Sunteți pe pagina 1din 84

Rotaru Cristian Daniel Cuprins

Cuprins
Metode si tehnici de cercetare criminologica

CAP.I Aspecte introductive....................................................................................................3


1. 1 Metodologie, metodă şi tehnică.........................................................................................4
1. 2 Etapele cercetării................................................................................................................5

CAP.II Metode in cercetarea criminological


2.1 Scopul in cercetarea criminologica…………………………………………..........……..9
2.2 Functiile criminologiei…………………………………………………...………….….10
2.2.1 Functia descriptiva……………………………………………………………..…...10
2.2.2 Functia explicativa …………………………………………………..………..……11
2.2.3 Functia predictiva……………………………………………………………...……12
2.2.4 Functia profilactica…………………………………………………...………..……12
2.3 Dualism si sinteza in cercetarea criminologica……………………………………..…..13
2.3.1 Dualism metodologic…………………………………………………………….…13
2.3.2 Delimitari conceptual…………………………………………………...……….….15
2.4 Teorie in cercetarea criminologica…………………………………………………….16
2.4.1 Privire istorică...........................................................................................................16
2.4.1.1 Şcoala clasică.......................................................................................................16
2.4.1.2 Şcoala cartografică...............................................................................................17
2.4.1.3 Şcolile tipologice..................................................................................................18
2.4.1.4 Şcoala sociologică................................................................................................22
2.4.2 Tendinţe actuale...........................................................................................................23
2.5 Metode particulare utilizate în cercetarea criminologica .................................................24
2.5.1 Metoda observaţiei......................................................................................................24
2.5.2 Metoda experimentală.................................................................................................26
2.5.3 Metoda clinică.............................................................................................................30
2.5.4 Metoda tipologică......................................................................................................33
2.5.5 Metoda comparativă..................................................................................................36
2.5.6 Metoda de predicţie...................................................................................................38
CAP.III Tehnici aplicate in cercetare criminologica

1
Rotaru Cristian Daniel Cuprins
3.1 Observaţia –particularitati in cercetarea criminologica.....................................................39
3.1.1 Caracterizare.................................................................................................................39
3.1.2 Tipuri de observaţie......................................................................................................39
3.1.3 Tipuri de observatori....................................................................................................43
3.1.4 Relaţia observator – observat ......................................................................................45
3.2 Chestionarul – particularitati in cercetarea criminologica................................................46
3.2.1 Caracterizare................................................................................................................46
3.2.2 Tipuri de chestionar....................................................................................................46
3.2.3 Alcătuirea chestionarului.............................................................................................51
3.3 Interviul particularitati in cercetarea criminologica..........................................................54
3.3.1 Caracterizare...............................................................................................................54
3.3.2 Tipuri de interviu........................................................................................................55
3.3.3 Realizarea interviului..................................................................................................57
3.4 Tehnica documentară, particularitati in cercetarea criminologic.....................................59
3.4.1 Caracterizare...............................................................................................................59
3.4.2 Tipuri de documente...................................................................................................59
3.4.3 Tipuri de analiză..........................................................................................................60
3.5 Tehnici secundare in cercetarea criminologica................................................................63
3.5.1 Caracterizare................................................................................................................63
3.5.2 Testele.........................................................................................................................63
3.5.3 Scala de atitudini.........................................................................................................65

Cap IV. FEMEIA ,,CRIMINAL” – DIMENSIUNI PSIHO-SOCIALE

4.1 Omorul – analiză conceptual……………………………………………..….………….66


4.1.1 Omucidere …………………………………………………………......………...….66
4.2 Femeile autoare ale infracţiunii de omor………………………………………………..67
4.3 Omorul în cadrul intrafamilial………………………………...…………………………69
4.4 STUDIU DE CAZ............................................................................................................72

CONCLUZII...........................................................................................................................78
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA............................................................................................79

2
Rotaru Cristian Daniel ASPECTE PRIVIND METODELE SI TEHNICILE DE
CERCETARE CRIMINOLOGICA

ASPECTE PRIVIND METODELE SI TEHNICILE DE CERCETARE


CRIMINOLOGICA

CAP. I Aspecte introductive


Apărută mai târziu, la sfârşitul secolului XIX, criminologia s-a dezvoltat încontinuu,
ajungând în zilele noastre să se prezinte ca o ştiinţă bine structurată şi consolidată.
Naşterea criminologiei ca ştiinţă este cel mai adesea legată de momentul apariţiei, cu un secol
în urmă, a lucrărilor lui Cesare Lombroso, Enrico Ferri şi Raffaele Garofaro.
Problematica crimei şi a autorului ei a preocupat însă gândirea umană cu mult înaintea
secolului XIX. Mărturie stau operele filosofice şi literare ale antichităţii. Tragedia lui Oedip a
fascinat generaţii întregi de cercetători din diferite domenii, reprezentând una din sursele
principale de inspiraţie ale psihanalizei lui S. Freud, dar având şi consecinţe importante
pentru evoluţia criminologiei1.
Din punct de vedere teritorial, criminologia are un domeniu foarte larg de ex-
perimentare, ea preocupând aproape toate ţările lumii. Stau mărturie în acest sens tratatele,
monografiile, manualele de criminologie, institutele, laboratoarele, asociaţiile şi congresele
de criminologie, predarea criminologiei în universităţi, toate acestea dovedind interesul şi
importanţa criminologiei în sistemul ştiinţelor social-umane contemporane.
Cercetarea criminologică a fost de asemenea favorizată şi de existenţa în unele ţări a
unui cadru instituţional organizat în felul clinicii de psihiatrie, care a oferit oamenilor de
ştiinţă posibilitatea să efectueze unele experimente şi să verifice unele ipoteze. În acest
context prielnic, cercetările cu privire la crimă, criminal şi criminalitate capătă un caracter
constant, prefigurând o nouă disciplină ştiinţifică.
Din punct de etimologic cuvântul criminologie este format din două cuvinte de
origine greacă: crimen – în sensul originar de acuzaţie şi apoi de infracţiune – şi logos – la
origine discurs, raţiune, iar ulterior ştiinţă.2

1
Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie ED Academiei de ştiinţe sociale şi politice Buc. 1989-
p.11
2
Cioclei, V., D. ( 2018). Manual de criminologie, ediţia 5 si 7, Editura All Beck, Bucureşti,pg.23

3
Rotaru Cristian Daniel ASPECTE PRIVIND METODELE SI TEHNICILE DE
CERCETARE CRIMINOLOGICA
Dacă am încerca să dăm o definiţie criminologiei, aceasta nu ar putea fi una exactă, deoarece
aceste definiţii se conturează în funcţie de orientările autorilor lor, care pot fi adepţi ai
concepţiilor sociologice în materie de criminalitate şi criminologie, sau pot privi problema ca
adepţi ai concepţiilor psihologice despre criminalitate.
Criminologii americani E. Sutherland şi D. Cressey afirmă despre criminologie că este
“ştiinţa care studiază criminalitatea ca fenomen social ”, în special cauzele acesteia şi
mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen. Această definiţie menţionează şi problema
cauzalităţii şi a mijloacelor de luptă împotriva acestui fenomen, dar ca şi celelalte definiţii ale
adepţilor sociologiei face trimitere doar la latura socială a criminalităţii, fără nici o referire la
elementele componente ale fenomenului ( crimă, criminal ).
Conform definiţiilor adepţilor concepţiilor psihologice despre criminalitate,
criminologia se compune dintr-o seamă de crime, fapte individuale, fapte care sunt săvârşite
de anumite persoane – infractori - , care trebuiesc implicaţi în definiţie, căci fără crime şi
criminali nu poate exista nici criminalitate, ca fenomen social.
Alţi autori include în cercetarea criminologică problema infractorului, delicventului sub
raport social, biologic şi psihologic.
Ca o concluzie la ceea ce am evidenţiat mai înainte, putem defini criminologia ca ştiinţa care
studiază criminalitatea ca fenomen social şi ca fenomen individual, crimele săvârşite care o
alcătuiesc, persoanele care le-au comis, cauzele săvârşirii şi mijloacele de prevenire şi
combatere.
Istoria de până acum a criminologiei reprezintă o succesiune de abordări din diverse
perspective ale fenomenului criminal: biologică, sociologică, psihologică, psihiatrică,
psihanalitică, genetică, etc.
Este normal ca fiecare din abordările enunţate să fi încercat cunoaşterea fenomenului criminal
din perspective proprii, utilizând metode şi tehnici de cercetare specifice3.
În primele faze criminologia se dezvoltă în cadrul altor discipline ştiinţifice. Statistica
găzduieşte studiul criminologic al stării şi dinamicii fenomenului infracţional.
În cadrul sociologiei îşi fac loc preocupările pentru studiul influenţei mediului social al
criminalităţii, iar în antropologie, psihiatrie şi psihologie atenţia se îndreaptă către studiul
infractorului4.

3
Lector Univ. Valerian Cioclei, Criminologie etiologică ED. Actami Buc.1996 p.38
4
Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie ED Academiei de ştiinţe sociale şi politice Buc. 1989
p.13
4
Rotaru Cristian Daniel ASPECTE PRIVIND METODELE SI TEHNICILE DE
CERCETARE CRIMINOLOGICA

Deoarece nu se constituie încă ca o disciplină autonomă, la sfârşitul secolului XIX şi


începutul secolului XX criminologia se prezintă sub forma unor capitole în cadrul altor
discipline: antropologie criminală, psihologie criminală şi sociologie criminală.
Studiile întreprinse între cele două războaie mondiale au drept consecinţă o acumulare de
cunoştinţe privind fenomenul criminalităţii şi plasarea problematicii criminalităţii din rândul
disciplinelor amintite într-o disciplină autonomă.

1.1 Metodologie, metodă şi tehnică

Termenul de metodologie în sens etimologic provine din cuvintele greceşti: methos – metodă
şi logos – ştiinţă; “ştiinţa metodelor”. În sens literar, metodologia este ştiinţa integrală a
metodelor, metoda fiind demersul raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau
rezolvarea unei probleme5.
Metodologia criminologică este acea parte din criminologie care se ocupă cu studiul
metodelor şi tehnicilor de investigare a fenomenului infracţional, urmărind integrarea
acestora într-un sistem logic şi coerent potrivit anumitor principii diriguitoare.
Metoda este modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi de
transformare a realităţii obiective. Aşa cum se precizează în “Dicţionar de filosofie” – 1978 –
“aspectul teoretic este cel mai activ al ştiinţei, care jalonează calea dobândirii de cunoştinţe
noi”. Gândirea metodică asigură corelaţia logică internă şi concordanţa imaginilor noastre
mintale cu realitatea obiectivă6.
Pe baza principiilor generale ale gândirii metodice puse la dispoziţie de materialismul
dialectic şi istoric, valabile atât în ştiinţelor naturii, cât şi în ştiiţele sociale, fiecare domeniu
de cercetare dezvoltându-şi propriile sale reguli şi norme de cunoaştere.
Albert Brimo defineşte metoda ca acea ordine ce se pune în studierea şi învăţarea unei ştiinţe
urmând condiţiile, particularităţile acelei ştiinţe7

5
Stefu. I (2018) - Criminologie , Editia a-V-a , revazuta si adaugita, Editura Psihomedia, Sibiu,p.21
6
Septimiu Chelea, Cunoaşterea vieţii sociale. Fundamente metodologică ED. Institutul Naţional de Informaţii
Buc. 1995 p.53
7
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981 p.11
5
Rotaru Cristian Daniel ASPECTE PRIVIND METODELE SI TEHNICILE DE
CERCETARE CRIMINOLOGICA
Metoda constituie astfel o încercare de a reduce arbitrarul la ordine, o modalitate prin care
cunoaşterea spontană se va transforma în cunoaştere critică, gândirea devenind o unealtă de
cercetare.Tehnica sau procedeul nu constituie decât o anumită metodă de acţiune. ”Felul
practic, procedural în care se utilizează o metodă sau alta de cercetare se numeşte tehnică “
arată Ana Tucicov Bogdan.
1.2 Etapele cercetării
O delimitare strictă între diferite tipuri de cercetare fiind greu de realizat, rămâne în primul
rând valabilă, clasica diviziune între cercetarea fundamentală şi cercetare aplicativă.
În ceea ce priveşte cercetarea fundamentală se face distincţie între cercetarea
fundamentală pură şi cercetarea fundamentală aplicativă.
Cercetarea fundamentală pură introduce în domeniul criminologiei elemente de psihologie,
sociologie, genetică, biochimie, patologie, statistică, drept şi din orice domeniu care ar
contribui la înţelegerea şi explicarea cauzelor fenomenului criminalităţii.8 Cercetarea
fundamentală direcţionată cuprinde ştiinţe exacte, cum este istoria naturală a omului şi ştiinţe
denumite culturale.
Unii autori au încercat să minimalizeze rolul cercetării fundamentale, afirmând că
ştiinţa criminologiei nu poate fi definită prin ea însăşi, ci numai prin ceea ce realizează,
cadrul acesteia limitându-se în consecinţă numai la cercetarea aplicativă. Cu toate acestea,
elaborarea unei politici penale eficiente, ca şi a unor programe de prevenire şi resocializare a
infractorilor nu se poate realiza fără o cunoaştere profundă a cauzelor fenomenului
infracţional. În criminologie tipurile clasice decurg din dubla finalitate a cercetărilor. Se are
în vedere, pe de o parte studierea fenomenului infracţional independent de utilizarea imediată
a cercetărilor, iar pe de altă parte rezolvarea unor probleme în mod practic.
Între diferitele tipuri de cercetare un loc important îl ocupă cercetarea etiologică, care are ca
principal obiectiv descoperirea cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează
săvârşirea infracţiunilor9. Acesta este un subiect controversat, deoarece se pune problema
dacă cercetarea etiologică este o cercetare fundamentală, sau una aplicativă. Conform celor
arătate mai înainte putem spune că această controversă este neîntemeiată, deoarece cercetarea
etiologică se poate încadra în fiecare din cele două tipuri.

