6.5 Rezumat.............................................................................................................................. 85
6.6 Test de autoevaluare a cunoştinţelor .................................................................................... 85
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 – SISTEMUL MONETAR EUROPEAN (SME).. ............. 88

7.1 Introducere.......................................................................................................................... 88
7.2 Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................ 88
7.3 Etapele premergătoare ale SME ........................................................................................... 88
7. 4 Crearea Sistemului Monetar European. Principii şi funcţionare. .......................................... 90
7.5. Rezumat.............................................................................................................................. 92
7.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor .................................................................................... 93
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 – INTEGRAREA MONETARA EUROPEANĂ ............... 95

8.1 Introducere.......................................................................................................................... 95
8.2 Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................ 95
8.3 Integrarea monetară europeană ............................................................................................ 96
8.4 Moneda EURO şi utilizarile sale ....................................................................................... 102
8.5. Rezumat............................................................................................................................ 104
8.8. Test de autoevaluare a cunoştinţelor .................................................................................. 105
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 - CREDITUL ŞI DOBÂNDA. CARDUL......................... 107

9.1 Introducere................................................................................................................... 1079.2 Obiectiv
9.3 Conceptul si rolul creditului ............................................................................................... 106

9.4 Funcţiile şi trăsăturile creditului ........................................................................................ 108
9.5 Formele creditului ............................................................................................................. 113
9.6 Dobânda şi factorii determinanti ai ratei de dobândă. ........................................................ 119
9.7 Formele dobânzii. Calculul dobânzii. ................................................................................ 122
9.8 Definitia şi caracteristicile cardurilor ................................................................................. 131
9.9 Tipuri de carduri ................................................................................................................ 132
9.10. Rezumat .......................................................................................................................... 135
9.11. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................................................................ 138
9.12 Temă de control ............................................................................................................... 139
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10 –ECHILIBRUL MONETAR ŞI INFLAŢIA...................140

10.1 Introducere....................................................................................................................... 140
10.2 Obiectivele unităţii de învăţare ......................................................................................... 140
10.3 Echilibrul monetar ........................................................................................................... 141
10.4 Concept, forme şi cauzele inflaţiei ................................................................................. 144
10.5 Efectele economice şi sociale ale inflaţiei........................................................................ 149
10.6 Politicile de combatere a inflaţiei .................................................................................... 151
10.7 Deflaţia ........................................................................................................................... 152
10.8 Rezumat .......................................................................................................................... 153
10.9 Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................................................................. 154
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 – MONEDA ŞI ROLUL SAU IN ECONOMIE

Cuprins
1.1 Introducere
1.2 Obiectivele unităţii de învăţare
1.3 Conceptul de monedă
1.4 Funcţiile monedei
1.5 Caracteristicile monedei
1.6 Aparitia monedei şi clasificarea semnelor monetare
1.7 Puterea de cumpărare a monedei
1.8 Rezumat
1.9 Test de autoevaluare
1.1 Introducere
În unitatea de învăţare 1 se prezintă noţiunile fundamentale referitoare la monede

şi se face o prezentare a caracteristicilor monedei şi a evoluţiei acesteia. De asemenea,
sunt oferite informaţiile de bază privind funcţiile îndeplinite de monede în cadrul
economiei.
În urma studierii acestei unităţi de învăţare veţi fi capabil:

 să înţelegeţi modul de manifestare a funcţiilor monedei;
 să identificaţi diferite tipuri de monede, în funcţie de caracteristicile
acestora;
 să realizaţi o clasificare a semnelor monetare, având în vedere diverse
criterii, de la forma de existenţă a monedelor, până la capacitatea
liberatorie a acestora;
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
1.3 Conceptul de monedă

Moneda are şi a avut de-a lungul secolelor o contribuţie extraordinară în
funcţionarea şi dezvoltarea economiei tuturor popoarelor, fiind una din preocupările
principale ale întreprinderilor şi consumatorilor.
00:00 Apariţia monedei este rezultatul dezvoltării producţiei şi schimbului, cu care a
evoluat paralel şi neîntrerupt.
Economia modernă nu poate fi despărţită de monedă, aceasta din urmă
aflându-se în centrul vieţii economice; ambele condiţionându-şi reciproc existenţa şi
dezvoltarea. De altfel, moneda a devenit indispensabilă în relaţiile dintre oameni,
dintre organizaţiile lor, dintre state şi popoare, reprezentând prin funcţiunile şi
stabilitatea sa “cheia de boltă”1 a pilonilor sistemului capitalist.
Moneda este expresia unor situaţii şi imperative economice (producţie, schimb,
comerţ internaţional etc.), dar ea este, totodată, şi o expresie a suveranităţii, a voinţei
statului al cărei gir îl poartă şi al cărui control îl acceptă.
Problema actuală a banilor este cea a legăturilor acestora cu viaţa economică, a
influenţei şi remediilor pe care intervenţiile lor le pot determina, a limitelor posibile în
care se solicită prezenţa lor, a relaţiilor cu centrele de putere economică şi politică, cu
statul, cu societatea.2
Dicţionarul Larousse defineşte moneda ca „piesa de metal, emisă de autoritatea
suverană, pentru a servi ca mijloc de schimb”.
Banii reprezintă echivalentul general al valorii mărfurilor, fiind atât monedă de
metal, cât şi de hârtie şi sunt utilizaţi ca mijloc de schimb şi de plată. Deci noţiunea de
bani este mai cuprinzătoare decât cea de monedă, ea incluzând toate tipurile de
monedă: monedă materială (de metal sau hârtie) şi monedă scripturală, inclusiv
moneda electronică.
O definiţie generală a monedei a fost dată de V. Jinga3, potrivit căreia:
„aceasta reprezintă un instrument-etalon legal de plată pentru facilitarea
schimburilor, pentru acumulări şi stingerea obligaţiilor, măsurător general de
valori care se bucură de încrederea publică, şi poartă girul statului şi care, atunci
când moneda este confecţionată din metal preţios, îi garantează greutatea şi
titlul.”
Costin Kiriţescu defineşte banii: “un instrument social, o formă particulară
imediat mobilizabilă a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a
puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul
social al ţării emitente”.4
Pentru a complica conceptul de monedă, s-a făcut şi deosebirea între ban şi
monedă, considerându-se primul ca “ceva” concret, iar moneda ca “ceva” abstract, în
acelaşi proces de circulaţie a aceloraşi bunuri; plăţile făcute în numerar nu ar suprima
“moneda” ca instrument de măsurare a valorii, dar ar presupune înlăturarea “banului”
ca instrument de schimb.
Moneda este definită cel mai adesea prin analiza funcţiilor sale; este vorba
00:05 de o definire funcţională (numită şi tranzacţională) pentru a arăta la ce foloseşte
moneda.
În acest sens, moneda este un instrument de tranzacţionare, etalon al valorii şi
este folosită drept instrument de rezervă a valorii. Din acest punct de vedere, orice bun
care îndeplineşte aceste funcţii este monedă.
De asemenea, moneda se poate defini prin analiza indicatorilor şi agregatelor
monetare, definirea statistică, ce oferă prilejul formulării a două definiţii ale monedei,
în sens restrâns şi în sens larg.
Moneda, în sens restrâns, cuprinde numerarul, depozitele la vedere şi cecurile
de călătorie.
Moneda, în sens larg, cuprinde şi alte active cvasimonetare reprezentând
ansamblul mijloacelor de plată general acceptate în schimbul de bunuri şi servicii sau
1
V. Jinga , Moneda şi problemele ei contemporane, vol. I, Editura Dacia, Cluj – Napoca,1981, p.235;
2
Idem
3
V. Jinga, op.cit., p.235;
4
C. Kiriţescu, Moneda- Mica enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.63;
în reglarea unei datorii.
În prezent, termenul de monedă se foloseşte în sens larg, cuprinzând şi bilete de
bancă şi bani de cont şi, astfel, noţiunile de bani şi monedă pot fi considerate ca fiind
similare, ceea ce conduce la similitudinea dintre circulaţia monetară şi circulaţia
bănească.
Abordarea formală5oferă o viziune mai concretă a fenomenului monetar prin
identificarea formelor monedei şi a definiţiilor oficiale.
O altă abordare a definiţiei monedei îşi propune să descrie caracteristicile
monedei considerată un activ financiar care poate fi deţinut, schimbat, împrumutat,
conservat, ordonate după importanţa lor6.
Din cele prezentate mai sus, se poate spune că definirea monedei se poate face
atât într-o manieră directă prin relevarea conţinutului său, cât şi într-o manieră
indirectă, prin evidenţierea funcţiilor sale.
Într-o definire extensivă7 moneda este constituită din ansamblul mijloacelor de
plată direct – utilizabile pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii adică,
ansamblul de active acceptate pentru a regla datoriile generate de schimbul de
mărfuri.
Pentru a fi acceptată de către toţi agenţii economici valoarea monedei trebuie să
se bazeze pe încrederea celor care o vor deţine, încredere circumscrisă unei anumite
00:10 comunităţi naţionale sau internaţionale.
Prezentaţi elementele principale care fac diferenţa între bani şi monede.

...........................................................................................................
...........................................................................................................
1.4 Funcţiile monedei

Aflându-se în centrul vieţii economice şi sociale, moneda sub toate formele sale
00:15 reprezintă un instrument de utilitate permanentă pentru toţi agenţii economici.
Unii cercetători atribuie monedei însuşirile de a reprezenta şi a măsura orice
valoare ajungând la concluzia că orice marfă poate fi monedă. Alţii neagă calitatea de
marfă a monedei atribuindu-i numai însuşiri subiective, definind-o ca o convenţie
socială, artificială.
A treia categorie de teoreticieni prezintă moneda într-o dublă accepţiune: atât ca
marfă cu însuşiri intrinsece deosebite şi având o existenţă obiectivă, cât şi ca o creanţă
asupra emitentului sau a economiei, un semn al monedei marfă, o expresie a voinţei
oamenilor.
Moneda marfă şi-a pierdut definitiv locul în mecanismele monetare, dezvoltarea
vieţii economice dând câştig de cauză şi rol preponderent monedei semn, aceasta fiind
în prezent forma de existenţă a monedei.
Moneda semn apare în această calitate ca un bun indirect reprezentând un drept
de creanţă. Utilitatea sa nefiind directă trebuie căutată în utilitatea bunurilor şi
5
Teodora Barbu, N. Dardac, Monedă şi politici monetare, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2005, p.9;
6
Gh. Manolescu , Moneda şi politicile monetare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p.18;
7
C . Kiriţescu,op.cit., p. 266.
serviciilor ce pot fi achiziţionate cu ajutorul monedei.
Indiferent de accepţiunea dată monedei, există o apreciere generală potrivit căreia
ea îndeplineşte mai multe funcţii precum:
1. Funcţia de etalon al valorii (sau de standard) – este cea mai importantă

funcţie a banilor, pentru că permite exprimarea valorii bunurilor economice în termeni
monetari şi efectuarea de comparaţii între preţurile diferitelor bunuri şi servicii.
Etalonul valorii este inconstant, adică moneda (sau banii) cu care se măsoară
valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor şi raporturile de echivalenţă dintre acestea
poate varia de-a lungul unei perioade de timp. În acest scop se utilizează puterea de
cumpărare, aflată în raport invers – proporţional cu modificarea preţurilor (pe măsură
ce cresc preţurile, puterea de cumpărare a monedei, în care sunt exprimate preţurile
respective, scade).
O altă trăsătură a monedei (în afară de variabilitate sau inconstanţă) este
indispensabilitatea. Aceasta înseamnă că moneda este necesară fiecărui individ pentru
obţinerea bunurilor şi serviciilor de care are nevoie.
2. Funcţia de unitate de cont

Toate bunurile şi serviciile din economie sunt evaluate din punct de vedere
monetar prin preţuri şi având o valoare, ele pot fi înregistrate în contabilitate. Astfel,
moneda îndeplineşte funcţia de unitate de cont. Această funcţie poate fi îndeplinită de
monedă şi fără existenţa ei fizică, aşa cum este cazul DST. (DST este o unitate de cont,
creată în 1969 de FMI ca activ de rezervă al băncilor centrale implicate în finanţarea
internaţională. Este o monedă – coş, care iniţial a fost alcătuită din 16 monede, iar din
1981 până în 2002 din 5 monede: dolar american, marcă germană, franc francez, liră
sterlină şi yen japonez. Practic, DST, deşi există ca unitate de cont nu poate exista ca
mijloc de plată decât în relaţiile Fondului Monetar Internaţional cu ţările membre.
3. Funcţia de mijloc de plată (de schimb)

Moneda este cea care realizează separarea schimbului marfă contra marfă în
două operaţiuni distincte:
 o operaţiune de vânzare, care presupune un flux real contra unui flux
monetar şi care permite obţinerea de monedă.
 o operaţiune de cumpărare, care presupune utilizarea banilor pentru
obţinerea bunurilor reale.
De-a lungul timpului au existat mai multe produse care s-au impus ca monedă:
mirodenii, bijuterii, ceai etc. În prezent, mijlocul de plată recunoscut de toţi
participanţii la piaţă îl constituie banii, sub forma bancnotelor, monedelor metalice şi
banilor de cont sau scripturali.
4. Funcţia de rezervă a valorii (mijloc de tezaurizare)

Moneda este mijloc de tezaurizare datorită gradului său ridicat de lichiditate.
Să ne reamintim...
Lichiditatea este capacitatea anumitor active de a fi transformate în monedă (în

bani), într-un interval de timp cât mai scurt şi cu costuri cât mai mici.
Moneda are cel mai mare grad de lichiditate comparativ cu celelalte active şi
de aceea, persoanele fizice şi juridice constituie rezerve, fie în numerar, fie în monedă
scripturală. Dar există şi situaţii în care moneda nu reprezintă o rezervă efectivă a
valorii. Astfel, în perioadele cu inflaţie ridicată valoarea nominală a plasamentelor
efectuate nu reprezintă valoarea reală a acestora, iar rata dobânzii nu compensează
decât parţial pierderea de valoare generată de inflaţie.
În afară de lichiditate, moneda are avantajul de a conserva puterea de
cumpărare pe termen scurt mult mai bine decât un bun sau un titlu care se poate
devaloriza în orice moment.
5. Funcţia de standard al plăţilor amânate – se manifestă prin rolul

îndeplinit de monedă în exprimarea valorii contractelor pe termen lung, ceea ce
înseamnă că se poate stabili în prezent suma ce urmează a fi încasată / plătită la un
moment în viitor.
În prezent, iau o tot mai mare amploare tranzacţiile la termen încheiate pe
pieţele financiare naţionale şi internaţionale, ceea ce constituie un bun prilej de
manifestare a funcţiei deţinute de monedă, aceea de standard al plăţilor viitoare.
00:40
Prezentaţi avantajele utilizării în prezent a monedei ca mijloc de plată şi deschimb

...........................................................................................................
...........................................................................................................
Alte functii ale monedei

Mulţii specialişti disting ca funcţii ale monedei funcţia de mijloc de plată,
funcţia de standard al plăţilor amânate şi bază a creditului. Prin aceste funcţii
îndeplinite de monedă se evidenţiază rolul său în stingerea datoriilor care nu sunt
legate direct de schimbul de mărfuri (impozite, taxe), în exprimarea valorii datoriilor
pe termen lung, precum şi rambursarea creditelor bancare.
În alte lucrări de specialitate8 sunt sugerate şi alte funcţii ale banilor:
- Mijloc de realizare a tranzacţiilor unilaterale – nu toate plăţile implică
tranzacţii în două sensuri. Exemple de plăţi unilaterale pot fi: plata impozitelor, a
donaţiilor sau actelor de caritate.
- Mijloc de influenţare a activităţii economice – evoluţia masei monetare
într-o economie poate influenţa producţia, preţurile, utilizarea forţei de muncă.
Majorarea sau scăderea masei monetare afectează puterea de cumpărare, producţia sau
furnizarea de bunuri şi servicii. De asemenea, există o legătură directă între masa
monetară şi inflaţie.
- Simbol al bogăţiei şi puterii economice – în acest sens, banii reprezintă
obiect de studiu nu numai pentru economie, ci şi pentru alte ştiinţe sociale, cum sunt
8
L.C. Ionescu- coordonator, Economia şi rolul băncilor, vol I, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 160.
sociologia şi politologia.
Funcţiile monedei pot fi privite şi din punct de vedere al importanţei lor, ca
funcţii de bază şi funcţii derivate.
Din funcţia de bază a monedei, cea de etalon a valorii, rezultă funcţia de unitate
de cont, prin care bunurile din economie sunt evaluate din punct de vedere monetar,
prin preţuri, ceea ce face posibilă realizarea de înregistrări contabile şi efectuarea de
analize financiare.
Îndeplinind funcţia de unitate de cont, moneda permite realizarea de
comparaţii în timp şi cuantificarea valorii adăugate în cadrul activităţii economice.
Funcţia de unitate de cont, poate fi îndeplinită de monedă, fără existenţa fizică
a acesteia. Asemenea cazuri se manifestă atunci când preţul unor bunuri şi servicii este
exprimat într-o altă monedă ce aparţine fie unei alte perioade de timp, fie altei ţări.
Un exemplu îl reprezintă unitatea de cont, denumită DST (Drepturi Speciale de
Tragere) care a fost creată în 1970, de către FMI ca activ de rezervă al băncilor
centrale, antrenate în procesul finanţării internaţionale sau moneda europeană Euro.
Manifestarea monedei ca unitate de cont şi standard al plăţilor viitoare derivă
din funcţiile de bază, cea de etalon al valorii şi cea de mijloc de plată şi de schimb.
Împreună, aceste funcţii fac procesul de schimb mult mai uşor şi eficient,
comparativ cu cel practicat în economiile nemonetare, conducând, astfel, la creşterea
eficienţei întregii activităţi economice.
Un alt aspect care trebuie menţionat şi care vizează în special şi economiile
în tranziţie, este cel al valutizării.
În economia de piaţă, moneda îndeplineşte funcţiile clasice de mijloc de schimb,
unitate de cont şi standard sau măsură a valorii. Capacitatea monedei de a îndeplini
aceste funcţii este limitată în condiţiile unei rate înalte a dobânzii. Astfel, specific
economiilor în tranziţie este ca valuta să înceapă să circule ca o alternativă de măsură a
valorii.
1.5.Caracteristicile monedei
Pentru ca un activ (o formă a valorii economice) să funcţioneze efectiv ca o
monedă trebuie să aibă mai multe caracteristici: (1) trebuie să fie standardizat, într-o
manieră în care să-i poată fi evaluată valoarea; (2) trebuie să fie în general acceptat;
(3)trebuie să fie divizibil pentru a putea fii mai uşor întrebuinţat; (4) trebuie să fie uşor
de transportat; (5) nu trebuie să se deterioreze rapid.
De asemenea, pentru a îndeplini rolul de bani în mod eficient, un bun trebuie
să prezinte următoarele calităţi şi caracteristici9:
Acceptabilitate generală - populaţia trebuie să aibă încredere în forma sub
care se prezintă banii, pe care urmează să-i folosească. În caz contrar, banii nu vor fi
acceptaţi şi vor înceta să mai fie un mijloc de schimb. Banii pot fi acceptaţi fie datorită
valorii intrinseci pe care o are materialul din care sunt confecţionaţi (cum a fost cazul
monedelor din aur şi argint), fie datorită garanţiei acordată prin lege (cazul banilor de
hârtie, ca monedă fiduciară – bazată pe încredere).
00: 50 Lichiditatea este trăsătura monedei care–i dă posibilitatea deţinătorului de
monedă să o utilizeze imediat pentru procurarea de bunuri, fără a suporta costuri de
9
L. C. Ionescu– coordonator, Economia şi rolul băncilor, vol I, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p.p. 158-159.
transformare (Moneda are nivelul maxim al lichidităţii, cotată cu valoarea 1).
Stabilitatea reprezintă menţinerea nemodificată a valorii monedei de-a lungul
unei perioade de timp (sau cel mult o scădere moderată a valorii monedei, atunci când
preţurile înregistrează o creştere graduală). Stabilitatea monedei este deosebit de
importantă atunci când moneda este utilizată ca rezervă a valorii sau ca standard al
plăţilor amânate sau chiar în procesul de utilizare a acesteia ca mijloc de schimb.
De asemenea, pentru a îndeplini rolul de bani în mod eficient,un bun trebuie să
prezinte următoarele calităţi şi caracteristici:
Durabilitate – societatea va refuza să accepte ceva care se deteriorează rapid
sau este perisabil, deoarece nu va reuşi să acopere intervalul între cumpărare/vânzare,
efectuarea plăţii şi utilizarea ulterioară a banilor pentru noi achiziţii. În acest sens,
banii trebuie să fie durabili atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere al
stabilităţii valorii. Banii sunt mai puţin acceptaţi dacă, datorită inflaţiei ridicate,
oamenii se îndoiesc de puterea lor de cumpărare.
Divizibilitate – banii trebuie să fie divizibili, pentru a fi utili şi în cazul
tranzacţiilor de valoare mică. Atunci când se foloseau monedele de aur, această
problemă era rezolvată prin folosirea altor metale cu valoare unitară mai mică (argint,
cupru). În cazul bancnotelor, problema este rezolvată prin gama valorilor nominale,
exprimate în unităţi monetare, precum şi prin moneda divizionară.
Omogenitate – unităţile monetare care descriu aceeaşi valoare trebuie să fie
identice. Cu alte cuvinte, o bancnotă de o anumită mărime (cupiură) trebuie să aibă
aceeaşi putere de cumpărare ca orice altă bancnotă reprezentând aceeaşi cupiură.
Recognoscibilitate (uşurinţa identificării) – pentru a fi acceptaţi, banii trebuie
să fie uşor de recunoscut. În acelaşi timp, este necesar ca falsificarea banilor să fie
imposibilă sau cât mai dificilă. Bancnotele moderne includ din ce în ce mai multe
elemente de siguranţă, pentru a reduce posibilitatea contrafacerii.
Portabilitate – comerţul ar fi foarte restrâns dacă forma banilor nu ar permite o
manipulare facilă. Bancnotele sunt atractive pentru că se pot transporta uşor, iar
sistemul de plăţi prin cec permite ca depozitele bancare să fie uşor transferate,
indiferent unde se află beneficiarii plăţilor.
Cantitate limitată – pentru a servi ca bani, o marfă trebuie să fie oferită într-o
cantitate strict delimitată. Dacă s-ar afla pe piaţă în exces, cantităţile necesare ar fi prea
mari, voluminoase, incomode. Desigur, dacă marfa având rolul de bani ar fi
insuficientă, comerţul ar fi inhibat. Principiul cantităţii limitate este un corolar al
caracteristicilor banilor, exprimând sintetic relaţia dintre raritatea resurselor economice
şi tendinţa de creştere nelimitată a necesităţilor social-umane.
Caracteristicile monedei stabilite prin lege sunt:
 Legalitatea monedei
 Etalonul monetar
Legalitatea monedei este cea care determină creşterea acceptabilităţii monedei
şi a încrederii în moneda respectivă
Etalonul monetar este cel care permite exprimarea valorii bunurilor
economice în termeni monetari. În funcţie de materialul prin care era definită moneda,
de-a lungul timpului au existat etaloane monetare metaliste (aur, argint, bimetalism) şi
etaloane monetare nemetaliste. În prezent, etalonul monetar utilizat este puterea de
cumpărare a monedei.
01:00
Care sunt avantajele pe care le are o monedă recunoscută prin lege ca etalon
monetar?
...........................................................................................................
...........................................................................................................
1.6 Aparitia monedei şi clasificarea semnelor monetare