8
Cioclei, V., D. ( 2018). Manual de criminologie, ediţia 5 si 7, Editura All Beck, Bucureşti,pag.30.
9
Stefu. I (2018) - Criminologie , Editia a-V-a , revazuta si adaugita, Editura Psihomedia,
Sibiu,p.27

6
Rotaru Cristian Daniel ASPECTE PRIVIND METODELE SI TEHNICILE DE
CERCETARE CRIMINOLOGICA

Un alt tip de cercetare este cercetare de evaluare, care îşi propune să măsoare
eficacitatea sistemului judiciar şi urmăreşte să cunoască în ce măsură sancţiunile penale
corespund scopurilor urmărite de politica penală.
O altă împărţire a cercetării poate fi socotită şi cea în cercetare activă sau de acţiune şi
cercetare de tip operaţional.
După unii autori cercetarea operaţională reprezintă în ştiinţele exacte ceea ce
cercetarea activă reprezintă în ştiinţele sociale.
Cercetarea activă este acel tip de cercetare care se preocupă de schimbarea unei situaţii
existente, în sensul ameliorării acesteia. Realizarea cercetării active presupune o strânsă
colaborare între cercetători şi factorii de decizie din diferite domenii ale vieţii sociale. Ea nu
implică neapărat verificarea unei ipoteze de cercetare şi apelarea la grupuri de control.
Cât priveşte cercetarea operaţională aceasta poate servi îndeosebi la alcătuirea unor statistici
financiare complete şi unitare, la crearea unui sistem informaţional pe bază de ordinator la
nivelul tuturor instanţelor judiciare, la reducerea costului şi la creşterea eficacităţii organelor
judiciare.
Factorii care delimitează alegerea tipului de cercetare sunt :
- natura şi complexitatea temei abordate
- formaţiunea cercetătorului
- posibilităţile concrete de realizare.
În practică cel mai adesea proiectele de cercetare se realizează prin întrepătrunderea
diferitelor tipuri de cercetare.
Cercetarea ştiinţifică indiferent de tema supusă studiului se va desfăşura în funcţie de un plan
de cercetare, care trebuie să cuprindă etapele principale ale cercetării, menite să oglindească
mersul metodic al gândirii cercetătorului de la început şi până la finalitatea temei.
Cadrul teoretic sau problematica de cercetare presupune trei faze:
- determinarea cadrului de referinţă
- determinarea cadrului conceptual
- elaborarea ipotezelor de cercetare
1 ) Cadrul de referinţă are rolul de a ne familiariza cu problematica de cercetare, de a înfăţişa
aspectele principale ce urmează a fi studiate şi de a determina limitele cercetării.
Un rol hotărâtor pentru determinarea cadrului de referinţă revine documentării, al cărei
conţinut şi întindere depinde în special de natura cercetării întreprinse.
7
Rotaru Cristian Daniel ASPECTE PRIVIND METODELE SI TEHNICILE DE
CERCETARE CRIMINOLOGICA
Vom face distincţie între cercetarea de documente care se limitează la identificarea şi
examinarea unor date preexistente, cuprinse în surse de documentare şi cercetare de fapte
care constă în culegerea din teren a datelor necesare.Cercetarea criminologică se reduce
rareori la cercetarea de documente, ea cuprinzând aproape întotdeauna şi cercetarea de teren.
Această etapă a cercetării presupune acordarea unui spaţiu suficient documentării, iar din
partea unităţilor în cadrul cărora se realizează cercetarea presupune acordarea sprijinului în
scopul uşurării contactului criminologului cu sursele de documentare.
2) Cadrul conceptual constă în transformarea unor concepte abstracte, teoretice în concepte
operaţionale, susceptibile de a fi măsurate şi evaluate, transformare ce constă într-o
succesiune de momente prin care se realizează o dezmembrare a ideii teoretice în elemente,
componente măsurabile.
Analiza conceptuală trece prin câteva faze:
Definirea nominală a conceptelor care constă în precizarea sensului pe care îl dăm
conceptelor cu care operăm în cercetarea respectivă. Multe erori se datorează faptului că se
utilizează o terminologie ambiguă, conferindu-i-se aceluiaşi termen sensuri diferite.
Dezmembrarea conceptului nominal în diferitele sale elemente componente, care dă
posibilitatea studierii oricărui concept sub toate aspectele sale. Ca un exemplu putem folosi
conceptul de inadaptare, care poate fi studiat sub aspectul diferitelor manifestări de
inadaptare, al frecvenţei acestora.Despicarea acestor aspecte, dimensiuni în indicatori uşor
observabili şi măsurabili, indicatorul devenind astfel variabilă.
Astfel dimensiunile reţinute au fost transpuse în manifestări concrete de comportament
negativ ( furt, omor, etc.), pozitiv ( cinste, eroism, etc.) sau indiferent ( jocul de cărţi ), faţă de
care reacţia socială poate fi măsurată, constatându-se gradul de aprobare sau dezaprobare.10
Sintetizarea datelor obţinute prin formarea indicilor, un indice exprimând combinarea mai
multor indicatori.
3) Elaborarea ipotezelor constă în direcţionarea cercetării, introducând o ordine logică astfel
încât faptele, evenimentele şi procesele studiate să capete semnificaţie pe plan ştiinţific.
De obicei ipoteza de cercetare este rezultatul unor experienţe teoretice anterioare unor teorii
cu valoare explicativă sau unor experimentări practice.

10
Stefu. I (2018) - Criminologie , Editia a-V-a , revazuta si adaugita, Editura Psihomedia,
Sibiu,p.33

8
Rotaru Cristian Daniel ASPECTE PRIVIND METODELE SI TEHNICILE DE
CERCETARE CRIMINOLOGICA

În astfel de situaţii ipoteza se naşte din date cunoscute, scopul ipotezei fiind de a
confirma , dezvolta sau contesta anumite teorii cu privire la procesele sau fenomenele
studiate.
Când realitatea faptelor contrazice o teorie sau interpretare în ceea ce priveşte un proces sau
fenomen, ipoteza va fi avansată în scopul găsirii altei explicaţii cu privire la procesele sau
fenomenele respective. Astfel ipoteza nu mai este desprinsă din date cunoscute, infirmând
valabilitatea acestora.
Valoarea ipotezei depinde de nivelul atins de disciplina respectivă, de valoarea teoriei care o
sugerează, de varietatea conceptelor utilzate, de calificarea profesională, de imaginaţia, de
perspicacitatea şi experienţa celui care o formulează11.
Cadrul concret al cercetării constituie etapa alegerii şi definitivării metodelor şi tehnicilor de
cercetare.
În cele mai multe cazuri datele obţinute necesită o prelucrare matematică. Aceasta
constă în operaţiuni de înseriere, clasificare, ordonare a informaţiilor şi folosirea unor
profesionişti în materie ( matematicieni, statisticieni, etc.). datele obţinute sunt grupate în
categorii. Categoriile reţinute vor fi notate convenţional cu cifre de cod. După codificare
datele vor fi prezentate sub formă de tabele. Această operaţiune poartă numele de tabulare şi
poate fi realizată manual, mecanic şi electronic.
Analiza datelor se face prin prisma ipotezelor elaborate, a confirmării sau infirmării acestora.
Etapa analizei şi interpretării rezultatelor încheie într-un fel ciclul cercetării întreprinse.
Ultima etapă constă în valorificarea rezultatelor obţinute de către cercetător. În ultimii ani se
insistă tot mai mult asupra acestei probleme, valorificarea rezultatelor tinzând să devină o
etapă obligatorie a cercetării, ciclul acesteia considerându-se numai astfel încheiat.

11
Cioclei, V., D. ( 2018). Manual de criminologie, ediţia 5 si 7, Editura All Beck, Bucureşti,pag.37
9
Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

CAP.II METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

2.1 Scopul in cercetatrea criminologica.


Pentru precizarea scopului criminologiei este  necesar sa se ia in consideratie, pe de o parte,
raporturile criminologiei  cu alte stiinte, dar mai ales cu stiintele penale, iar pe de alta parte 
stadiul actual de cunostinte teoretice si metodologice pe care  criminologia le-a acumulat.
In ansamblul lor, stiintele penale urmaresc sa fundamenteze o  politica penala
eficienta in lupta impotriva criminalitatii, care sa apere  valorile fundamentale ale societatii,
sa previna criminalitatea si sa  traga la raspundere penala pe cei vinovati. Acestea constituie
scopul  general al acestor discipline, scop pe care il urmareste in egala masura  si
criminologia.
Infaptuirea scopului general se realizeaza insa de fiecare disciplina stiintifica prin
modalitati specifice. in consecinta, pe langa scopul general exista si un scop particular si
imediat. Acesta din urma constituie criteriul de departajare dintre diferitele domenii ce se
ocupa cu studiul criminalitatii. Criminologia traditionala, studiind crima, criminalul si
criminalitatea, a urmarit relevarea cauzelor  care ii determina pe oameni sa savarseasca acte
reprobabile in acest sens, criminologul francez J. Leaute  considera ca scopul criminologiei
generale este sa cerceteze raporturile in cadrul carora se  produce fenomenul criminalitatii si
sa desprinda acei factori cu caracter general care deosebesc delincventul de nondelincvent, pe
cand  scopul criminologiei clinice il constituie reconstituirea interactiunilor  particulare
(specifice) care au condus individul la comiterea crimei.
Indiferent de orientarea teoretica, "criminologia traditionala" a fost  dominata de paradigma
etiologica (studierea cauzelor), desi nu pot fi ignorate si acele opinii care au sustinut ca stiinta
criminologiei nu se limiteaza numai la studierea cauzelor, ci urmareste si elaborarea unor
masuri de profilaxie a criminalitatii.
Schimbarile intervenite in deceniile 6 si 7 ale secolului XX cu privire  la obiectul
criminologiei, determinate de ceea ce am numit "criminologia reactiei sociale" au dus si la
unele schimbari cu privire la  conceptia despre scopul criminologiei. S-a sustinut ca aceasta
nu ar trebui  sa se limiteze la dezvaluirea acelor trasaturi sau particularitati specifice  crimei si
mai ales criminalului, care l-ar deosebi de noncriminal ci, sa  procedeze mai ales la o operatie
de "despecificare", care sa arate ca  dimpotriva nu exista nici o deosebire intre criminal si

10
Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA
noncriminal, crima  si criminalul nefiind decat consecinta reactiei sociale. Pretinzand a avea
un  obiect de studiu diferit de criminologia traditionala, criminologia reactiei  sociale, sau
noua criminologie cum mai este denumita, isi revendica intr-o  prima etapa un scop si functii
diferite de aceasta. Scopul criminologiei  reactiei sociale ar fi acela de a descifra mecanismele
prin care se "fabrica"  deosebirile dintre criminali si noncriminali, de a "demistifica" crima si
in  final de a o elimina definitiv din categoria formelor de devianta. Fie ca  paradigma reactiei
sociale a inlocuit pentru o vreme paradigma etiologica,  fie ca s-a constituit ulterior ca o
alternativa a acesteia, scopul criminologiei  s-a extins. In prezent se considera ca stiinta
criminologiei are ca scop  verificarea ipotezelor privind cauzele criminalitatii si reactia
sociala fata de  acestea, urmarind in plan practic prevenirea criminalitatii, umanizarea 
formelor de reactie sociala si tratamentul delincventilor.
Atat atingerea scopului particular (imediat), cat si a scopului general  este insa, fara indoiala,
conditionata de progresul cercetarii stiintifice.
Ca parte integranta a stiintei contemporane, criminologia este  necesar sa-si dirijeze
prioritatile, sa coordoneze eforturile si sa conjuge  rezultatele cu acele domenii de cercetare
din care s-a desprins in vederea  realizarii scopului mentionat.
2.2 Functiile criminologiei.
Pentru atingerea atat a  scopului general, cat si a scopului particular (imediat), criminologia 
indeplineste anumite functii.
Acestea sunt: functia descriptiva, functia explicativa, functia  predictiva si functia
profilactica.
2.2.1 Functia descriptiva.
Fenomenologia  criminalitatii constituie  o etapa obligatorie in cunoasterea obiectului de
cercetare.
De altfel, descrierea fenomenului criminalitatii a constituit, de-a  lungul timpului, o
preocupare constanta in criminologie, avand in  vedere atat continuitatea istorica pe care
scoala cartografica si variantele  sale ulterioare o asigura studiului stadstic al starii si
dinamicii  fenomenului, cat si interesul deosebit pe care il acorda cercetarilor de  ordin
cantitativ. Promotorii acestor orientari s-au straduit, aproape un  secol, sa demonstreze, pe
calea studiului descriptiv, existenta unor  diferente semnificative intre infractori si
noninfractori.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

11
Principalele concepte operationale de ordin descriptiv pe care criminologia  le
utilizeaza sunt acelea de mediu, teren, personalitate,  situatie act. Complexul personalitate-
situatie constituie schema fundamentala a explicatiei "trecerii la act".
Pentru a descrie caracteristicile generale ale criminalitatii, ca si a  principalelor grupe de
infractori (volumul, dinamica, frecventa etc),  precum si corelatiile acestui fenomen cu
factorii politici, economici,  geografici,, culturali, demografici etc, criminologia apeleaza la o
gama  variata de surse de documentare. Cea mai frecvent utilizata dintre ele este  statistica.
In ultimii ani criminologia a reusit sa realizeze un sistem  statistic propriu continuand insa sa
apeleze si la datele statistice intocmite  in alte domenii de activitate, cum sunt statistica
judiciara, economica. Prin fenomenologie se intelege studiul descriptiv al unui ansamblu de
fenomene.
Termenul desemneaza deopotriva si curentul filosofic si psihologic bazat pe ideea
cunoasterii directe a fenomenelor mentale si a descrierii lor concrete ,demografica, culturala
etc. Fiind de acord cu importanta cercetarilor de  ordin descriptiv, majoritatea criminologilor
considera insa ca stiinta  criminologiei nu se poate limita numai la latura cantitativa a
fenomenului.

2.2.2 Functia explicativa.


Explicarea naturii, a esentei, a cauzelor  care o determina si a conditiilor care o favorizeaza
reprezinta scopul  imediat al cercetarii criminologiei. De aici decurge importanta functiei 
explicative a criminologiei.
Cercetarea etiologica a preocupat pe marea majoritate a specialistilor,istoria criminologiei
fiind in realitate o istorie a diferitelor  conceptii etiologice.
Rezervele cu privire la importanta cercetarilor de natura etiologica  ele au aparut, mai cu
seama, in deceniile 6 si 7 ale secolului XX, odata cu  noua criminologie. O serie de specialisti
si-au exprimat tot mai frecvent  indoiala cu privire la rolul si importanta cercetarii
fundamentale in  criminologie, vizand, in cadrul acesteia, indeosebi cercetarea etiologica.
Originea acestor opinii este insa ceva mai veche si are la baza o anumita viziune asupra
categoriilor filozofice de ‘’cauza si efect’’, a modalitatilor specifice prin care acestea se
manifesta in domeniul criminologiei. Astfel,teoria "factorilor" reprezinta rezultatul unor
conceptii ce considera ca nu  se poate vorbi in criminologie de actiunea unor cauze si
conditii, ci numai  de existenta anumitor factori care influenteaza comiterea crimei.

12
Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

Majoritatea specialistilor este insa de parere ca scopul acestei discipline  nu poate fi atins
daca se neglijeaza cercetarea etiologica.
Principalele concepte operationale de ordin explicativ la care  criminologia apeleaza sunt
acelea de cauza, conditie, efect, factor.
Asemenea opinii intalnim si in lucrari mai recente. Astfel, se arata, pe drept cuvant, ca
specialistii in criminologie sunt atrasi in ultimii ani cu prea multa usurinta de anumite mode
sau curente filozofice pasagere, in loc sa  se aplece cu mai mare atentie spre problemele
concrete ale criminalitatii. Este de dorit sa se revina la cercetari etiologice sistematice, la
studii de evaluare care evidentiind carentele metodelor de tratament aplicate, sa propuna o
perfectionare a acestora.

2.2.3 Functia predictiva.


Poate fi oare anticipata evolutia unui fenomen cu o determinare atat de complexa cum este
criminalitatea?In raport cu pozitia adoptata fata de aceasta interogatie se recunoaste sau nu o
functie predictiva criminologiei.
Pentru construirea modelelor prospective, criminologia apeleaza  la variate domenii ale
cunoasterii stiintifice, de la cel matematic pana  la cel euristic.
Conceptele operationale de ordin predictiv sunt si ele foarte variate.
Amintim dintre acestea pe acela de prezent, viitor, probabilitate,  similitudine, extrapolare,
hazard, risc, prognostic, care de asemenea nu  au o conotatie specifica in criminologie.
Predictia urmareste cel putin doua obiective:
1) anticiparea unor schimbari ale caracteristicilor fenomenului  (volum, intensitate, structura)
pe o perioada de timp;
2) evaluarea probabilitatii producerii evenimentului (faptei  antisociale).
In cadrul celui de-al doilea obiectiv se incearca sa se evalueze  posibilitatea producerii
evenimentului la o varsta timpurie, precum si  posibilitatea repetarii evenimentului (riscul de
recidiva).

2.2.4 Functia profilactica.


Nu putine au fost acele orientari care  au considerat ca cercetarea remediilor criminalitatii
excede ariei de  preocupari a criminologiei, aceasta revenind unor alte discipline, cum  este
dreptul penal, politica penala, penologia etc.

13
Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

Curentul clinic in criminologie are meritul de a fi adus in atentia  cercetarilor problema


studierii unor mijloace de tratament menite a  contribui la prevenirea criminalitatii.
O perioada s-a comparat astfel, criminologia cu medicina si  pedagogia. Dupa cum medicina
nu poate fi conceputa in afara  aplicarii sale la tratamentul si prevenirea maladiilor,
pedagogia, in  afara aplicarii sale la dezvoltarea armonioasa a psihologiei copilului,  tot asa,
criminologia exista prin prezenta unor valori specifice, ce se  manifesta prin aplicarea
criminologiei la profilaxia crimei si la  tratamentul de resocializare a infractorilor.

2.3 Dualism si Sinteza in cercetarea criminologica

Aplicarea in criminologie a unor  metode de cercetare ce au fost elaborate in vederea


realizarii altor  scopuri decat acelea ale explicarii criminalitatii, cat si interferenta ce  se
produce aici intre metodele proprii stiintelor sociale si metodele  specifice unor alte domenii
de cercetare (medicina, biologie etc.) au  drept consecinta un anume dualism pe plan
metodologic.

2.3.1 Dualismul metodologic


Dualismul metodologic nu are insa semnificatia unui mozaic, a  unui inventar de metode si
tehnici imprumutate din alte discipline, ci  are o finalitate integratoare.
Acest lucru este posibil, in primul rand, datorita obiectului  specific al criminologiei.
Folosirea unor metode din alte ramuri ale  stiintei la studiul criminalitatii face ca acestea sa
dobandeasca, in  procesul aplicarii lor concrete, trasaturi, particularitati deosebite,  functie de
obiectul cercetat. "Daca exista metode comune pe  ansamblul stiintelor sociale - arata Albert
Brimo - nimeni nu poate  nega ca fiecare stiinta sociala utilizeaza in mod specific aceste
metode,  conform propriului sau obiect".
Modalitatile de cercetare multi- si interdisciplinare pe care  criminologia ca stiinta de granita
le dezvolta pe plan metodologic, nu  se rezuma asadar la o preluare automata a metodelor si
tehnicilor de  cercetare apartinand altor discipline stiintifice, la aplicarea lor in studiul
criminalitatii, intrucat nici pe plan teoretic si nici sub  raport metodologic criminologia nu se
confunda cu stiintele cu care se  invecineaza. Ea se sprijina pe rezultatele acestor stiinte intr-
un scop si  intr-o finalitate ce-i sunt proprii.
Abordarea interdisciplinara a fenomenului criminalitatii, ca una din  caile fundamentale de
realizare a unei sinteze cu functii metodologice in  criminologie, decurge din insasi natura

14
Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA
complexa a acestui fenomen. Sunt necesare in acest sens investigatii cu caracter sociologic,
psihologic etc.
Fiecare din specialistii ce alcatuiesc echipele de cercetare criminologica  vine cu experienta,
cu explicatiile, cu rezultatele obtinute in domeniul propriu. Fiecare observa, descrie si explica
criminalitatea de pe pozitiile disciplinei sale. Dar cercetarea criminologica nu se opreste aici.
Daca s-ar intampla astfel intr-adevar, nu ne-am afla decat in fata unui inventar de  date venite
din cele mai diferite discipline, dar care nu ar putea constitui  arsenalul stiintific al unei
discipline autonome, ele ramanand, in cel mai  bun caz, parti sau capitole ale disciplinei de
baza, prin extinderea  obiectului de cercetare si asupra fenomenului criminalitatii.12
Se impune, asadar, o integrare progresiva a rezultatelor  obtinute, intr-o perspectiva originala,
care sa constituie fondul teoretic  si metodologic propriu stiintei criminologiei.
In  cadrul acestui efort de sinteza se coreleaza concluziile privind  diferitele laturi ale
fenomenului studiat, observandu-se pana la ce punct  anumiti factori se asociaza sau se
neutralizeaza. O atare corelare devine posibila, numai in masura in care si pe plan
metodologic se realizeaza  conlucrarea efectiva intre diferitele metode si tehnici utilizate.
Acesta  este sensul unei reale cercetari interdisciplinare si aceasta a fost calea  prin care s-a
realizat trecerea de la sociologia criminala, unde  predomina viziunea sociologului, la
criminologia sociologica, unde  dominanta este viziunea criminologului, de la psihologia
criminala la  criminologia psihologica s.a.m.d. Criminologia generala este rezultatul  acestui
proces de sinteza.
Paralel cu folosirea unor metode "de imprumut", criminologia  isi dezvolta insa, pe
masura afirmarii sale ca disciplina autonoma,  propriile sale metode si tehnici de cercetare.
• Nu se exclude, desigur, posibilitatea unor cercetari individuale in domeniul
criminologiei. Istoria criminologiei ne ofera, de altfel, numeroase exemple in acest sens.
Abordarea interdisciplinara in cadrul unor echipe complexe apare insa ca cea mai adecvata
cale, mai ales in stadiul actual de dezvoltare a diferitelor ramuri ale stiintei.
G. Houchon arata, inca din 1967, ca in fata metodologiei criminologice sta sarcina imediata
ca, alaturi de aplicarea unor instrumente de cercetare imprumutate din  stiintele sociale, sa se
treaca la construirea unor tehnici de cercetare proprii care sa studieze fenomenele specifice
criminologiei.
Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

12
Stefu. I (2018) - Criminologie , Editia a-V-a , revazuta si adaugita, Editura Psihomedia,
Sibiu,p.37

15
2.3.2 Delimitari conceptuale.
In finalul acestei sectiuni  unele clarificari de ordin conceptual sunt absolut indispensabile 
pentru intelegerea problemelor examinate in acest capitol.
Prima clarificare are in vedere conceptul de metodologie.
O privire in istoria gandirii filosofice desprinde un anumit moment  in care pe omul de stiinta
incepe sa-1 preocupe nu numai explicatia cauzala  pe care determinismul o ofera, dar si
functia metodologica a  determinismului, rolul pe care cauzalitatea il ocupa in procesul de
cunoastere.Ca rol al acestor reflectii filosofice, legate mai ales de empirismul  englez si
rationalismul francez, se pun bazele unui domeniu de cugetare  distinct, si anume
metodologia considerata ca stiinta care se ocupa cu  studiul metodelor stiintifice. Pe masura
progresului stiintific, din metodologia  generala se desprind metodologiile particulare, fiecare
domeniu de  cercetare elaborand propriile sale reguli si norme de cunoastere. Cu alte  cuvinte,
drumul pe care gandirea il parcurge catre cunoasterea obiectului  de studiu devine un capitol
distinct al oricarei discipline stiintifice.
Atat metodologia generala, cat si metodologiile particulare nu  trebuie sa fie confundate cu
diferitele procedee de realizare a unor actiuni  practice, cu un "indreptar tehnic", asa cum in
mod gresit se foloseste.13
O alta clarificare are in vedere conceptul de metoda si acela de tehnica.
Prin metoda se intelege acea ordine ce se pune in studierea si  invatarea unei stiinte.
Cu ajutorul metodei, cunoasterea spontana se transforma in cunoastere critica. In aceasta
acceptiune metoda este un produs ideativ, o creatie a mintii ce se diversifica in activitatea de
cercetare stiintifica intr-o pluralitate de metode particulare. 14 Fiecare din aceste metode
particulare da nastere in procesul concret de studiere a fenomenelor si proceselor lumii
naturale si sociale, la tehnici diferite.
Tehnica sau procedeul constituie, prin urmare, o anumita  metoda in actiune sau, altfel spus,
felul practic in care se utilizeaza o  metoda sau alta. Aceasta si explica de ce, in anumite
cazuri aceeasi  denumire este folosita atat cu privire la o metoda, cat si pentru a  desemna
tehnica de realizare in concret a acesteia.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

13
Stefu. I (2018) - Criminologie , Editia a-V-a , revazuta si adaugita, Editura Psihomedia, Sibiu,p.41.
14
Cioclei, V., D. ( 2018). Manual de criminologie, ediţia 5 si 7, Editura All Beck, Bucureşti,pag.45.
16
2.4 Teorie şi metodă în cercetarea criminologica

Problema legăturii dintre teorie şi metodă în semnificaţia ei generică şi abstractă aparţine


domeniului metodologiei generale a ştiinţelor. Trebuie însă specificat că această problemă a
constituit rar obiect de preocupare pentru criminologie.
Una dintre temele pe care George Vold le-a dezbătut în lucrarea sa “ Teoretical
criminology” se referă la importanţa pe care o ocupă teoria asupra criminalităţii, în cadrul
cercetării criminologice. El subliniază faptul că, studiind fenomenul infracţional, indiferent
de metoda utilizata.
Criminologul nu poate descoperii decât ceea ce respectiva teorie îl “abilitează să
descopere”15.

Dezbaterea acestei teme de către George Vold reprezintă o excepţie pentru criminologia
occidentală, în care problema legăturii dintre teorie şi metodă este trecută sub tăcere. În ceea
ce priveşte criminologia din ţările socialiste, nici aceasta nu putem să spunem că dă o
importanţă deosebită acestei probleme, deoarece nu este decât incidental abordată.
Această problemă, departe de a fi epuizată, se impune în continuare cercetării ştiinţifice.

2.4.1 Privire istorică


Clarificarea unor astfel de probleme de ordin principial, nu fac obiectul prezentei lucrări, dar
o incursiune fie ea şi sumară în istoria şcolilor criminologice, va pune în lumină strânsa
legătură dintre aceste şcoli şi metodologia criminologiei.
Prin trecerea în revistă a principalelor şcolii de criminologie: Şcoala clasică; Şcoala
cartografică; Şcoala tipologică; Şcoala sociologică, va fi ilustrată şi corelaţia dintre enunţul
criminologic descriptiv şi enunţul prescriptiv, aşadar, dintre teorie şi metodă16.
Putem defini şcolile criminologice, ca fiind : teorii, concepţii, curente mai mult sau mai puţin
sistematic elaborate în problemele de bază ale fenomenului infracţional.
2.4.1.1 Şcoala clasică
Şcoala clasică de criminologie şi drept penal ia naştere spre sfârşitul secolului XIX în Anglia.
Reprezentând o noutate pentru intelectualii acelei epoci, şi-a găsit repede adepţi în alte ţări
din Europa şi U.S.A.

15
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981 p.23 şi urm.
16
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească p.17 şi urm.
17
Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA
Doctrina şcolii clasice asupra fenomenului criminalităţii, are ca premisă ideea psihologică a
hedonismului, potrivit căreia , individul în toate acţiunile sale este dominat de instinctul de
plăcere şi durere. Aplicând, la domeniul criminalităţii adepţii şcolii clasice au promovat ideea
că individul, determinat de consideraţii hedoniste, alege în mod liber între plăcerea ce
decurge din violarea legii şi pedeapsa care îi va fi aplicată.
Şcoala clasică a realizat, aşa cum spunea Enrico Ferri, o minunată anatomie juridică a
delicventului şi a elaborat un sistem simetric de norme represive, dar din păcate, în concepţia
sa infracţiunea şi pedeapsa sunt entităţi juridice abstracte, pe care le cercetează izolat atât de
persoana infractorului, cât şi de mediul în care s-a săvârşit fapta. Infracţiunea este studiată ca
un raport juridic între lege şi actul unui om liber. Cauza infracţiunii se află în actul de voinţă
liberă a infractorului, opinie care atrage concluzia că o persoană devine infractor pentru că
aşa voieşte.
În opinia şcolii clasice răspunderea penală are un temei exclusiv obiectiv, care constă în fapta
infracţională, iar pedeapsa are ca fundament ideea de justiţie. Se consideră că infracţiunea
este un act de voinţă absolut liberă, iar infractorul a abuzat grav de libertatea de voinţă,
dreptatea cere să fie pedepsit şi totodată pedeapsa trebuie să fie suficient de severă pentru a
excede plăcerii.
Principalii adepţii ai şcolii clasice au fost : în Italia : Becaria 17, G. Fillangieri, M. Pagano, F.
Carrara18, Paolletti, Paggi; în Franţa : Brissot, Ad. Franck, Ad. Chauveau, Guizot; în
Germania : Feuerbach, Mittermayer.

2.4.1.2 Şcoala cartografică


Şcoala cartografică sau geografică s-a dezvoltat, în special, în Europa între anii 1830 – 1880 ,
poartă şi numele de şcoala franco-belgiană a mediului social, denumire ce exprimă concepţia
definitorie ce stă la baza principiilor acestei şcoli criminologice.
Promotorii acestei şcoli au fost belgianul Lambert Jaques Quetelet (1796 -1874) şi francezul
Andre Michel Guerry (1802 – 1866), care au realizat o statistică a criminalităţii pentru a
descoperii anumite legităţi ale dinamicii acesteia19.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA


17
Beccaria şi-a pus amprenta în doctrina şcolii clasice la mult timp după moartea sa prin cartea “Despre
infracţiuni şi pedepse”;
18
F. Carrara a dezvoltat nişte idei pe care Beccaria doar le schiţase
19
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996
18
Metoda de cercetare a şcolii cartografice este metoda statistică, care s-a dovedit potrivită în
încercarea ei de a surprinde corelaţii între harta criminalităţii şi unele variabile economice,
sociale şi culturale.
Quetelet a fost printre primii specialişti în ştiinţe sociale care a utilizat metode statistice şi
matematice pentru a analiza influenţa factorilor sociali şi individuali în etiologia crimei. El a
studiat statisticile franceze din anii 1826 – 1830 subliniind constanţa criminalităţii în acea
perioadă. Astfel, a sesizat faptul că infracţiunile contra persoanei predomină în timpul
sezonului cald, în regiunile din sudul Franţei, în timp ce infracţiunile contra proprietăţii sunt
comise mai ales în regiunile din nord, în timpul sezonului rece. Pe această bază autorul a
formulat legea termică a criminalităţii, susţinută şi de Guerry.
Ulterior G. Tarde a evidenţiat faptul că deosebirile ce apar între structura şi volumul
criminalităţii regiunilor din nord faţă de cele din sud, sunt rezultatul dezvoltării social –
economice diferite a acestora şi nu consecinţele diferenţelor de climă.
Interesat de aspectul geografic, Guerry repartizează departamentele franceze în 5 (cinci)
regiuni, în cadrul cărora constată o regularitate remarcabilă în ceea ce priveşte criminalitatea.
Această constatare a dezvoltat ideea conform căreia : “precum fenomenele naturale,
comportamentul uman este şi el supus unor legi”.
Asemănător lui Quetelet, dar contrar a ceea ce se credea în acea epocă, Guerry constată că
nici sărăcia, nici instrucţia şcolară nu au o influenţă directă asupra cifrei criminalităţii.
Quetelet susţine că omul nu săvârşeşte infracţiuni datorită stării de sărăcie, ci ca o consecinţă
a trecerii rapide de la o stare de relativ confort la una de mizerie.
Printre reprezentanţii acestei şcoli se mai remarcă şi nume sonore ca : G. Tarde M. Joly, H.
Sabiller.