01:10 1. La început, un anumit bun s-a desprins şi a fost utilizat drept
unic intermediar al relaţiilor de schimb.
2. Rolul de monedă – marfă a fost preluat de piese din metal
preţios.
3. După apariţia banilor (ca piese metalice), şi desfăşurarea
schimbului pe baza a două operaţiuni (vânzare şi cumpărare) a fost creată
moneda de credit, cu cele două forme ale sale: biletul de bancă şi moneda
de cont. Necesitatea creării monedei de credit a rezultat din dezvoltarea
economiilor naţionale şi insuficienţa producţiei de metal preţios în raport cu
valoarea operaţiunilor de scont. Au fost create astfel primele monede –
semn. Acestea erau înscrisuri puse în circulaţie de bănci, care primeau în
depozitele lor cantităţi de metal preţios şi emiteau bilete de bancă ce puteau
fi utilizate în tranzacţiile comerciale la fel ca şi monedele cu valoare
intrinsecă şi o lungă perioadă de timp moneda de credit a circulat în paralel
cu moneda din metal preţios. Cu timpul, metalul monetar a fost retras din
circulaţie şi depozitat la băncile care emiteau monede de hârtie, dar aceasta
a rămas convertibilă în metalul preţios.
4. Când raportul dintre stocul de metal preţios aflat la dispoziţia
băncilor şi cantitatea de bani puşi în circulaţie s-a dezechilibrat,
convertibilitatea monedei – semn în aur a dispărut, aurul rămânând doar
activ de rezervă pentru băncile centrale.
În prezent, emisiunea monetară este direct proporţională cu producţia de bunuri
şi servicii din economie.
Varietatea formelor pe care le-au îmbrăcat monedele de-a lungul timpului
impune folosirea unor criterii de clasificare a semnelor monetare pentru asigurarea
unei prezentări sintetice. Principalele criterii întâlnite în literatura de specialitate în
acest sens sunt:
1. forma de existenţă
2. unitatea emitentă
3. valoarea intrinsecă
4. obligaţiile asumate de emitent
5. capacitatea liberatorie (de plată)
1) După forma de existenţă moneda poate fi:
a) moneda materială are existenţă materială şi se prezintă sub două forme:
 moneda metalică este forma sub care se prezintă moneda marfă,
îşi are originea în antichitate când era reprezentată de bunuri materiale şi
apoi de metale preţioase.
Ea avea valoare proprie sau intrinsecă (în cazul monedelor din aur şi argint);
astăzi moneda metalică se rezumă la rolul de monedă divizionară în general, cu o
putere liberatorie şi de emisiune limitată (este utilizată în schimburile cu sume mici).
 moneda de hârtie se prezintă sub forma bancnotelor, iniţial
convertibile în metal preţios, astăzi prezentându-se ca o monedă fiduciară
(bazată pe încredere), neconvertibilă în aur sau argint. Moneda de hârtie este
ca un titlu de credit; are o valoare proprie; este o monedă semn,
reprezentativă, emisă de banca centrală şi are o putere liberatorie nelimitată.
b) moneda de cont (scripturală) care a apărut şi s-a dezvoltat o
dată cu apariţia şi creşterea rolului băncilor. O formă a monedei scripturale
este moneda electronică care este evidenţiată de soldurile creditoare ale
conturilor bancare din care se pot efectua plăţi la vedere.
Forma ei de circulaţie o reprezintă transferul scriptic al unei sume prin
virament: debitarea contului plătitor şi creditarea contului beneficiarului. Moneda
scripturală prezintă, în raport cu moneda normală un triplu avantaj: ea permite reglarea
la distanţă, fără deplasarea fizică a partenerilor schimbului; ea oferă garanţii mai mari
de protecţie împotriva furtului sau pierderii; ea lasă urme în contabilitatea bancară ce
pot servi drept probe în caz de contestaţie.
2) În funcţie de unitatea emitentă, moneda se clasifică în:

a) moneda creată de agenţii economici – a funcţionat în cadrul
sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-monedă pe baza unui mecanism
simplu: orice agent economic care deţinea metal preţios se putea prezenta la
monetărie şi primea în schimbul metalului său şi al unei taxe de batere, un
număr de monezi care depindea doar de cursul paritar (relativ fix) şi de
cantitatea de metal preţios predată.
b) moneda creată de tezaur sau trezoreria statului vizează îndeosebi
moneda divizionară dar trebuie să avem în vedere şi rolul pe care-l exercită statul în
economia modernă atât în ceea ce priveşte creaţia monetară de ansamblu cât şi în
domeniul politicilor monetare.
c) moneda creată de bănci – relevă rolul decisiv pe care băncile îl au în
creaţia monetară. Pe de o parte prin emiterea biletelor de bancă de către banca centrală
şi pe de altă parte prin crearea monedei de cont atât de către băncile comerciale cât şi
de către Banca Centrală. Moneda emisă de Banca Centrală se prezintă sub forma
numerarului aflat în circulaţie. În sensul larg al cuvântului Banca Centrală controlează
mai mult decât emisiunea numerarului; prin reglementările emise şi prin pârghiile
folosite, ea influenţează şi emisiunea de monedă scripturală a băncilor comerciale şi
deci controlează dinamica masei monetare în ansamblul ei. Băncile comerciale sunt
cele care, prin intermediul operaţiunilor de credit, emit monedă, într-un cadru reglat de
Banca Centrală.
3) După valoarea sa intrinsecă, delimităm:

a) moneda cu valoare integrală (intrinsecă) – este moneda care
conţine o cantitate de metal preţios egală cu cantitatea de metal preţios ce i se
atribuie prin valoarea nominală.
b) moneda semn (moneda fiduciară) ia naştere odată cu
neconvertibilitatea bancnotei. Valoarea acesteia nu se mai bazează pe
echivalenţa cu aurul, ci pe încrederea pe care i-o acordă utilizatorii (din
latinescul fiducia, care semnifică încredere). Moneda fiduciară mai este
cunoscută şi sub denumirea de hârtie monedă. Ea are o valoare nominală
superioară valorii reale.
4) După obligaţiile pe care şi le asumă emitentul moneda poate fi

convertibilă şi neconvertibilă.
Moneda convertibilă este o monedă a cărei liberă preschimbare în metal preţios
sau altă monedă este garantată de instituţia emitentă. Convertibilitatea monetară are
două sensuri:
 sensul clasic al termenului desemna calitatea biletelor de
bancă de a fi preschimbate la cerere în metal monetar. În acest scop,
băncile emitente iar ulterior Banca de Emisiune păstra o rezervă de
metal monetar al cărui cuantum faţă de valoarea totală a biletelor de
bancă emise era stabilit prin lege. Aceasta era o formă de
convertibilitate internă.
 sensul modern, actual al termenului este acela de
convertibilitate externă, adică faptul că banca de emisiune îşi asumă
obligaţia de a preschimba la cerere hârtia monedă emisă în valuta
monedă a altei ţări.
Convertibilitatea poate fi liberă sau limitată (prin plafoane impuse semnelor
preschimbate), condiţionată de tipul solicitantului sau de destinaţia sumelor
preschimbate. Convertibilitatea liberă a monedei depinde de mai mulţi factori: gradul
de dezvoltare a economiei, competitivitatea acesteia, existenţa unor raporturi
economice internaţionale echilibrate. Moneda naţională convertibilă poate circula liber
pretutindeni în lume unde este acceptată, emitentul obligându-se să o răscumpere.
Cursul acestei monede se stabileşte liber pe piaţa valutară dar poate fi influenţat de
operaţiunile Băncii Centrale pe această piaţă.
Moneda neconvertibilă nu circulă decât în interiorul graniţelor naţionale şi nu
poate fi folosită ca instrument de schimb sau de plată în relaţiile economice
internaţionale.
5) În funcţie de capacitatea liberatorie stabilită juridic întâlnim:

a) moneda legală cu capacitate liberatorie sau circulatorie
nelimitată, recunoscută prin lege, atribuită monedei naţionale, emisă de
Banca Centrală.
b) moneda fracţionară (divizionară) cu capacitate liberatorie
limitată atribuită monedei divizionare; aceasta poate fi refuzată la încasare
dacă valoarea depăşeşte o anumită sumă plafon.
c) moneda facultativă este o monedă străină care este acceptată la
plată în mod oficial sau a cărei acceptare la plată nu este interzisă de legile în
vigoare.
De-a lungul evoluţiei sale, moneda a cunoscut diferite forme de existentă, de la
forma marfă a acesteia la forma abstractă sau moneda semn. Pentru a înţelege
modificările de ordin cantitativ si calitativ care au marcat evoluţia monedei, este
necesar atât o clasificare în funcţie de anumite criterii, cât si un studiu al principalelor
caracteristici.
1.7 Puterea de cumpărare a monedei
01:20 Puterea de cumpărare a monedei este dată de cantitatea de bunuri şi servicii

posibile a fi achziţionate cu o anumită cantitate de bani, respectiv o unitate monetară.
Puterea de cumpărare a unei cantităţi de monedă este variabilă deoarece
valoarea locuri diferite.
Teoretic puterea de cumpărare este reciprocă unui indice de preţ. Se utilizează
următorii indici10:
a. indici speciali referitori la un anumit sector economic – modificarea acestora
afectând nivelul general al preţurilor;
b. indicele general al preţurilor care reuneşte într-o expresie finală produsele şi
serviciile cele mai reprezentative ale economiei;
c. indicele preţurilor de consum (cu amănuntul sau cu ridicata).
Indicele preţurilor de consum se deosebeşte de ceilalţi indici de preţ pentru că
preţurile de consum includ impozitele sau taxele de consumaţie.
Ca indice, puterea de cumpărare (IPC) se exprimă pe baza indicilor de preţ:
- indicele preturilor de consum-(ipr)
1
IPC   100 (1)
Ipr
- pe baza evoluţiei generale a preţurilor( deflatorul)
PIB _ no min al
Deflatorul PIB =  100 (2)
PIB _ real
1
IPC  100 (3)
Deflator
De exemplu dacă PIB nominal în 2008 este de 10000 mld. euro, iar PIB real
(măsurat în preţurile anului de bază, de referinţă) pentru acelaşi an este de 90000 mld.
Euro, atunci :
10000
Deflatorul PIB =  100 =1,11 euro, ceea ce arată că preţurile au crescut
90000
cu 11% faţă de anul de referinţă.
În general nivelul general al preţurilor se măsoară sub forma unui indice de
preţ, definit în raport cu nivelul preţurilor pentru anul de bază. Astfel, delatorul PIB
pentru 2008 este 111 euro pentru un PIB din anul de bază de 100 euro.
Puterea de cumpărare a monedei poate fi internă (pe plan naţional) şi externă
(pe plan internaţional).
1.7.1. Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional
10
C.Basno, N.Dardac, C-tin Floricel, op.cit., p.21.
Puterea de cumpărare este dată de valoarea monedei. Această valoare se
calculează la rândul ei pe baza cantităţii de bunuri ce pot fi procurate cu o unitate
monetară, deci pe baza preţurilor.
Preţul monedei în raport cu un bun este inversul preţului monetar al bunului
respectiv.
Pe plan naţional, valoarea unei monede (puterea de cumpărare) se determină
pentru un anumit bun (respectiv cantitatea din bunul respectiv ce se poate cumpăra cu
o unitate monetară) sau în raport cu un anumit „coş” de bunuri reprezentative
(calculându-se preţul acestui coş prin însumarea rezultatelor înmulţirii preţului fiecărui
bun cu ponderea acestuia în total tranzacţii comerciale şi care la rândul lor au în vedere
utilitatea produselor luate în consideraţie), prin determinarea „cantităţii” din coşul de
produse ce se poate cumpăra cu o unitate monetară.
“Conţinutul“ coşului diferă de la o ţară la alta, în funcţie de obiceiuri, necesităţi
stricte, tradiţii, locul geografic etc. De exemplu, pentru o ţară dintr-o zonă geografică
caldă, în coş nu va intra încălzirea apartamentelor pe timpul iernii.
În acest caz, puterea de cumpărare (Pc ) se va determina după relaţia:
1
Pc= n
(4)
a p
i 1
i i
unde,
ai – ponderea fiecărui produs în total tranzacţii
pi – preţul monetar al produselor.
Exemplu:
Se consideră un coş format din 10 produse reprezentative în cadrul schimbului
naţional a unei ţări. Preţul este exprimat în unităţi monetare şi poate fi preţul cu
amănuntul sau cu ridicata. Să se determine puterea de cumpărare cunoscându-se
următoarele date:
Tabelul nr. 1.2. Determinarea puterii de cumpărare pe baza unui coş de

bunuri reprezentative
Produs P1 P2 P3 P4 P5 P6 P7 P8 P9 P10
ai ( %) 5 8 8 12 5 7 8 5 25 17
pi 223 551 678 351 6 8 199 175 654 358 647
Rezolva 11,5 44,08 54,24 42,12 32,40 13,30 14,00 32,70 89,50 109
re ai·pi
Puterea de cumpărare a monedei este egala cu 1/442,84,ceea ce înseamnă căci,

cu o unitate monetara (UM), poate fi cumpărata a 442,84-a parte din produsul format
in mod convenţional pe baza de cos a 10 produse reprezentative.
Pentru a urmări evoluţia valorii unei monede trebuie respectate următoarele
reguli:
- menţinerea structurii coşului;
- stabilirea relativă a preţurilor bunurilor
1.7.2.Puterea de cumpărare a monedei în plan internaţional
Pe plan internaţional puterea de cumpărare a unei monede naţionale este

utilizată pentru stabilirea cursurilor reale (fundamentate economic) de schimb. Acestea
sunt urmărite de marile corporaţii financiare şi se determină astfel:
CRS = ∑ai  CRi (5)

unde:
ai – ponderea produsului ,,i“ în volumul tranzacţiilor internaţionale ale unei ţări
sau în totalul produsului social al ţării respective
CRi – cursul de revenire realizat la produsul „i” în relaţiile cu ţara de referinţă
(6)
PiA
C Rs 
PiB
unde:
PiA, PiB – preţurile de vânzare exprimate în moneda naţională a ţărilor luate în
analiză
Exemplu:
Pentru calculul cursurilor reale de schimb se presupun următoarele date - vezi
tabelul nr.2.3.:
- A,B ţările asupra cărora se face analiza
- Ma,Mb – etaloanele naţionale ale celor 2 ţări
- P1, P2, P3, P4, P5 – produsele luate în calcul pentru ţara A
- P1, P2, P4, P5, P8 – produsele luate în calcul pentru ţara B
Tabelul nr.1.3. Cursul real al Ma în raport cu Mb

Nr. Preţ în Preţ în Curs de Medie
Produse %
Crt. Ma Mb revenire ponderată
P1 956 145 6,59 20 1.31

2 P2 485 215 2,26 30 0,67
3 P3 65 498 1,31 20 0,26

4 P4 425 315 1,35 10 0,13
5 P5 452 256 1,77 20 0,35

Total 1883 1429 x 100 2,72
Interpretare: Pentru o unitate monetară a ţării A deţinătorii trebuie să cedeze

2,72 unităţi monetare ale ţării B.
Puterea de cumpărare externă a monedei poate fi calculată pe structuri diferite
de mărfuri şi servicii. Practic, este vorba despre exprimarea în preţurile interne din cele
două ţări a mărfurilor şi serviciilor reprezentative care caracterizează producţia
naţională, comerţul exterior sau o altă mărime, despre calcularea indicilor respectivi şi
despre confruntarea acestor indici. Dificultăţile privind modul de calculare a puterii de
cumpărare externe, încep de la stabilirea unei perioade de bază satisfăcătoare, a unui
eşantion bine ales, a unei ponderi corespunzătoare. O complicaţie în plus, indiferent de
conţinutul eşantionului, o creează calitatea produselor şi serviciilor luate în calcul.
Dificultăţi suplimentare sunt determinate de preţuri (în ţările cu economie de piaţă,
preţurile nu sunt uniforme; ele diferă între localităţi).
În principiu, relaţiile dintre preţurile interne şi externe sunt reflectate în
cursul valutar. Pentru a corespunde acestei funcţii, cursul valutar trebuie să exprime
efectiv raportul dintre puterile de cumpărare interne ale monedelor comparate. Deci,
preţul intern al unei mărfi trebuie să corespundă preţului în valută multiplicat cu cursul
valutar.
Abordarea problemelor legate de evoluţia cursurilor de schimb obligă să se
delimiteze cursul nominal de cursul real. Cursul nominal este un concept monetar
care măsoară preţurile relative pentru două monede naţionale. Al doilea, este un
concept real care măsoară preţurile relative pentru două bunuri. Cursul nominal are
relevanţă, în principal, în analiza şi rezolvarea unor probleme legate de datoria externă,
de echilibrarea pieţelor pe termen scurt în regimul cursurilor flexibile. Cursul real se
utilizează pentru analiza evoluţiei comerţului exterior.
În orice moment trebuie fixat un raport raţional între circulaţia monetară şi
cantitatea de produse şi servicii realizate de economia reală. Când moneda avea
acoperire în aur şi argint, puterea ei de cumpărare era apropiată de valoarea intrinsecă a
aurului sau argintului conţinut de fiecare monedă. Cu atât mai mult este necesar acest
raport în condiţiile existenţei monedei semn.
Puterea de cumpărare a monedei poate creşte prin aplicarea unor măsuri
deflaţioniste. Deflaţia presupune în primul rând, restrângerea semnelor monetare aflate
în circulaţie. De asemenea, trebuie avut în vedere abuzul de credit, care alături de
abuzul de hârtie monedă constituie cauze principale ale inflaţiei ridicate şi deci ale
puterii reduse de cumpărare a monedei. Statul trebuie să-și echilibreze bugetul în
special prin veniturile normale, nu prin emisiune de monedă.
În concluzie, determinarea puterii de cumpărare interne şi externe se confruntă
cu numeroase dificultăţi ce privesc cu deosebire corectitudinea, fidelitatea indicelui
preţurilor, structura coşului, perioada aleasă şi cursul valutar, politica autorităţii
01:40 monetare.
1.8 Rezumat
Odată cu trecerea de la economia bazată pe troc la economia de schimb, rolul
monedei, în forma cunoscută în prezent, a devenit tot mai important.
Pentru a putea defini corect moneda se iau în considerare funcţiile îndeplinite de
aceasta şi indicatorii masei monetare.
Funcţiile monedei sunt:
1. Funcţia de etalon al valorii (funcţia de standard)
2. Funcţia de unitate de cont
3. Funcţia de mijloc de plată (şi de schimb)
01:50 4. Funcţia de rezervă a valorii (sau mijloc de tezaurizare)
5. Funcţia de standard al plăţilor amânate
În concluzie, moneda îndeplineşte trei funcţii de bază: funcţia de etalon al
valorii, cea de mijloc de plată şi de schimb şi funcţia de unitate de cont, din care derivă
şi celelalte funcţii ale monedei. Toate aceste funcţii determină uşurinţa procesului de
schimb şi eficienţa acestuia, comparativ cu economiile nemonetare.
1.9 Test de autoevaluare a cunoştinţelor

(timp necesar : 10 minute)
1. Care dintre următoarele enunţuri este corect?

a) noţiunea de monedă este mai cuprinzătoare decât noţiunea de bani,
întrucât desemnează piesele metalice aflate în circulaţie;
b) moneda reprezintă o marfă şi are întotdeauna valoare intrinsecă sporită,
egală cu valoarea metalului preţios din care este confecţionată;
c) noţiunea de bani este mai cuprinzătoare şi mai veche decât noţiunea de
monedă şi desemnează totalitatea mijloacelor de plată şi de schimb;
d) moneda poate fi confecţionată numai din metale preţioase.
2. Funcţia de etalon al valorii este îndeplinită de monedă:

a) numai în cadrul economiilor nemonetare;
b) numai în condiţiile economiei contemporane;
c) numai în condiţiile producţiei bazate pe autoconsum;
d) numai în condiţiile economiei de schimb.
3. Biletul de bancă reprezintă:

a) titlul de credit emis de agenţii economici şi prezentat spre scontare la
bancă;
b) un înscris emis de bancă, prin care se certifică echivalentul într-o
anumită cantitate de metal preţios;
c) cupiurile de hârtie (bancnote) emise recent de banca centrală, pentru a
compensa retragerea din circulaţie a altor bancnote;
d) moneda creată de către stat. în scopul acoperirii deficitelor bugetare.
4.Una dintre principalele funcţii pe care le îndeplineşte moneda este:

a) puterea de cumpărare;
b) convertibilitatea monedei;
c) standard al plăţilor amânate;
d) capacitatea de a se schimba într-o monedă străină.
5. Îndeplinind funcţia de unitate de cont, moneda:

a) are numai existenţă scripturală, în conturile emitentului şi ale deţinătorilor;
b) permite realizarea de înregistrări contabile şi efectuarea de analize
financiare;
c) nu poate îndeplini funcţia de mijloc de plată şi de schimb;
d) există întotdeauna numai sub forma unei monede compozite, de tipul DST.
Unul dintre răspunsuri nu este valabil.
Răspunsuri: 1 –c; 2 – d; 3 – b; 4 – c; 5 – d.
Bibliografie
1. Basno C., Dardac N., Floricel C., –„Monedă, credit, bănci”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1886.
2. Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare „,Editura Didacticã
şi Pedagogicã, Bucureşti, 2005.
3. Ionescu L.C., – coordonator, Economia şi rolul băncilor, vol. I, Editura
Economică, Bucureşti, 1997;
4. Kiriţescu C., –„Moneda, mica enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică,
Bucureşti,1882.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 – MASA MONETARĂ ŞI AGREGATELE

MONETARE
Cuprins
2.1 Introducere
2.3 Masa monetară si structura acesteia
2.4 Indicatorii şi agregatele monetare
2.5 Contrapartidele masei monetare
2.6 Circulatia monetară
2.7 Masa monetară in Romania
2.8 Rezumat
2.10 Temă de control
2.1. Introducere
Pe parcursul unităţii de învăţare 2 vor fi prezentate formele de existenţă a
monedei componentele masei monetare. Astfel, în urma parcurgerii acestei unităţi de
învăţare veţi fi familiarizaţi cu noţiunile de agregat monetar, multiplicator monetar şi
masă monetară şi veţi putea explica modul de formare a masei monetare.
2.2. Obiectivele unităţii de învăţare

În urma studierii acestei unităţi de învăţare veţi dobândi cunoştinţele necesare
pentru:
 a identifica diversele tipuri de monede, clasificate în funcţie de forma de
existenţă, de unitatea emitentă, de valoarea intrinsecă sau în funcţie de alte
criterii;
 calculul nivelului masei monetare în circulaţie, pe baza unui depozit
iniţial;
 a înţelege şi a explica circulaţia monedei în economie, prin intermediul
instituţiilor de credit;
 determinarea vitezei de rotaţie a monedei într-o economie
 cunoaşterea modului de structurare a masei monetare şi înţelegerea
semnificaţiei agregatelor monetare;
 înţelegerea mecanismul de „acoperire” a masei monetare.
Durata medie de parcurgere a celei de-a doua unităţi de învăţare este de 3 ore.
2.3. Masa monetară si structura acesteia

Masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă cuprinzând totalitatea
activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata
datoriilor.
00:00 Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, respectiv de
lichidităţi, existente la un moment dat în cadrul unei economii.
Costin Kiriţescu, într-una din lucrările sale avansează două definiţii care circulă
în legătură cu masa monetară11:
1) Masa monetară este o mărime eterogenă constând din suma activelor care
pot fi utilizate pe teritoriul unei ţări pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi pentru
achitarea datoriilor.
2) Masa monetară este agregatul sau agregatele financiare care sunt strâns
corelate cu produsul naţional brut sau cu un alt indicator al activităţii economice.
Masa monetară cuprinde numerarul şi banii scripturali, ambele componente
având aceleaşi funcţii în activitatea economică, transformându-se curent una în
cealaltă. Ponderea cea mai mare în masa monetară o au banii scripturali.
După alţi autori12masa monetară este un indicator statistic, care se cuantifică pe
baza bilanţului centralizat al întregului sistem bancar dintr-o ţară, după deducerea
operaţiilor duble dintre bănci.
Deţinătorii de monedă aparţin atât sectorului bancar, cât si celui nebancar.
Sectorul bancar al economiei este reprezentat de băncile comerciale care deţin rezerve
în moneda băncii centrale (bilete de bancă şi depozite în cont curent), iar sectorul
nebancar al economiei este constituit din agenţii economici şi populaţie, care deţin
bancnote, moneda metalică şi depozite în conturile curente la băncile comerciale.
Astfel că, masa monetară este constituită dintr-un stoc de creanţe asupra
băncilor, creanţe aflate în posesia utilizatorilor de monedă.
Pentru a determina nivelul masei monetare se iau în considerare mijloacele
băneşti existente în conturile clienţilor, plus numerarul în circulaţie, respectiv,
elementele din pasivul băncilor comerciale şi cele ale băncii centrale.
Măsurarea masei monetare se poate realiza prin două modalităţi13:
1) prin însumarea cantităţilor de monedă care figurează în activul
bilanţului participanţilor din economie;
2) prin însumarea datoriilor care figurează în pasivul bilanţului băncilor
comerciale şi în pasivul Băncii Centrale.
Într-o abordare contabilă (sau prin prisma bilanţului ), moneda este o creanţă
pentru cel care o deţine şi o datorie pentru cel care a emis-o; prin urmare, moneda
figurează în activul celui care o posedă, respectiv în pasivul celui care o emite,
respectiv o creează.
2.3.1. Structura masei monetare

Conturarea sferei de cuprindere a masei monetare, stabilirea componentelor
00:10 sale, presupune, luarea în considerare a modului de definire a monedei, precum şi a
formelor de existenţă ale acesteia.
Activele ce trebuiesc luate în considerare în structura masei monetare, ca un
11
Costin Kiriţescu , Moneda, mica enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.209.
12
N. Dardac, Teodora Barbu, Monedă, Bănci şi Politici monetare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 24;
13
Teodora Barbu, N. Dardac, Monedă - credit, Editura ASE, Bucureşti, 2002, p. 19.
grup de agregate, trebuiesc definite ca produse ce sunt deţinute pentru serviciile care le
oferă. Pentru a decide ce active pot fi grupate în categoria monedă, respectiv masă
monetară, problema este de a afla ce bunuri şi servicii sunt legate direct de acestea şi
care sunt cele prin care utilitatea lor nu reclamă acest lucru.
Condiţia necesară pentru definirea masei monetare şi pentru evaluarea corectă a
structurii unui agregat monetar este ca setul de produse monetare să fie uşor de
identificat şi separat de bunurile nemonetare.
Majoritatea monetariştilor au apreciat că în structura acesteia pot fi incluse
următoarele active, potrivit gradului de lichiditate al acestora:
- Moneda efectivă sau numerarul (biletele de bancă şi monedă
divizionară);
- Moneda de cont, respectiv disponibilităţi în conturi curente;
- Depunerile la termen şi în vederea economisirii;
- Alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.
Moneda efectivă (numerar) constituie o creanţă faţă de banca centrală şi
constau din biletele de bancă şi monedă divizionară. Această monedă este solicitată de
indivizii, pentru funcţia de intermediere a schimbului, pentru bunurile şi serviciile ce
pot fi procurate în schimbul ei.
Moneda efectivă, reprezintă activul cel mai lichid, fiind totodată una din
componentele monetare ale masei monetare.
Numerarul împreună cu depozitele băncilor comerciale păstrate la banca
centrală (în contul rezervelor minime obligatorii) şi cele asimilate, formează moneda
primară sau aşa- numita bază monetară, constituind mijloace de plată prin excelenţă,
disponibile în orice moment pentru a regla orice tranzacţie. Aceste active perfect
lichide formează lichiditatea primară.
Moneda de cont cuprinde disponibilităţi din conturi curente sau la vedere
care pot fii utilizate, în orice moment, prin instrumente specifice (cecuri, ordine de
plată, carduri, s.a.), prezentând acelaşi grad de lichiditate ca şi moneda efectivă.
Depozite la termen şi în vederea economisirii sau cvasi-banii includ depozite la
termen constituite la bănci, case de economii, etc., asupra cărora nu pot fi trase cecuri şi
efectua plăţi imediate, dar care pot fi retrase după un preaviz. Deşi aceste active
financiare nu sunt bani lichizi (deoarece nu pot fi utilizate, direct, ca mijloc de plată),
totuşi ele pot fi transformate în numerar, fără mari dificultăţi, după un preaviz şi cu un
cost scăzut.
În prezent aceste tipuri de depozite au crescut mult mai rapid decât depozitele
la vedere, ca urmare a profitului adus sub formă de dobândă. În concluzie, deşi, aceste
active au un grad mai scăzut de lichiditate, totuşi ele au trăsături şi funcţionalităţi
asemănătoare cu ale monedei, şi, deci, pot fi incluse în structura masei monetare.
Alte active
În structura masei monetare se includ şi alte active care prezintă grade diferite
de lichiditate. Unele dintre acestea au un grad de lichiditate mai ridicat, putând fii
00:20 transformate mai repede în mijloace de plată aşa cum sunt: cambiile, biletele de
trezorerie, bonurile de casă şi de tezaur, alte efecte publice sau de comerţ pe termen
scurt, iar altele au un grad de lichiditate mai scăzut, care, deşi au scadenţă mai
îndepărtată nu se folosesc curent ca mijloc de plată, ele putând fii transformate în
monedă efectivă pe piaţa secundară, prin negociere la bursa de valori (acţiuni,
obligaţiuni, etc.).
În multe accepţiuni, ele nu sunt agregate monetare, fiind resurse durabile, opuse
celor destinate finanţării pe termen scurt cerute de ciclul de producţie sau de nevoile de
trezorerie. Aceste finanţări stabile pot fi găsite în resursele interne ale întreprinderii –
autofinanţarea – sau în cererea de capitaluri externe pe termen mediu ori lung.
În statistica monetară internaţională delimitarea componentelor masei monetare
din circulaţie se realizează după următoarele criterii 14:
 Din punct de vedere al sferei pe care o cuprinde masa monetară poate fi
analizată ca:
 monedă scripturală (bani de cont);
 numerar.
Aceste sume apar ca solduri în conturile bancare şi numerarul aflat în posesia
agenţilor economici sau populaţiei;
 Din punct de vedere al deţinătorilor de monedă, se disting:
 Mijloace băneşti (monede) ce aparţin sectorului public;
 Mijloace băneşti ale sectorului privat.
 Din punct de vedere al rotaţiei şi al importanţei, se disting:
 Mijloace băneşti cu circulaţie curentă;
 Mijloace băneşti economisite;
 Alte mijloace băneşti.
Acest criteriu este utilizat de statistica FMI, care utilizează noţiunile:
- money cuprinde: numerarul din afara sistemului bancar şi banii din conturile
curente, (care îndeplinesc funcţiile de mijloc de plată şi mijloc de circulaţie);
- qvassi money cuprinde depozitele pe termen scurt ale agenţilor economici şi
ale populaţiei;
- other ithems cuprinde mijloace băneşti cu mişcare lentă sau fără mişcare.
 Din punct de vedere al lichidităţii avem:
 Lichidităţi primare;
 Lichidităţi secundare;
 Lichidităţi terţiare.
00:50 Care este diferenţă între moneda efectiva şi moneda de cont?