2.4.1.3 Şcolile tipologice


Şcolile tipologice se caracterizează prin concepţii asemănătoare cu privire la geneza
infracţiunii, dar şi prin metode apropiate de cercetare.
Teoria pe care o dezvoltă aceste şcolile porneşte de la ideea că infractorii se deosebesc de
ceilalţi indivizi prin trăsături care dezvoltă în cazul infractorilor tendinţe anormale, ce-i

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA


19
determină să comită infracţiuni, în situaţii în care ceilalţi indivizi menţin un comportament in
limitele legii20.
Reprezentanţii acestor şcoli pun în exclusivitate la originile criminalităţii factori biopsihici,
ignorând rolul factorilor de ordin social. Influenţa mediului economic şi social în care
infractorul trăieşte, a gradului de cultură şi instrucţie, a mediului familiar sunt astfel neglijate
aproape total de cele 3 şcoli tipologice : Şcoala lombroziană; Şcoala testelor psihologice şi
Şcoala psihiatrică.
1) Şcoala lombroziană cunoscut sub numele de Şcoala antropologică italiană, a fost
întemeiată de către Cesare Lombroso.
În metodologia de cercetare a criminalităţii Lombroso rămâne în istoria criminologiei un
deschizător de drumuri în studiul multidisciplinar. Mărturie stau, în acest sens, experimentele
asupra celor 400 de criminali studiaţi în laboratorul de psihiatrie şi antropologie din
manicomul şi ocna penală din Pesaco. Astfel în 1876 îşi publică opera sa principală “Omul
delicvent”21 în studiul infractorilor folosindu-se de observaţie, de examenul biologic şi de
examenul psihiatric22.
Lombroso consideră infractorul ca pe un tip uman pe cale de regresiune către stadiul atavic
(oprire în dezvoltarea lanţului kilogenetic). El a reuşit să distingă unele trăsături craniene ce
se regăsesc în proporţie sporită la infractori, aşa zisele stigmate ale omului criminal:
sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi fălcile voluminoase, orbitele mari şi
depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale şi apendice lumerian al fălcilor.
Din punct de vedere fiziologic Lombroso a constatat o slabă sensibilitate la durere, ceea ce îl
aproprie pe criminal de omul sălbatic.
Lombroso s-a ocupat şi de unele aspecte socio – culturale: tatuaj, jargon, alcoolism, credinţă
şi practică religioasă, literatura criminalilor, etc.
Cei mai de seamă discipoli ai lui Lombroso: Giuseppe Garofaro şi Enrico Ferri dezvoltă
teoria lombroziană, dar îi aduc şi numeroase modificări.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

20
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981 p.38
21
Cesare Lombroso, L`uommo delinquente , Milano 1876
22
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească p.39-41
20
Introducând în metoda de cercetare un nou indicator, acela de sentiment moral,
Garofaro operează cu o diviziune bipartită a infracţiunii şi anume: delictul moral, înţelegând
prin aceasta actele grave reprobate de întreaga colectivitate şi delictul juridic sau delictul prin
determinarea legii, socotit astfel datorită unor raţiuni de ordin politic, economic şi social23.
Astfel Garofaro ajunge la o tipologie a infractorului diferită de a lui Lombroso. El împarte
infractorii în infractori reali (aparţinând primei categorii – delicte naturale) şi
pseudoinfractori.
Enrico Ferri, care este un continuator al ideilor lombroziene, este preocupat de factorii
individuali în etiologia crimei, dar în egală măsură este atras şi de factorii sociali. El va
întreprinde ample studii în Franţa şi în Italia.
Enrico Ferri a încercat să desprindă, folosind metoda statistică, anumite “legităţi” ale
fenomenului infracţional asemănătoare celor din domeniul fizicii, cum ar fi aceea a saturaţiei
şi suprasaturaţiei, a raportului invers între omicid şi suicid24.
Deşi remarcăm că E. Ferri în plan metodologic face un efort în cunoaşterea infracţiunii, a
factorilor criminogeni exogeni – endogeni, el nu va reuşi, totuşi, să descopere mecanismul
acestor factori în producerea criminalităţii, situaţie care se datorează şi aplicării nediferenţiate
şi în mod exclusiv a metodelor statisticii în studiul domeniului general al criminalităţii, cât şi
în studiul personalităţii infractorului25. E. Ferri nu reuşeşte să separe cauzele de ordin general
de cele de ordin particular din etiologia crimei.
2) Şcoala testelor psihologice
Şcoala testelor psihologice, legată de începutul secolului XX, continuă ideea şcolii
lombroziene, dar spre deosebire de aceasta tratează debilitatea mintală ca element al
diferenţierii infractorilor faţă de neinfractori.
H. H. Goddard, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei şcoli, consideră
debilitatea mintală ca fiind un factor transmis ereditar şi care constituie adevărata cauză a
crimei, deoarece debilul mintal nu are capacitatea faptelor sale şi a conţinutului normativului
juridic care le consideră infracţiuni.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA


Goddard a încercat să valideze următoarele ipoteze de cercetare:
23
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981 p.40
24
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981 p.41
25
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească
21
- cea mai mare parte a infractorilor sunt debili mintali;
- majoritatea debililor mintali sunt infractori.
Pe loturi reduse, nereprezentative, aceste ipoteze s-au confirmat, însă cercetările efectuate
ulterior au pus în lumină rezultate contradictorii.

3) Şcoala psihiatrică
Apărută la începutul secolului XX, a cunoscut o popularitate foarte mare datorită
îndeosebi influenţei exercitată de Sigismund Freud26. La începutul epocii postbelice şcoala
psihiatrică cunoaşte o perioadă de declin pentru ca după anii ’50 să revină din nou în
actualitate.
Asemănător celorlalte şcoli tipologice şi şcoala psihiatrică a militat pentru acreditarea tezei
despre existenţa unui tip criminal. Astfel , a pledat pentru un tip de criminal deosebit de
ceilalţi indivizi, deosebire ce constă într-un tip de personalitate aparte, care sfârşeşte prin a
deveni criminal, indiferent de condiţiile sociale în care trăieşte. În exercitarea structurii
acestui tip de personalitate, întâlnim în cadrul şcolii psihiatrice o varietate de păreri, cu o
deschidere care se situează între psihoză şi formele uşoare de psihopatie27.
Indiferent de forma pe care o îmbracă doctrina acestei şcoli a fost puternic influenţată de S.
Freud în ceea ce priveşte rolul hotărâtor atribuit subconştientului, sentimentului de frustare,
complexului lui Oedip din opera sa, dar mai ales de metodologia folosită de acesta în
cercetare.
Metodologia proprie tratamentului psihiatric, având la bază noţiunea de transfer clinic şi
testele proiective, este principala tehnologie de cercetare şi terapie folosită în prezent în
criminologia clinică.
Şcoala psihiatrică deşi a păşit pe tărâmul ştiinţelor moderne prin vindecarea nevrozelor prin
metoda psihanalizei, cunoaşte critici în privinţa doctrinei sale care absolutizează rolul
instinctelor faţă de conştiinţă, ignorând interacţiunea factorilor de orice fel în procesele
neuropsihice umane28.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

2.4.1.4 Şcoala sociologică

26
Freud ( 1856 – 1939 ) medic neurolog şi psihiatru austriac, fondatorul doctrinei ce poartă numele de freudism
27
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981 p.42
28
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească
22
Începuturile şcolii psihologice sunt strâns legate de numele şcolii cartografice, dar şi de
publicarea în 1914 a lucrării lui B. Goring “ The English Convict”, elaborată ca o replică a
teoriei lombroziene asupra crimei.
Cercetările lui Goring au fost efectuate pe un eşantion de 3000 de deţinuţi recidivişti.
Astfel, el a descoperit 96 de trăsături specifice ale celor studiaţi, descoperire care infirmă
teoria criminalului înnăscut al lui Lombroso şi aduce în prim plan mediul social ca factor
criminogen. Cu toate acestea, însă, nu neagă total o inferioritate fizică a infractorului29.
Şcoala sociologică, care a cunoscut o mare audienţă în criminologie, înregistrează ca factor
important în dezvoltarea sa afirmarea în acea epocă a sociologiei ca ştiinţă, ca şi faptul că
îndeosebi în U.S.A. criminologia se studia în cadrul instituţiilor sau departamentelor de
sociologie de pe lângă universităţile americane, tradiţie ce s-a păstrat întrucâtva până în zilele
noastre. Şcoala sociologică se concentrează pe de o parte în jurul analizelor statistico –
matematice, încercând să surprindă legătura ce există între variaţiile criminalităţii şi unele
aspecte de organizare socială, iar pe de altă parte în direcţia cunoaşterii formării personalităţii
în cadrul proceselor de socializare care conduc la modificarea şi orientarea potenţialului
mental înnăscut.
Un real interes în doctrina şcolii sociologice este îndreptat către teoria lui E.
Durkheim30 a cărui primă trăsătură este punctul de vedere conform căruia criminalitatea este
un fenomen social normal care se manifestă inevitabil în toate societăţile. Întrucât nu există
societate în care indivizii să nu se abată de la reguli, este inevitabil ca dintre aceste abateri
unele să prezinte caracter infracţional. De aici tragem concluzia că infracţionalitatea este
determinată în primul rând de structura socio – culturală căreia îi aparţine. Criminalitatea
trebuie înţeleasă şi analizată, nu prin ea însăşi, ci în strânsă legătură cu o cultură determinată
în timp şi spaţiu31.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

O altă contribuţie valoroasă în planul analizei criminologice este reprezentată de elaborarea


de către Durkheim a conceptului de anomie, în sensul de slăbire a rolului normelor sociale,
29
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească p.174
30
Emile Durkheim ( 1858 – 1917 ) sociolog francez reprezentant al şcolii sociologice şi elaborator al unor
lucrări importante pentru gândirea criminologică “Diviziunea muncii sociale” – 1893 , “Regulile metodei
sociologice” – 1894, “Suicid” – 1897, etc.
31
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996
23
această anomie apărând ca urmare a tendinţelor crescânde ale individului spre satisfacerea
unor idealuri de confort material şi prestigiu social.
Imposibilitatea realizării pe cale legală a idealurilor presupuse duce la încălcarea normei.
Conceptul de anomie este reluat ulterior şi de sociologul american R. K. Merton care îl
utilizează în explicarea fenomenului criminal32.
Pe plan metodologic, şcoala sociologică aduce în criminologia secolului XX metode de
cercetare proprii sociologiei comportamentului ( behaviorismul )33, caracterizate prin
procedeele experimentale standardizate de analiză a comportamentului infractorului.
Printre cei care şi-au adus contribuţia la studiul sociologic al crimei putem numi la loc de
seamă pe : Liszt în Germania, A. Prins în Belgia, Van Hammel în Olanda, iar ulterior pe
Nicefora şi Grispigni în Italia.

2.4.2 Tendinţe actuale

După părerea majorităţii oamenilor de ştiinţă, în prezent criminologia occidentală traversează


un moment de criză. Se vorbeşte în acest sens despre o ruptură de criminologia tradiţională.
Cauzele sunt multiple, dar reţinem ca fiind relevant eşecul teoriilor tradiţionale cu privire la
prevenirea şi combaterea infracţionalismului faţă de creşterea rapidă a acestui fenomen.
O lungă perioadă de timp criminologia a înclinat spre acceptarea practicilor clinicienilor, în
centrul cărora se afla studierea personalităţii infractorului, care era considerat un inadaptat.
Metodele clinicienilor vizau un tratament şi o readaptare a individului în societate. În prezent
asistăm la o revenire la mijloacele clasice de sancţionare, care are ca punct central
reconsiderarea ideii de justiţie, pedepsele de scurtă durată şi alte metode de sancţionare mai
blânde fiind considerate ca ineficiente.
Tendinţa de a schimba perspectiva criminologiei tradiţionale apare foarte pregnant în
cadrul orientării numite “criminologia reacţiei sociale”.În centrul acestei orientări se află
efortul de revalorizare a puterii societăţii organizate pentru a-şi cunoaşte şi stăpânii propriile

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA


criminogeneze, pentru a-şi reforma ordinea de drept şi reconsidera sistemul represiunii prin
repunerea în drepturi a răspunderii penale, a ideii de justiţie şi a sistemului penitenciar.

32
Lector Univ. Valerian Cioclei, Criminologie etiologică ED. Actami, Bucureşti 1996 p.94-95
33
Behaviorismul– (engl) behaviour – comportament
24
Doctrina pozitivistă contemporană susţine apărarea cu maximă rigoare a valorilor contra
criminalităţii, opunându-se exceselor ce ar putea să apară în aplicarea unora din tezele
doctrinei noii apărării sociale.
Sub aspect doctrinal criminologia românească întemeiată de I. Tanoviceanu şi
dezvoltată de Vintilă Dongoroz, Vespesian Pella şi Traian Pop aparţine curentului pozitivist
ştiinţific, cu deschideri ample şi tendinţe de evoluţie spre marile principii renovatoare ale
doctrinelor pozitiviste contemporane necesare reformării operei reacţiei societăţii contra
criminalităţii34.
O altă orientare este cea de inspiraţie marxistă, denumită criminologia radicală, care readuce
în discuţie cauzele sociale ale infracţionalismului: exploatarea capitalistă inegalitatea în
distribuirea puterii, şomajul, etc.
Promotorii acestei teorii consideră că îndreptarea greşelilor societăţii s-ar putea realiza chiar
în cadrul relaţiilor de producţie existente prin perfecţionarea continuă a societăţii şi stabilirea
unui echilibru adecvat între diferite grupuri sociale.
Într-o concepţie marxistă nu există legi generale criminologice pentru toate timpurile.
Fiecare epocă îşi are legile şi regularităţile proprii, şi anume, aceste legi şi regularităţi sunt
determinate de forţa producţiei şi de tipul de producţie a societăţii respective. Nu există o
singură criminologie, ci mai multe şi anume criminologia fiecărei epoci istorice şi a claselor
sociale respective35.

2.5 Metode particulare utilizate în cercetarea criminologica

2.5.1 Metoda observaţiei


Observaţia reprezintă una dintre principalele metode particulare utilizate pentru cunoaşterea
cât mai aprofundată a fenomenului criminalităţii.
Deoarece psihicul omului este legat nemijlocit de activitatea sa, se manifestă în acţiunile şi
faptele sale. Observarea acestor acţiuni, a actelor sale de conduită, a manifestărilor sale

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

34
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească p.176-178
35
Petre Pandrea, Criminologia dialectică, Bucureşti 1945, Fundaţia Regele Mihai I p.5
25
verbale şi de altă natură, precum şi analiza lor face posibilă cunoaşterea ştiinţifică, în anumite
limite a psihicului uman36.
Observaţia, reprezentând izvorul cunoaşterii, momentul contactului iniţial dintre subiect şi
obiect, niciuna dintre metodele particulare – clinică, tipologică, predictivă – nu se poate
dispersa de ea37.
Metoda observaţiei cunoaşte două forme :
a. observaţia empirică
b. observaţia ştiinţifică
a) Observaţia empirică
Observaţia empirică apare în mod spontan în contactul zilnic dintre individ şi realitatea
înconjurătoare. Ea este limitată la sfera de interese a individului, la grupul social din care face
parte şi este incapabilă să ofere o imagine completă şi complexă a fenomenului observat.
Observaţia empirică oferă o cunoaştere limitată, superficială asupra domeniului criminalităţii.
Aceasta reţine mai ales aspectele de suprafaţă, partea spectaculoasă a evenimentului sau
situaţiei observate38. Mai trebuie precizat că ea are un caracter subiectiv, observatorul fiind
influenţat de propriile sale opinii, de situaţia sa personală, de interesele sau prejudecăţile sale
în raport cu faptul de viaţă observat. Astfel, observaţia empirică este insuficient cenzurată
critic şi de regulă nu este dirijată către un obiectiv precis39.
Nu negăm aportul pe care observaţia empirică îl poate aduce în cercetarea ştiinţifică a
criminalităţii, dar cunoaşterea cu adevărat profundă a fenomenului infracţional necesită
depăşirea empirismului, transformarea observaţiei empirice în observaţie ştiinţifică.
b) Observaţia ştiinţifică
Observaţia ştiinţifică presupune o contemplare intenţionată şi metodică a realităţii. Ea
este orientată către un scop bine determinat care priveşte obţinerea unor anumite categorii de
informaţii. Observaţia ştiinţifică nu este o simplă privire, ci urmărirea atentă şi sistematică a
unor manifestări psihice în scopul de a le fixa cât mai adecvat. Trebuie precizat că observaţia
nu se face întâmplător, ci pe baza unui program.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

36
Al. Roşca, Psihologie generală ED. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1966 p.31
37
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.36
38
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996
39
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996 p.83 şi Rodica Mihaela
Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.37
26
Observaţia ştiinţifică este realizată de către un specialist, în cazul nostru un
criminolog, iar calitatea sa depinde de nivelul de cunoştinţe teoretice ale acestuia, de
stăpânirea aparatului conceptual. Criminologul va fi obligat ca permanent să-şi cenzureze
gândirea şi să rămână pe poziţiile unui observator obiectiv, ferit de orice influenţă.
Unii autori sunt de părere că observaţia în domeniul criminologiei îmbracă un caracter
obiectiv şi unul subiectiv.
Observaţia obiectivă se referă la forma de manifestare exterioară a faptei penale, la
împrejurările în care a fost săvârşită, la metodele şi mijloacele de săvârşire, la consecinţele
acesteia şi la orice împrejurare de natură obiectivă.
Observaţia subiectivă se caracterizează prin studiul comportamentului sau personalităţii
infractorului.
Aceste aspecte ce privesc observaţia obiectivă şi observaţia subiectivă nu vor fi separat
investigate, ci se vor afla într-o permanentă întrepătrundere40.

2.5.2 Metoda experimentală


Metoda experimentală sau cum mai este numită, experimentul constituie una dintre metodele
cu un grad ridicat de generalitate, fiind aplicată în mai multe domenii ale ştiinţei 41. De
asemenea, este una din metodele complexe, cu ajutorul căreia omul de ştiinţă urmăreşte să
descopere legăturile de interacţionare dintre diferite fenomene, dar mai ales să cunoască
legătura cauzală dintre acestea42.
Experimentul, ca metodă criminologică, reprezintă o observaţie provocată, având ca
principală caracteristică provocarea intenţionată a fenomenelor în condiţii schimbate, anume
modificate de cercetător43. Aceasta ajută la constatarea unor fenomene care nu ar avea cum să
se manifeste şi să fie observate în mod normal, dar care sunt importante pentru rezolvarea
problemei care face obiectul studiului.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

Particularităţile metodei experimentale sunt provocarea, varierea şi repetarea fenomenului


studiat prin intervenţia cercetătorului.

40
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.36-38
41
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996 p.84
42
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.38
43
A. T. Bogdan, Psihologie generală şi psihologie socială, Bucureşti 1973 p.74

27
Spre deosebire de cel care studiază un fenomen psihic pe bază de observaţie,
experimentatorul nu aşteaptă ca fenomenul să se producă atunci când se vor ivi condiţiile, ci-l
provoacă el însuşi la locul şi timpul dorit şi în condiţii diferite; variază factori simulatori şi
repetă acţiunea lor dacă este necesar pentru verificarea şi adâncirea observaţiilor.
Realizarea unui experiment presupune alegerea unei probleme de studiu şi elaborarea unor
ipoteze al căror adevăr sau falsitate vor fi confirmate sau infirmate în cursul cercetării. Cel
mai adesea se pune problema de a determina legăturile ce unesc două variabile, de a compara
efectele a doi factori pentru a identifica care este efectul în cadrul procesului studiat44.
Mai mulţi autori amintesc schema pe care M. Grawitz o propune pentru desfăşurarea
experimentului : în scopul de a aprecia acţiunea unui anumit factor ( variabila independentă ),
asupra altor factori ( variabile dependente ) este necesară compararea a două elemente, dintre
care numai unul va fi supus influenţei factorului pe care ne propunem să-l studiem. De aici
necesitatea de a constitui două grupuri cât mai asemănătoare, grupul experimental A şi un
grup central C. Variabila x a cărei influenţă urmează a fi măsurată va acţiona numai în cadrul
grupului A. În cazul în care ipoteza este exactă, fenomenul z legat de variabila x va trebui să
apară în grupul A şi să fie absent sau foarte slab în grupul C. Influenţa variabilei x va rezulta
astfel din diferenţa dintre intensitatea fenomenului z în grupul A în raport cu grupul C45.
Pentru obţinerea de rezultate pe plan ştiinţific, cercetătorul trebuie să respecte reguli
de ordin general, valabile pentru orice experiment şi reguli de ordin particular, determinate de
specificul obiectului studiat.
Regulile de ordin general46 constau în :
 abordarea problemelor studiate în mod cauzal;
 elaborarea ipotezelor de lucru;

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

 crearea unor grupuri de control cât mai asemănătoare grupului asupra căruia se
acţionează experimental;
 acţionarea unui singur factor ( unei singure variabile ) în acelaşi timp;
44
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981 p.68
45
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.39; Rodica Mihaela
Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste România Buc. 1981
p.68; Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996 p.85; Gheorghiu
Brădet Ion, Criminologie generală românească p.81
46
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996 p.81
28
 eliminarea influenţei factorilor exteriori pe toată durata experimentului;
 obiectivitatea cercetătorului în efectuarea experimentului, în analiza şi sinteza datelor
obţinute.
Alcătuirea a două grupuri cât mai asemănătoare se face folosind următoarele procedee :
Control de precizie – constă în alcătuirea unui grup de control asemănător grupului
experimental, astfel încât să existe aceeaşi reprezentare în ambele grupuri a totalităţii
factorilor individuali de personalitate;
Controlul static – se limitează la verificarea frecvenţelor elementelor asemănătoare existente
în ambele grupuri;
Controlul la întâmplare – constă în formarea unor eşantioane aleatorii, considerându-se că
numai astfel poate fi neutralizată influenţa factorilor întâmplători întotdeauna prezenţi.
În ceea ce priveşte tipurile de experimente47, acestea se clasifică în funcţie de : locul de
desfăşurare a experimentului, natura variabilei independente, procedeele de manipulare şi
verificare utilizate.
După locul de desfăşurare se face distincţie între experimentul de laborator li experimentul de
teren.
Experimentul de laborator constă în provocarea în mod artificial, în laborator, a unei situaţii
asemănătoare celei reale. Este cea mai precisă şi mai sigură metodă de cercetare, care oferă
posibilitatea de a desprinde cu mai mare precizie decât la celelalte metode, relaţiile dintre
fenomenele variabile.
Experimentul de laborator constituie metoda de bază în studierea efectelor psihice. Prezintă
avantaje în ceea ce priveşte studierea izolată a influenţei unui factor sau a altuia asupra vieţii
psihice, cu excluderea influenţelor întâmplătoare şi prin acţionarea după dorinţă şi conform
cerinţelor experienţei a variabilelor independente48.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

Printre dezavantajele experimentului de laborator se au în vedere natura factorilor şi limitele


în care pot acţiona, deoarece experimentatorul nu poate să acţioneze asupra subiectului cu
nici un factor care ar putea să aibă influenţă nocivă asupra subiectului studiat. De asemenea,

47
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981 p.69
48
Psihologie generală, sub redacţia lui A. Roşca ED. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1996 p.32-34 şi
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981 p.69
29
laboratorul ca mediu artificial, poate acţiona negativ asupra laturii psihice a fenomenului
studiat. Datele obţinute în laborator vor fi verificate, în măsura în care este posibil prin
transferarea lor în condiţiile vieţii concrete a subiectului ( în şcoală, condiţii de joc, la locul
de muncă, etc.)49.
Experimentul de teren constituie o cale importantă de studiere a psihicului omenesc în
condiţii cât mai apropriate de viaţa reală, prin considerarea unei situaţii naturale ca
experimentală.
El are avantajul de a permite studierea fenomenului în condiţii naturale. Subiecţii sunt supuşi
studiului în condiţiile vieţii zilnice. Experimentul se poate organiza în aşa fel încât subiecţii
să nu ştie că sunt obiect al cercetării experimentale50.
În cadrul acestui experiment apar dificultăţi, deoarece este mai puţin exact decât
experimentul de laborator, iar controlul obiectiv al variabilelor este mai dificil 51. În funcţie de
natura variabilei independente, experimentul poate fi provocat sau invocat. la independentă.
Parte din condiţiile preexistente, ca nefiind influenţată de experimentator, care se limitează la
notarea influenţei variabilei asupra fenomenului studiat52.
În raport de modalităţile concrete de manipulare a variabilelor există tipul de
experiment “înainte” şi “tipul după”, care implică observarea fenomenului atât înainte cât şi
după introducerea variabilei independente. Pentru a cunoaşte, de exemplu, influenţa unor
filme de violenţă asupra unui grup de elevi, grupul este examinat atât înainte de vizionare cât
şi ulterior. Acest tip de experiment nu necesită grupul de control 53. Tipul de experiment care
se limitează numai la observarea după introducerea variabilei independente în momentul
aprecierii rezultatelor, necesită un grup de control la care să se raporteze.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

În ceea ce priveşte stabilirea problemei pe care vrem s-o supunem studiului experimental şi
tipul de experiment pe care intenţionăm să-l utilizăm, pe lângă dificultăţile ivite pe plan
metodologic trebuie avute în vedere şi aspecte de ordin moral, etic şi juridic54.
49
Psihologie generală, sub redacţia lui A. Roşca ED. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1996 p.32-34
50
Psihologie generală, sub redacţia lui A. Roşca ED. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1996 p.34
51
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981 p.69
52
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996 p.86
53
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981 p.70
54
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981 p.70-71 şi Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti
30
Sistemul penal a cărui finalitate este incertă, constituie un adevărat experiment. Prevederile
cu privire la suspendarea pedepsei, la probaţiune, la liberarea condiţionată, la modalităţile de
executare a pedepsei pot fi considerate experimente.
Însă apare de neconceput provocarea unor comportamente infracţionale, în scopul
studierii acestora. Cercetătorul nu trebuie să acţioneze cu nici un factor care să dea naştere la
reacţii antisociale din partea subiectului. Cercetarea se va limita la acele comportamente care
au fost determinate de anumiţi factori criminogeni. Criminologul va estima în astfel de
situaţii posibilităţile de evoluţie a fenomenului şi va studia factorii cauzali. În astfel de cazuri
ipoteza de lucru va fi previziunea, iar experimentul va consta în realizarea sau nerealizarea
previziunii.
Considerentele de ordin moral, etic şi juridic nu exclud utilizarea experienţei provocate în
domeniul criminologiei. Rămâne la dispoziţia acestui tip de experiment acea zonă a cercetării
criminologice destinată acţiunii factorului care contribuie la prevenirea fenomenului
infracţional.
Cu toate dificultăţile pe care le întâmpină, metoda experimentală a avut o largă arie de
aplicare în cercetarea criminalităţii contemporane.
2.5.3 Metoda clinică
Metoda clinică este o contemplare a metodei experimentale, deoarece aceasta din urmă
dezvoltă o cunoaştere a infractorului doar pe plan general şi mai puţin a unui infractor
individualizat. Metoda experimentală fragmentează personalitatea infractorului în elemente
singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate cu un grup de control.
Pe de altă ca o complectare, criminologia clinică permite o abordare a infractorului în
unitatea şi dinamica sa.
Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic şi prescrierii
unui tratament adecvat.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA


Metoda clinică nu operează cu variabile, ci se bazează pe anamneză. În literatura de
specialitate mulţi autori mai denumesc metoda clinică şi anamneză 55 sau istoria cazului sau
studiul de caz. Dar, în legătură cu aceasta din urmă denumire, unii autori sunt de părere că
metoda clinică şi studiul de caz nu se suprapun deoarece metoda clinică apelând la o gamă
mai variată de tehnici de realizare are o arie mai largă de cuprindere.

1996
55
Psihologie generală, sub redacţia lui A. Roşca ED. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1996 p.30
31
Nici una din problemele fundamentale cu care se confruntă criminologia nu poate fi rezolvată
fără studiul infractorului. Metoda clinică, care recurge la o varietate de tehnici de cercetare,
poate ajunge la o cunoaştere multidisciplinară a personalităţii infractorului şi formularea unei
teorii explicative asupra acţiunilor acestuia56. Pentru formularea unei teorii explicative cu
privire la cauzele generale care au determinat fenomenul infracţional este necesar ca omul de
ştiinţă să fie capabil să înţeleagă şi să explice de ce infractorul a comis o infracţiune şi cum a
ajuns să comită acea infracţiune.
În procesul amănunţit de investigare a vieţii individului, specialistul se foloseşte de diferite
tehnici de investigare: observaţia, studierea documentelor, testelor psihologice, interviul
clinic aprofundat, etc. Astfel, făptuitorul este cercetat sub aspect social, psihologic şi medical;
ceea ce conduce la cunoaşterea aspectelor concrete ale faptei şi făptuitorului, ale cauzelor
determinante şi ale condiţiilor individuale şi circumstanţelor specifice, oferind posibilitatea
tragerii unor concluzii asupra faptei şi făptuitorului 57. Această metodă, printr-o analiză
aprofundată face istoria completă şi actuală a fiecărei fapte şi făptuitor, oferind o imagine
completă asupra fiecărui caz.
Cercetarea clinică este organizată conform principiilor clinicii medicale şi urmăreşte
să imprime eficienţă maximă procesului de resocializare a celor eliberaţi din penitenciare în
raport de datele ce rezultă din examenul clinic asupra personalităţii acestora 58. Astfel pe baza
unor tehnici complexe de examinare se poate ajunge la relevarea unor trăsături ale
personalităţii infractorului, care vor permite formularea unui diagnostic, pe baza căruia
criminologul clinician urmează să evalueze conduita viitoare a subiectului şi să formuleze un
pronostic social.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA


Pornind de la diagnosticul şi de la prognosticul formulat se va elabora un program de
tratament adecvat59.
În majoritatea situaţiilor studiul de caz se limitează la o reconstituire a biografiei infractorului
pe baza examinării diferitelor documente ( biografii, autobiografii, jurnale, note, dosare ) sau
convorbiri avute cu acestea sau cu persoane apropriate lui ( familie, prieteni ).