...........................................................................................................
...........................................................................................................
2.4 Indicatorii si agregatele monetare
Dimensionarea masei monetare şi urmărirea evoluţiei acesteia, a diferitelor
14
Teodora Barbu, N. Dardac, op. cit., p. 20.
tendinţe pe care le înregistrează activele componente, cu grade diferite de lichiditate, se
realizează folosind anumiţi indicatori monetari, integraţi într-un model de analiză
monetară de natură să explice şi să orienteze procesele şi politica monetară.
Alegerea indicatorilor care urmează să servească drept „ agregate monetare „
este o problemă empirică, deoarece depinde de structura concretă a instrumentelor
financiare şi de legătura acestora cu fluxurile economice. De aceea în această privinţă
nu se poate scrie nici o regulă apriorică. 15
Ca indicatori de măsurare, agregatele monetare trebuie să asigure realizarea
unei legături directe şi simple cu deciziile de politică economică, fiind constituite atât
în calitate de indicatori de cuantificare a masei monetare, cât şi în calitate de obiective
ale politicii monetare.
Criteriile folosite pentru alegerea agregatelor monetare trebuie să permită
selecţionarea acelor agregate care sa ofere răspunsuri la întrebările cu privire la
caracterul politicii monetare şi acţiunea acesteia asupra evoluţiei reale, în vederea
evitării sau corectării dezechilibrelor monetare. De asemenea, aceste criterii trebuie să
releve şi caracteristicile deţinătorilor agregatelor respective, în sensul că acestea sunt
privite ca elemente componente ale unor structuri instituţionale, ale unor structuri de
relaţii funcţionale diferite pe sectoare (de exemplu sectoarele reziduale care nu îşi pot
adapta volumul agregatelor monetare la cererea sa de astfel de agregate decât în
detrimentul altor sectoare).
Monetariştii grupează indicatorii monetari în două categorii.
Prima categorie grupează indicatori ce oferă informaţii privind estimarea
evoluţiei masei monetare, şi care exprimă caracterul politicii monetare ca,
expansionistă sau restrictivă.
Cea de a doua categorie grupează acei indicatori care oferă informaţii privind
estimarea efectelor exercitate de politica monetară asupra celei economice, ei
exprimând în acest caz obiectivele politicii monetare.
În practica monetară din ţările dezvoltate se utilizează ca indicatori de
reflectare a caracterului şi obiectivelor politicii monetare rata dobânzii şi agregatele
monetare.
În prezent predomină practica utilizării agregatelor monetare, ca indicatori
monetari, chiar şi în ţări ca SUA, unde există o îndelungată tradiţie în folosirea ratei
dobânzii în aprecierea evoluţiei şi dinamicii masei monetare.
Utilizarea cu prioritate a agregatelor monetare ca indicatori monetari nu
exclude însă, folosirea ratei dobânzii în analizele monetare, inclusiv pentru aprecierea
caracterului politicii monetare promovate de autorităţi.
Agregatele monetare sunt mărimi monetare compozite, un ansamblu de

active monetare, definite de către autorităţile monetare, care servesc ca suport al
politicii monetare, în particular, pentru supravegherea creşterii mijloacelor de
plată.
În economiile de piaţă dezvoltate, agregatele monetare sunt relativ diferenţiate,
datorită îndeosebi complexităţii structurii financiare, delimitându-se totuşi
caracteristici comune care dau posibilitatea clasificării agregatelor monetare în trei
15
S. Cernea, op.cit., p. 183.
grupe:
a) moneda primară (baza monetară, monedă de rezervă) care cuprinde
banii creaţi de Banca centrală, cantitatea lor fiind direct controlată de către Banca
centrală. Moneda primară constituie baza pentru crearea altor categorii de monedă (de
exemplu, moneda scripturală creată de băncile comerciale);
b) moneda ca mijloc de plată (masa monetară în sens restrâns – M1)
care cuprinde instrumentele de plată create de banca centrală şi de celelalte instituţii
financiar-bancare;
c) moneda ca avuţie netă (masa mijloacelor de deţinere a averii), care
cuprinde pe lângă instrumentele de plată, instrumentele financiare lichide care nu se
folosesc ca atare în plăţi, însă care se pot transforma uşor în instrumente de plată.
Acestea se numesc „lichidităţi secundare”, „cvasimonede”.
Modul concret de definire a agregatelor din prima grupă se realizează în mai
multe variante, în funcţie de sensul concret al conceptului general de „monedă
primară”.16Astfel, prin combinarea diferitelor posturi din activul şi pasivul bilanţului
băncii centrale se pot distinge modalităţi de definire a monedei primare care iau în
considerare numai numerarul în casierie şi depozitele în conturile curente ale băncilor
la banca centrală, până la definiţii care iau în considerare aproape întregul pasiv
respectiv, activ al băncii centrale.
În plus, modul de definire a monedei primare depinde şi de metoda de analiză a
variaţiilor agregatelor monetare. De pildă, una din aceste metode se bazează pe două
categorii de factorii: multiplicatorul monetar şi multiplicatorul creditului. 17
Masa bănească în sens restrâns este considerată ca reprezentând obiectivele
intermediare ale politicii monetare (în domeniul producţiei, preţurilor, balanţei de plăţi
externe), dar şi un indicator al politicii monetare din punct de vedere al aprecierii
concordanţei acesteia cu obiective precum: asigurarea stabilităţii etalonului monetar,
stimularea creşterii economice, etc..
Cea de a treia grupă de agregate monetare (masa monetară în sens larg)
constituie în exclusivitate obiectivele finale ale politicii monetare, în domeniul
producţiei, preţurilor, balanţei de plăţi externe, etc..
Definite în mod diferit, cele trei grupe de agregate cuprind elemente comune,
care formează un sistem unitar, astfel încât, de exemplu, prima grupă se conexează cu
a doua pentru a arăta modul în care se realizează obiectivele politicii monetare în ceea
ce priveşte crearea masei băneşti.
În raport cu gradul de lichiditate a diferitelor active cuprinse în structura masei
monetare s-au construit agregatele monetare, simbolizate cu M1, M2, M3, L.
Începând cu 1 ianuarie 2007, momentul aderării României la Uniunea
Europeană, BNR utilizează aceleaşi agregate monetare ca şi celelalte ţări membre ale
UE şi ca şi Banca Centrală Europeană (BCE). Aceste agregate sunt structurate în
ordinea descrescătoare a lichidităţii lor şi sunt:
M1 – Masa monetară în sens restrâns

M2 – Masa monetară intermediară
16
S.Cernea, op.cit., p.188;
17
Vezi V. E. Drăgoi, M. A. Rădoi, Bănci şi alte instituţii de credit. Administrarea banilor, Editura Cartea Studenţească, Bucureşti, 2009, cap.
IV- Băncile şi creaţia monetară, pp.142-174.
M3 – Masa monetară în sens larg
Structura celor trei agregate monetare este următoarea:

1. Numerar în circulaţie
2. Depozite overnight
3. Depozite cu durata iniţială de până la 2 ani, inclusiv
4. Depozite cu preaviz mai mic sau egal cu 3 luni
5. Împrumuturi din operaţiuni repo
6. Unităţi (acţiuni) ale fondurilor de piaţă monetară
7. Titluri de valoare negociabile, emise cu maturitate de până la
2 ani, inclusiv
M1 = 1 + 2
M2 = M1 + 3 + 4
M3 = M2 + 5 + 6 + 7
1. Numerarul în circulaţie este format din monedele şi bancnotele aflate în

circulaţie în economie. Moneda efectivă este activul cu cea mai mare
lichiditate, fiind utilizată ca mijloc de schimb pentru procurarea de bunuri şi
servicii.
2. Depozitele overnight sunt depozite care pot fi transformate imediat în
numerar sau pot fi utilizate pentru plăţi prin transfer bancar, aşa cum este
cazul conturilor curente sau al depozitelor la vedere.
3. Depozitele cu durata iniţială de până la 2 ani, inclusiv – sunt depozite la
termen cu maturitate de cel mult 2 ani.
4. Depozitele cu preaviz mai mic sau egal cu 3 luni – sunt depozite care pot
fi retrase doar în cazul în care este notificată instituţia de credit, cu cel mult
3 luni înainte.
5. Împrumuturi din operaţiuni repo – sunt acorduri între sistemul bancar şi
sistemul nebancar, prin care o bancă se îndatorează prin vânzarea de titluri
unei entităţi nebancare, angajându-se ca la un moment viitor să le
răscumpere la un preţ mai mare, diferenţa de preţ reprezentând dobânda
plătită pentru împrumutul primit.
6. Unităţi (acţiuni) ale fondurilor de piaţă monetară – sunt titluri emise de
fondurile de piaţă monetară în schimbul sumelor de bani cedate de
investitori.
Instrumentele pieţei monetare sunt:
 Titluri de stat cu maturitate de până la 1 an;
 Certificate de depozit
 Depozite
Investitorii primesc, în schimbul sumelor cedate, unităţi de fond a căror valoare
este influenţată de performanţa fondului. Unităţile de fond sunt lichide, putând fi
vândute oricând şi la costuri reduse.
7. Titluri de valoare negociabile emise cu maturitate de până la 2 ani,
inclusiv – sunt instrumente ale pieţei monetare prin care sectorul bancar se
îndatorează faţă de sectorul nebancar (de exemplu: certificate de depozit).
L ( Agregatul monetar al masei monetare cel mai larg) = M3 + titlurile
emise pe termen mediu şi lung negociabile şi care pot fi transportate mai rapid sau mai
lent în mijloacele de plată, respectiv lichidităţi.
În afara agregatelor monetare M1 (Masa monetară în sens restrâns), M2 (Masa

monetară intermediară) şi M3 (Masa monetară în sens larg), toate băncile comerciale
calculează un indicator numit BAZĂ MONETARĂ. Acest indicator este format doar
din elemente care pot fi direct controlate de banca centrală, prin intermediul
instrumentelor de politică monetară de care dispune aceasta.
Baza monetară (M0) = Numerar în circulaţie
+ Numerar în casieriile instituţiilor financiar – monetare (IFM)
+ Conturi curente ale IFM la Banca Centrală
Unde:
M1 = bancnote şi piese metalice + depozite la vedere;
M2 = M1 + carnete de economii exigibile la vedere;
M3 = M2 + titlurile organismelor de plasament colectiv + certficate de depozit
cu scadenţe de maxim 2 ani.
La modul general se poate aprecia că:
- agregatul M1 regrupează toate mijloacele de plată efective si
depunerile în conturi curente, deci toate mijloacele băneşti cu circulaţie curentă;
- agregatul M2 este mai cuprinzător şi include în afară de M¹ ansamblul
plasamentelor la termen în vederea economisirii, posibil a fi transformate în lichidităţi,
într-un anumit interval de timp;
- agregatul M3 include pe lângă M² active cu diferite grade de lichiditate,
în structura cărora se află certificatele de depozite şi bonurile de casă.
Dacă se utilizează criteriul lichidităţii, se poate construi agregatul L, care
înglobează toate celelalte componente precedente, la care se adaugă titlurile pe termen
mediu si lung, care pot fi transformate mai lent în lichidităţi.
Indiferent de numărul agregatelor utilizate, componenta M¹ a masei monetare este cea
mai activă, în sensul că intermediază cel mai mare număr de acte de vânzare-cumpărare din
economie.
01:20 2.5 Contrapartidele masei monetare

Deoarece banii reprezintă titluri de creanţă ale posesorilor lor asupra băncilor
emitente, stocul de monedă aflată la deţinătorii nebancari apare în pasivul băncilor
comerciale, ca monedă scripturală şi în pasivul băncii centrale sub forma de biletelor
de bancă.
Contrapartidele masei monetare, care figurează în pasivul bilanţurilor băncilor
de emisiune sunt reprezentate de elementele de activ din bilanţul acestora. Acestea
sunt:
- metal monetar, ca acoperire a bancnotelor puse în circulaţie, în măsura
în care sistemul monetar prevedea aceasta;
- valutele şi titlurile exprimate în monedă străină (devize);
- creditele acordate statului;
- credite acordate băncilor comerciale şi altor instituţii financiare.
Statisticienii monetari regrupează aceste contrapartide în două categorii
semnificative:
A. Contrapartida – credite interne
Contrapartida – credite interne este reprezentată de creanţele băncii centrale

asupra statului cât şi asupra agenţilor nefinanciari din economie, creditele interne
reprezentând baza monetară, fundamentul creaţiei monetare, al masei monetare.
Sub această denumire sunt regrupate creditele acordate statului şi creditele
interne acordate de bănci economiei.
- Creditele acordate statului (sunt concretizate sub forma achiziţiei de
titluri publice şi reflectă creanţele asupra Trezoreriei). Evoluţia acestei
contrapartide a masei monetare (respectiv a lui M3), „creanţe asupra statului”
depinde de mai mulţi factori, dintre care cei mai apropiaţi sunt: mărimea deficitului
bugetar, repartiţia titlurilor publice negociabile între instituţiile de credit şi agenţii
nefinanciari, structura portofoliului de active deţinute de agenţii nefinanciari.
Atunci când băncile cumpără titluri de pe piaţa financiar – monetară se
generează creaţia monetară, fiind majorată masa monetară în circulaţie. În situaţia
inversă, dacă titlurile financiare subscrise de bănci sunt răscumpărate de agenţii
nefinanciari, atunci creaţiile monetare iniţiale vor fii anulate, având loc o restrângere a
masei monetare.
- Creditele interne acordate de bănci economiei grupează creditele
acordate societăţilor nefinanciare şi populaţiei şi titlurile emise de întreprinderi şi
deţinute de bănci. Ca şi creanţele asupra statului, creanţele asupra economiei
evoluează nu numai în funcţie de nevoile financiare ale agenţilor nebancari, dar în
egală măsură, în funcţie de alegerea structurii portofoliului în vederea optimizării
acestuia. În structura acestei categorii, creditul intern reprezintă principala
contrapartidă a lui M3 şi reflectă numai o parte din finanţarea economiei, el fiind
garantat şi asigurat prin instituţiile de credit.
La modul general, atunci când o bancă acordă un credit unui client, se produce
o sporire a dimensiunilor sumelor atât în activul, cât si în pasivul bilanţului. Astfel,
băncile îndeplinesc un rol monetar atunci când acordă credite, întrucât la volumul
existent al masei monetare se adaugă o nouă cantitate.
B. Contrapartida exterioară
Contrapartida exterioară reprezintă expresia contabilă a influenţei relaţiilor

economice internaţionale asupra masei monetare. Evoluţia acestei contrapartide se
reflectă în balanţa de plăţi externă.
Astfel, soldul balanţei de plăţi exercită o influenţă directă asupra nivelului
masei monetare. Un import de mărfuri antrenează o diminuare a încasărilor în moneda
naţională, întrucât întreprinzătorul care realizează operaţiunea transformă această
monedă în valută. Exportul conduce la creşterea încasărilor, întrucât sumele primite în
valute sunt convertite în moneda naţională. În acest mod se poate explica influenţa pe
care deficitul sau excedentul balanţei de plăţi, o exercită asupra masei monetare şi
asupra lichidităţii interne.
Astfel poate fi explicat modul în care contrapartida exterioară constituie
“expresia monetară” a soldului balanţei de plată. Variaţia masei monetare este însoţită
de o variaţie de aceeaşi mărime a deţinerilor de aur şi devize ale băncii centrale.
În concluzie, masa monetară, înţeleasă ca totalitatea mijloacelor de plată din
sectorul nebancar, are acoperire în metale preţioase, valute şi devize, creanţe asupra
trezoreriei şi credite acordate economiei, evidenţiate în activul bilanţului băncii
centrale.
Care sunt contrapartidele masei monetare?

...........................................................................................................
...........................................................................................................
2.6. Circulatia monetara
01:50
Circulaţia monetară se defineşte ca fiind un ansamblu coerent şi complex de
fluxuri şi circuite prin intermediul cărora se desfăşoară mişcarea banilor, în procesul
realizării mărfurilor şi serviciilor, mişcare dependentă relativ de procesualitatea
circulaţiei mărfurilor, desfăşurându-se conform unor regularităţi specifice economiei
de piaţă.
Este necesar ca o cantitate de monedă să rămână în permanenţă în circulaţie. Pe
măsură ce are loc schimbul de mărfuri, o parte importantă din moneda respectivă va
reveni în depozitele instituţiilor bancare. Strict monetar, în circulaţie va trebui să
rămână constant o anumită cantitate de bani – numerar sau monedă de cont – care să
permită realizarea mărfurilor şi serviciilor pe o perioadă de timp determinată şi în
condiţii normale ale circuitelor. Realizându-se preponderent prin intermediul monedei
de cont, funcţia banilor ca mijloc de plată se amplifică, influenţând structura cantităţii
de monedă.
Totodată, înlocuirea monedelor cu instrumentele financiare generează
modificări fundamentale în circulaţia monetară, asigurând o oarecare independenţă a
acesteia faţă de circulaţia mărfurilor şi, totodată, accentuându-i influenţa asupra
acesteia din urmă.
În unitatea sa prin diversitate, circulaţia monetară îndeplineşte două funcţii,
care se regăsesc continuu în mişcarea banilor:
 funcţia de instituţionalizare, prin care circulaţia monetară generează,
dezvoltă şi extinde sistemul monetar şi componentele acestuia;
 funcţia de subzistenţă, de emisiune, prin care se realizează punerea în
circulaţie şi retragerea din circulaţie a banilor.
Importanţa monedei în economie este dată de măsura în care aceasta circulă şi
finanţează tranzacţiile economice.
Potrivit relaţiei lui Irving Fisher, ecuaţia cantitativă a monedei permite
măsurarea cererii de monedă din economie:
MxV = PxQ(T) (2)

unde:
M = masa monetară;
P = nivelul preturilor;
Q = volumul bunurilor si serviciilor;
V = viteza de circulaţie a monedei.
Din ecuaţia cantitativă a schimbului rezultă că masa monetară în circulaţie se
află în raport direct proporţional cu volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de
monedă (produsul dintre P şi T) şi invers proporţional cu viteza de circulaţie a monedei
(V), adică cu numărul de acte de schimb şi de plată pe care le facilitează o unitate
monetară în perioada respectivă.
Variaţiile masei monetare se rezolvă printr-o variaţie temporară a vitezei de
circulaţie, până în momentul în care se realizează un echilibru. Deşi scopul acestei
ecuaţii a fost acela de a dimensiona volumul masei monetare, în condiţii de echilibru,
pe baza ei s-au putut realiza analize ale fluctuaţiilor stocurilor de monedă, gradul de
activitate al acestuia şi variaţiile în timp.
Din această relaţie rezultă că viteza de circulaţie a monedei, V, depinde de
volumul tranzacţiilor şi nivelul masei monetare.
PxQ (3)
V 
M1
sau
PIB (4)
V 
M 1, ( M 2, M 3, M 4)
Astfel, viteza de circulaţie a monedei se stabileşte în funcţie de numărul de acte

de vânzare-cumpărare pe care le mijloceşte un semn bănesc, de o anumită valoare, într-
o anumită perioadă de timp. Spre deosebire de mărfuri, care se află în sfera circulaţiei
un interval foarte scurt de timp (atât cât este necesar pentru a trece din sfera producţiei
în sfera consumului), cantitatea de monedă staţionează în sfera circulaţiei o perioadă
mai îndelungată de timp, mijlocind mai multe acte de vânzare-cumpărare în decursul
unui an.
Viteza de circulaţie a monedei micşorează sau amplifică volumul masei
monetare, după cum aceasta cunoaşte o accelerare sau încetinire. Aceasta este
influenţată de numeroşi factori precum comportamentul subiecţilor economici,
volumul încasărilor (a veniturilor), caracterul politicii monetare.
Astfel, creşterea volumului încasărilor determină o creştere a vitezei de
circulaţie a monedei, în timp ce o diminuare a acestora o reduce.
De asemene, o politică monetară expansionistă diminuează viteza de circulaţie
a monedei şi invers, o politică monetară restrictivă determină o creştere a acestei
viteze.
În practică, deoarece este dificil de măsurat volumul plăţilor efectuate de
monedă, se calculează un alt indicator - viteza de rotaţie care arată frecvenţa cu care
banii se reîntorc la bancă, şi poate să fie determinat sub formă de coeficient sau în
număr de zile.
Sub formă de coeficient, viteza de rotaţie arată numărul de rotaţii pe care le
realizează masa monetară pentru a servi un anumit număr de acte de vânzare-
cumpărare. Pentru a cuantifica operaţiunile de vânzare-cumpărare se calculează rulajul
bănesc, respectiv încasările si plăţile realizate în decursul unei perioade.
Relaţia vitezei de rotaţie devine, astfel:
Rulaj _ banesc R
V 
Masa.monetara Mm
Numitorul fracţiei reprezintă masa monetară calculată ca medie (trimestrială

sau anuală). Cu cât rulajul bănesc este mai mare, cu atât un semn bănesc efectuează
mai multe rotaţii.
Ca durată în zile, viteza de rotaţie se poate exprima astfel:

Dp Mm  Dp
dz  
Vr R
unde:
Dp = durata perioadei de analiză (90 zile sau 360 zile);
Vr = viteza de rotaţie sub formă de coeficient.
Atunci când viteza de rotaţie creşte, durata în zile a unei rotaţii se diminuează.
Pentru a răspunde necesităţilor curente ale circulaţiei monetare, semnele băneşti
aflate în circulaţie prezintă diversitate, atât din punct de vedere al valorii, cât şi al
numărului.
Astfel, prezintă importanţă structura numerarului, ca principală componentă a
masei monetare, M¹ şi a cărui emisiune se află în sarcina BNR.
Pentru determinarea vitezei de rotaţie a monedei se calculează indicatori pentru
diferitele componente ale masei monetare, astfel:
- mişcarea bancnotelor – este măsurată prin analiza vărsămintelor şi
retragerilor efectuate la ghişeele băncii centrale;
- rata de rotaţie a depozitelor la vedere – se calculează ca sold mediu
al conturilor la vedere, pentru o anumită perioadă de timp;
- rata de rotaţie a altor forme de monedă – se determină gradul de
variabilitate al diferitelor mijloace băneşti (cu mişcare lentă).
Asupra vitezei de rotaţie a monedei pot acţiona anumiţi factori, diferiţi în
funcţie de forma de existentă a masei monetare ca numerar sau bani de cont.
În cazul numerarului aflat în circulaţie, factorii de influenţă directă, se prezintă
astfel:
- pe măsură ce cresc veniturile populaţiei, se înregistrează o diminuare a
vitezei de rotaţie;
- cu cât frecvenţa obţinerii veniturilor este mai mare, cu atât viteza de rotaţie
sporeşte;
- sporirea dimensiunilor procesului de economisire antrenează scăderea vitezei
de rotaţie;
- existenţa unui decalaj de timp mare între momentul obţinerii veniturilor si al
cheltuielilor, diminuează viteza de rotaţie;
În acest mod, autorităţile monetare pot analiza gradul de activitate al stocului
de monedă, fluctuaţiile acesteia în timp, şi pot adopta măsurile necesare pentru o
corectă dimensionare în raport cu alte variabile macroeconomice.
2.7 Masa monetară în România

În cazul României, analiza masei monetare este realizată prin utilizarea
următoarelor agregate:
 masa monetară în sensul restrâns (M1) care cuprinde:
02:20  numerar în afara sistemului bancar;
 disponibilităţi la vedere;
 masa monetară în sensul larg (M2) care include:
 M1;
 cvasi-bani; în structura cărora se include:
-economiile populaţiei ;
-depozitele în lei;
-depozitele în valută ale rezidenţilor.
De la 1 ianuarie 2007, Banca Naţională a României a redefinit structura
agregatelor monetare în conformitate cu metodologia Băncii Centrale Europene. Tot
pentru analiza masei monetare se determină şi indicatorul baza monetară, calculat ca
medie zilnică şi la sfârşitul perioadei, în structura căruia sunt incluse următoarele
elemente:
 numerar în casieriile băncilor;
 numerar în afara sistemului bancar;
 disponibilităţile băncilor la BNR.
Creşterea nivelului masei monetare reflectă sporirea dimensiunilor economice
şi monetare ale activităţii. Pentru a evidenţia importanţa acestui indicator, masa
monetară trebuie corelată cu PIB (ca indicator care reflectă evoluţia
tranzacţiilor).
Astfel, se măsoară un raport PIB / Mm (în care Mm reprezintă media cantităţii
de monedă din fiecare lună) şi care este denumit generic, viteza de circulaţie a
monedei.
Creşterea nivelului masei monetare reflectă sporirea dimensiunilor economice
şi monetare ale activităţii. Pentru a evidenţia importanţa acestui indicator, masa
monetară trebuie corelată cu PIB (ca indicator care reflectă evoluţia
tranzacţiilor).
Astfel, se măsoară un raport PIB / Mm (în care Mm reprezintă media cantităţii
de monedă din fiecare lună) şi care este denumit generic, viteza de circulaţie a
monedei.
După o perioadă de doi ani de contracţie economică, dinamica PIB a redevenit
pozitivă în ultima perioadă, pe fondul refacerii stocurilor şi al contribuţiei pozitive din
partea cererii interne.
02:30
2.8 Rezumat
Indicatorii masei monetare sunt M1, M2, M3 şi L, definiţi în funcţie de gradul de

dezvoltare a pieţei financiare, de politicile monetare şi de nevoile practice imediate şi
de perspectivă şi clasificaţi în funcţie de gradul de lichiditate.
De asemenea, definirea monedei se face în funcţie de diverse criterii, respectv:
forma de existenţă a monedei, unitatea emitentă, obligaţia asumată de unitatea
emitentă, valoarea intrinsecă şi capacitatea circulatorie a monedei.
Importanţa monedei în economie este dată şi de măsura în care aceasta circulă şi
finanţează tranzacţiile economice. Pentru determinarea vitezei de circulaţie a monedei,
respectiv a frecvenţei cu care banii se întorc la bancă, se utilizează două metode:
- determinarea vitezei de circulaţie sub formă de coeficient, calculat ca raport
între rulajul bănesc şi masa monetară şi exprimat în număr de rotaţii;
- determinarea duratei de rotaţie a monedei, exprimată în număr de zile.