56
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească
57
I. Oancea, Probleme de criminologie ED. All Educational SA. Bucureşti 1998 p.25
58
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească
59
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.46
32
În acest sens unii autori60 amintesc despre A. Normandeanu, care atrage atenţia asupra
deosebirii dintre studiile “follow up”, studii descriptive ale unor cariere criminale şi studiul
de caz propriu-zis. Studiile follow-up au urmărit îndeosebi în prima perioadă efectele
diferitelor metode de tratament asupra unor grupuri de infractori eliberaţi din penitenciare. Cu
timpul sfera unor astfel de studii s-a lărgit considerabil.
Studiile de urmărire ( follow up studies ) sunt procedee destinate a observa “devenirea”
criminalului, evoluţia acestuia pe o perioadă de timp (5 – 15 ani), după efectuarea pedepsei.
Cele mai cunoscute studii de acest gen au fost efectuate în U.S.A. între anii 1950 – 1960 de
către o echipă formată din soţii Sheldon şi Eleonor Glueck. Aceştia au urmărit grupuri de
minori deviaţi sau delicvenţi în evoluţia lor ulterioară contactului cu justiţia, reuşind să
desprindă concluzii interesante privind personalitatea infractorului, starea de pericol, etc61.
Aceste cercetări se pot arăta ce devin într-un viitor mai apropriat sau mai îndepărtat eliberaţii
din penitenciare după cum urmează :
- câţi devin cetăţeni oneşti şi câţi îşi reiau activitatea infracţională
- care este tipul care persistă într-o activitate infracţională periculoasă şi care este tipul
care va evita acest tip de activităţi;
- la ce vârstă se produc aceste schimbări;
- dacă închisoarea reuşeşte să amelioreze recidiva;
- cum se pot ameliora metodele de tratament62.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA


Într-unul din studiile realizate de soţii Glueck, care au urmărite o perioadă de 10 ani, pe un
eşantion de 510 bărbaţi care au fost eliberaţi condiţionat din Massachusetts Reformatory şi a
căror pedeapsă expiră între 1921 şi 1922.
Pe o perioadă de 5 ani, perioadă de eliberare condiţionată, condamnaţii au fost
urmăriţi foarte atent, cu excepţia a 27 condamnaţi care nu au putut fi găsiţi şi 55 care au
decedat.

60
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996 p.89 şi Rodica
Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste România
Buc. 1981 p.78 şi Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.47
61
Lector Univ. Valerian Cioclei, Criminologie etiologică ED. Actami, Bucureşti 1996 p.53-54
62
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981
33
Rezultatele obţinute de soţii Glueck au arătat: 21% succes total, 16,8% succes parţial şi 61%
eşec total. Aceste rezultate diferă de rapoartele oficiale care indicau 80% succes total.
Eşantionul respectiv a fost urmărit în continuare pe o perioadă de 10 ani ( împărţită în două
etape de câte 5 ani fiecare ). Soţii Glueck au remarcat o creştere a numărului recidiviştilor în
comparaţie cu primii 5 ani. Astfel, dacă în perioadă numai 20% au recidivat, în următorii 5
ani cifra creşte la 30%, iar în ultima perioadă la 41%.
Rezultatele arată că cel mai mare pericol de recidivă există în primii 5 ani de
eliberare, acest aspect fiind important în organizarea asistenţei postpenale, în găsirea căilor şi
mijloacelor care să prevină ca foştii condamnaţi să-şi reia imediat contactul cu mediul
anterior.
Trebuie evitat ca individul după tratament să fie supus unui proces de reintegrare socială care
l-ar conduce spre mediul infracţional.
În esenţă fundamentală pentru cercetarea criminologică rămâne personalitatea umană cu
componentele ei biologice, psihologice şi sociale.

2.5.4 Metoda tipologică


Metoda tipologică , care are o veche utilizare în criminologie, reprezintă o combinaţie a
trăsăturilor definitorii necesare descrierii fenomenului studiat63. Ea a servit în principal la
descrierea unui aşa- numit tip criminal în opoziţie cu tipul noncriminal, la descrierea unor
tipuri particulare de criminali ( de ocazie, profesionist, pasional, violent, etc.) şi la stabilirea
unor tipologii criminologice a actului infracţional64.
Metoda tipologică a fost îmbrăţişată de partizanii tendinţei biotropologice în criminologie,
preocupaţi să argumenteze existenţa unui tip constituţional de infractor predispus la
Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

delicvenţă datorită unei lipse de armonii de natură biofizică. Ea este prezentată, însă, şi în
criminologia de orientare sociologică şi în cea de orientare psihologico-psihiatrică.
Metoda tipologică are la bază noţiunea de tip , care constă în existenţa unor persoane, în cazul
de faţă grupul de criminali sau delicvenţi, care se caracterizează printr-o serie de trăsături
specifice, prin care se aseamănă între ei, dar prin care se deosebesc de alte grupe de persoane
( ex.: tipul agresiv, tipul criminalului pervers, etc.) sau o grupă de crime ( tipul crimei
pasionale, etc.)65.

63
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească
64
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981
65
I. Oancea, Probleme de criminologie ED. All Educational SA. Bucureşti 1998 p.24
34
P. P. Neveanu precizează că nu orice asociere de trăsături alcătuieşte un tip, ci numai aceea
care este concomitent pregnantă , consistentă şi semnificativă66.
Orice tipologie operează printr-o selecţie, oprindu-se asupra acelor trăsături, care
precizează importanţa pentru descifrarea fenomenului studiat, în asemenea măsură încât
permite eliminarea tuturor celorlalte ca fiind de ordin secundar. În concluzie, tipurile nu
reprezintă tipuri pure şi complete, dar au unele trăsături mai accentuate care îi disting de alte
tipuri, iar un criminal nu acumulează toate trăsăturile caracteristice, dar le are pe cele mai
importante astfel încât el constituie un tip.
Diferitele tipologii întâlnite în criminologie se pot clasifica, pe de o parte în tipologii
specifice şi în tipologii de împrumut, iar pe de o altă parte în tipologii constituţionale,
psihologice, sociologice în raport cu orientarea teoretică respectivă, fiecare dintre aceste
tipologii fiind susceptibilă la rândul ei de alte clasificări67.
Există o tipologie juridică după felul infracţiunilor săvârşite. După acest criteriu cei ce
săvârşesc infracţiuni contra vieţii sunt: ucigaşii, asasinii, etc.; cei ce săvârşesc infracţiuni
contra bunurilor sunt: hoţii, tâlharii, delapidatorii, etc.; cei ce săvârşesc infracţiuni de fals
sunt: falsificatori, etc. O atare tipologie juridică penală este utilă şi folositoare.
Cu toate acestea ea nu este suficientă fiind alcătuită după un criteriu unic, anume obiectul
infracţiunii săvârşite, criteriu exterior şi nu criteriu interior, care să privească pe criminal. Din
punct de vedere criminologic este necesară o caracterizare şi a tipologiei criminalilor din
interior, după datele şi trăsăturile caracteristice ale criminalilor, datorită cărora au săvârşit

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

anumite infracţiuni şi nu altele. Astfel, în criminologie s-a ajuns la anumite feluri de tipuri de
infractori – criminali , la o tipologie criminologică68.
Un exemplu de tipologie specifică este cel realizat de criminologul austriac Seelimg, care
reţine opt tipuri de criminali:
 criminali profesionişti, care evitând munca au ca principală sursă de venit
infracţiunea;
 criminali contra proprietăţii;
 criminali agresivi;

66
Popescu Paul Neveanu, Dicţionar de psihologie
67
Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie ED. Academiei de ştiinţe sociale şi politice, Bucureşti
1989
68
I. Oancea, Probleme de criminologie ED. All Educational SA. Bucureşti 1998 p.100
35
 criminali cărora le lipseşte controlul sexual;
 criminali care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie “criminală”;
 criminali caracterizaţi prin lipsa de disciplină socială;
 criminali dezechilibraţi psihic;
 criminali care acţionează în baza unor reacţii primitive.
Dar să nu uităm pe Cesare Lombroso şi Enrico Ferri care au creat primele tipologii specifice.
Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip unic de criminal înnăscut, prin
reţinerea unor anumite trăsături socotite stigmate ale crimei. Ulterior a realizat o tipologie
mai diferenţiată, descriind şi alte tipuri de criminal ( pasionalul, bolnavul mintal, epilepticul,
etc.).
În ceea ce priveşte aşa-numitele tipologii de împrumut, acestea au revenit celor mai diverse
orientări.
Curentul biotropologic a demonstrat existenţa unui tip constituţional, predispus la delicvenţă
datorită unei lipse de armonii de natură biofizică.
Cercetările care poartă o dată mai recentă nu mai încearcă să izoleze un anumit tip de
criminal de restul speciei umane, ci încearcă să stabilească anumite legături între delicvenţă şi
unele trăsături de natură biofizică69.
De asemenea orientarea sociologică s-a servit de unele tipologii de împrumut realizate de
Reisman şi Howard Becker. Tendinţa actuală cu excepţia tipologiilor cvonstituţionale şi
psihanalitice este aceea a unei abordări complexe sociologice şi psihologice. În cadrul

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

tipologiilor astfel realizate, la o extremă se găseşte tipul individual (solitar), iar la cealaltă
extremitate infractorul de carieră70.
2.5.5 Metoda comparativă
Metoda comparativă, de-a lungul timpului a fost mereu prezentă în cercetările criminologice.
Precedând, succedând sau fiind utilizată paralel sau asociat cu alte metode, metoda
comparativă o întâlnim în toate fazele procesului de cercetare criminologică, adică în
macrocriminologia generală şi microcriminologia specială. Specialiştii spun că prin utilizare
metoda comparativă reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de aplicare în cercetarea
criminalităţii.

69
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981 p.83
70
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.61
36
Referindu-se la metoda comparativă E. Durkheim arăta : “Nu avem decât un anumit mod de a
demonstra că între două fapte există o relaţie logică, un raport de cauzalitate, acela de a
compara cazurile în care ele sunt prezente sau absente simultan şi de a cerceta dacă variaţiile
pe care le prezintă în aceste combinaţii diferite de împrejurări, dovedesc că unul depinde de
celălalt”71.
O comparaţie presupune cel puţin două elemente care urmează a fi comparate. Metoda
comparaţiei utilizează astfel procedeele de inducţie elaborate de Stuart Mill, criminologia
folosind dintre acestea:
Procedeul concordanţei constă în faptul că atunci când producerea unui anumit fenomen este
precedată în timp de acţiunea altor fenomene care aparent nu au legătură între ele; pentru a
putea determina cauza, este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare să determinăm
elementul comun existent în cuprinsul lor, acestea constituind cauza.
Procedeul diferenţelor presupune că atunci când un fenomen se produce, dacă sunt întrunite
anumite condiţii, dar el nu se mai produce când lipseşte una din aceste condiţii, atunci această
condiţie constituie cauza fenomenului.
Procedeul variaţiilor concomitente prevede că în măsura în care mai multe fenomene precedă
un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în acelaşi fel cu fenomenul
care succede constituie cauza.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA


Aceste procedee nu apar niciodată izolat, deoarece inducţia ca şi deducţia nu constituie decât
momente ale cunoaşterii ştiinţifice foarte strâns legate între ele.
În criminologie ca şi în celelalte discipline sociale, metoda comparativă ridică probleme cu
privire la obiectul comparaţiei, la criteriile ce determină comparaţia şi la determinarea unei
dimensiuni comune.
Metoda comparativă a fost utilizată îndeosebi ca una dintre căile de evidenţiere a deosebirilor
de natură sau de grad între diferite personalităţi. Comparaţia s-a făcut de obicei între
personalitatea criminală şi cea normală.
Criminologii de orientare sociologică au încercat să stabilească anumiţi indici cantitativi
pentru a compara criminalii în raport cu cei care nu au comis fapte antisociale. În acest sens
sunt orientate unele dintre studiile efectuate de soţii Glueck, ca şi studiile numite “de
71
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996 p.92 Rodica Mihaela
Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste România Buc. 1981
p.88
37
cohortă” realizate mai ales de M. Walgang în U. S. A. şi N. Christie în Norvegia72. Studiile
vor evolua pe o perioadă de mai mulţi ani ( de obicei 10). Se va avea în vedere un grup care
la începutul cercetării prezintă un număr cât mai mare de caracteristici sociale comune. La
sfârşitul perioadei se observă caracteristici diferite ce apar la tinerii care nu au comis fapte
antisociale în raport cu cei care au comis astfel de fapte.
Cercetările prin metoda comparată pot duce la dezvăluirea unor factori ai criminalităţii care
prin alte metode nu se relevă. Astfel se poate constata că nivelul de instrucţie şi educaţie sunt
mai slabe la grupul de criminali decât la grupul de necriminali sau condiţiile mediului
familial la grupul de criminali sunt mai rele decât la grupul de necriminali73.
Metoda comparativă în domeniul criminologiei, a revenit drept suport metodologic în studiul
factorilor ereditari şi soluţiilor. Pe baza descoperirilor făcute cu ajutorul acestei metode s-a
ajuns la elaborarea unor programe de tratament şi de prevenire a delicvenţei. De asemenea au
fost întreprinse cercetări în scopul cunoaşterii dimensiunilor “cifrei negre a criminalităţii” 74.
Chiar dacă a înregistrat rezultate deosebite, specialiştii arată că metoda comparativă suferă de
o anumită lipsă de rigoare, criteriile de selectare a elementelor ce urmează a fi comparate
nefiind întotdeauna precis determinate. Pentru aceste motive se recomandă ca rezultatele
obţinute să fie aprofundate şi verificate prin intermediul altor metode de cercetare.

Rotaru Cristian Daniel METODE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

2.5.6 Metoda de predicţie


Cercetarea de tip previzional este o problemă foarte complexă, ea atingând în egală măsură
dreptul penal, politica penală, penalogia, dar şi criminologia.
Problemele legate de previziunea ştiinţifică în domeniul criminologiei privesc raportul dintre
legităţile statice şi pronosticul fenomenului infracţional, opţiunea cu privire la factorii de
predicţie de natură individuală, activitatea de planificare în domeniul previziunii şi combaterii
criminalităţii75.
Predicţia este operaţia raţională de anticipare a producerii unui eveniment, fenomen sau
acţiuni. Predicţia se întemeiază pe un proces logic, discursiv şi constă în formularea unei
judecăţi ce descrie un eveniment înainte de a se produce.

72
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.90
73
I. Oancea, Probleme de criminologie ED. All Educational SA. Bucureşti 1998 p.26
74
Doru S. Luminosu şi Vasile Popa, Criminologie ED. Helican, Timişoara
75
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.55
38
Predicţia se referă la actul constatării anticipate a rezultatului evoluţiei unei schimbări care
trebuie sau poate avea loc, în ea fiind implicate următoarele elemente:
- procesul de schimbare pe care se bazează predicţia;
- un complex de condiţii în care are loc schimbarea predicţiei;
- evaluarea posibilităţii producerii evenimentului anticipat76.
În criminologie, predicţia a urmărit două obiective77: formularea unor previziuni cu privire la
evoluţia fenomenului infracţional pe o anumită perioadă ( de obicei 5 ani), iar pe de altă parte
evaluarea probabilităţilor de delicvenţă. Cel de-al doilea obiectiv se împarte în două categorii
de cercetări :
1. cercetări care au ca scop să evalueze probabilitatea de delicvenţă viitoare, la
persoanele cu o vârstă foarte fragedă;
2. cercetări care urmăresc să evalueze probabilitatea recidivei în viitor la persoanele care
au deja o conduită delicventă.
Primele studii de predicţie sunt considerate a fi întreprinse de Warner, dar elaborarea unor
metode de predicţie proprii criminologiei se datorează şcolii germane reprezentată de Schiedt,
Meywerk, Schwoab, Gereke şi Frez şi şcolii americane reprezentată de Burgess, Argow,
Ohlim, Wilkins şi în special de soţii Glueck78.

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA

CAP.III TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA CRIMINOLOGICA

3.1 Observaţia – Particularitati in cercetarea criminologica

Utilizând tehnica observaţiei se pot surprinde, urmări şi examina manifestările infracţionale,


în funcţie de scopul urmărit, fie pe infractori aflaţi în stare de libertate, în diferite faze ale
procesului penal ori în stare de deţinere, fie pe subiecţi înainte de a fi descoperiţi sau după
executarea sancţiunii.

3.1.1 Caracterizare

76
Popescu Paul Neveanu, Dicţionar de psihologie p.547
77
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996
78
Doru S. Luminosu şi Vasile Popa, Criminologie ED. Helican, Timişoara
39
Ca procedeu tehnic observaţia constituie una din tehnicile de percepere sistematică a unor
cunoştinţe despre criminalitate şi consecinţele sale.
Surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor de comportament delicvent prin tehnica
observaţiei se poate realiza fie pe subiecţi infractori în stare de libertate sau deţinere, aflaţi în
diferite faze ale procesului penal, fie pe subiecţi aflaţi în libertate ( înainte de a fi descoperiţi
sau după executarea sancţiunii ). Deşi mediul închis nu oferă avantaje din punct de vedere al
concluziilor ce s-ar putea trage cu privire la particularităţile comportamentului delicvent,
totuşi este preferat de către cercetători , din considerente de ordin metodologic şi
organizatoric, care ridică dificultăţi în cazul cercetării criminologice în general şi care pot fi
depăşite în cazul cercetărilor desfăşurate în cadru închis.

3.1.2 Tipuri de observaţie


Sunt cunoscute şi folosite mai multe tipuri de observare şi anume:
În funcţie de relaţia observatorului cu realitatea, observarea poate fi directă (nemijlocită) sau
indirectă ( ex.: observarea documentelor );
În funcţie de etapa cercetării, observarea poate fi globală, de familiarizare prealabilă cu tot
complexul de situaţii în care se manifestă persoanele vizate sau parţială exactă pe o anumită
tematică;
În raport cu obiectivele şi scopurile urmărite, observarea poate fi sistematizată ( de tip
cantitativ ) şi nesistematizată ( de tip calitativ );

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA
În raport de poziţia observatorului faţă de sistemul studiat, observarea poate fi externă,
observatorul rămânând în afara sistemului respectiv sau internă care implică o participare a
observatorului la viaţa grupului studiat, motiv pentru care mai poartă şi numele de observaţie
participativă.
Observaţia directă este tipul de observaţie obişnuit care se realizează de către observatorul
calificat, profesionist asupra obiectului observaţiei. Ea presupune existenţa simultană a
observatorului calificat şi o obiectului observaţiei.
Observaţia indirectă presupune o relaţie directă între observator şi obiectul observaţiei, cu
precizarea că acest obiect nu este propriu- zis obiectul observaţiei vizat în ultimă instanţă de
cercetător ci doar unul care intermediază legătura dintre observator şi acesta. Se poate spune

40
că este o observaţie directă asupra unui deţinător de informaţii despre un anumit grup social
sau o realitate socială de investigat79.
Observaţia indirectă vizează mai multe obiective printre care:
1. observarea obiectelor materiale de diferite tipuri sau a unor documente scrise sau
cifrate, care pot sugera informaţii despre mai multe aspecte ale unei realităţi, date la care nu
avem acces direct;
2. observarea opiniilor subiecţilor ca reflectări subiective, adecvate sau nu ale unei
realităţi obiective. Pe baza unor anume opinii putem face interferenţe logice, luându-ne
precauţii asupra realităţii sociale ce le-a generat;
3. reţinerea unor observaţii directe ale unor persoane necalificate, martori sau
participanţi la evenimente sau acţiuni pe care cercetătorul calificat nu le-a putut observa
direct.
Cercetătorul trebuie să acorde multă atenţie observaţiilor verificând validitatea lor prin
comparaţie între ele şi prin compararea între ele şi prin compararea cu alte surse de
informaţie.
Dacă participarea este globală ( totală ) valorile şi normele grupului sunt integral preluate de
către observatorul participant. Dacă participarea este parţială membrii grupului acceptând să
se destăinuiască observatorului, acesta rămâne însă un marginal80.

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA
Când observaţia este realizată cu scopul expres de a culege informaţii sau date cu caracter
ştiinţific, cu mijloace specifice şi de către persoane cu pregătire specială, ea se numeşte
ştiinţifică sau sistematică.
În cazul cercetărilor de diagnostic în care ipotezele de cercetare sunt elaborate
dinainte, observaţia va avea întotdeauna un caracter sistematic. Ea se va limita la anumite
aspecte considerate semnificative într-un context determinat şi în funcţie de un obiectiv
precis. Realizarea acestui tip de observaţie necesită din partea cercetătorului o perfectă
stăpânire a conceptelor ( criminologice, juridice, sociologice, psihologice ) cu care operează,
ca şi o experienţă bogată în domeniul tehnicilor de investigare în general şi a observaţiei în
special.

79
Andrei Stănoiu, Sociologie juridică Ed. Bucureşti Mond, Bucureşti 1997 p.77-78
80
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.60-63
41
Observarea sistematică ( cantitativă ) presupune o grilă de categorii comportamentale
dinainte stabilită, actul observaţional constând în clasarea în respectivele categorii a
materialului empiric vizat. În forme mai pretenţioase observaţia de tip cantitativ lucrează cu
scheme de variabile, urmărind testarea acestora în condiţii de viaţă reală şi nu de laborator, ca
fenomen provocat81.
În cazul cercetărilor cu scop explicativ, unde se urmăreşte o abordare globală, o
identificare a problemelor ce urmează a fi studiate, ipotezele de cercetare nefiind însă
elaborate observaţia va fi aproape întotdeauna nesistematizată, în sensul că ea se va realiza în
limitele unei scheme de abordare elastice, cu categorii foarte largi, foarte suple cărora li se
poate întotdeauna adăuga o dimensiune pe parcursul cercetării82.
Diferenţa majoră a observaţiei de tip calitativ faţă de cea cantitativă constă în faptul că
sistematizarea şi codificarea lui se face pe parcursul cercetării, alegându-se ceea ce este
relevant pentru viaţa de ansamblu a colectivităţii sau pentru conturul fenomenului studiat.
Grila de categorii şi ipotezele generate au un caracter flexibil, fiind reluate şi modificate în
timpul derulării cercetării prin confruntarea cu noi date. În observaţia participativă
cercetătorul nu este observator rece, din exterior, ci este implicat în activităţile studiate.
Cele două tipuri de observaţie sistematizată şi nesistematizată sunt complementare, ele fiind
deseori utilizate succesiv în diferite etape ale cercetării. Observaţia externă ( neparticipativă )
este acea observaţie în care observatorul are rol de martor a ceea ce se petrece în cadrul
grupului, el neparticipând în nici un fel la activitatea sau viaţa acestuia.
Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA
CRIMINOLOGICA

Acest tip de observaţie prezintă unele avantaje, printre care :


a) observatorul, în cursul realizării observării nu perturbă desfăşurarea normală a
activităţii grupului observat;
b) garantează în mai mare măsură obiectivitatea;
c) asigură în mai bune condiţii obţinerea unei imagini de ansamblu asupra grupului
supus observaţiei.
Dar şi acest tip de observaţie are unele avantaje:
- este dificilă realizarea unei observări continue timp mai îndelungat;

81
Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului ED. Polirom, Iaşi 1997 p.76-79
82
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.62
42
- este forţată să se limiteze la aspectele exterioare, fiind dificil sau chiar imposibil să
pătrundă la mecanismele intime ce determină acţiunile, atitudinile, comportamentul grupului
observat;
- generează riscul unei mai frecvente interpretări eronate ale datelor observaţiei.
Observaţia internă implică o participare a observatorului la viaţa grupului studiat, motiv
pentru care mai poartă şi denumirea de observaţie participantă sau participativă.
Observaţia participativă se realizează în condiţii în care observatorul se integrează în grup şi
participă la întreaga activitate a acestuia în calitate de membru al grupului observat. Este o
observaţie mai dificil de realizat deoarece presupune acceptarea observatorului de către grup
ca membru firesc al acestuia.
Avantaje:
1. realizându-se cumva din interior face posibilă pătrunderea la un nivel de profunzime
incomparabil mai adânc;
2. putând dura un timp mai îndelungat permite surprinderea grupului în mai multe
ipostaze, ceea ce implică obţinerea unei imagini mai complete;
3. permite o mai clară distincţie între aparenţă şi realitate, diminuând riscul unei
înţelegeri şi interpretări eronate.
Dezavantaje:
1. riscul perturbării involuntare şi necontrolabile a comportamentului, a activităţii
normale a grupului supus observaţiei;
2. riscul unei prea mare identificări subiective a observatorului cu grupul observat, ceea
ce ar fi în măsură să altereze obiectivitatea ce trebuie să-l caracterizeze pe observator;
3. posibilitatea obţinerii unei suite de imagini mai exacte, mai detaliate, pierzându-se din
vedere ansamblul, întregul, relaţiile dintre părţi.

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA

Participarea este susceptibilă de forme şi grade diferite. Aceasta se poate limita la simpla
prezenţă a observatorului în grup şi la consemnarea aspectelor care îl interesează până la
intervenţia efectivă în desfăşurarea evenimentelor ce au loc în cadrul grupului sau chiar până
la asumarea rolului de lider. Astfel se face distincţia între participarea pasivă şi participarea
activă.
Alegerea unui tip de observaţie depinde de o multitudine de factori, dintre care cei mai
importanţi sunt:
43
- nivelul de cunoştinţe atins în domeniul criminologiei;
- caracteristicile subiecţilor observaţi;
- condiţiile în care se desfăşoară activitatea de cercetare ( bugetul, timpul, locul, etc.).
Sunt exemple în criminologie când pentru a studia comportamentul de grup al infractorilor
observatorii au petrecut un anumit timp în penitenciare printre deţinuţi sau au reuşit să se
introducă în interiorul unei bande de delincvenţi, însă prin dificultăţile pe care le întâmpină
aceste cazuri sunt foarte rare.

3.1.3 Tipuri de observatori


Observarea se realizează de către cercetător individual sau de către o echipă de cercetători.
De regulă observarea nesistematizată de tip participativ se realizează de un singur observator
sau de o echipă restrânsă de cercetare. Observarea cantitativă sistematizată presupune
colaborarea unui număr mare de specialişti.
Observatorul poate fi cunoscut se către membri grupului observat sau poate rămâne anonim.
Cea de-a doua ipoteză dă observatorului posibilitatea de a pătrunde mai profund în intimitatea
grupului, dar va fi mai limitat cât priveşte posibilitatea de mişcare şi întrebările ce le-ar putea
pune. Observatorul cunoscut va putea să se mişte şi să interogheze fără restricţii, dar între el
şi membrii grupului va exista o subtilă demarcaţie întotdeauna.
Prin gradul de implicare al cercetătorului şi raportul observaţie – participare se face distincţie
între:
1. Observatorul participant;
2. Participantul observator.
În cazul participantului observator nu este vorba de un observator propriu-zis, ci de un
membru al grupului care se comportă ca observator. În anumite limite cele două tipuri
Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA
CRIMINOLOGICA
coexistă în cazul observaţiei participante întrucât realizarea acesteia implică o participare din
partea subiecţilor observaţi, unii dintre aceştia ajungând să se comporte ca adevăraţi
observatori83. În cazul în care observatorul nu poate să pătrundă în interiorul grupului el va
face apel la participanţii observatorii, care sunt membrii ai grupului şi în această calitate vor
observa şi furniza observatorului informaţiile de care acesta are nevoie.
Indiferent cărui tip va aparţine observatorul, personalitatea acestuia va juca un rol important
în reuşita tehnicii observaţiei. Cel ce îşi asumă rolul de observator trebuie să posede o înaltă
pregătire teoretică şi o bogată experienţă practică în domeniul pe care îl studiază.

83
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.65
44
În ultimele decenii, accentul s-a deplasat înspre o mai mare implicare a cercetătorului în viaţa
colectivităţii, astfel încât se vorbeşte de trei tipuri majore de roluri ale gradului de implicare:
1. cercetător ca membru complet;
2. cercetător ca membru activ;
3. cercetător ca membru periferic84.
Condiţiile unei bune observări sunt:
- stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului urmărit;
- selectarea formelor cele mai potrivite care vor fi utilizate, a condiţiilor şi a mijloacelor
necesare ( cronometre, magnetofoane, aparate foto, etc. );
- elaborarea unui plan riguros de observaţie ( unde şi când va fi efectuată, cât timp va
dura, etc. );
- consemnarea imediată a celor observate, deoarece consemnarea ulterioară ar putea fi
afectată de uitare;
- efectuarea unui număr optim de observaţii;
- desfăşurarea observaţiei în condiţii cât mai variate;
- discreţia ( persoana în cauză să nu-şi dea seama că este observată ).
Indiferent cărui tip va aparţine observatorul, personalitatea acestuia va juca un rol important
în reuşita cercetării pe care o desfăşoară. Principala caracteristică a acestei tehnici constă în
faptul că principalul instrument de culegere şi evaluare a datelor este instrumentul uman,
cercetătorul însuşi. Acesta trebuie să fie posesorul unui talent în sesizarea evenimentelor, a
concesiunilor între fenomene, să aibă capacitatea de a se integra uşor în colectiv, să dispună

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA
de rigoare, precizie, luciditate şi obiectivitate. De asemenea observatorul trebuie să aibă un
bagaj teoretic corespunzător.
Rolul de membru periferic este asumat atunci când cercetătorul consideră că este
indispensabil în a accede la o perspectivă din interior a vieţii grupului, deci o nevoie să
interacţioneze strâns cu membrii grupului. El participă la unele activităţi ale acestuia, dar nu
la cele esenţiale, care îl definesc ca grup. Soţii Patricia Adler şi Peter Adler au efectuat
cercetări ca membrii periferici într-o reţea de traficanţi de droguri, devenind persoane de
încredere, dar care nu au făcut trafic efectiv. Rolul de membru periferic este luat, de regulă,
atunci când grupul este închis sau deosebit total din punct de vedere cultural de el,
impunându-se pătrunderea „incognito”.