1. În structura agregatului M1, din cadrul masei monetare a României sunt

incluse următoarele elemente:
a) numerar din afara sistemului bancar + disponibilităţi la vedere;
b) numerar din afara sistemului bancar + conturi curente ale populaţiei;
c) economii ale populaţiei + depozite în valută ale rezidenţilor;
d) numerar din afara sistemului bancar + cvasibani.
2. Dacă în decursul unei perioade viteza de circulaţie a monedei înregistrează

o creştere de la 2,80 la 3,05, în condiţiile în care PIB la momentul iniţial a fost 38.500
mld. u.m., iar în momentul următor, cu 10 % mai mare, atunci, masa monetară a
înregistrat:
a) o creştere în sumă absolută de 135 mld. u.m.;
b) o diminuare de 1388 u.m.;
c) o creştere relativă de 15 %;
d) o scădere relativă de 5,56 %.
3. Creşterea vitezei de rotaţie a masei monetare de la 2,2 rotaţii pe an la 2,75

rotaţii antrenează o diminuare a duratei în zile a unei rotaţii, în decursul anului de:
a) 145 zile;
b) 46,5 zile;
c) 32,72 zile;
d) 63,5 zile.
4. Convertibilitatea monetară reprezintă:

b) desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi
transferurilor internaţionale şi obligaţia băncii centrale de a
cumpăra moneda naţională deţinută de o bancă centrală străină, la
cererea acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din
tranzacţii curente sau să fie necesară pentru plăţi curente;
c) obligaţia băncii centrale de a cumpăra moneda naţională deţinută de o
bancă centrală străină, la cererea acesteia, cu condiţia ca suma
respectivă să nu provină din tranzacţii curente sau să fie necesară
pentru plăţi curente;
d) convertibilitatea monedelor naţionale în aur.
5. Care dintre răspunsurile următoare defineşte un indicator ce desemnează

totalitatea mijloacelor de plată existente într-o economie la un moment dat,
sau ca medie pe o anumită perioadă?
a) inflaţia;
b) drepturile speciale de tragere;
c) activele financiare agregate;
d) masa monetară.
6. În funcţie de criteriul de clasificare pe care îl avem în vedere există mai multe

tipuri de monede: 1 – moneda convertibilă; 2 – moneda semn; 3 – moneda
facultativă; 4 – moneda creată de bănci; 5 – moneda cu valoare integrală; 6 –
moneda legală; 7 – moneda scripturală; 8 – moneda fracţionară; 9 – moneda
neconvertibilă.
Care dintre variantele de răspuns conţine numai tipuri de monedă clasificate după
valoarea intrinsecă:
a) 1+9;
b) 2+5;
c) 5+6;
d) 7+8.
7. În condiţiile etalonului aur – monedă, valoarea paritară era definită prin:
a) cantitatea de metal preţios existentă în rezerva băncii centrale;
b) cantitatea de metal preţios stabilită de banca centrală să
îndeplinească funcţia de rezervă valutară;
c) cantitatea de metal preţios stabilită prin lege să îndeplinească
funcţia de etalon monetar;
d) cantitatea de metal preţios păstrată în trezoreria statului.
Răspunsuri: 1 –a; 2 – a; 3 – c; 4 – a; 5 – d; 6 – b, 7-c.
2.10 Temă de control
Pe baza celor studiate prin parcurgerea unităţii de învăţare 2, analizaţi pe baza

datelor statistice oficiale, evoluţia masei monetare şi a agregatelor monetare pe
parcursul ultimilor 2 ani. Analiza datelor statistice se realizează în dinamică, pentru
fiecare indicator în parte.
Realizaţi un referat cu această temă.
Pentru documentare utilizaţi site-urile oficiale ale BNR şi INS – www.bnro.ro şi
www.insse.ro.
Tema de control va fi transmisă cadrului didactic pe E-lis si adresele de mail
specificate până la o dată stabilită de comun acord.
Tema reprezintă 10% din nota finală.
Bibliografie
1. Basno C., Dardac N., Floricel C., –„Monedă, credit, bănci”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1886.
2. Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare „,Editura Didacticã şi
Pedagogicã, Bucureşti, 2005.
3. Costin Kiriţescu , Moneda, mica enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p.209.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. ORGANIZAREA MONETARA. SISTEME MONETARE
NAŢIONALE
Cuprins
3.1 Introducere
3.3 Conceptul de sistem monetar national şi elementele sale specifice
3.4 Tipuri de sisteme monetare
3.5 Reglementarea emisiunii de monedă
3.6 Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb
3.7 Rezumat
3.1. Introducere
Pe parcursul unităţii de învăţare 3 sunt prezentate elementele componente ale
unui sistem monetar naţional. În funcţie de acestea, sistemele monetare au fost
clasificate în sisteme metaliste şi nemetaliste, în această unitate de învăţare fiind
inclusă o caracterizare a diverselor forme de organizare monetară. De asemenea, în
unitatea de învăţare 3 sunt prezentate tipurile de regim de curs valutar.

 să identificaţi elementele componente ale unui sistem monetar;
 să înţelegeţi rolul aurului monetar în evoluţia sistemelor monetare, precum
şi rolul etalonului putere de cumpărare în cadrul sistemelor monetare
actuale;
 să rezolvaţi aplicaţii practice cu privire la cursul real, indicele puterii de
cumpărare şi multiplicatorul monetar.
Durata medie de parcurgere a celei de-a treia unităţi de învăţare este de 3 ore.
3.3 Conceptul de sistem monetar şi elementele sale specifice
Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale şi instituţiilor care

00:00
organizează şi reglementează circulaţia monetară dintr-o ţară. Cu aceeaşi semnificaţie
este utilizată definiţia dată de academicianul Costin Kiriţescu după care sistemul
monetar naţional reprezintă “ansamblul normelor legale şi al instituţiilor care
reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat”18.
Odată cu apariţia statului, acesta şi-a asumat şi roluri monetare, adică rolul de a
crea monedă, de a defini unitatea monetară şi de a stabili paritatea metalică.
Politica monetară a fiecărui stat impune existenţa unui sistem monetar unic.
Elementele unui sistem monetar sunt stabilite prin reglementările monetare ale
fiecărui stat şi apar din necesitatea de a rezolva probleme de genul: baza sistemului
monetar, circulaţie monetară, creaţie monetară, cantitatea de bani în circulaţie, relaţiile
monetare internaţionale, stabilitatea sistemului monetar.
Elementele sistemului monetar sunt:
1. Etalonul monetar
2. Unitatea monetară
3. Baterea şi circulaţia monedei
4. Emisiunea şi circulaţia bancnotelor
5. Emisiunea şi circulaţia monedei scripturale.
Etalonul monetar aur a constituit, totodată, o modalitate de a face faţă lipsei

unei monede internaţionale, aceasta fiind înlocuită prin marfa-aur, adică printr-o
valoare certă nelegată de nici un stat, de nici o bancă centrală.
Factorii economici şi politici au creat premisele subminării circulaţiei interne şi
internaţionale a metalului monetar şi, prin urmare, ale lichidării sistemelor monetare
bazate pe etalonul aur. Sunt abandonate succesiv principiile etalonului aur şi odată cu
ele, însăşi sistemele construite pe acest etalon, locul lui fiind luat de etalonul aur-
devize, care s-a aflat până nu demult la baza sistemelor monetare naţionale şi a celui
internaţional.
Statele care au adoptat etalonul aur-devize, ca bază a sistemelor monetare, au
introdus în rezerva lor monetară, alături de aur, monede naţionale ale altor ţări,
îndeosebi lira sterlină, dolarul american şi francul francez acestea devenind valută de
rezervă şi de plată. Cursul monedelor naţionale faţă de această valută de rezervă se
stabilea pe piaţă, pe baza cererii şi ofertei, oscilând în jurul parităţii aur, adică în jurul
raportului dintre valorile paritare, respectiv între cantităţile de aur prin care erau
definite monedele respective.
Înlocuirea aurului monetar cu monedele naţionale, bazate pe încredere şi nu pe
o valoare materială, a dus, însă, la dezechilibre monetare, la restricţii şi discriminări în
sfera plăţilor interne şi internaţionale. Cu toate acestea, sistemele monetare construite
pe acest etalon au funcţionat cu bune rezultate atât în perioada interbelică, cât şi după
cel de-al doilea război mondial, până în anii 1973 – 1974.
După anii 1973 – 1974, acest etalon aur-devize este abandonat, locul lui ca
bază a sistemelor monetare naţionale şi a celui internaţional fiind luat de etalonul
putere de cumpărare.
Orice sistem monetar îşi defineşte, înainte de toate, unitatea monetară, ca şi

raportul acesteia faţă de metalul monetar. Definirea prin lege a unităţii monetare
este un atribut al instituţiilor monetare naţionale şi se realizează în funcţie de
etalonul care a fost adoptat ca bază a sistemului monetar.
18
C. Kiriţescu, Moneda, mica enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p. 214.
Unitatea monetară are două elemente definitorii:
- valoarea paritară
- paritatea monetară
Valoarea paritară reprezintă cantitatea de metal preţios fixată prin legea
monetară a statului, care serveşte la stabilirea parităţii, îndeplinind funcţia de etalon
monetar. Valoarea paritară are echivalent valoric pentru monedă fie cantitatea de metal
preţios în cadrul sistemului monetar bazat pe aur-monedă, fie o valută, prin raportarea
la conţinutul valoric al unei alte monede naţionale care îndeplineşte funcţia de etalon şi
de rezervă în cadrul sistemului monetar, fie într-o monedă compozită, iar în ultimii ani,
în puterea ei de cumpărare.
Etalonul monetar s-a modificat, ulterior, mai ales după 1944, când aurul a fost
înlocuit diferite devize (monede străine), în particular dolarul, care îndeplineau funcţia de
etalon de rezervă sau prin valoarea unui coş de monedă (DST), adică Drepturi Speciale de
Tragere.
În sistemele bazate pe etalonul aur-devize a existat posibilitatea definirii valorii
paritare şi altfel decât printr-o cantitate de aur. La Conferinţa Monetară Internaţională
de la Bretton Woods din 1944 s-a stabilit că o ţară membră îşi poate definii valoarea
paritară a monedei sale, fie în aur, fie în dolari SUA, adică, prin raportarea la
conţinutul valoric al unei alte monede naţionale care îndeplineşte funcţia de etalon şi
de rezervă în cadrul sistemului monetar internaţional nou creat
Modificarea valorilor paritare ca măsură oficială, realizată prin lege de către
autorităţile monetare avea loc fie prin reducerea (devalorizarea), fie prin majorarea
(revalorizarea) conţinutului de aur al monedei naţionale.
După 1973, majoritatea ţărilor renunţă la valoarea paritară datorită
contradicţiilor dintre rigiditatea acestora şi variaţiile cursurilor acestor monede, adică
variaţiile continue ale valorii reale a monedei, adică a puterii lor de cumpărare.
Ca urmare, principiul “punctului de referinţă” necesar asigurării stabilităţii
sistemului monetar este abandonat şi se introduc în practica monetară valorile paritare
variabile (glisante) care presupun o ajustare periodică a conţinutului valoric al
monedelor în funcţie de cotaţia lor liberă pe piaţă sau valorile paritare mobile ce
asigură modificarea anuală a conţinutului valoric al monedelor în raport de tendinţele
pieţei, pentru ca în final să se accepte cursurile flotante.
Treptat, practica monetară a impus definirea valorii paritare prin puterea de
cumpărare a unităţii monetare, aceasta îndeplinind rolul de etalon monetar în prezent.
Paritatea monetară reprezintă raportul valoric între două unităţi monetare,

respectiv între valorile lor paritare şi a cunoscut mai multe forme în funcţie de modul
de definire a elementelor care o determină astfel:
 paritatea aur sau metalică, când valorile paritare ale celor două
monede comparate sunt definite invariabil printr-o cantitate de metal (aur sau argint).
Aceasta este paritatea tradiţională denumită paritatea aur, metalică sau simplu paritate
şi reprezintă, de fapt, cursul oficial (paritar) dintre două monede;
Exemplu:
Pornind de la valorile paritare ale leului (0,290 grame aur) şi $ SUA (0,888671
grame aur) existente în vigoare la instituirea leului ca unitate monetară prin legea de la
1867 se poate determina paritatea dintre cele două monede, astfel:
00:30
0,290 0,888671
 0.326329$ / Leu sau = 3,06438 Leu/$
0,888671 0,290
şi care reprezenta, aşa cum am arătat, cursul oficial dintre ₤ şi $.
 paritatea valutară, pentru cazurile când valorile paritare ale unor
monede naţionale sunt exprimate într-o valută (de regulă, dolarul);
Exemplu:
Cursurile oficiale de referinţă existente la o anumită dată (1966) între $ şi alte
două monede erau de:
1$ = 180 franci congolezi;
1$ = 10 rupii indiene.
Valorile paritare ale celor două monede în $ SUA:
1 franc congolez = 0,00555 $ SUA;
1 rupie indiană = 0,10 $ SUA.
Paritatea valutară dintre cele două monede:
0,10
 18 franci congolezi / 1 rupie indiană sau
0,00555
0,00555
 0,0555 rupii / 1 franc congolez
0,10
 paritatea DST, în situaţiile în care monedele îşi definesc valoarea
paritară în DST.
Astfel, prin cele două elemente, unitatea monetară conferă banilor dintr-o ţară
caracter naţional.
Baterea şi circulaţia monedei. Există două situaţii:

- baterea monedelor cu valoare integrală (confecţionate din aur şi argint);
Monedele cu valoare integrală erau monedele bătute din metal monetar a căror
valoare intrinsecă corespundea cu valoare lor nominală. Acestea aveau specifică
baterea liberă, adică dreptul oricărei persoane de a prezenta la monetăria statului
metalul sub formă de lingouri pentru a-l transforma în monede, plătind un comision
sau o taxă stabilită procentual din valoarea metalului monetar, pentru acest serviciu.
Baterea liberă a monedelor cu valoare integrală şi libera tezaurizare a acestora

au reprezentat elemente esenţiale ale mecanismului intern de autoreglare a masei
monetare în circulaţie. Astfel, în cazul în care cantitatea de monedă din metal preţios
aflată în circulaţie era insuficientă, cererea pentru aceasta fiind în creştere, devenea mai
convenabilă deţinerea aurului sub această formă. Pentru deţinătorii de lingouri de aur
(al căror preţ era în scădere) devenea avantajoasă atunci operaţiunea de preschimbare
la monetărie a acestora în monede-aur. Aceste operaţiuni conduceau în timp la un aflux
de monedă de aur în circulaţie şi în final la restabilirea echilibrului dintre cererea şi
oferta de metal preţios monetizat. Când echilibrul se deteriora în sens invers (oferta de
monedă aflată în circulaţie era mai mare decât cererea), devenea mai avantajoasă
deţinerea de aur sub formă de lingouri (al căror preţ era în creştere). Tezaurizarea sub
formă de lingouri a excesului de aur monetizat conducea în timp la restabilirea
echilibrului pe piaţă, lucru care asigură adaptarea masei monetare la necesităţi.
Prin jocul cererii şi ofertei, baterea liberă a monedelor de aur – asigură

echivalenţa între valoarea nominală şi valoarea comercială, de piaţă a metalului
monetar şi tezaurizarea nestânjenită a monedelor care restabilea temporar echilibrul
dintre nevoile de aur monetar şi cantitatea de metal monetar existentă în circulaţie
După abandonarea etaloanelor băneşti bazate pe aur, s-a renunţat la baterea monedelor
cu valoare deplină.
- baterea monedelor fără valoare deplină (confecţionate din aliaje de metale

preţioase);
Monedele fără valoare integrală sunt monedele cu o valoare intrinsecă foarte

redusă în raport cu valoarea nominală cu care erau investite, care nu era determinată de
valoarea metalelor din care erau confecţionate, ci de valoarea aurului pe care îl
reprezenta în circulaţie. Baterea acestor monede divizionare confecţionate din metale
obişnuite (aramă, zinc, nichel, aluminiu etc.) a fost şi este un drept al monetăriei
statului, fiind strict limitată de acesta din urmă, care realizează din această operaţiune
un venit egal cu diferenţa dintre valoarea lor nominală mai mare şi costul baterii
acestora ( valoarea lor reală mai mică) .
Emisiunea bancnotelor este reglementată la nivelul fiecărei ţări, avându-se în

vedere dimensionarea corectă a masei monetare.
Bancnotele sunt înscrisuri ale băncii de emisiune şi au următoarele caracteristici:
- sunt valabile pe teritoriul unei ţări;
- sunt monedă reprezentativă (fiduciară);
- sunt convertibile în metalul monetar (în sistemele monetare naţionale
contemporane nu se mai pune problema monedelor din metale preţioase sau a
bancnotelor convertibile în aur).
Emisiunea şi circulaţia monedei scripturale În timp, monedele cu valoare

integrală şi monedele convertibile au fost înlocuite cu „banii de hârtie” neconvertibili,
reprezentativi, la baza acestor înlocuiri fiind principiul egalităţii între cantitatea de
metal preţios şi banii de hârtie reprezentativi, orice neconcordanţă între aceste două
mărimi reprezentând, în fond, o formă de manifestare a inflaţiei.
Care sunt elementele componente ale unui sistem monetar?
...........................................................................................................
...........................................................................................................
3.4 Tipuri de sisteme monetare
În ceea ce priveşte metalul monetar, unii istorici în domeniu consideră că în
perioada Evului mediu sistemele băneşti s-au bazat pe monometalismul argint. Alţi
01:00
specialişti apreciază că s-a practicat utilizarea bimetalismului, cu utilizarea
precumpănitoare a argintului. În majoritatea ţărilor ca formă de organizare monetară
naţională, bimetalismul s-a impus, începând cu secolul al XVI-lea şi a durat până la
jumătatea secolului al XIX-lea.
De-a lungul vremii au existat două tipuri de sisteme monetare, clasificate în
funcţie de elementele componente în:
1. Sisteme metaliste
2. Sisteme nemetaliste
1. Sistemele monetare metaliste sunt sisteme bazate pe metalul monetar, în

funcţie de care se clasifică în:
- sisteme bimetaliste
- sisteme monometaliste
Bimetalismul era caracterizat de baterea monedelor din două metale: aur şi
argint, între care exista un raport legal fix.
În funcţie de existenţa efectivă în circulaţie a monedelor din cele două metale se
face distincţia între:
- bimetalism integral, în care moneda se bătea atât în aur, cât şi în argint, cu un
raport legal 1/15,5 (1 cantitate de aur valora de 15,5 ori o cantitate de argint);
- bimetalism paralel – raportul dintre cele două monede se stabileşte pe piaţa
liberă;
- bimetalism parţial – monedele erau confecţionate numai din aur.
Bimetalismul a fost adoptat în Anglia în anul 1716 şi a fost menţinut un secol, în
Franţa în 1803 şi a fost menţinut până în 1876, iar în România a existat bimetalism în
perioada 1867 – 1890, cu un raport 1/14,38.
Dificultăţile de funcţionare ale sistemului
Sistemul bimetalist prezenta un neajuns important: faptul că raportul legal 1g
Au/15,5g Ag nu corespundea întotdeauna cu raportul stabilit pe piaţă, din cauza
fluctuaţiilor intervenite în cantităţile de aur şi argint disponibile. (De exemplu, ca
urmare a unei producţii sporite, argintul circula pe piaţă într-o cantitate mai mare şi
preţul său în raport cu cel al aurului se diminua. Astfel, deţinătorii de aur nu aveau
interesul de a-l utiliza ca monedă, fiind mai rentabil să-l cedeze pe piaţă, primind în
schimb cantitatea echivalentă de argint. Era mai avantajoasă deţinerea de argint şi
aurul manifesta tendinţa de a părăsi circulaţia monetară. Potrivit legii lui Gresham –
„moneda rea scoate din circulaţie moneda bună”).
În perioada de funcţionare a bimetalismului se pot distinge trei perioade:
 prima perioadă (1803 – 1850) când sistemul a funcţionat foarte bine, atâta timp
cât între valorile comerciale ale celor două metale s-a păstrat raportul de 1:15,5;
 a doua perioadă (1851 – 1870) marchează începutul dificultăţilor în
funcţionarea sistemului, ca urmare a modificării raportului dintre cele două
metale. Monedele de argint aveau o valoare de piaţă mult mai mare decât cea
fixată prin lege, cele de aur devenind mai slabe. Această stare se putea remedia
pe două căi: fie reducând valoarea monedelor de argint, fie sporind pe cea a
monedei de aur;
 a treia şi ultima perioadă (1871 – 1885). În 1871 începe declinul monedei de
argint, aceasta depreciindu-se treptat. Raportul de valoare se deplasează în
favoarea aurului, acesta fiind retras din circulaţie. Ţările abandonează
bimetalismul şi pun la baza sistemului lor monetar etalonul aur.
În concluzie, bimetalismul nu a reprezentat formula monetară ideală datorită
imposibilităţii menţinerii în timp a raportului fix între valorile legale sau de piaţă ale
celor două monede etalon.
Bimetalismul a fost abandonat şi înlocuit cu monometalismul.
Monometalismul se caracterizează prin faptul că rolul de metal monetar este

îndeplinit fie de aur, fie de argint. Au existat şi încercări de a folosi ca etalon monetar
platina, dar pentru că aceasta era rară şi scumpă s-a renunţat la acest metal.
Monometalismul a fost adoptat în: Marea Britanie (1816), SUA (1853),
Portugalia (1854), Germania (1873), Rusia (1897), Japonia (1897).
Sistemele monetare bazate pe aur au cunoscut următoarele forme:
1. Sisteme monetare cu etalon aur – monedă:
2. Sisteme monetare cu etalon aur – lingouri;
3. Sisteme monetare cu acoperire mixtă (aur şi devize)
Sistemele monetare cu etalon aur – monedă – reprezintă forma clasică a

etalonului aur, aurul circulând liber în interiorul ţării, sub formă de monede, precum şi
în relaţiile cu alte state. De asemenea, în paralel circulau şi bancnote liber convertibile
în aur, la preţul stabilit de stat.
Masa monetară se adapta la necesităţile economiei, prin baterea monedelor de aur
şi tezaurizarea lor, baterea monedelor de aur în cadrul acestui sistem fiind nelimitată.
Astfel, sistemul monetar bazat pe etalonul aur – monedă presupunea existenţa unor
stocuri de aur, implicând cheltuieli de circulaţie importante. Ca urmare, înaintea
primului război mondial, când cantitatea de aur a devenit insuficientă comparativ cu
dimensiunile producţiei s-a renunţat la acest etalon.
Sistemele monetare bazate pe etalonul aur – lingouri s-au caracterizat prin

circulaţia bancnotelor convertibile în lingouri (1 lingou = 400 uncii Au = 12,44 kg.
Au), numai că această convertibilitate era limitată, fiind valabilă numai pentru sumele
care aveau cel puţin valoarea unui lingou de aur.
În perioada în care au funcţionat aceste sisteme monetare, băncile centrale au
concentrat cantităţi importante de aur monetar, rolul acestor bănci fiind intervenţia în
economie pentru echilibrarea masei monetare, în funcţie de variaţia stocului de aur.
Acest sistem a fost considerat ca fiind unul cu un etalon „aristocratic”, care a
avantajat categoriile bogate, adică pe deţinătorii de sume importante, şi a funcţionat o
perioadă scurtă de timp.
Sisteme bazate pe etalonul aur – devize s-au caracterizat prin garantarea

monedei aflate în circulaţie atât cu metal preţios (aur), cât şi cu titluri de creanţă
exprimate în monedă străină, numite devize.
Unitatea monetară a fiecărei ţări era definită printr-o anumită cantitate de aur sau
prin valută.
În circulaţie existau numai bancnote convertibile în devize, care erau, ulterior,
convertibile în aur, deci nu se mai manifesta o legătură directă între cantitatea de
monedă aflată în circulaţie şi cantitatea de aur monetar deţinut de banca centrală.
O astfel de organizare a generat o stare de dependenţă a sistemelor din ţările mai
puţin dezvoltate faţă de cele dezvoltate, prin faptul că acoperirea în aur a monedei unei
ţări reprezenta şi acoperirea în aur a valutei altei ţări.
Etalonul aur – devize a fost instituit la Conferinţa Monetară şi Financiară
Internaţională de la Bretton Woods (1944), ocazie cu care s-au pus bazele Sistemului
Monetar Internaţional (SMI).
Principiile care au stat la baza SMI erau:
- convertibilitatea diferitelor valute în dolari şi a acestora în aur;
- o oscilaţie a valutelor diferitelor ţări de ± 1% faţă de paritatea oficială.
Etalonul aur – devize a funcţionat până în 1960 (momentul crizei dolarului, care
s-a depreciat puternic în raport cu aurul).
2. Sisteme monetare nemetaliste. Acestea sunt sisteme în care definirea

monedelor se face prin raportarea la moneda altei ţări sau la o monedă – coş
(ex: DST).
Etalonul monetar în cazul acestor sisteme este puterea de cumpărare, etalon
cuantificat prin puterea de cumpărare a monedelor, care se determină prin indicii de
preţ şi ulterior, prin cursurile de schimb între monedele diferitelor ţări.
a) Indicele puterii de cumpărare – se utilizează pentru măsurarea cantităţii de
bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu o unitate monetară. De
asemenea, el poate fi utilizat pentru determinarea gradului de apreciere
sau depreciere a monedei.
1
I PC  , unde I P = indicele preţurilor de consum
IP
(Indicele preţurilor de consum reprezintă valoarea unui „coş” de bunuri şi servicii,
specific unei anumite categorii a populaţiei.)
n
q i0 pi1
IP  i 0
n
,
q
i 0
i0 pi 0
unde q i 0 = cantitatea de bunuri şi servicii din componenţa coşului

p i1, p i 0 = preţurile curente şi ale anului de bază
Atunci când indicii preţurilor calculaţi pentru o ţară sunt comparaţi cu indicii
preţurilor din alte ţări, este posibilă determinarea parităţii puterii de cumpărare, care
permite determinarea nivelului orientativ al cursului de schimb dintre monedele ţărilor
analizate.
Exemplu
Determinarea indicelui preţurilor de consum şi al puterii de cumpărare a populaţiei
Fie un coş de consum format din cinci produse şi servicii ale căror preţuri
evoluează în doi ani consecutivi conform datelor din tabelul alăturat.
Pondere în Preţ în anul 0, Preţ în anul 1,

Produsul
consum, % (u.m.) (u.m.)
A 30 300 180
B 20 170 135
C 25 150 110
D 10 120 105
E 15 100 160
Să se determine evoluţia puterii de cumpărare a populaţiei în funcţie de coşul de

mai sus în anul 1 faţă de anul 0.
Rezolvare
Puterea de cumpărare (Pc) se exprimă în funcţie de indicele preţurilor de consum
(Ip), fiind inversul acesteia
1
Ipc 
Ip
 q  p 1 0,3  180  0,2  135  0,25  110  0,1 105  0,15  160
Ip   
 q  p 0 0,3  300  0,2  170  0,25  150  0,1 120  0,15  100
54  27  27.5  10.5  24 143
   0,7586
90  34  37,5  12  15 188,5
Preţurile în anul 1 se situează la 75,86% faţă de cele din anul 0, deci au scăzut cu
24,14%.
Puterea de cumpărare a crescut corespunzător:
1 1
Ipc    1,3182 ,
Ip 0,7586
Puterea de cumpărare în anul 1 este de 131,82% faţă de cea din anul 0.
b) Cursul de schimb poate fi interpretat ca puterea de cumpărare a monedei.

Există o diferenţă între cursul nominal şi cursul real.
Cursul nominal este preţul unei monede faţă de o altă monedă şi măsoară
preţurile relative pentru două monede naţionale.
Cursul real exprimă preţul monedelor naţionale ca relaţie între preţurile

mărfurilor comercializate în ţări diferite.
3.5 Reglementarea emisiunii de monedă
01:30 A. Emisiunea monedei de hârtie.

Încă din antichitate au existat anumite înscrisuri şi certificate care atestau
existenţa unei cantităţi de aur şi argint, iar prin transferul acestor certificate de la o
persoană la alta avea loc transferul proprietăţii asupra metalului monetar.
Primele bilete de bancă au apărut în 1609 la Amsterdam, fiind emise în schimbul
pieselor metalice aflate în circulaţie.
Începând cu 1656, cu ajutorul fondatorului băncii Suediei se trece la realizarea a
două operaţiuni concomitente:
- emisiunea de bilete;
- scontarea efectelor de comerţ.
În practică, punerea în circulaţie a biletelor de bancă a fost accidentală, datorită
circumstanţelor care au favorizat înlocuirea monedei metalice (cu multe inconveniente)
cu biletul de bancă.
În concluzie, biletele de bancă au reprezentat o formă de monedă, diferită de
moneda metalică, creată cu ocazia operaţiilor de creditare, şi a căror emisiune nu
implică decât retragerea unei cantităţi echivalente de piese metalice. Bancnotele,
caracterizate prin convertibilitate monetară, nu înlocuiau în totalitate moneda metalică,
ci se adăugau acesteia, îndeplinind împreună funcţiile specifice monedei.
În istorie au existat două curente monetare, concretizate în două şcoli:
1.Şcoala circulaţiei monetare
2.Şcoala bancară
1. Şcoala circulaţiei monetare (Currency School) contestă natura monetară a
biletului de bancă şi consideră că acesta este un substituent al aurului.
2. Şcoala bancară (Banking School) consideră că biletul de bancă este un
instrument de credit al economiei, iar emisiunea acestuia depinde de
conjunctura economică.
Prima teorie a fost larg răspândită, ceea ce a determinat recunoaşterea
monopolului băncii centrale în emisiunea biletelor de bancă.
În economia modernă avantajele utilizării biletelor de bancă (bancnotelor) decurg
din caracteristicile acestora:
- ele sunt rezultatul creditării economiei;
- au un grad de stabilitate determinat de acoperirea bancnotei, convertibilitatea
ei şi măsurile de eliminare a acţiunilor de falsificare.
B. Emisiunea monedei divizionare

Moneda divizionară este o piesă de metal cu valoare nominală mică şi care este
utilizată pentru efectuarea plăţilor.
Moneda divizionară este confecţionată din diferite aliaje, iar emisiunea ei este
realizată de Monetăria Statului. Scopul monedei divizionare este de a uşura tranzacţiile
din economie.
C. Emisiunea monedei scripturale

Moneda scripturală este constituită din depozitele băncilor comerciale, respectiv
din soldurile creditoare ale agenţilor economici, care sunt transmise de la un
agent la altul, prin intermediul cecurilor şi al viramentelor.
Natura monetară a depozitelor se poate evidenţia prin distincţiile făcute între
moneda centrală şi moneda emisă de băncile comerciale.
Moneda centrală este moneda emisă de banca centrală şi cuprinde: biletele emise
şi soldurile creditoare ale conturilor deschise de băncile comerciale la banca centrală.
Moneda emisă de bănci – cuprinde înscrisurile în conturile curente ale băncilor
comerciale.
Multiplicatorul monetar reprezintă astfel indicatorul economic al nivelului până

la care cresc dimensiunile monedei scripturale, pe baza unui depozit iniţial.
Determinarea multiplicatorului se face pe baza a două relaţii de calcul:
1
m  , unde m = multiplicatorul
r
r = rata rezervei minime obligatorii
Această relaţie arată că în situaţia în care o bancă nu ar reţine o rezervă de

lichiditate din totalul monedei disponibile, atunci multiplicatorul ar tinde către infinit,
întrucât depozitele constituite sunt acordate în totalitate sub formă de credite.
Prin cea de-a doua formulă se ia în calcul şi utilizarea depozitelor sub formă de
numerar.
1
m , unde
r  n r n
r = rata RMO
N = proporţia plăţilor în numerar în totalul masei monetare
Exemplu
Creaţia monedei scripturale şi multiplicatorul creditului
Să se calculeze volumul masei monetare (M) în circulaţie sub forma monedei

scripturale pe baza unui depozit iniţial (D) de 100000 u.m., cunoscând că proporţia
rezervelor obligatorii (R) este de 15%, iar proporţia plăţilor în numerar în economie
(N) este de 25% din totalul masei monetare.
Rezolvare:
Se determină multiplicatorul creditului (m), conform formulei:
1 1 1
m    2,75862 ori
R  N  R  N 0,15  0,25  0,15  0,25 0,3625
Cantitatea de monedă scripturală este de m = 2,75862 ori mai mare decât depozitul
iniţial.
M = m × D = 275862 u.m. (monedă scripturală)

Rezultă că la creşterea procentului rezervelor (R) scade cantitatea de monedă
scripturală (M), rata rezervelor obligatorii (R) fiind un instrument de politică monetară
utilizabil pentru restricţionarea creşterii masei monetare. În acelaşi sens, acţionează şi
creşterea ratei numerarului (N), aceasta neinfluenţând însă volumul total al masei
monetare (scade moneda scripturală, dar creşte moneda materială).
Prezentaţi diferenţele dintre moneda centrală şi monedele emise

de băncile comerciale.
...........................................................................................................
...........................................................................................................
3.6 Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb

02:00
Convertibilitatea, în sensul cel mai larg, se defineşte prin „însuşirea legală a
unei monede de a fi preschimbată cu o altă monedă, în mod liber, prin vânzare-
cumpărare pe piaţă, în sensul că nu există restricţii nici cu privire la suma de
preschimbat, nici la scopul preschimbării – plăţi pentru tranzacţii curente sau mişcări
de capital – şi nici cu privire la calitatea celui care efectuează preschimbarea – rezident
al ţării în care se efectuează operaţia sau nerezident”19.
Această definiţie prezintă convertibilitatea în legătură cu ansamblul relaţiilor
economice dintre ţări, indiferent de forma sub care acestea se prezintă: plăţi sau
încasări cash sau pe credit, transferuri de sume în alte scopuri, mişcări de capital.
Astăzi, convertibilitatea este o verigă sau o filieră obligatorie în calea
pătrunderii unei monede naţionale pe piaţa altor ţări, respectiv în circuit internaţional.
În evoluţia sa de la forma iniţială la mecanismul său actual, convertibilitatea a cunoscut
transformări succesive şi trăsături specifice în funcţie de natura etalonului monetar care
a stat la baza sistemelor monetare, sub forma:
 Convertibilităţii în condiţiile etalonului aur.
 Convertibilităţii în condiţiile etalonului aur-devize.
 Convertibilităţii actuale a monedelor naţionale pe baza puterii de
cumpărare.
Statutul FMI grupează monedele statelor membre în trei categorii: convertibile,
neconvertibile şi liber utilizabile.
Pentru dobândirea statutului de monedă convertibilă, potrivit FMI, este necesară
îndeplinirea anumitor condiţii:
- economie dezvoltată;
- echilibrarea balanţei de plăţi;
- existenţa unor rezerve internaţionale de lichiditate;
- stabilirea unui curs real al monedei naţionale faţă de alte monede, având o
bază economică;
- limitarea inflaţiei şi realizarea unei stabilităţi monetare;
19
C. Kiriţescu, E. Dobrescu, Moneda – mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p.69.
- adaptarea nivelului productivităţii muncii la cel existent la nivel mondial,
astfel încât să existe o corespondenţă între nivelurile preţurilor interne şi ale
preţurilor mondiale etc.
Cursul de schimb
Cursul de schimb (sau cursul valutar) este preţul la care moneda naţională se
schimbă cu o altă monedă şi reprezintă rezultatul raportului dintre cerere şi ofertă.
Nivelul cererii de monedă - este determinat de cererea persoanelor fizice şi
juridice străine pentru bunurile, serviciile şi activele financiare al căror preţ este
exprimat în valuta respectivă.
Nivelul ofertei de monedă – este determinat de cererea persoanelor fizice şi
juridice, posesori ai valutei respective pentru bunurile, serviciile şi activele financiare
al căror preţ este exprimat în valute străine.
Cursul de schimb este cel care conferă un grad mai mare sau mai mic de
credibilitate unui sistem monetar naţional.
Există trei tipuri de regim de curs valutar:

Curs de schimb fix – menţinut la acelaşi nivel pe o perioadă lungă de timp şi
modificat în condiţii extreme
Curs de schimb fixat – caracterizat prin faptul că se menţine constant faţă de o
valută de rezervă (numită valută – ancoră).
Curs de schimb flotant – un curs flexibil, care funcţionează pe baza raportului
dintre cerere şi ofertă. În cazul acestui curs de schimb se face distincţia între cursul de
schimb liber pur şi impur, în funcţie de intervenţia băncii centrale pe piaţă, în formarea
cursului.
Banca centrală poate interveni pe piaţa valutară, prin vânzare sau cumpărare de
valută, în scopul menţinerii stabilităţii cursului monedei naţionale. În caz contrar,
moneda se poate confrunta pe un anumit interval de timp o reducere a puterii sale de
cumpărare în raport cu alte monede, (fenomen denumit Depreciere valutară), sau
poate înregistra o creştere a puterii de cumpărare, (fenomen denumit Apreciere
valutară).
Atunci când monedele au un curs fix, stabilit de autoritatea monetară naţională,
majorarea sau micşorarea valorii monedei respective se poate realiza doar în mod
oficial, prin lege, fenomenele fiind cunoscute sub numele de Devalorizare, respectiv
Revalorizare.
În cazul relaţiilor de comerţ exterior, devalorizarea şi deprecierea monedelor
favorizează exportul şi acţionează ca o frână împotriva importului, în timp ce
revalorizarea şi aprecierea valutară acţionează în sens invers, constituind o frână în
calea exportului şi încurajând importurile în moneda cu valoare apreciată.
După modalitatea de cotare, cursurile de schimb sunt clasificate în:

Cursuri de schimb directe – unitatea monetară străină constantă este exprimată în
moneda naţională, care variază în funcţie de moneda cotată.
Cursuri de schimb indirecte – unitatea monetară naţională constantă este
exprimată în monedă străină.
Cursuri încrucişate – implică intervenţia unei a treia monede pentru a echivala
moneda străină cu moneda naţională.
Exemplu:
Cursul real de schimb între două monede
Să se determine cursul real de schimb între yenul japonez şi dolarul american pe
baza preţurilor a 6 produse comercializate în SUA şi Japonia şi a ponderii în consum a
acestora.
Produsul Preţ în JPY Preţ în USD Pondere în consum, %

A 57000 600 30
B 35000 280 25
C 4900 35 20
D 12000 100 15
E 510 3 5
F 1000 10 5
Rezolvare: pe baza tabelului de mai sus se determină cursul de revenire aferent

fiecărui produs, iar cursul real de schimb este media ponderată a celor şase cursuri de
revenire.
pret in JPY
Curs de revenire 
pret in USD
Produs Curs de revenire Pondere Contribuţie la cursul de schimb

(JPY/USD) (col. 2 × col. 3)
A 95 0,30 28,50
B 125 0,25 31,25
C 140 0,20 28,00
D 120 0,15 18,00
E 170 0,05 8,50
F 100 0,05 5,00
TOTAL - 1,00 119,25
Rezultă un curs real de schimb JPY/USD la nivelul 119,25 JPY = 1,00 USD
Să ne reamintim:
Conform Regulamentului valutar al României, RON cotează direct cu toate celelalte
valute.
Majoritatea valutelor cotează direct, însă există ţări în care cursul de schimb se
exprimă prin număr de unităţi de valută străină ce revin la o unitate de monedă
naţională (de exemplu, GBP, EUR, dolarul canadian – CAD, dolarul australian – AUD
sau moneda Noii Zeelande – NZD), adică o cotare indirectă.
Care sunt formele cursului de schimb?
...........................................................................................................
...........................................................................................................
02:35
3.7 Rezumat
Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale şi instituţiilor care organizează şi
reglementează circulaţia monetară dintr-o ţară.
Elementele sistemului monetar sunt:
1. Etalonul monetar
2. Unitatea monetară
3. Baterea şi circulaţia monedei
4. Emisiunea şi circulaţia bancnotelor
5. Emisiunea şi circulaţia monedei scripturale.
În funcţie de elementele componente şi de etalonul monetar utilizat, sistemele
monetare se împart în:
1.sisteme metaliste – bazate pe metalul monetar şi împărţite în:
sisteme bimetaliste şi sisteme monometaliste.
2. sisteme nemetaliste, care utilizează ca etalon monetar puterea de cumpărare.
Bimetalismul s-a caracterizat prin baterea monedelor din două metale, aur şi argint,
între care exista un raport fix legal 1/15,5.
Treptat bimetalismul a fost abandonat şi înlocuit cu monometalismul, sistem în care
rolul de metal monetar era deţinut fie de aur, fie de argint.
Sistemele monetare bazate pe etalonul aur au cunoscut trei forme:
1. Sisteme monetare cu etalon aur – monedă:
2. Sisteme monetare cu etalon aur – lingouri;
3. Sisteme monetare cu acoperire mixtă (aur şi devize)
Etalonul monetar în cazul sistemelor monetare nemetaliste - puterea de cumpărare,
este cuantificat prin puterea de cumpărare a monedelor, care se determină prin
indicii de preţ şi ulterior, prin cursurile de schimb între monedele diferitelor ţări.
Gradul de credibilitate al unui sistem monetar este stabilit şi prin tipul de regim de curs
valutar care îl caracterizează, respectiv: curs de schimb fix, fixat sau liber.
În ceea ce priveşte reglementarea emisiunii de monedă, se face distincţia între:
- emisiunea monedei de hârtie;
- emisiunea monedei divizionare;
- emisiunea monedei scripturale (monedă centrală şi monedă emisă de băncile
comerciale)
Convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi al nerezidenţilor de a schimba
moneda naţională cu o altă monedă străină, prin vânzare – cumpărare pe piaţă, fără
restricţii din punct de vedere al sumei schimbate, scopului tranzacţiei sau
calităţii celui care efectuează operaţiunea. În funcţie de gradul de convertibilitate,
monedele sunt împărţite în: monede convertibile, neconvertibile şi liber utilizabile.
1. Multiplicatorul monetar se determină în funcţie de anumite variabile monetare.

Precizaţi care dintre următoarele variante de răspuns este incorectă:
a) depozite;
b) rata RMO şi excedentul de rezerve;
c) credite interbancare;
d) numerarul.
2. O bancă deţine un depozit iniţial constituit din monedă centrală, în valoare de

4500 mii u.m. Normele legale impun o rată a rezervei minime obligatorii de
20%. La nivelul întregului sistem bancar coeficientul preferinţei pentru efectuarea
plăţilor în numerar este de 0,3.
Să se stabilească nivelul maxim al creditelor generate în economie prin
fenomenul de multiplicare monetară.
a) 10.227,27 mii u.m.;
b) 5.400 mii u.m.;
c) 6.750 mii u.m.;
d) 6.727,27 mii u.m.
3.În perioada 2003 – 2007 indicele puterii de cumpărare a monedei a fost de 85%, în
condiţiile în care nivelul general al preţurilor a fost de 2.500 u.m. în anul 2003.
Determinaţi care a fost nivelul general al preţurilor în anul 2007 şi alegeţi
varianta corectă de răspuns.
a) 2.925 u.m.;
b) 2.941 u.m.;
c) 2.364 u.m.;
d) 2.745 u.m..
4. Funcţionarea sistemului monetar în perioada bimetalismului s-a bazat pe

următoarele reguli:
1 – monedele aflate în circulaţie erau bătute atât din aur, cât şi din argint, între care
exista un raport dat de preţul de piaţă al celor două monede;
2 – bancnotele sunt convertibile în aur şi se utilizează în relaţiile dintre state;
3 – dacă se înregistrează o creştere a cantităţii de argint, atunci moneda mai slabă va scoate din
circulaţie moneda mai valoroasă;
4 – în circulaţie existau numai monede din aur;
5 – raportul fix dintre cele două metale monetare a fost stabilit la 1/15,5.
Alegeţi varianta de răspuns corectă:
a) 1 + 2 + 3 + 4;
b) 1 + 2 + 3 + 5;
c) 1 + 3;
d) 3 + 5.
5.În condiţiile etalonului aur – monedă, valoarea paritară era definită prin:
a) cantitatea de metal preţios existentă în rezerva băncii centrale;
b) cantitatea de metal preţios stabilită de banca centrală să îndeplinească funcţia de
rezervă valutară;
c) cantitatea de metal preţios stabilită prin lege să îndeplinească funcţia de etalon
monetar;
d) cantitatea de metal preţios păstrată în trezoreria statului.
6. Dacă de-a lungul unei perioade de timp autoritatea monetară redefineşte conţinutul în metal
monetar al monedei naţionale de la 1 leu = 0,3226 gr aur, la 1 leu = 0,148112 gr. aur, atunci se poate
aprecia că:
a) s-a produs o depreciere monetară;
b) s-a produs o apreciere monetară;
c) s-a produs o devalorizare a monedei;
d) s-a produs o revalorizare a monedei.
7. Să se determine cursul de schimb real al monedei A faţă de moneda B, cunoscând

că în cele două ţări, principalele produse comercializate au următoarele preţuri şi
ponderi:
Produse Ponderea Preţ exprimat în Preţ exprimat în

tranzacţionate fiecărui produs moneda „A” moneda „B”
A 40% 510 u.m. 470 u.m.
B 25% 115u.m. 180u.m.
C 15% 75 u.m. 145 u.m.
D 20% 360 u.m. 280 u.m.
a) 1,59;
b) 0,927;
c) 0,434;
d) 1,099.
02:35 Răspunsuri:
1-c; 2-a; 3-b; 4-d; 5-c; 6-c; 7-b
Bibliografie
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. –„Monedã, credit, bãnci’’, Editura Didacticã şi Pedagogicã,
Bucureşti, 1996.
2. Bran P., –„ Mecanismul monetar actual”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1888.
3. Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare „Editura Didacticã şi Pedagogicã,
Bucureşti, 2005.
4. Olteanu A., Rădoi (Olteanu) M.A. - „Politici şi strategii naţionale şi comunitare în domeniul
financiar – bancar”, Ediţia II, Editura Dareco, 2007.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 – SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
(SMI)
Cuprins
4.1 Introducere
4.3 Evolutii premergatoare şi realizari
4.4 Crearea SMI
4.5 Principiile de functionare ale SMI
4.6 Prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton – Woods
4.7 Rezumat
4.8Test de autoevaluare
4.1. Introducere
Sistemul Monetar Internaţional reprezintă un ansamblu de reguli, instrumente,
organisme şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor
internaţionale. În unitatea de învăţare 4 este prezentat Sistemul Monetar Internaţional
(SMI), creat în 1944 la Bretton Woods, fiind accentuate principiile de funcţionare ale
acestuia şi importanţa cooperării între sistemele monetare naţionale.
Studiind unitatea de învăţare 4 veţi obţine următoarele rezultate:

 veţi cunoaşte modul de aplicare a principiilor care au stat la baza SMI;
 veţi cunoaşte mecanismul convertibilităţii dolarului şi a celorlalte monede;
 veţi înţelege funcţionarea a unui sistem monetar internaţional;
 veţi putea identifica avantajele funcţionării convertibilităţii monetare;
 veţi înţelege modul de funcţionare a cursurilor de schimb flotante şi
avantajele utilizării ratelor de schimb flotante.
Durata medie de parcurgere a celei de-a patra unităţi de învăţare este de 2 ore.
4.3 Evoluţii premergătoare şi realizări

00:00 SMI reprezintă un ansamblu de reguli, instrumente, organisme şi pieţe
referitoare la crearea , valorificarea şi circulaţia monedelor internaţionale.
Uniunile monetare au fost create în a doua jumătate al sec al-XIX-lea în
scopul unificării unor sisteme monetare naţionale, ca mijloc de înlăturare a
dificultăţilor create prin funcţionarea inadecvată a bimetalismului sau
monometalismului argint.
Uniunile monetare, ca forme de cooperare între sistemele monetare naţionale
în vederea stopării dezechilibrelor monetare reprezintă, totodată, şi încercări de creare
a unui sistem monetar internaţional. Dintre cele mai cunoscute uniuni monetare
reţinem: Uniunea Monetară Latină şi Uniunea Monetară Germană.
De-a lungul timpului au existat mai multe încercări de realizare a unui sistem
monetar internaţional, prima cooperare în acest sens fiind consemnată în anul 1865,
când Franţa, Belgia, italia şi Elveţia au constituit Uniunea Latină, cu scopul de a
proteja etalonul monetar bimetalist (aur şi argint), care reprezenta elementul comun al
celor patru. Mai mult, ţările membre ale acestei uniuni au stabilit o unitate monetară
comună – francul, împărţit în 100 centime.
Un număr de ţări au emis monede similare celor din Uniune, fără a adera însă la
ea. Aceste ţări au adoptat numai o parte din prevederile convenţiei, păstrând raportul
valoric de 1/15,5 dintre aur şi argint. Printre ţările menţionate se numără: Austro-
Ungaria, România, Serbia, Bulgaria, Spania, Venezuela, Columbia, Peru.
Uniunea Monetară Germană, a fost creată în 1875 prin participarea Prusiei şi
Austriei, ulterior aderând şi alte ţări. Ea stabilea reglementări privind emisiunea şi
circulaţia monedelor în şi între ţările membre, sistemul funcţionând pe baza
monometalismului argint. De asemenea, Uniunea reglementa emisiunea şi circulaţia
aşa numitelor monede comerciale utilizate în relaţiile de plăţi cu ţările din afara
Uniunii.
(b) O altă încercare de aliniere a sistemelor monetare naţionale a reprezentat-o
Conferinţa de la Genova, care a avut loc între 10 aprilie - 19 mai 1922, şi la care au
participat 33 de state. Principala recomandare care se desprinde din această conferinţă
este de a se limita utilizarea aurului, prin păstrarea disponibilităţilor de valute în
conturile de la băncile din străinătate. În acest scop, se propunea adoptarea etalonului
aur - devize în cadrul sistemelor monetare naţionale şi folosirea unui sistem de cliring
internaţional.
(c) O formă mai concretă de colaborare monetară o reprezintă Blocul aurului.
Acesta a fost creat prin convenţia din luna iulie 1933, la Conferinţa monetară şi
economică de la Londra, unde Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Elveţia şi Polonia, care
aveau la baza sistemelor lor monetare etalonul aur, s-au angajat să menţină parităţile
existente.
(d) Un important pas în direcţia cooperării monetare a fost făcut prin Acordul
monetar tripartit. încheiat între SUA, Anglia şi Franţa. Prin acest acord, de la 25
septembrie 1936, guvernele Statelor Unite şi Angliei apreciau reajustarea francului
francez, promiţând evitarea greutăţilor în calea ajustării, împiedicarea unor deprecieri
competitive. La apelul celor două guverne, în noiembrie 1936, au aderat la acord
Belgia, Olanda şi Elveţia.
00:10 4.4 Crearea Sistemului Monetar Internaţional

Între 1 şi 22 iulie 1944 are loc la Bretton-Woods, Conferinţa Monetară şi
Financiară Internaţională a Naţiunilor Unite şi Asociate, când s-a considerat că „pentru
prima oară a fost stabilit un sistem monetar bazat pe un acord internaţional” 20.
Baza discuţiilor pentru redactarea documentului prezentat la Bretton-Woods, în
1944, a constituit-o planul White şi planul Keynes.
Planul White, propus de SUA susţinea preocuparea acestora de a restaura
libertatea tranzacţiilor şi plăţilor internaţionale, fiind prevăzută instituirea Fondului de
stabilizare, al cărui capital era format din subscrierile ţărilor membre (30% aur, restul
în monedă naţională). Moneda fondului (unitas), avea un rol limitat, putând fi
cumpărată şi vândută contra aur în cadrul operaţiunilor cu Fondul. Aceste unităţi de
cont erau egale cu greutatea în aur corespunzătoare pentru 10 dolari, paritatea în aur
neputând fi modificată decât cu acordul Fondului, cu o majoritate de ¾ din voturi.
Fondul de stabilizare prevedea eliminarea restricţiilor valutare, cu excepţia
celor promovate de Fond, şi era împuternicit să stabilească şi să modifice cursurile
valutare ale ţărilor membre.
Planul Keynes (susţinut de Anglia), promova creşterea economică şi ocuparea
deplină a forţei de muncă şi prevedea crearea Uniunii de Clearing, adică o bancă
centrală deasupra celorlalte bănci centrale, care să emită pentru ţările membre o
monedă scripturală internaţională, definită în aur, numită bancor. Astfel, ţările membre
trebuiau să primească o cotă de monedă scripturală, proporţională cu volumul
comerţului său exterior în ultimii ani de dinaintea războiului, prin care se realiza
compensarea multilaterală a creanţelor băncilor centrale, astfel că, în final, soldurile
debitoare ale unor ţări membre reprezentau soldurile creditoare ale altor ţări.
În final, în declaraţia comună au fost preluate numai mecanismele care
corespundeau ideilor de bază ale SUA.
Pentru promovarea cooperării internaţionale în domeniul monetar şi financiar,
00:30 prin acordurile încheiate la Bretton Woods, au fost înfiinţate două instituţii
interguvernamentale:
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare, cu statut de organisme specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.
F.M.I. activează în domeniul valutar şi al echilibrului balanţei de plăţi, iar B.I.R.D. în
domeniul dezvoltării economice prin investiţii.
• La baza sistemului creat la Bretton-Woods a fost aşezat etalonul aur-devize,
iar în cadrul acestuia dolarului i-a revenit rolul de etalon şi de principală monedă de
rezervă şi plată. S-a renunţat, astfel la propunerile lui Keynes şi White - bancor şi
unitas - însă mecanismele monetare ulterioare au fost favorabile punerii în circulaţie a
unei astfel de monede internaţionale (DST) emisă de organismul sistemului (FMI).
Definirea dolarului ca etalon avea în vedere mecanismele monetare bazate pe
etalonul aur, care existau în funcţiune la acea dată. Dolarul a fost definit prin valoarea
paritară de 0,888671 grame aur, având la bază rezervele de aur de 24 mld. U.S.D.
aflate la dispoziţia Sistemului Federal de Rezerve al SUA. Ca etalon al sistemului,
între dolar şi aur s-a stabilit un raport valoric de 35$ uncia (o uncie = 31,05 grame).
Definitoriu pentru sistemul creat, a fost regimul parităţii aur şi al cursurilor
valutare fixe şi unice. Valutele erau legate de aur fie direct, fie indirect, prin referinţă la
dolar luat ca unitate de cont, însă cu un conţinut precis în aur. Conform statutului
F.M.I., convertibilitatea în aur avea un caracter de opţiune.
20
B. K. Madan, „Ecouri de la Bretton-Woods”, în „Finance and Development” nr. 2, iunie 1969
Acordul semnat în 1944 la Bretton Woods nu stabileşte o delimitare precisă între
noţiunea de sistem monetar internaţional şi cea de organizaţie creată să servească
sistemul, Fondul Monetar Internaţional. Întrucât nu s-a întocmit nici un document
distinct de prezentare a sistemului, principiile sale se regăsesc în Acordul de creare a
Fondului Monetar Internaţional, considerându-se că acesta reprezintă statutul
organismului nou creat.
Statutul Fondului Monetar Internaţional, ca organism specializat, creat să
asigure gestiunea sistemului, conţine reglementări cu privire la elemente fundamentale,
precum:
 stabilitatea cursurilor diverselor valute legate între ele
printr-un etalon comun;
 convertibilitatea monetară;
 libertatea plăţilor curente.
Astfel, scopul principal al Sistemului Monetar Internaţional, creat în 1944, a
fost realizarea cooperării monetare, pe baza mecanismelor sale de funcţionare. Crearea
acestui sistem monetar internaţional a reprezentat prima mare reuşită de cooperare
internaţională în domeniul monetar.
Prezentaţi elementele care au caracterizat Planul White şi apoi pe cele

care au caracterizat Planul Keynes
...........................................................................................................
...........................................................................................................
4.5 Principii de functionare ale SMI
00:50 Principiile pe care s-a bazat sistemul monetar internaţional, al cărui organism era
Fondul Monetar Internaţional, au fost următoarele:
• cooperarea monetară internaţională – acest principiu a fost factorul care a
determinat apariţia FMI, ca organism care să asigure consultanţă şi colaborare în
problemele monetare internaţionale. Prin adeziunea fiecărei ţări la FMI se aprecia că
aceasta a îndeplinit criteriul cooperării. Din punct de vedere economic, prin
intermediul FMI s-a urmărit armonizarea politicilor monetare cu obiectivele unei
cooperări internaţionale.
• creşterea echilibrată a comerţului internaţional – aceasta a reprezentat mai
mult un obiectiv al SMI, întrucât FMI s-a limitat la înlăturarea restricţiilor valutare şi
nu a acţionat în vederea echilibrării balanţelor de plăţi.
• dezvoltarea economică a tuturor membrilor – ţările industrializate nu au fost
de acord ca FMI să susţină acest principiu, ele considerând că el intră în atribuţiile
BIRD şi nu este decât o consecinţă a comerţului internaţional.
• stabilitatea cursului de schimb – adoptarea acestui principiu a instaurat
opţiunea pentru practicarea cursurilor fixe şi a etalonului aur – devize, în acest scop
fiecare ţară fiind nevoită să stabilească pentru moneda sa, cu acordul FMI, valoarea
peritară exprimată în aur sau în dolari SUA. Faţă de paritatea oficială, cursurile de
piaţă ale monedelor naţionale puteau varia în jurul unei marje de  1%, ţările emitente
01:00 având obligaţia să supravegheze strict această evoluţie.
• multilateralizarea plăţilor internaţionale – acest principiu a fost formulat
numai sub forma unei sarcini a FMI, nefiind precizate modalităţile de aplicare a
acestuia. Multilateralizarea plăţilor internaţionale a apărut ca rezultat automat al
înlăturării restricţiilor la plată existente între unele ţări.
• convertibilitatea monetară – aceasta exprimă înlăturarea tuturor restricţiilor la
plăţile privind tranzacţiile curente. Funcţionarea convertibilităţii a vizat două aspecte
distincte:
 Convertibilitatea dolarului, în calitatea sa de etalon, monedă de rezervă şi
de plată în cadrul sistemului;
 Convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări membre ale FMI.
• lichiditatea – a reprezentat scopul creării FMI, ca instituţie financiară de la
care ţările membre să obţină, la nevoie, sprijinul necesar pentru a face faţă deficitului
balanţei de plăţi curente.
• echilibrarea balanţei de plăţi – este un principiu de politică economică a
fiecărei ţări, fiind inclus în Acordul de la Bretton Woods, ca obiectiv al FMI.
Care au fost principiile care au stat la baza funcţionării SMI?
...........................................................................................................
...........................................................................................................
4.6 Prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods
Abandonarea convertibilităţii dolarului în aur
Rezervele de aur monetar deţinute de S.U.A. s-au diminuat în anii '60, ca urmare
a acordului de la Washington din martie 1968, unde băncile centrale din principalele
ţări dezvoltate au acceptat să renunţe la convertibilitatea dolarilor deţinuţi în aur.
Tensiunile de pe piaţa financiară constând în modificările de curs ale
principalelor monede europene, majorarea preţului aurului pe piaţă, îndepărtarea de
cursul oficial şi speculaţiile contra dolarului, a făcut ca la 15 august 1971, preşedintele
Nixon să suspende convertibilitatea dolarului în aur. Momentul august 1971 a
reprezentat un moment esenţial în demonetizarea aurului. Prin definiţie,
demonetizarea aurului constă în eliminarea metalului preţios din funcţiile de
echivalent general, de bani, şi utilizarea acestuia doar ca o marfa obişnuită: astfel aurul
este înlăturat din funcţiile de mijloc de tezaurizare şi ultim mijloc de lichidare a
angajamentelor de plată în relaţiile internaţionale.
O altă consecinţă a crizelor de pe pieţele financiare a fost şi prăbuşirea stabilităţii
cursului de schimb şi trecerea la cursuri flotante.
Avantajele ratelor de schimb flotante
Într-un articol din 1953 Milton Friedman condamna mecanismul ratelor fixe
practicate până în anii '70, încă din acel moment, teoria economică evidenţiind
multiplele avantaje ale fluctuării monedelor.
Acestea pot fi enunţate astfel:
• Flexibilitatea cursurilor de schimb constituie un mijloc de a garanta echilibrul
exterior.
• Sistemul cursurilor fixe favorizează speculaţii generatoare de instabilitate.
• Abandonarea ratelor fixe de schimb permite o mai mare independenţă a
politicilor economice.
Reforma Sistemului Monetar Internaţional

Propunerile de reformă a sistemului şi Fondului Monetar Internaţional apărute în
timp, începând din 1953 până în 1968, ar putea fi clasificate în trei grupe, pe baza
efectului antrenat:
a) Propunerile vizând regimul cursurilor de schimb al monedelor, prin care se
cerea modificarea mecanismului valorii paritare şi anularea intervenţiilor pe piaţă
pentru susţinerea cursurilor în limite fixe.
b) Propunerile vizând schimbarea etalonului monetar.
c) Propuneri care vizau consolidarea sistemului creat la Bretton-Woods, fie prin
lărgirea activităţii F.M.I, fie prin aplicarea unor prevederi încă neutilizate ale
Acordului.
Data de 26 iulie 1972 a marcat o nouă etapă în procesul de elaborare a
proiectelor pentru reforma Sistemului Monetar Internaţional, constituind data înfiinţării
Comitetului celor 20.
Cele mai importante indicaţii date de Comitetul celor 20 în legătură cu conţinutul

sistemului revizuit vizau următoarele aspecte:
 Lărgirea supravegherii şi gestiunii internaţionale în cadrul unor domenii
importante şi. deci, sporirea rolului F.M.I. ca organism de supraveghere şi sprijinire a
aplicării sistemului, comparativ cu rolul care îi fusese încredinţat în 1944;
 Elaborarea unei proceduri mai eficiente de ajustare a balanţelor de plăţi ale ţărilor
membre, cu precizarea necesităţii de a lăsa la latitudinea ţărilor respective alegerea
propriei politici în acest sens;
 Ridicarea DST la rangul de principal instrument de rezervă. concomitent cu
reducerea rolului aurului şi a valutelor de rezervă în această funcţie;
 Sprijinirea dezvoltării economice şi promovării unui flux net sporit de resurse
reale spre ţările în curs de dezvoltare.
În ultimii ani, problema reformei sistemului a fost relansată, remarcându-se 3

direcţii mai importante:
• stabilitatea mai mare a cursurilor de schimb;
• impunerea unei discipline mai severe în politica economică şi monetară dusă de
ţările membre ale Fondului;
• asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare cantitativ şi calitativ pentru redresarea
01:30 economiilor confruntate cu dificultăţi.
Care au fost cauzele abandonării convertibilităţii dolarului american în

aur? ...........................................................................................................
...........................................................................................................
.........................................................................................................
4.7 Rezumat
Sistemul Monetar Internaţional poate reprezintă un ansamblu de reguli,

instrumente, organisme şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia
monedelor internaţionale.
Momentele care au precedat constituirea SMI au fost:
 1865 – Uniunea Latină (Franţa, Belgia, Italia, Elveţia);
 1922 – Conferinţa de la Genova (33 de state);
 1933 – Blocul Aurului (Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Elveţia şi Polonia);
 1936 – Acordul monetar tripartit (SUA, Marea Britanie şi Franţa).
În 1944 are loc la Bretton-Woods, Conferinţa Monetară şi Financiară
Internaţională a Naţiunilor Unite şi Asociate, când s-a considerat că „pentru prima
oară a fost stabilit un sistem monetar bazat pe un acord internaţional”
Pentru promovarea cooperării internaţionale în domeniul monetar şi financiar,
prin acordurile încheiate la Bretton Woods, au fost înfiinţate două instituţii
interguvernamentale:
Funcţiile FMI
● Supravegherea politicilor financiar-valutare internaţionale.
● Asistenţa tehnică a FMI.
● Asistenţa financiară a FMI
La baza sistemului creat la Bretton-Woods a fost aşezat etalonul aur-devize, iar
în cadrul acestuia dolarului i-a revenit rolul de etalon şi de principală monedă de
rezervă şi plată.
Principiile care au stat la baza SMI:

• cooperarea monetară internaţională
• creşterea echilibrată a comerţului internaţional
• dezvoltarea economică a tuturor membrilor
• stabilitatea cursului de schimb
• multilateralizarea plăţilor internaţionale
• convertibilitatea
• lichiditatea
• echilibrarea balanţei de plăţi
Tensiunile de pe piaţa financiară constând în modificările de curs ale
principalelor monede europene, majorarea preţului aurului pe piaţă, îndepărtarea de
cursul oficial şi speculaţiile contra dolarului, au dus la suspendarea convertibilităţii
dolarului în aur, în august 1971. Momentul a reprezentat un moment esenţial în
demonetizarea aurului. Prin definiţie, demonetizarea aurului constă în eliminarea
metalului preţios din funcţiile de echivalent general, de bani, şi utilizarea acestuia doar
ca o marfa obişnuită: astfel aurul este înlăturat din funcţiile de mijloc de tezaurizare şi
ultim mijloc de lichidare a angajamentelor de plată în relaţiile internaţionale.
O altă consecinţă a crizelor de pe pieţele financiare a fost şi prăbuşirea stabilităţii
cursului de schimb şi trecerea la cursuri flotante.

1. Formarea Sistemului Monetar Internaţional a fost precedată de o serie de

evenimente monetare determinate precum:
a) crearea Uniunii Latine, în anul 1865;
b) adoptarea etalonului bimetalist, în România în 1867;
c) conferinţa de la Genova, în anul 1922;
d) crearea Blocului Aurului, în anul 1933;
Unul dintre aceste evenimente nu reprezintă etapa pregătitoare a SMI.
2. La conferinţa de la Bretton-Woods propunerea Marii Britanii s-a caracterizat prin

următoarele:
a) a fost susţinută de John Maynard Keynes;
b) planul prevedea crearea Uniunii de clearing;
c) moneda scripturală internaţională. definită în aur, se numea „bancor”;
d) se instituie un Fond de stabilizare constituit din aur şi monede naţionale.
Nu este valabil unul dintre răspunsuri.
3. Principiul „stabilităţii” cursului de schimb a constat în următoarele:

1) fiecare monedă este definită în aur, sau în $;
2) cursurile pot fluctua cu ± 1% faţă de valoarea oficială;
3) menţinerea unui raport aur - $, în defavoarea aurului şi prin
supraevaluarea dolarilor;
4) acceptarea revalorizării monedelor cu ± 5%;
5) înlăturarea restricţiilor valutare;
6) crearea unei pieţe libere a aurului;
7) menţinerea nemodificată a cantităţii de aur monetar în rezervele SUA.
Este valabilă combinaţia:
a) 3+4+5;
b) 1+2+3;
c) 2+4+6;
d) 5+6+7.
4. Demonetizarea aurului a reprezentat un proces prin care s-a urmărit:

a) de piaţă alimentarea economiei mondiale cu $;
b) concentrarea a peste 75% din stocurile de aur monetar în rezervele SUA;
c) echilibrarea cantităţii de aur monetar deţinut de băncile centrale;
d) eliminarea aurului din funcţiile de bani, de echivalent general, de mijloc de
trezorerie şi ultim mijloc de lichidare.
Răspunsuri: 1 – b; 2 – d; 3 – b; 4 – d
Bibliografie
1.Basno C., Dardac N., Floricel C. –„Monedã, credit, bãnci”, Editura Didacticã şi
Pedagogicã, Bucureşti, 1996.
2.Bran P., –„ Mecanismul monetar actual”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1888.
3.Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare “Editura Didacticã şi
Pedagogicã”, Bucureşti, 2005.
4. Olteanu A., Rădoi (Olteanu) M.A. - „Politici şi strategii naţionale şi comunitare în
domeniul financiar – bancar”, Ediţia II, Editura Dareco, 2007.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 - REFORMA SMI
Cuprins
5.1 Introducere
5.3 Reforma SMI
5.4 Functionarea SMI actual
5.5 Drepturile speciale de tragere (DST) şi rolul lor in cadrul SMI
5.6 Funcţiile şi utilizarea DST
5.7 Rezumat
5.1. Introducere
În această unitate de învăţare sunt prezentate in prima parte propunerile de
reforma ale SMI, şi de asemenea, sunt analizate funcţiile şi utilizarea monedei
scripturale internaţionale – DST. DST este moneda oficială a Fondului Monetar
Internaţional şi este utilizată în relaţiile instituţiei internaţionale cu ţările membre, atât
contribuţiile acestora, cât şi finanţările Fondului fiind calculate în DST.

Parcurgerea unităţii de învăţare 5 vă ajută să obţineţi următoarele informaţii:
 veţi înţelege modul de formare şi calcul al valorii unei monede - coş;
 veţi cunoaşte evoluţia structurii monedei DST;
 veţi putea identifica funcţiile îndeplinite de moneda DST;
 veţi putea să calculaţi rata de dobândă a monedei compozite DST.
Durata medie de parcurgere a celei de-a cincea unităţi de învăţare este de 2 ore.
5.3. Reforma SMI
Criza sistemului a izbucnit atunci când au apărut, tot mai pregnant,

dezechilibre care dovedeau carenţele sistemului. Această criză a constituit un fenomen
permanent în anii ’60, când s-au produs primele accese de instabilitate ale dolarului. În
1971 sistemul s-a prăbuşit.
00:00 Propunerile de reformă a sistemului şi Fondului Monetar Internaţional apărute
în timp, începând din 1953 până în 1968, ar putea fi clasificate în trei grupe, pe baza
efectului antrenat:
a) propunerile vizând regimul cursurilor de schimb al monedelor, prin care se
cerea modificarea mecanismului valorii paritare şi anularea intervenţiilor pe piaţă
pentru susţinerea cursurilor în limite fixe;
b) propunerile vizând schimbarea etalonului monetar;
c) propuneri care vizau consolidarea sistemului creat la Bretton Woods, fie prin
lărgirea activităţii F.M.I., fie prin aplicarea unor prevederi încă neutilizate ale
Acordului.
La 26 iulie 1972 s-a hotărât de către Consiliul Guvernatorilor din cadrul FMI,
constituirea „Comitetului celor 20”, care a prezentat “schiţa” proiectului de reformă
ce aprecia “o indicaţie asupra orientării generale”, şi mai puţin o cristalizare coerentă a
unui nou sistem monetar internaţional.
Cele mai importante elemente ale proiectului de reformă pot fi evidenţiate
astfel:
 lărgirea supravegherii şi gestiunii internaţionale în cadrul unor domenii
importante şi, deci, sporirea rolului F.M.I. ca organism de supraveghere şi
sprijinire a aplicării sistemului, comparativ cu rolul care îi fusese încredinţat în
1944;
 elaborarea unei proceduri mai eficiente de ajustare a balanţelor de plăţi ale
ţărilor membre, cu precizarea necesităţii de a lăsa la latitudinea ţărilor
respective alegerea propriei politici în acest sens;
 ridicarea D.S.T. la rangul de principal instrument de rezervă, concomitent cu
reducerea rolului aurului şi a valutelor de rezervă în această funcţie;
 sprijinirea dezvoltării economice şi promovării unui flux net sporit de resurse
reale spre ţările în curs de dezvoltare.
În luna ianuarie 1976 s-a organizat la Kingstone (Jamaica) Conferinţa
Monetară Internaţională, care a adoptat ca decizii fundamentale, următoarele21:
 demonetizarea aurului (monedele să nu mai fie definite printr-o anumită
cantitate de aur);
 libertatea alegerii regimului de schimb de către fiecare ţară;
 modificarea statutului FMI astfel încât să permită creşterea rolului DST.
În urma acestor decizii s-a creat sistemul internaţional actual, care se bazează
pe anumite principii şi instituţii ale sistemului de la Bretton-Woods diferite de ale
acestuia din urmă. Statutul actual al FMI prevede obligativitatea ţărilor membre de a
colabora cu această instituţie şi cu celelalte state membre în vederea asigurării
menţinerii unor regimuri valutare ordonate şi a promovării unui sistem stabil de cursuri
de schimb. În principal, fiecare stat membru se angajează:
 să-şi orienteze politica economică şi financiară în vederea asigurării unei
creşteri economice ordonate, bazate pe stabilitatea preţurilor;
 să promoveze stabilitatea economică în condiţiile unui sistem monetar care să
nu fie o sursă de perturbaţii pentru sistemele altor ţări;
 să evite practica manipulării cursurilor de schimb sau a sistemului monetar
internaţional în scopul ajustării balanţelor de plăţi externe sau al asigurării unor
avantaje concurenţiale inechitabile faţă de alte state membre;
 să promoveze politici valutare compatibile cu angajamentele de mai sus.
21
V.Turliuc, V. Cocriş, ş.a., op.cit., p.65.
5.4 Funcţionarea sistemului internaţional actual
Sistemul monetar internaţional utilizează, în prezent, un etalon naţional şi unul
00:15
propriu, în ambele cazuri el fiind rezultatul activităţii economice din una sau mai multe
economii naţionale, fiind internaţionalizat în contextul unor factori economici şi
monetari interni şi externi economiilor în cauză. Astfel, locul etalonului aur-devize a
fost preluat de etalonul putere de cumpărare. Fiind vorba de economia mondială, nu
putem considera ca etalon puterea de cumpărare creată de o singură economie. Deci,
apare o contradicţie între caracterul internaţional al economiei şi utilizarea ca etalon
propriu a unei monede naţionale. Contradicţia s-a rezolvat prin internaţionalizarea unei
puteri de cumpărare naţională în cadrul mecanismului complex al cursurilor de schimb.
În actualul sistem compararea puterilor de cumpărare devine o operaţiune mult
mai complexă, neavând un etalon care să se exprime prin unităţi de greutate (ca în
cazul valorilor paritare). Ieşirea din impas se realizează prin urmărirea statistică a
preţurilor din ţările care se compară în cadrul mecanismului cursurilor de schimb
pentru grupe de mărfuri şi servicii similare.
Din comparaţia indicilor de preţuri rezultă un curs, considerat drept oficial în
relaţiile unei economii cu piaţă internaţională. Poziţia internaţională a etalonului putere
de cumpărare constituie o preocupare principală, atât a FMI cât şi a economiei
emitente a monedei cu circulaţie externă. El poate să-şi îndeplinească funcţiile
monetare numai în condiţiile în care oscilaţiile cursului de piaţă faţă de cursul oficial se
menţin în anumite limite considerate rezonabile.
Din 1973 s-a trecut la tehnica cursurilor flotante, cursul de piaţă fiind lăsat să
oscileze în raport direct cu poziţia economiei emitente a monedei în cauză în cadrul
economiei mondiale. Rezultă, de aici, un etalon care reflectă mai bine capacitatea reală
a economiei emitente, dar care nu mai prezintă acea stabilitate în timp specifică, de
altfel, vechiului sistem. La prima vedere, situaţia a creat panică în practica şi teoria
monetară; cu timpul, lumea s-a obişnuit cu instabilitatea mecanismelor monetare şi a
etalonului internaţional.
O primă măsură de atenuare a tehnicii cursurilor flotante a fost luată de
Comunitatea Economică Europeană prin punerea în funcţiune în 1979 a unui sistem
monetar bazat pe cursuri relativ stabile în relaţiile dintre ţările comunitare, dar pe
fluctuarea cursurilor în raport cu celelalte ţări, adică s-a creat moneda ECU.
O altă măsură a fost crearea monedei internaţionale (sub forma DST), prin
intermediul FMI.
În ce priveşte convertibilitatea se menţine accepţiunea dată de FMI în 1944,
înţelegând prin aceasta desfiinţarea restricţiilor monetare în domeniul plăţilor şi
transferurilor de fonduri legate de tranzacţiile curente. Datorită, însă, lipsei de
stabilitate a cursurilor de schimb, convertibilitatea capătă caracteristicile unei
convertibilităţi de piaţă. De asemenea, a fost creată o grupă de cinci monede liber
utilizabile şi a fost lărgit numărul monedelor posibil de utilizat de FMI în operaţiunile
sale, cu condiţia ca balanţa de plăţi şi rezervele internaţionale ale ţărilor emitente să fie
suficient de puternice.
Interesele divergente nu au permis adoptarea de hotărâri care să restructureze
fundamental sistemul monetar internaţional, ci doar luarea unor măsuri cu caracter
tranzitoriu, apreciindu-se că un nou sistem va putea fi constituit într-o succesiune de
etape. În ultimii ani, problema reformei este relansată, trei direcţii importante fiind
prioritare şi anume:
 mai mare stabilitate a cursurilor de schimb;
 impunerea unei discipline mai severe în politica economică şi monetară dusă de
ţările membre ale FMI şi
 asigurarea unor lichidităţi corespunzătoare cantitativ şi calitativ pentru
redresarea economiilor confruntate cu dificultăţi.
Unele propuneri de realizare a ordinii monetare caută să îmbunătăţească
operaţiuni legate de cursurile de schimb fluctuante, în timp ce altele pledează pentru
reîntoarcerea la mecanismul cursurilor fixe. S-au pus în balanţă avantajele şi
dezavantajele utilizării lor.
Cei care susţin reîntoarcerea la cursurile fixe aduc în discuţie câteva argumente:
■ dezvoltarea comerţului şi a investiţiilor internaţionale a fost considerabil
diminuată de evoluţia incertă a cursurilor flotante;
■ cursurile flotante sunt generatoare de speculaţii valutare destabilizatoare.
Dacă speculanţii vând o monedă slabă, preţul monedei străine exprimat în acea
monedă va creşte. Vor creşte şi preţurile de import, iar nivelul preţurilor din ţara cu
monedă slabă va creşte mai repede.
De asemenea, prin compararea şi vânzarea de active de rezervă, intervenţia
autorităţilor monetare este mai substanţială în perioada actuală de fluctuaţie a
cursurilor de schimb decât în deceniile precedente în care cursurile de schimb erau
aliniate (fixe). Dacă nu ar fi existat aceste intervenţii, modificarea valorii de schimb a $
SUA şi a altor monede ar fi fost mult mai amplă.
În schimb, susţinătorii cursurilor fluctuante afirmă că utilizarea lor asigură
ţărilor în cauză o mai mare independenţă monetară. Fiecare ţară adoptă o politică
monetară liberă de constrângeri din afară. De asemenea, comerţul şi investiţiile
internaţionale nu trebuie să fie împiedicate de incertitudinea evoluţiei cursurilor de
schimb deoarece se pot introduce în contracte clauze de evitare a riscului valutar. În
plus, speculaţiile nu sunt destabilizatoare pentru că cei care fac speculaţii privind
evoluţiile viitoare ale cursurilor de schimb pot ajunge în situaţii de faliment.
Deşi din punct de vedere numeric cele mai multe ţări membre FMI practică un
regim de cursuri fixe, se poate afirma că flotarea liberă a monedelor este predominantă
în prezent, deoarece aceasta este utilizată de principalele state industrializate (Canada,
Anglia, Japonia, SUA şi zona euro), ţări care deţin o pondere de peste 80% din
comerţul internaţional.
Odată cu crearea zonei euro, la 1 ianuarie 2002, în comerţul internaţional au
devenit predominante tranzacţiile efectuate în dolari americani, în euro şi în yeni
japonezi.
Sistemul Monetar Internaţional actual a devenit deci un sistem tripolar
asimetric, în care dolarul american continuă să deţină supremaţia, iar moneda
euro îşi manifestă din ce în ce mai mult rolul de stabilizator al acestuia.
Tendinţa ce se manifestă în prezent pe plan internaţional este orientarea spre
întărirea cooperării între cele trei mari blocuri monetare, în scopul asigurării stabilităţii
sistemului monetar internaţional actual.
5.5. Drepturile speciale de tragere (DST) şi rolul lor în cadrul Sistemului Monetar
Internaţional
Să ne reamintim…
DST este primul activ de rezervă, purtător de dobândă, creat prin decizie
internaţională; existenţa lui este legată de completarea activelor de rezervă existente,
şi este alocat de către FMI.
În cadrul statutului F.M.I. unitatea valorică a unui DST este definită ca

echivalentul a 0,888671 grame aur fin, ceea ce corespunde valorii paritare a dolarului
valabile la 1 iulie 1944. In anul 1974 s-a renunţat la definirea în aur a DST, trecându-se
la o definire pe baza coşului valutar.
• D.S.T.- urile sunt „emise" şi „anulate" de către F.M.I.
• Suma de D.S.T. alocată fiecărui membru se determină într-un raport procentual
faţă de cota de participare a ţării membre la Fond. Alocarea se face gratuit, fără
obligaţia efectuării unei contraprestaţii din partea beneficiarului.
• Începând cu iulie 1974, DST - ul este definit pe baza unui coş de 16 monede
naţionale ale ţărilor care deţineau în comerţul internaţional o pondere mai mare de 1 %.
• Din 1981, coşul include monedele a cinci ţări membre ale F.M.L, care au
ponderea cea mai semnificativă în exportul mondial de bunuri şi servicii. Acestea sunt
cele cinci monede liber utilizabile: dolarul american, marca germană, yenul japonez,
francul francez, lira sterlină.
După 1 ianuarie 1999, odată cu emiterea monedei euro, această monedă a luat
locul mărcii germane şi francului francez.
Evoluţia ponderii monedelor în coşul D.S.T.

1981 - 1986 – 1996 - 2001-
1991 - 1995 2006-2010
1985 1990 2000 2005
$ 42% 42% 40% 39% 45% 44%
D.M. 19% 19% 21% 21% - -

FF 13% 12% 11% 11% - -
Y 13% 15% 17% 18% 15% 11%
₤ 13% 12% 11% 11% 11% 11%
€ - - - - 29% 34%
5.5.1 Valoarea unei monede DST
Valoarea unui DST se calculează în dolari americani şi presupune trei etape:

1. determinarea ponderii fiecărei monede în cadrul coşului valutar, în
funcţie de volumul exportului de bunuri şi servicii al ţării a cărei monedă
este luată în calcul, ponderea fiecărei valute în coş fiind modificată la
fiecare cinci ani.
2. stabilirea sumei fixe din fiecare monedă a coşului, pe baza ponderii
monedei în coş.
Evoluţia sumelor fixe aferente monedelor din coşul D.S.T.

Moneda 1981-1985 1986-1990 1991-1995 1996-2000 2001-2005 2006-2010
USD 0,5400 0,5270 0,5720 0, 820 0,5770 0,6320
EUR - - - - 0,4260 0,4100
DEM 0,4600 0,4520 0,4530 0,4460 - -
FRF 0,7400 1,0200 0,8000 0,8130 - -

JPY 34 33,400 31,800 27,200 21 18,4000
GBP 0,0710 0,0883 0,0812 0,105 0,0984 0,0903
De la 1 ianuarie 1999 FMI a înlocuit suma fixă în mărci germane şi franci

francezi din structura coşului DST cu o cantitate echivalentă de euro, pe baza
cursurilor de schimb dintre euro, marcă germană şi francul francez.
3. determinarea valorii zilnice a DST prin însumarea echivalenţelor în dolari

ale sumelor fixe aferente monedelor din coş, pe baza cursului de schimb
zilnic în raport cu dolarul de pe piaţa londoneză. Cursurile de schimb ale
altor valute exprimate în DST sau în raport cu DST se pot stabili pe baza
cotării valutelor respective în raport cu dolarul.
Exemplu:
Valoarea monedei-coş DST exprimată în dolari
Să se determine cursul DST în dolari americani, cunoscând componenţa coşului DST

şi valoarea cursurilor de schimb ale monedelor din coş. Care este ponderea cu care
participă fiecare valută la DST?
Valuta Aport la DST în Cursul faţă de USD

monedă naţională 1 USD = n X
USD 0,54 1,0000
EUR 0,36 0,8272
JPY 32,6 110,15
GBP 0,07 0,5442
Rezolvare: Vom converti în USD fiecare participare la coş:
0,54 USD  0,54 USD

0,36 EUR
0,36 EUR   0,4352 USD
0,8272 EUR/USD
32,6 JPY
32,6 JPY   0,2959 USD
110,15 JPY/USD
0,07 GBP
0,07 GBP   0,1286 USD
0,5442 GBP/USD
Însumând cele patru participaţii obţinem:
1 DST = 1,3997 USD

sau:
1 DST = 1,3997 × 0,8272 = 1,1578 EUR
1 DST = 1,3997 × 110,15 = 154,18 JPY
1 DST = 1,3997 × 0,5442 = 0,7617 GBP
Ponderile celor 4 monede la coşul DST se vor determina în funcţie de valoarea

participaţiei exprimate în USD:
0,54
% USD   0,3858; (38,58%)
1,3997
0,4352
%EUR   0,3109; (31,09%)
1,3997
0,2959
%JPY   0,2114; (21,14%)
1,3997
0,1286
%GBP   0,0919; (9,19%)
1,3997
5.5.2 Rata de dobândă a D.S.T.

00:45
Ca activ de rezervă, D.S.T. este purtător de dobândă, cu scopul ca moneda
F.M.I. să devină atractivă pentru deţinători. Astfel, toţi deţinătorii de D.S.T. primesc
dobânda pentru deţinerile lor, iar fiecare participant plăteşte un comision Fondului
Monetar Internaţional pentru suma alocărilor de D.S.T. Rata de dobândă a D.S.T. este
o medie ponderată a ratelor dobânzilor pentru instrumentele pe termen scurt de pe
pieţele monetare ale celor cinci state ale căror monede alcătuiesc D.S.T. Ponderile
ratelor dobânzilor pentru fiecare monedă în rata dobânzii exprimată în D.S.T. sunt
similare ponderilor monedei respective în coşul D.S.T.
Rata anuală a dobânzii aferentă instrumentelor exprimate în DST est dată de

relaţia:
Rd coş = Σ pi × ri,
unde: pi – este ponderea fiecărei monede în structura coşului DST

ri – rata anuală dobânzii pentru fiecare monedă din structura coşului
Exemplu:
Rata dobânzii la DST
Să se calculeze dobânda medie la moneda DST, ţinând cont de ponderile valutelor care
compun coşul DST şi de ratele dobânzilor pe fiecare din pieţele monetare respective.
Moneda Pondere în DST, % Rata dobânzii pe piaţa monetară

USD 41,9 1,20%
EUR 37,4 2,25%
JPY 9,4 4,50%
GBP 11,3 3,00%
TOTAL 100 Xxxxx
Rezolvare:
Dobânda medie este media ponderată a dobânzilor din coşul DST
R   k i  R i  0,419  1,2%   0,374  2,25%   0,094  4,5%   0,113  3%   2,1063%
Rata medie a dobânzii DST este de 2,10,63%.
5.6 Funcţiile şi utilizarea DST
Conform statutului, DST îndeplineşte următoarele funcţii:

• funcţia de etalon monetar internaţional, prin DST putându-se exprima parităţile
şi cursurile valutare;
• funcţia de mijloc de rezervă, DST figurând între rezervele ţărilor, alături de aur
şi valutele de rezervă.
• funcţia de instrument de credit, de procurare de monedă convertibilă prin
intermediul FMI şi în anumite condiţii;
• funcţia de mijloc de plată, limitată la plata de dobânzi şi comisioane datorate
FMI.
O ţară membră a Fondului care primeşte D.S.T. de la F.M.I. le poate utiliza
pentru:
(a) Obţinerea de valute prin tranzacţii bazate pe acord direct între
membri. Schimbul de valute contra DST se efectuează la cursul zilnic al acestuia.
(b) Încheierea de acorduri „swap“, prin care un membru poate transfera
altuia DST în schimbul unui activ de rezervă, cu excepţia aurului, cu obligaţia de a
restitui valuta la o dată viitoare, la un curs stabilit de comun acord.
(c) Efectuarea de operaţiuni „forward“, prin care o ţară membră a FMI
poate vinde sau cumpăra DST cu obligaţia plăţii la o dată viitoare în schimbul oricăror
active monetare, cu excepţia aurului, la un curs la termen previzionat la încheierea
tranzacţiei.
Emisiuni de titluri exprimate în DST

Cumpărarea unei obligaţiuni exprimate în DST se realizează plătindu-se
contravaloarea acesteia exprimată în dolari la cursul pieţei. Dacă peste un anumit timp
obligaţiunea în DST este vândută de către deţinător, vânzarea se face la cursul dolar -
DST din momentul respectiv. Astfel, deşi autorităţile desemnate pot deţine D.S.T.,
înscrisurile exprimate în D.S.T. pot fi deţinute şi de alte persoane fizice sau juridice.
D.S.T.-urile utilizate în tranzacţii în afara Fondului, în sectorul privat, se numesc
D.S.T.-uri private. Dezvoltarea operaţiunilor cu D.S.T. a avut la bază ideea de a oferi
acestei monede internaţionale un loc cât mai important în ansamblul relaţiilor valutar-
financiare internaţionale, înlocuind astfel aurul sau alte valute naţionale cu funcţii
internaţionale.
Aprecieri favorabile cu privire la utilizarea DST:
• DST este mai stabil decât orice altă monedă naţională a altui stat;
• DST este emis de un organism internaţional, fiind astfel independent de situaţia
economică şi financiară a unei ţări. De asemenea, nu propagă situaţii negative în
economia mondială (aşa cum s-ar fi întâmplat cu dolarul american);
• DST poate servi mai bine la menţinerea unor rezerve monetare internaţionale
echilibrate, având în vedere că emisiunea de DST este dozată de FMI, în funcţie de
nevoile efective de rezerve ale economiei mondiale;
• sunt alocate în mod gratuit de Fond, deci nu imobilizează nici un activ financiar
al unei ţări.
Aspecte negative privind utilizarea DST vizează:
• DST nu îndeplineşte decât parţial funcţiile unei monede internaţionale; el nu

este un mijloc direct de plată, ci indirect, prin mecanismul său de convertire în valute;
• DST nu circulă decât între autorităţile monetare (FMI, BRI, bănci centrale);
• inflaţia şi deflaţia de DST nu sunt excluse, FMI putându-se orienta greşit în
determinarea necesarului de emisiune;
• ca urmare a repartizării emisiunilor de DST proporţional cu cota subscrisă de
către fiecare ţară la FMI, majoritatea alocărilor revin ţărilor industrializate, astfel că
ţările în curs de dezvoltare – ale căror nevoi sunt cele mai mari - primesc alocările cele
mai mici.
Ce funcţii îndeplineşte moneda - coş DST?

...........................................................................................................
...........................................................................................................
5.7 Rezumat
DST este primul activ de rezervă, purtător de dobândă.
În cadrul statutului F.M.I. unitatea valorică a unui DST a fost definită iniţial ca
echivalentul a 0,888671 grame aur fin, trecându-se la o definire pe baza coşului
valutar, format din 16 monede, 5 monede şi în prezent din 4 monede (dolar american,
euro, liră sterlină şi yen japonez).
• D.S.T.- urile sunt „emise" şi „anulate" de către F.M.I.
• Suma de D.S.T. alocată fiecărui membru se determină într-un raport procentual
faţă de cota de participare a ţării membre la Fond.
Funcţiile DST:
• funcţia de etalon monetar internaţional;
• funcţia de mijloc de rezervă;
• funcţia de instrument de credit:
• funcţia de mijloc de plată, limitată la plata de dobânzi şi comisioane datorate
FMI.

1. Care dintre următoarele afirmaţii privind moneda DST nu este adevărată?

a) iniţial a fost definită în baza unui conţinut în aur egal cu al unui dolar;
b) în prezent se defineşte în baza unui coş monetar alcătuit din patru
monede;
c) după abandonarea etalonului aur – devize, DST a fost definită în baza
unui coş monetar alcătuit din monedele a căror pondere în comerţul
internaţional era mai mare de 1%;
d) a fost creată în 1944, prin Acordul de la Bretton Woods.
2. Se cunosc ponderile celor 4 valute în coşul DST şi ratele dobânzilor pe fiecare din
pieţele monetare respective:
Rata dobânzii pe piaţa

Moneda Pondere în DST (%)
monetară
USD 42% 1,20%
EUR 32% 2,25%
JPY 15% 4,50%
GBP 11% 3,00%
Rata medie a dobânzii pentru moneda DST este:

a) 2,738%;
b) 2,229%;
c) 13,935%;
d) 3,484%.
3. Definirea DST a fost formulată de-a lungul vremii în mod diferit:

1.DST este o monedă – coş compusă din 16 valute;
2.DST este o monedă – coş compusă din 4 valute;
3.DST este egal cu 1 USD;
4.DST este o monedă – coş compusă din 5 valute.
Care este succesiunea istorică reală?
a) 1, 2, 3, 4
b) 3, 2, 4, 1
c) 3, 1, 4, 2
d) 4, 3, 2, 1
Răspunsuri: 1-d; 2-b; 3-c.
Bibliografie
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. –„Monedã, credit, bãnci’’, Editura Didacticã
2. Bran P., –„ Mecanismul monetar actual”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1888.
3. Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare „Editura Didacticã
4. Olteanu A., Rădoi (Olteanu) M.A. - „Politici şi strategii naţionale şi
comunitare în domeniul financiar – bancar”, Ediţia II, Editura Dareco, 2007
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 – INSTITUŢIILE MONETARE SI DE
CREDIT ALE SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL
Cuprins
6.1 Introducere
6.3 Fondul Monetar Internaţional
6.4 Funcţiile FMI
6.5 Rezumat
6.1. Introducere
Odată cu formarea Sistemului Monetar Internaţional, au fost create şi instituţiile
care să asigure funcţionarea cooperării monetare internaţionale. Fondul Monetar
Internaţional (FMI) şi Gupul Băncii Mondiale (din care fac parte BIRD – Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, AID – Asociaţia Internaţională
pentru Dezvoltare, CFI – Corporaţia Financiară Internaţională, MIGA – Agenţia
Internaţională de Garantare Multilaterală a Investiţiilor şi Comitetul de Reglementare a
Incidentelor Investiţionale) sunt instituţiile prin intermediul cărora este menţinut un
sistem de schimb monetar internaţional bazat pe cursuri valutare stabile şi implicit, este
promovată cooperarea monetară internaţională.

În urma studierii acestei unităţi de învăţare veţi putea:
 să descrieţi activitatea FMI şi a Băncii Mondiale în cadrul economiei
mondiale;
 să înţelegeţi modul de funcţionare a finanţării prin intermediul FMI şi
BIRD;
 să identificaţi caracteristicile şi oportunnitatea diverselor tipuri de
împrumuturi acordate de FMI;
 să explicaţi mecanismul de formare a resurselor FMI, pe baza cotelor de
participare a ţărilor membre.
Durata medie de parcurgere a celei de-a şasea unităţi de învăţare este de 2 ore.
6.3 Fondul Monetar Internaţional
00:00
• FMI are un rol central în creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi
ale ţărilor membre şi în sprijinirea lor pentru adoptarea unei politici adecvate de
realizare a echilibrului de balanţă. Pentru aceasta, ţările în cauză trebuie să se oblige să
aplice politici de redresare economică şi valutară, pe termen scurt, prin mijloace de
restrângere a cererii interne (consumul populaţiei, investiţiile agenţilor economici,
cheltuielile statului). Acestea sunt cunoscute sub denumirea de politică de austeritate.
• Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost creată ca un nou
tip de instituţie interstatală, de finanţare a investiţiilor. BIRD s-a evidenţiat printr-o
activitate concretă în planul reconstrucţiei şi dezvoltării economice a tuturor ţărilor
membre.
Grupul Băncii Mondiale include:

 Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare;
 Agenţia Internaţională pentru Dezvoltare;
 Corporaţia Financiară Internaţională;
 Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor;
 Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din Domeniul
Investiţiilor
Fiecare dintre aceste patru instituţii are un rol bine determinat în ceea ce priveşte
acordarea de sprijin ţărilor în curs de dezvoltare. In vederea finanţării unor proiecte de
creare şi modernizare a infrastructurilor economice şi sociale.
6.3.1 Rolul FMI în economia mondială
Statutul F.M.I. (Articles of Agremeent) a fost adoptat la 22 iulie 1944 de către

cele 45 de state participante la Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la
Bretton Woods, şi a intrat în vigoare la 27 decembrie 1945.
Acordul semnat la Bretton Woods a fost concretizat în 20 de articole,
constituind statutul F.M.I. Acesta prevede că Fondul dispune de deplină personalitate
juridică, fiind un sistem de organe de conducere, cu buget propriu şi cu mecanism
procedural de decizie şi de interpretare a propriului statut.
FMI se plasează efectiv în centrul Sistemului Monetar Internaţional fiind
interesat nu numai de problemele fiecărei ţări, ci şi de funcţionarea sistemului.
Ţările care aderă la Fond îşi asumă o serie de obligaţii cu titlu general:
• furnizarea de date economice şi financiare necesare derulării operaţiunilor FMI;
• eliminarea restricţiilor asupra efectuării de plăţi şi transferuri pentru tranzacţii
internaţionale curente;
• eliminarea practicilor monetare discriminatorii şi a celor multiple;
• convertibilitatea, la cerere, sumelor în monedă proprie deţinute de alte state.
Obiectivele practice urmărite de FMI sunt următoarele:
 de a promova cooperarea monetară internaţională prin intermediul unei

instituţii permanente, care să ofere cadrul adecvat pentru consultare și
colaborare în problemele monetare internaţionale;
 de a facilita extinderea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional
şi de a contribui astfel la promovarea şi menţinerea unui nivel înalt al
angajărilor și al venitului real și de a dezvolta resursele productive ale
tuturor ţărilor membre, ca obiectiv principal al politicii economice;
 de a promova stabilitatea schimbului, de a menţine disciplina în
acordurile de schimb între membri şi de a evita deprecierea schimbului
competitiv;
 de a asigura asistenţă în stabilirea unui sistem multilateral de plăți pentru
tranzacţiile curente dintre membri şi în eliminarea restricţiilor în schimbul
internaţional care stânjenesc dezvoltarea comerţului mondial;
 de a da încredere membrilor, prin disponibilizarea temporară a resurselor
generale ale Fondului, în scopul folosirii lor de către ţările membre, cu
anumite măsuri de precauţie, astfel dându-le posibilitatea de face în mod
corect ajustările în balanţele de plăți, fără a recurge la măsuri distructive
pentru prosperitatea naţională sau internaţională.
6.3.2 Constituirea resurselor FMI
Resursele Fondului provin din cotele - părţi ale statelor membre şi din
împrumuturile contractate de FMI. Locul cel mai important îl ocupă cotele - părţi, care
sunt susceptibile de modificări periodice.
Cotele părţi
Cota reprezintă participarea financiară a ţării membre la Fond, şi de ea depinde
puterea de vot a fiecărei ţări, accesul la facilităţile creditelor FMI (dreptul de a trage
asupra Fondului), precum şi partea alocărilor de DST pentru fiecare membru.
Iniţial, mărimea cotei fiecărui membru, exprimată în dolari, a fost stabilită astfel:
• 2% din venitul naţional;
• 5% din rezervele de aur şi dolari;
• 10% din media importului;
• 10% din variaţia maximă a exportului;
• suma elementelor de mai sus, majorată cu procentul exportului mediu faţă de
venitul naţional.
Potrivit statutului iniţial, cota se varsă în aur şi în monedă naţională, astfel:

• partea vărsată în aur se numea tranşa aur, şi reprezenta partea cea mai mică
dintre 25% din cotă şi 10% din rezervele oficiale nete în aur şi dolari;
• partea vărsată în monedă naţională reprezenta diferenţa până la completarea
cotei, în general 75%.
Din anul 1979, partea de 25% poate fi vărsată în DST sau în devize cu o utilizare
internaţională.
Revizuirile generale ale cotelor

Această operaţiune este realizată de Consiliul Guvernatorilor, aşa cum este
prevăzut în statutul iniţial al FMI.
Revizuirea cotei are două părţi:
• o parte proporţională prin care fiecare ţară primeşte acelaşi procentaj de creştere
pe care îl aplică cotei existente;
• o parte selectivă prin care, fiecare ţară primeşte o majorare proporţională cu
cota calculată.
Astfel, cota actuală provine din ajustări graduale ale cotei calculate.
6.4 Funcţiile FMI

Conform prevederilor Acordului de înfiinţare, principala funcţie a FMI este
00:40 aceea de a supraveghea sistemul monetar internaţional. Din această funcţie
principală derivă alte câteva funcţii:
 acordarea de credite pentru ţările cu dificultăţi în balanţa de plăți;

FMI are ca principală funcţie creditarea temporară a deficitelor balanţelor de
plăţi pentru ţările care se obligă să aplice o politică de redresare economică şi valutară.
Totuşi creditele acordate de Fondul Monetar au mai multe obiective şi au un caracter
temporar.
 supravegherea politicii monetare şi a ratei de schimb din ţările
membre;
F.M.I. îşi exercită funcţia de supraveghere a politicilor promovate de către
membrii săi, în concordanţă cu obligaţiile acestora prevăzute în statut. Supravegherea
politicilor financiar – valutare internaţionale a constituit scopul iniţial al Fondului.
În conţinutul acestei funcţii este evidenţiată obligaţia membrilor de a colabora
cu Fondul şi cu ceilalţi membri pe probleme financiar-valutare şi de politică
macroeconomică. Astfel, Fondul exercită o supraveghere a politicilor cursurilor
valutare practicate de membri şi adoptă principii specifice pentru orientare.
 acordare de asistenţă tehnică statelor membre F.M.I.
Asistenţa tehnică acordată de F.M.I. statelor membre reprezintă o parte
importantă a activităţilor acestuia. Asistenţa este oferită în domenii variate, cum sunt:
politicile fiscale, monetare, balanţa de plăţi, sistemul bancar etc.. Diversificarea
asistenţei financiare în ultima perioadă este tot mai accentuată şi se concretizează în:
 trimiterea gratuită de specialişti în domeniile de expertiză ale F.M.I.;
 consultanţă privind politicile economice şi financiare;
 elaborarea şi implementarea politicilor valutare şi fiscale;
 crearea de instituţii (de exemplu, dezvoltarea băncilor centrale şi a
trezoreriilor);
 revizuirea sau chiar elaborarea legislaţiei în domenii specifice;
 colectarea şi prelucrarea datelor statistice;
 training pentru perfecţionarea funcţionarilor publici;
 acordarea de asistenţă financiară
Asistenţa financiară acordată de către F.M.I. are drept beneficiare statele
membre care se confruntă cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi. Această
asistenţă constă în acordarea dreptului de a cumpăra cu moneda naţională o monedă
străină, cu obligaţia de răscumpărare a monedei naţionale într-un anumit interval de
timp, la un preţ mai mare, diferenţa de preţ constituind costul operaţiunii.
Creditul acordat de F.M.I. solicită anumite garanţii speciale. Acestea se referă
la obligaţia guvernului ţării beneficiare a creditului, de a respecta anumiţi indicatori de
stabilitate macroeconomică, definiţi în cadrul strategiei de relansare a economiei, sau
în cooperare cu reprezentanţii Fondului.
Aceşti indicatori reflectă: politica monetară, fiscală, bugetară, politici
structurale microeconomice (în măsura în care dezechilibrele la nivel microeconomic
afectează echilibrul balanţei de plăţi).
Formarea şi utilizarea resurselor FMI
Resursele FMI sunt în principal formate din cotele-părţi subscrise de statele

membre. Fiecărui stat membru i se atribuie o cotă-parte, care serveşte la determinarea
importanţei drepturilor de vot şi a mărimii eventualelor credite. Cotele părţi sunt legate
de factori economici, cum ar fi: venitul naţional, rezervele de schimb sau comerţul
exterior.
Cotele părţi reprezintă “capitalul” FMI-ului şi sunt subscrise prima oară cu
ocazia adeziunii la FMI şi ulterior, cu ocazia revizuirii generale. Subscripţiile au loc
sub formă de vărsăminte în proporţie de 75% în monedă naţională şi 25% în devize.
Cotele părţi sunt revizuite o dată la cinci ani, luând în calcul creşterea economiei
mondiale şi schimbările în poziţiile economice relative ale membrilor. Această
operaţiune este realizată de Consiliul Guvernatorilor, aşa cum este prevăzut în statutul
iniţial al F.M.I..
O a doua lichiditate sunt Drepturile Speciale de Tragere – DST, care sunt
create de FMI. Prin alocare, acestea sunt puse la dispoziţia ţărilor membre,
proporţional cu cotele părţi deţinute, în scopul de a spori rezervele valutare ale acestor
ţări. Aceste alocări nu sunt rambursabile, ele putând fi folosite pentru achiziţia de
devize efective, efectuarea de plăţi, acordarea de credite etc., în relaţiile dintre băncile
centrale membre interesate. Însă, alocarea şi deţinerea de DST este purtătoare de
dobânzi.
Periodic, la 5 ani, au loc creşteri ale alocărilor DST, care măresc nivelul
deţinerilor de DST a fiecărei ţări, ceea ce conduce la creşterea lichidităţii
internaţionale.
În al treilea rând, pentru formarea de resurse, FMI apelează şi la
împrumuturi. Acestea se obţin pe bază de Acorduri generale de împrumut, semnate
cu 11 ţări industrializate, plus Arabia Saudită şi Acorduri de credit cu unele bănci
centrale din Europa, Japonia şi Arabia Saudită.
În practica Fondului se disting mai multe tipuri de împrumut, denumite şi

facilităţi FMI, cu reguli distincte de acordare şi rambursare.
plăţi pe termen scurt. Sistemul specific FMI de acordare a creditelor este Sistemul
tragerilor. Tragerile se efectuează în tranşa rezervei şi în alte patru tranşe de credit.
1. Prima facilitate pe care Fondul o acordă unei ţări este tranşa rezervei
reprezentând o parte a rezervelor proprii ale ţării respective.
2. A doua categorie de facilităţi o constituie tragerile în contul tranşelor
ordinare de credit. Există patru asemenea tranşe, fiecare în proporţie de 25% din cota
de participare a ţării membre. Tranşele ordinare de credit, împreună cu tranşa rezervei
nu pot să depăşească 200% din cota parte a ţării respective. Creditele din această
categorie îmbracă, de regulă, forma unor facilităţi cunoscute sub numele de:
• aranjamentul de credit stand-by; aceasta reprezintă o decizie a Fondului, prin
care un membru este asigurat că va putea face trageri din Contul de resurse generale, în
cursul unei perioade date şi până la o sumă specificată.
• facilitatea extinsă a Fondului sprijină programele pe perioade de 3-4 ani, în
special pentru ţările în curs de dezvoltare. Are ca scop depăşirea dificultăţilor
balanţelor de plăţi, care au la bază probleme macroeconomice şi structurale ale
producţiei, comerţului sau preţurilor.
În ce constă asistenţa tehnică acordată de FMI ţărilor membre?

...........................................................................................................
...........................................................................................................
Facilităţile speciale de credit:

• facilitatea de transformare sistemică, are un caracter temporar, şi constă în
acordarea de asistenţă financiară ţărilor în tranziţie, confruntate cu perturbări severe ale
01:20 aranjamentelor lor de comerţ exterior şi de plăţi;
• facilitatea de finanţare compensatorie şi neprevăzută a fost constituită în
august 1988. Se acordă sprijin financiar ţărilor membre confruntate cu scăderi
temporare ale veniturilor din export, precum şi un sprijin suplimentar pentru depăşirile
de costuri la importul de cereale;
• facilitatea de finanţare a stocurilor tampon a fost creată în 1969, cu scopul
de a asigura finanţarea contribuţiilor membrilor la formarea de stocuri internaţionale
tampon (de exemplu, zahăr, cacao, cauciuc, etc.).
Facilităţi pentru ţările cu venituri mici (cu caracter concesiv)

• facilitatea de ajustare structurală a fost creată în martie 1986, în scopul
acordării de fonduri, în condiţii de favoare, ţărilor în curs de dezvoltare cu venituri
mici, pentru programele de reformă economică;
• facilitatea de ajustare structurală extinsă a fost creată în decembrie 1987;
Facilităţile temporare care se bazează pe resursele procurate de fond pe cale de

împrumut:
 mecanismele petroliere, instituite în iunie 1974 şi aprilie 1975 cu scopul
de a sprijini ţările membre care aveau deficit de balanţă provocat de
creşterile mai mari ale preţului petrolului;
 mecanismul de finanţare suplimentară a fost creat în februarie 1979, în
scopul sprijinirii ţărilor care se confruntă cu dificultăţi de plată, în raport
cu dimensiunile economiei lor naţionale şi cu mărimea cotelor lor de
participare la Fond;
 politica de acces lărgit constituie o prelungire a mecanismului de
finanţare suplimentară, datând din mai 1981 şi până în noiembrie 1992;
 mecanismele speciale au fost utilizate de Fond pentru a acorda asistenţă
financiară şi ţărilor membre al căror grad de dezvoltare economică era
mai scăzut.
• Contul de bonificare a finanţării suplimentare a fost creat în 1980, în scopul

acoperirii parţiale sau totale a dobânzilor datorate Fondului, în urma acordării unor
finanţări suplimentare ţărilor cel mai slab dezvoltate.
Avantajele ţărilor care contractează împrumuturi de la FMI:
 obţinerea de împrumuturi în condiţii de dobândă avantajoase;
 acordarea unui împrumut de către Fond este considerată de piaţa
financiară internaţională ca o confirmare a bonităţii ţării respective,
dându-i astfel posibilitatea să atragă noi împrumuturi de pe piaţă.
Cooperarea României cu F.M.I.
România a devenit membră cu drepturi depline a acestui organism internaţional

prin semnarea Acordului de la Bretton Woods şi prin vărsarea cotei de participare, la
15 decembrie 1972.
Aderarea României a lărgit sfera cooperării monetare şi financiare cu celelalte
state membre ale F.M.I., România fiind al 125-lea stat membru al F.M.I.
Prin aderarea la fond, ţara noastră a dobândit următoarele drepturi:
 dreptul de a obţine credite în monedele altor ţări sau în D.S.T., din
resursele generale ale Fondului, în schimbul unei sume în monedă naţională, în
condiţii mult mai avantajoase decât cele ale pieţei. Pentru obţinerea acestor credite
ţara membră debitoare este obligată să respecte o serie de condiţii impuse de către
F.M.I. ţărilor membre.
România a făcut uz atât de credite curente în tranşe, cât şi de credite stand-by şi
de finanţarea compensatorie.
 dreptul de a obţine alocări de D.S.T. în cazul unor noi emisiuni de asemenea
instrumente. Deoarece F.M.I. a întrerupt emisiunile de D.S.T. începând din
1972, România nu a beneficiat până în 1978 de asemenea alocări. Conform
deciziei F.M.I. ţara noastră a primit alocări începând cu anul1979.
 dreptul de participare la luarea deciziilor în cadrul FMI proporţional cu
numărul de voturi corespunzător cotei de participare România deţine un
număr de voturi corespunzător cotei sale de participare, iar acest drept de vot se
exercita prin intermediul unui grup format din 12 ţări (Armenia, Bosnia şi
Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova,
Olanda şi Ucraina), grup condus de reprezentantul Olandei, care reprezintă şi
interesele ţării noastre în Consiliul Executiv al FMI. Cota de participare a
României la F.M.I în prezent este de 1 030,2 milioane DST. Referitor la
obţinerea dreptului de participare la luarea deciziilor în cadrul F.M.I., România
deţine un număr de voturi corespunzător cotei de participare, care în prezent
este de 10 552 voturi, reprezentând 0,48% din total.
 dreptul de a obţine credite în regim normal sau ca facilităţi. Începând cu
anul 1990, România a beneficiat de facilităţi sub forma tragerilor curente,
acordurilor stand-by, finanţărilor compensatorii şi a facilităţilor de transformare
sistematică;
 dreptul de aderare la BIRD şi la filialele sale. Obţinerea dreptului de aderare
a României la B.I.R.D., a fost condiţionat de aderarea la F.M.I.. România a fost
printre puţinele ţări socialiste care nu a renunţat la statutul de membru al
F.M.I.: deşi nu mai apela la împrumuturi de la F.M.I. şi B.M. a beneficiat,
totuşi, de credite bancare de tip comercial în condiţii de dobândă avantajoase.
În urma aderării la FMI, ţara noastră şi-a asumat şi o serie de obligaţii, şi
anume:
- subscrierea şi vărsarea cotei-părţi de capital;
- convenirea cu FMI a unui curs reprezentativ al leului faţă de dolarul american;
- să nu aplice restricţii asupra efectuării plăţilor curente în relaţiile economice
internaţionale;
- să se consulte cu FMI şi să colaboreze cu celelalte ţări membre;
- să furnizeze informaţii cu caracter economic şi financiar privitoare la
deţinerile oficiale de aur şi de mijloace de plată internaţionale, evoluţia importurilor şi
a exporturilor, balanţa de plăţi, investiţiile străine, cursul de schimb şi altele.
Prin participarea la activitatea Fondului, în afara lărgirii posibilităţilor de a
obţine un sprijin financiar de la F.M.I., cât şi pe pieţele monetare, s-au creat condiţii de
a susţine, alături de celelalte state, introducerea unor măsuri ce contribuie la realizarea
01:45 noii ordini monetare şi financiare.
6.5 Rezumat

Funcţiile FMI
● Supravegherea politicilor financiar-valutare internaţionale.
● Asistenţa tehnică a FMI.
● Asistenţa financiară a FMI
Finanţarea acordată de FMI

plăţi pe termen scurt. Sistemul specific FMI de acordare a creditelor este Sistemul
tragerilor. Tragerile se efectuează în tranşa rezervei şi în alte patru tranşe de credit.

1. Principala funcţie a FMI o constituie:

a) creditarea ţărilor celor mai sărace în curs de dezvoltare, în condiţii
avantajoase, respectiv 15 ani de rambursare, 10 ani graţie şi fără a percepe
dobânzi;
b) acordă credite celor mai slab dezvoltate ţări, pentru promovarea sectorului
privat în economie, în special dezvoltarea infrastructurii energetice, căi
ferate, telecomunicaţii etc;
c) creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi a ţărilor care se obligă să
aplice o politică de redresare economică şi valutară, pe termen scurt, prin
mijloace de constrângere a cererii interne;
d) acordarea unor credite pentru reconstrucţie şi dezvoltare, în primul rând
ţărilor distruse de război şi ţărilor slab dezvoltate;
5. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Agenţia

Internaţională pentru Dezvoltare fac parte din:
a) Uniunea Europeană;
b) Grupul celor opt;
c) Grupul Băncii Mondiale;
d) Fondul Monetar Internaţional.
3. Cota de participare a fiecărei ţări la F.M.I. este stabilită în funcţie de:

a) nivelul venitului naţional;
b) valoarea rezervelor de aur;
c) valoarea exporturilor;
d) nivelul masei monetare.
Nu este valabil unul din factorii enumeraţi.
4. Aranjamentul de credit stand-by reprezintă:

a) o categorie de facilităţi în contul tranşelor ordinare de credit acordate de F.M.I.
ţărilor sărace şi puternic îndatorate;
b) facilităţile sub forma tragerilor eşalonate trimestrial cu eliberări condiţionate
de îndeplinirea unor criterii de performanţă;
c) credite acordate pentru depăşirea dificultăţilor balanţelor de plăţi;
d) o formă a facilităţilor temporare, acordate de F.M.I. pe baza fondurilor
împrumutate acelor ţări care înregistrează deficite provocate de creşterea
preţului petrolului.
5. Prin aderarea la FMI România a dobândit următoarele drepturi:

a) obţinerea de credite exprimate în D.S.T. sau în moneda altor ţări, în condiţii
mai avantajoase decât cele ale pieţei internaţionale;
b) obţinerea de DST, în cazul alocărilor efectuate de FMI;
c) dreptul de aderare la BIRD;
d) dreptul de a beneficia de credite nerambursabile în limita cotei de participare
la FMI.
Unul dintre enunţuri nu este adevărat.
Răspunsuri: 1-c; 2-c; 3-d; 4-b; 5-d.
Bibliografie
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. –„Monedã, credit, bãnci’’, Editura

Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1996.
2. Bran P., –„ Mecanismul monetar actual”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1888.
3. Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare „,Editura
Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 2005.
4. Olteanu A., Rădoi (Olteanu) M.A. - „Politici şi strategii naţionale şi
comunitare în domeniul financiar – bancar”, Ediţia II, Editura
Dareco, 2007.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 – SISTEMUL MONETAR EUROPEAN (SME)
Cuprins
7.1 Introducere
7.3 Etapele premergătoare ale SME
7.4 Crearea Sistemului Monetar European. Principii şi funcţionare
7.5 Rezumat
7.1 Introducere
Sistemul Monetar Euroapean a fost pus în aplicare în 1979, rolul să fiind
asigurarea stabilităţii monetare în zona europeană, bazându-se pe moneda ECU
(European Currency Unit), precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa valutară.
În această unitate de învăţare vor fi prezentate etapele creării SME şi principiile de
funcţionare ale SME, dar şi crearea UME şi rolul monedei euro în cadrul spaţiului
monetar comun european.

 să înţelegeţi mecanismul de funcţionare a Sistemului Monetar European;
 să stabiliţi cursul între două monede a căror definire este în euro;
 să identificaţi principalele efecte ale introducerii monedei euro;
 să analizaţi îndeplinirea criteriilor de convergenţă pentru ţările care
doresc să adopte moneda euro.
Durata medie de parcurgere a celei de-a şaptea unităţi de învăţare este de 2 ore.
7.3 Etapele premergătoare ale SME

Procesul de integrare europeană a început încă din anii ’50 ai secolului trecut,
când s-au semnat 3 tratate importante pentru crearea comunităţii economice:
1951 – Paris – Tratatul cu privire la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi
Oţelului (încheiat între şase ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg).
1957 – Roma – Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei
00:00
Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene
(CEE).
Astfel, prin Tratatul de la Roma s-a pus în funcţiune un mecanism de cooperare
economică.
Obiectivele CEE au vizat:
 Realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecţii comune
tarifare faţă de terţi;
 Realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi
a serviciilor;
 Realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.
7.3.1 Etapele integrării în Sistemului Monetar European
Etapele integrării monetare în cadrul SME au fost:

00:10  „Şarpele monetar” (1972)
 Înfiinţarea SME (1979)
 Înfiinţarea monedei unice EURO (începând din 1993)
Şarpele monetar
Deoarece în ţările europene, comerţul exterior al acestora se desfăşura numai în

dolari, monedele naţionale nefiind convertibile, apar dificultăţi de realizare a
schimburilor economice care sunt reduse uneori la barter(schimb marfă contra marfă).
Pentru atenuarea şi înlăturarea acestor dificultăţi de desfăşurare a schimburilor
economice a luat naştere în urma încheierii unui Acord semnat la 1 iulie 1950
Uniunea Europeană de Plăţi (U.E.P) care ţinea evidenţa schimburilor comerciale
între ţările membre, transferul sumelor datorate în urma compensărilor realizându–se la
sfârşitul fiecărei luni.
Prin acest mecanism de compensare s-a asigurat dezvoltarea spectaculoasă a
comerţului exterior intra-european, pe baze multilaterale, însă fără să elimine definitiv
barterul, motiv pentru care mai târziu după cinci ani, la 5 august 1955 ia naştere
Acordul Monetar European (A.E.M.) semnat de mai multe state europene prin care
acestea angajează băncile lor centrale să menţină pe piaţă cursul monedelor lor
naţionale faţă de dolar într-o marjă de fluctuaţie faţă de paritatea declarată de la +/- 1%
la +/- 0,75%.
Acest acord nu a putut fi aplicat decât după ce monedele naţionale ale ţărilor
participante au devenit pe deplin convertibile, după 27 decembrie 1958.
În decembrie 1969 în cadrul Consiliului European de la Haga, se ajunge la un
acord prin care să se treacă la o uniune economică şi monetară până în anul 1980
pentru a creşte gradul de integrare şi cooperare pe plan politic.
În esenţă, se propunea o metodă de creare treptată a unei monede unice
europene printr-un sistem de relaţii tot mai apropiate între monedele naţionale, care să
înlocuiască Sistemul Monetar Internaţional cu un Sistem Monetar European.
În 1971, prin Acordul de la Washington (cunoscut sub numele de Acordul

Smithsonian, după locul semnării, Smithsonian Institute), într-un moment de criză al
sistemului monetar internaţional, se hotărăşte lărgirea marjelor de fluctuaţie ale
monedelor de la ± 1% (oscilaţia faţă de paritatea oficială, decizie luată la Bretton
Woods), la ± 2,25%, fapt ce a asigurat o stabilitate monetară limitată a ratelor de
schimb.
Dacă o monedă se află la limita superioară („plafon”), în timp ce alta se află la
limita inferioară („planşeu”), înseamnă că cele două monede au o abatere de 4,5% faţă
de definiţia oficială. Monedele ţărilor europene semnatare ale acordului erau obligate
să respecte aceste marje de fluctuaţie faţă de dolar, astfel că, dacă o monedă europeană
care se află la nivelul plafon trece la nivelul planşeu, în timp ce o altă monedă
europeană urmează o traiectorie inversă, rezultă că ecartul ajunge la 9% (dublul marjei
de 4,5% autorizate pentru fiecare monedă europeană în raport cu dolarul american).
În 1972 (21 martie 1973), Consiliul de miniştri al CEE a decis reducerea

marjelor de fluctuaţie ale monedelor europene la jumătate faţă de ceea ce se hotărâse în
1971 (± 1,125%). Această decizie a fost urmată de un acord între băncile centrale
europene, care la 10 aprilie 1972 au înfiinţat „Şarpele monetar”. Denumirea este dată
de imaginea evoluţiei cursului monedelor europene. Această evoluţie apare ca o linie
ondulată, care se încadrează într-un tunel ce reprezintă marjele de fluctuaţie autorizate
de sistemul monetar internaţional.
Tunelul a dispărut în 1973, când marjele de fluctuaţie în raport cu dolarul au
încetat să existe, odată cu trecerea la fluctuaţia liberă a monedelor. Practic, sistemul de
fluctuare a cursului monedelor a avut două forme:
 Şarpele în tunel (24 aprilie 1972 – 11 martie 1973)
 Şarpele fără tunel (12 martie 1973 – 12 martie 1979)
Şarpele în tunel – se caracterizează prin fluctuarea monedelor europene faţă de

dolarul american (± 2,25%) şi fluctuare între ele (± 4,5%). Rezultă astfel două tipuri de
marje faţă de dolarul american – marjă inferioară şi marjă superioară, care formează
un tunel, iar în interiorul acestuia există o bandă de fluctuare a cursurilor de schimb ale
monedelor europene.
Atunci când cursul de piaţă al unei monede se apropie de limitele stabilite este
necesară intervenţia băncii centrale, prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau
oferite excedentar.
Şarpele în tunel a fost afectat de practica speculativă a deţinătorilor de dolari,
care au încercat să se debaraseze de moneda americană pentru a cumpăra aur de pe
piaţa liberă de la Londra. În aceste condiţii, ţările europene au eliminat obligaţia
menţinerii unei limite de fluctuaţie faţă de dolarul american, dar au menţinut acelaşi
nivel de fluctuaţie între monedele europene (± 4,5%), mecanismul fiind „Şarpele fără
tunel”.
În decursul perioadei în care a funcţionat, mecanismul „Şarpelui monetar” a
avut perioade foarte dificile şi, ca urmare, în 1979, ţările europene au încercat o altă
modalitate de asigurare a stabilităţii monetare, cu ajutorul unui nou sistem – Sistemul
Monetar European.
7. 4 Crearea Sistemului Monetar European. Principii şi funcţionare.
00:30 Dificultăţile „Şarpelui monetar” au determinat autorităţile monetare europene

să caute o zonă de stabilitate monetară. Astfel, în decembrie 1978, Consiliul European
a adoptat un nou sistem, a cărui punere în aplicare a fost decisă în martie 1979. La
sistem au aderat: Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, olanda, Luxemburg şi
apoi Anglia. Procesul integrării monetare a fost relansat prin punerea în funcţiune, la
13 martie 1979, a Sistemului Monetar European propriu-zis şi a unei monede
compozite europene, exprimate doar în cont (European Currency Unit, ECU).
Funcţionarea Sistemului Monetar European s-a bazat pe moneda ECU şi pe
definirea cursurilor pivot ale monedelor faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de
intervenţii pe piaţa monetară.
ECU (European Currency Unit) – era constituită pornind de la un coş de
monede ale ţărilor participante la sistem, ponderea fiecăreia în ECU depinzând de
nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul schimburilor comerciale.
Obiectivul declarat al sistemului era crearea unei zone de stabilitate monetară în
Europa Occidentală, care să protejeze economiile acestor ţări de instabilitatea financiar
– monetară internaţională şi, în mod deosebit, de fluctuaţiile puternice ale dolarului
american în acea perioadă, precum şi relansarea procesului de integrare europeană.
Sistemul Monetar European (S.M.E.) reprezintă un ansamblu de reglementări,
mecanisme şi instituţii adoptat la nivelul Comunităţii Europene în vederea realizării
unei politici monetare comune şi a unor cursuri de schimb relativ stabile între
monedele ţărilor membre.
7. 4.1 Mecanismul de schimb în cadrul SME
Principalul obiectiv al Sistemului Monetar European era reducerea

instabilităţii monetare care reprezenta un prejudiciu adus schimburilor, investiţiilor şi
creşterii economice. Controlul şi reducerea inflaţiei au fost privite ca prioritate
economică.
La baza acestui sistem se aflau trei elemente:
I. Moneda ECU, unitatea monetară europeană definită prin legislaţia
comunitară, o monedă scripturală, un coş de monede europene, fiecare având o
anumită pondere, în funcţie de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de ponderea fiecărei ţări în
comerţul intercomunitar.
II. Mecanismul ratelor de schimb(MRS) sau mecanismul de cursuri fixe se
referă la faptul că fiecare monedă avea un curs central denumit „pivot „ ataşat
unităţii de cont europene-ECU. Marjele de fluctuaţie autorizate între monede pe de o
parte şi între acestea şi ECU erau de ±2,25%, iar dacă o monedă depăşea aceste marje,
autorităţile monetare erau obligate să intervină.
Întrucât cursurile oficiale erau definite pe o bază bilaterală, o ţară care atingea
limitele marjei de fluctuare, antrena intervenţia a două bănci centrale, pentru a evita
ecartul excesiv: banca proprie şi banca ţării a cărei monedă se aprecia sau se deprecia
în raport cu moneda naţională.
III. Mecanismul de creditare pentru susţinerea intervenţiilor băncilor centrale
pe piaţa valutară aparţinea Fondului European de Cooperare Europeana (FECOM) la
care toate ţările membre care aveau moneda în componenţa ECU participau cu 20%
din rezervele lor în aur şi devize.
Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în care o
monedă atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia oficială. Acest
nivel de intervenţie a fost desemnat cu termenul de prag de divergenţă, sau semnal
de alarmă.
Exemplu:
Exemplu de funcţionare a mecanismului de schimb în cadrul SME
Între monedele A şi B exista o marjă de fluctuaţie definită oficial. Dacă
moneda A atingea marja de fluctuaţie, era antrenată intervenţia a două bănci centrale
pentru a se evita ecartul excesiv: banca proprie (a monedei A) şi banca ţării a cărei
monedă se aprecia sau se deprecia în raport cu moneda naţională (banca monedei B)
Între băncile centrale existau facilităţi de credit. Fiecare bancă putea împrumuta sume
nelimitate de la celelalte bănci, cu un termen de rambursare de 75 de zile. Băncile
centrale puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiunile dintre ele sumele în
ECU pe care le primeau de la FECOM (Fondul European de Cooperare Monetară), în
schimbul depozitelor constituite la acest fond.
SME era superior „Şarpelui monetar”, întrucât exista posibilitatea de realiniere

a cursului şi prin intervenţia fondului FECOM în susţinerea cursurilor. Mai mult, prin
SME era reconstituit raportul dintre ECU şi dolarul american de fiecare dată când se
impuneau asemenea redefiniri.
SME a intrat în criză la sfârşitul lui 1992, când toate pieţele valutare europene
au reacţionat la semnarea Tratatului de la Maastrich ca urmare a faptului că
multe valute nu se mai încadrau în culoarul de ±2,25% (stabilite în 1979).
În ciuda intervenţiilor masive pe pieţele valutare, înfrângerea a fost
acceptată şi marjele de fluctuaţie au fost lărgite la ±15% începând cu 2 august
1993, ceea ce a însemnat, de fapt, începutul procesului de dezintegrare a SME şi
trecerea la un regim de fluctuaţie liberă a monedelor, ceea ce permis ţărilor să treacă la
devalorizări competitive şi la recunoaşterea protecţionismului comercial. În acest mod
nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb între monedele europene.
7.4.2 Moneda ECU – cursul pivot şi marjele de fluctuaţie. Funcţiile monedei ECU
ECU reprezenta media puterilor de cumpărare ale monedelor utilizate. Astfel,

fiecare ţară membră putea stabili, în raport cu puterea de cumpărare a monedei sale, un
curs faţă de ECU, denumit curs central. Prin compararea a două cursuri centrale
rezultau cursuri pivot bilaterale, acestea fiind în acelaşi timp cursuri oficiale în
sistem.
Cursurile efective, de piaţă, puteau fluctua faţă de cursul pivot, ajustat cu ±
2,25%. Valoarea exactă a ECU era determinată zilnic.
Ponderea monedelor în ECU era recalculată la 5 ani.
ECU a fost utilizată ca unitate de cont pentru:
- Stabilirea bugetului;
- Exprimarea tarifelor vamale;
- Stabilitatea prelevărilor şi altor vărsăminte intracomunitare.
ECU a fost elementul central al mecanismului ratelor de schimb care a

înlocuit dolarul din mecanismul şarpelui monetar. Pentru toate monedele
participante la mecanismul ratelor de schimb ale SME se definesc cursurile pivot,
centrale faţă de ECU, care permit obţinerea cursurilor pivot bilaterale, prin metoda
cursurilor încrucişate, în raport cu care sunt stabilite marjele de fluctuaţie de +/-2,25%,
reprezentând valorile limită, superioare şi inferioare în care putea varia cursul de piaţă.
Odată ce aceste valori - limită sunt atinse de cursul de piaţă, intervenţia băncilor
centrale devine obligatorie, pentru a păstra cursul între cursurile - limită de
intervenţie; interveneau atât banca proprie şi banca ţării a cărei monedă se aprecia sau
se deprecia în raport cu moneda naţională.
Banca centrală a monedei forte trebuia să-şi vândă moneda în schimbul celei ce
aparţinea ţării cu monedă slabă. În acelaşi timp, banca centrală a monedei slabe trebuia
să-şi cumpere propria sa monedă în schimbul rezervelor sale. Dacă o ţară nu-şi mai
putea menţine paritatea în limitele stabilite, putea produce o realiniere între parităţi,
adică devalorizarea monedelor slabe şi reevaluarea monedelor puternice.
Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit dintre

băncile centrale. Fiecare bancă putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte bănci
cu un termen de rambursare de 75 de zile. Se puteau utiliza pentru operaţiunile dintre
ele sumele primite de la Fondul European de Cooperare Monetară în schimbul
depozitelor constituite la acest Fond.
O altă intervenţie numită prag de divergenţă semnalează apropierea de

limitele de intervenţie, în fapt măsura în care cursul unei monede se apropie de aceste
limite, fiind fixat la 75% din ecartul maxim de divergenţă, punctul din care, o dată
atins, încep intervenţiile băncii centrale pentru a corecta evoluţia cursului monedei
sale.
Funcţiile monedei ECU
În cadrul SME, ECU a îndeplinit 4 funcţii:

1. Monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME.
2. Bază de calcul al parităţilor celorlalte monede.
3. Bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit.
4. Instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare între autorităţile
monetare.
7.5. Rezumat
01:30
Sistemul Monetar European reprezintă pilonul de bază al integrării monetare.
Etapele integrării monetare în cadrul SME au fost:
1. Şarpele monetar (1972)
2. Înfiinţarea SME (1979)
3. Înfiinţarea monedei unice euro (începând cu 1993)
În perioada de funcţionare a mecanismului monetar „şarpele în tunel”
(1972 – 1973), cursurile monedelor europene fluctuau faţă de dolarul american
într-o marjă de  2,25%, iar marja de fluctuare între ele era de  4,50%. În
momentul devalorizării monedei americane, ţările europene au renunţat
să-şi mai raporteze monedele la dolar, menţinându-se doar nivelul de
fluctuaţie dintre ele, mecanismul fiind cunoscut sub numele de „Şarpele fără tunel”
(1973 – 1979).
În 1973 este pus la punct primul mecanism de intervenţie şi un suport financiar
pentru rezolvarea problemelor financiare ale ţărilor membre (Fondul
European de Cooperare Monetară – FECOM).
În 1979 a fost înfiinţat Sistemul Moetar European. Principalele caracteristici
ale acestuia au fost:
 Monedele europene fluctuau una în raport cu cealaltă într-o bandă de variaţie
2,25% (cu excepţia Italiei şi Marii Britanii pentru care a fost stabilită o deroga
6%).
 Posibilităţi de ajustare şi realiniere a cursurilor în cadrul sistemului.
 Facilităţi de finanţare pentru membrii.
 Crearea unităţii de cont ECU.
European Currency Unit (ECU) este un coş valutar ponderat constituit din monedele
ţărilor membre. Fiecare ţară din Sme avea o pondere în componenţa ECU, care
reflecta importanţa economiei acelei ţări, ponderea în schimburile internaţionale
şi angajamentele ţării în cadrul sistemului de facilităţi de finanţare
SME a fost un pas înainte faţă de etapa şarpelui monetar pentru că a inclus toate
monedele euopene într-un singur sistem de schimb. SME bazat pe ECU a
determinat o creştere a stabilităţii monetare şi valutare în UE şi a fost unul dintre
factorii care a accelerat creşterea economică. Însă rolul economic al SME a fost
limitat din cauza politicilor fiscale foarte diferite ale ţărilor membre.
Piaţa Unică era imposibil de realizat fără o Monedă Unică, aceasta diminuând din
riscuri, costuri de tranzacţionare şi asigurând astfel creşterea economică la nivelul
întregii grupări economice. cele 12 ţări membre ale UE au decis în 1988 adoptarea
monedei unice EURO.
01:45
7.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Mecanismul „şarpelui monetar” a impus următoarele limite de fluctuare a

monedelor:
a)  1% faţă de valoarea oficială a monedei;
b)  2,25% faţă de ECU şi între monede;
c)  2,25% faţă de USD şi între monede;
d)  2,25% faţă de USD şi  4,5% între monede.
2. În cadrul SME, moneda ECU a îndeplinit următoarele funcţii: 1 – monedă

efectivă, în cadrul mecanismului de schimb al SME; 2 – mijloc de plată şi de
schimb; 3 – bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit; 4 – bază de
calcul al parităţii celorlalte monede; 5 – instrument de reglare a soldurilor creditoare,
între autorităţile monetare.
Alegeţi varianta corectă:
a) 1 + 2 + 4 + 5;
b) 1 + 2 + 3 + 5;
c) 2 + 3 + 4 + 5;
d) 1 + 2 + 3 + 4.
Răspunsuri:
1-d; 2-a;
Bibliografie
1. Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare „,Editura Didacticã şi Pedago
Bucureşti, 2005.
2. Olteanu A., Rădoi (Olteanu) M.A. - „Politici şi strategii naţionale şi comunitare în dome
financiar – ba

Limbă

Carte Economie Monetara ID

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Carte Economie Monetara ID

Încărcat de

Drepturi de autor:

Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti

Facultatea de Ştiinţe Economice

Conf. univ. dr. Madalina Radoi

Parcurgerea cursului de „Monedă” are ca obiectiv însuşirea de către studenţi a

În urma parcurgerii acestui curs, studentul va fi capabil:

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul de Monedă este structurat în 10 unităţi de învăţare. În primele trei unităţi

Parcurgerea materiei „Monedă” nu se bazează pe studiul aprofundat al unei

Durata medie de studiu individual

Parcurgerea unităţilor de învăţare şi rezolvarea problemelor propuse în scopul

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 - MONEDA ŞI ROLUL SAU IN ECONOMIE ....................9

1.2 Obiectivele unităţii de învăţare .............................................................................................. 9

1.3 Conceptul de monedă ............................................................................................................ 9

1.4 Funcţiile monedei ................................................................................................................ 11

1.5 Caracteristicile monedei ..................................................................................................... 164

1.6 Aparitia monedei şi clasificarea semnelor monetare ............................................................. 16

1.7 Puterea de cumpărare a monedei .......................................................................................... 19

1.8 Rezumat ............................................................................................................................ 223

1.9 Test de autoevaluare a cunoştinţelor ..................................................................................... 23

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 – MASA MONETARĂ ŞI AGREGATELE

2.2.Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................. 25

2.3. Masa monetară şi structura acesteia..................................................................................... 26

2.4. Indicatori şi agregate monetare ......................................................................................... 269

2.5 Contrapartidele masei monetare ........................................................................................... 32

2.6 Circulatia monetară ............................................................................................................ 324

2.7 Masa monetară in Romania ................................................................................................ 327

2.8 Rezumat .............................................................................................................................. 38

2.9 Test de autoevaluare a cunoştinţelor ..................................................................................... 38

2.10 Temă de control ................................................................................................................. 40

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. ORGANIZAREA MONETARĂ. SISTEME MONETARE

3.2.Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................. 41

3.3 Conceptul de sistem monetar national si elementele sale specifice ....................................... 41

3.4 Tipuri de sisteme monetare .................................................................................................. 46

3.5 Reglementarea emisiunii de monedă .................................................................................... 50

3.6 Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb .................................................................. 502

3.7 Rezumat .............................................................................................................................. 55

3.8 Test de autoevaluare a cunoştinţelor ..................................................................................... 56

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 – SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL (SMI) .... 58

4.2.Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................. 58

4.3 Evolutii premergătoare si realizari........................................................................................ 58

4.4 Crearea SMI ...................................................................................................................... 589

4.5 Principii de functionare ale SMI ........................................................................................... 61

4.6 Prabusirea sistemului monetar de la Bretton Woods ............................................................. 62

4.7 Rezumat .............................................................................................................................. 64

4.8 Test de autoevaluare a cunoştinţelor ..................................................................................... 65

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 - REFORMA SMI .............................................................. 67

5.2.Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................. 67

5.3. Reforma SMI ...................................................................................................................... 67

5.4 Functionarea SMI actual ................................................................................................... 619

5.6 Funcţiile şi utilizarea DST................................................................................................... 74

5.7 Rezumat .............................................................................................................................. 75

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 – INSTITUŢIILE MONETARE SI DE CREDIT ALE

6.2.Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................. 78

6.3 Fondul Monetar International (FMI) .................................................................................... 79

6.4 Functiile FMI ....................................................................................................................... 81

6.6 Test de autoevaluare a cunoştinţelor .................................................................................... 85

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 – SISTEMUL MONETAR EUROPEAN (SME).. ............. 88

7.2 Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................ 88

7.3 Etapele premergătoare ale SME ........................................................................................... 88

7. 4 Crearea Sistemului Monetar European. Principii şi funcţionare. .......................................... 90

7.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor .................................................................................... 93

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 – INTEGRAREA MONETARA EUROPEANĂ ............... 95

8.2 Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................ 95

8.3 Integrarea monetară europeană ............................................................................................ 96

8.4 Moneda EURO şi utilizarile sale ....................................................................................... 102