84
Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului ED. Polirom, Iaşi 1997 p.79-82
45
Statutul de membru activ constă într-o angajare fermă în activităţile principale ale grupului, o
introducere în centrul lui, însă fără a se identifica complet cu scopurile, valorile şi condiţiile
membrilor autentici.
În rolul de membru complet al unui grup se află acei cercetători care îşi propun să studieze
atent grupurile din care fac parte, ori se convertesc ca membru deplin al respectivului grup în
timpul investigaţiei. De asemenea se practică atât identitatea deschisă cât şi cea ascunsă. Ca
membru deplin observaţia înseamnă şi auto – observaţie.

3.1.4 Relaţia observator – observat


Oricare dintre tehnicile de investigare socială ce presupune stabilirea unei relaţii nemijlocite
între investigator şi subiecţii investigaţi ridică numeroase probleme cu privire la natura, la
limitele şi implicaţiile acesteia pe planul validităţii şi fidelităţii rezultatelor.
Una dintre cele mai importante probleme este aceea a stabilirii contactului cu subiecţii
observaţi.Studierea comportamentului antisocial nu se poate limita la mediul închis, fiind
necesar a se complecta cu studii în mediul deschis. Aceasta ridică probleme deoarece
criminologul poate lua contact cu infractorii numai după ce aceştia sunt descoperiţi de
organele competente sau prin stabilirea unor contacte anterioare acestui moment, dar în
mediul infracţional cu greu se poate pătrunde.Un alt aspect important este legat de acceptarea
de către grupul studiat a prezenţei observatorului. Depăşirea acestei dificultăţi este
condiţionată de calităţile observatorului, de talentul său de a comunica cu oamenii, de modul
în care va şti să aleagă cele mai adecvate procedee de investigare.Atrăgând atenţia asupra
limitelor relaţiei observator – observaţi criminologul recomandă încă de la început să se
stabilească o linie de demarcaţie foarte precisă între el şi subiecţii observaţi.
Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA
CRIMINOLOGICA

Aceasta va determina mai exact poziţia sa în cadrul grupului şi va permite să evite


eventualele suspiciuni din partea acestora, precum şi încercările de al manipula.
Cea mai bună cale pe care trebuie să o urmeze un observator este de a trece cât mai
neobservat, de a fi cât mai atent la ce se întâmplă în jurul lui şi de a pune cât mai puţine
întrebări, aşteptând momentul când infractorul începe să se destăinuiască.

3.2 Chestionarul – Particularitati in cercetarea criminologica

3.2.1 Caracterizare
46
Chestionarul reprezintă una din tehnicile de cercetare foarte des aplicată în criminologie.
Aceasta se explică în special prin aria de cuprindere foarte largă, acest procedeu putând fi
utilizat în cele mai diferite scopuri, pe eşantioane mari, cu o structură eterogenă, dispersată
teritorial.
Chestionarul reprezintă o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau de imagini
grafice, cu funcţii de stimuli în raport cu ipotezele cercetării care prin administrarea de către
operatorii de anchetă sau prin autoadministrare determină din partea celei anchetat un
comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris85.
Chestionarul este folosit în mod deosebit în acele cercetări ce urmăresc să stabilească o
evaluare de ansamblu a fenomenului infracţional, în afara datelor statistice oficiale. Studiile
de victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica chestionarului ca de altfel şi studiile
privind comportamentul delincvent, reacţia socială faţă de faptele antisociale, etc.

3.2.2 Tipuri de chestionar


Tipurile de chestionar se delimitează în funcţie de mai multe criterii:
Natura şi întinderea informaţiilor cerute prin întrebare
- momentul codificării informaţiei
- modul de recoltare a informaţiei.
După natura informaţiei cerute, chestionarele se pot împărţii în :
- chestionare de întrebări factual
- chestionare de opinii
Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA
CRIMINOLOGICA

- chestionare de întrebări privind atitudinea, motivaţia, interesele, înclinaţiile subiecţilor


investigaţi, etc.

A. Chestionare de întrebări factuale


Cuprinde întrebări ce se referă la date, fapte, evenimente, împrejurări de natură obiectivă prin
care se urmăreşte fie identificarea persoanelor chemate să răspundă la întrebări, fie
determinarea nivelului de cunoştinţe al acestora.
Întrebările de identificare se referă la sex, vârstă, loc de naştere, stare civilă, ocupaţie, nivelul
de şcolarizare. Ele nu lipsesc din nici un chestionar ştiinţific indiferent de tipul acestuia.

85
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească P.89
47
Întrebările factuale se referă la o stare de fapt uşor sesizabilă şi uşor verificabilă. Sunt
întrebări care de regulă nu ridică probleme deosebite, cu excepţia cazului în care vizează
unele aspecte mai delicate ale comportamentului despre care subiectul e posibil să fie
predispus să vorbească ( ex.: comportament sexual, politic, religios, etc.) sau cazuri în care
este implicată memoria ( ex.: lucruri petrecute cu mult timp în urmă, despre care subiectul e
posibil să aibă dificultăţi în a-şi reaminti ).
Este recomandabil ca întrebările de identificare să fie plasate la sfârşitul chestionarului şi
să fie însoţite de o scurtă explicaţie, care are scopul de a convinge eşantionul interogat că
datele respective nu interesează decât în scopul de a clasifica informaţiile în raport de
categoriile reţinute şi că anonimatul răspunsurilor va fi respectat.

B. Chestionare de opinii
Au un grad ridicat de dificultate deoarece vizează investigarea unor factori de natură
subiectivă. Dificultatea poate consta în incertitudinea cunoaşterii răspunsului de către
subiecţii chestionaţi sau în faptul că opinia unei persoane poate avea mai multe laturi. De
asemenea opinia faţă de situaţie, eveniment sau împrejurare diferă de la un individ la altul.
Întrebările de opinie deţin ponderea cea mai mare în cadrul unui chestionar. Ele ridică
probleme cu privire la acurateţea lor, a gradului de concordanţă între opinia reală şi cea
exprimată, generând următoarele situaţii:
- subiectul are formată o opinie şi este dispus să şi-o exprime
- subiectul nu şi-a format o opinie, dar este dispus să recunoască aceasta
-
Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA
CRIMINOLOGICA
- subiectul are formată o opinie, dar din diferite motive nu recunoaşte acest fapt şi
„fabrică” o opinie.

Verificarea sincerităţii răspunsurilor se poate face prin 2 procedee:


- analiza consistenţei interne a chestionarului, a coerenţei ce ar trebui să existe în
privinţa răspunsurilor la întrebări înrudite;
- utilizarea unor „întrebări capcană”, de control, întrebări ce reiau într-o manieră uşor
modificată întrebări deja puse anterior şi analiza comparativă a răspunsurilor primite.
Dacă intervin schimbări în formularea întrebărilor pot apărea modificări importante în
răspunsurile primite.

48
În funcţie de întinderea informaţiei chestionarele sunt speciale, care abordează o singură temă
şi omnibus, care abordează mai multe teme. Preferate sunt chestionarele omnibus, care ofer
posibilitatea de a surprinde interacţiunea şi condiţionarea dintre faptele sau fenomenele
sociale studiate.

C. Chestionare de întrebări privind motivaţia


Chestionarele de întrebări privind motivaţia solicită motivarea logică a răspunsurilor la
întrebările anterioare. Deoarece asemenea întrebări îi pun uneori în încurcătură pe subiecţi,
deoarece există posibilitatea unei neconcordanţe între motivaţia reală şi cea invocată,
asemenea întrebări se recomandă a fi utilizate numai când se consideră absolut necesar,
folosindu-se în validarea unor răspunsuri primite.

În raport cu momentul codificării informaţiei, chestionarele se împart în:


1. Precodificate
2. Post codificate
3. Mixte

A.1. Intrebările precodificate sau închise


Limitează opţiunea subiectului la una din variantele de răspuns fixate în chestionar. Se face
distincţie între chestionarele cu răspunsuri dihotomice de tipul „da” sau „nu” şi chestionarele
cu alegere multiplă „da”, „nu”, „probabil”, „nu ştiu” etc.

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA
Chestionarele cu întrebări închise sunt recomandate în acele cazuri în care se pot anticipa
toate categoriile de răspuns. În general întrebările factuate se pretează mai bine la acest
procedeu.
Avantajele chestionarului cu întrebări închise sunt:
- poate fi adresat unor subiecţi cu pregătire şcolară mai scăzută
- asigură mai bine anonimatul subiecţilor investigaţi
- întrebările sunt uşor de pus
- este uşor de consemnat răspunsul
- este uşor de preluat statistic.
Dezavantajul principal rezidă din sărăcia informaţională pe care o prezintă răspunsurile
primite.
49
A.2. Intrebări post codificate sau deschise
Lasă subiectului libertatea de a-şi formula răspunsul atât în privinţa conţinutului cât şi a
formei exprimate. Informaţiile culese în acest mod vor fi mai bogate în conţinut, mai variate
în exprimare.
A.3. Intrebări mixte
Întrucât întrebările precodificate şi post codificate implică atât avantaje cât şi dezavantaje se
procedează la îmbinarea lor, chestionarele devenind mixte.
După modul de recoltare a informaţiei chestionarele se împart în:
- chestionare autoadministrate
- chestionare administrate de operatori de anchetă
B.1. Chestionare autoadministrate
Sunt acele chestionare ale căror răspunsuri sunt înregistrate de către chiar subiecţii
investigaţi.
Acest tip de chestionar poate fi realizat în diferite moduri:
- prin poştă,
- prin publicitate
- prin extemporal, subiecţii fiind chemaţi într-o cameră unde li se înmânează
chestionarul şi răspund concomitent.

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA
Chestionarul autoadministrat poştal provine subiectului vizat, acesta urmând să-l citească şi
să consemneze răspunsurile la întrebările conţinute de chestionar şi să retransmită
chestionarul completat celui ce i l-a transmis.Pentru a putea fi aplicat în acest fel chestionarul
trebuie să îndeplinească cel puţin câteva condiţii:
- să fie însoţit de o scrisoare explicativă, în care să fie făcută o prezentare cu privire la
obiectivele urmărite, care sunt criteriile conform cărora persoana în cauză a fost selectată
pentru a răspunde întrebărilor din chestionar, să se sublinieze importanţa răspunsurilor
solicitate pentru succesul cercetării, să se garanteze confidenţialitatea răspunsurilor şi să se
adreseze mulţumiri anticipate pentru colaborare;

a) să conţină instrucţiuni cu privire la modul de complectare a chestionarului;

50
b) să se acorde o atenţie deosebită punerii în pagină a întrebărilor, pentru a se limita la
maxim posibilitatea omiterii neinteţionate a unor întrebări;
c) să se evite acele întrebări care ar putea deranja subiectul şi l-ar putea determina să
refuze colaborarea;
d) să conţină un număr cât mai mic de întrebări;
e) să fie însoţit de un plic timbrat, cu adresa destinatarului scrisă pe el în care subiectul
să returneze chestionarul completat.
Chestionarul autoadministrat este recomandabil, îndeosebi datorită avantajului pe care îl
prezintă sub aspect economic: eşantioane mari, populaţie dispersată, răspunsuri concomitente,
completarea nu implica un personal specializat. O altă calitate o constituie obţinerea datelor
direct de la sursă, neinfluenţate şi nefiltrate de către operatorul de anchetă, ca şi posibilitatea
abordării unor teme mai personale în condiţii sporite de anonimat86.
Chestionarul autoadministrat are şi o serie de dezavantaje, printre care avem în vedere:
- procentul ridicat de nonrăspunsuri pe care îl are în special chestionarul prin
corespondenţă
- rigiditatea acestui procedeu nu permite aprofundarea temelor, elucidarea
ambiguităţilor, aprecierea validităţii, motiv pentru care se recomandă a fi folosit numai atunci
-
Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA
CRIMINOLOGICA

- când tema este uşor de elucidat, întrebările sunt simple şi clar formulate, iar
chestionarul este scurt.
- lipsa de spontaneitate în darea răspunsurilor şi nesiguranţa în ceea ce priveşte
completarea chestionarului ( inevitabila consultare cu alte persoane care sunt în jurul
subiectului interogat.
B.2. Chestionare administrate de operatori de anchetă
Acest tip de chestionar necesită folosirea unui personal specializat sau măcar instruit în acest
scop.Operatorul contactează fiecare subiect în parte, îl convinge să răspundă la întrebări
asigurându-l de anonimatul răspunsurilor şi pune întrebările prevăzute în chestionar.
Acest tip de chestionar constituie o formă a interviului standardizat.

86
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie ED. Academiei Republicii Socialiste
România Buc. 1981 p.120
51
Folosirea operatorului de anchetă face posibilă aplicarea chestionarului în cazul în care
eşantionul interogat are un nivel de şcolarizare mai scăzut şi permite abordarea unei
problematici mai variate, deoarece anumite aspecte pot fi explicate, lămurite şi chiar
aprofundate. De asemenea asigură reprezentativitatea eşantionului.
Datele obţinute vor fi îmbogăţite cu observaţiile proprii pe care operatorul la va face în
timpul contactului cu subiecţii interogaţi. Aceste observaţii sunt foarte valoroase pentru
cercetarea criminologică pentru că reţin reacţiile de comportament, mediul ambiant, condiţiile
de viaţă ale subiectului interogat, aspecte ce joacă un rol important în interpretarea de
ansamblu a datelor.

3.2.3 Alcătuirea chestionarului

Aspectele importante pentru alcătuirea chestionarului privesc:


1. forma de prezentare
2. dimensiunile chestionarului
3. formularea întrebărilor
4. ordinea de prezentare a întrebărilor
1. Forma de prezentare

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA

Chestionarul trebuie să fie prezentat într-o formă atrăgătoare, eficientă şi uşor de mânuit.
Numerele de cod trebuie vizibil marcate, indicaţiile, explicaţiile, instrucţiunile date trebuie să
fie cât mai politicos şi mai simplu enunţate87.
În parte de început a chestionarului trebuie explicat în termeni cât mai clar caracterul secret al
răspunsurilor.

2. Dimensiunile chestionarului
Pentru aplicarea eficientă a unui chestionar trebuie să se evite supradimensionarea cât şi
subdimensionarea acestuia.

87
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.74
52
Întrebările pe care le conţine chestionarul trebuie să asigure obţinerea tuturor informaţiilor
necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite.

Astfel nu trebuie să fie omise unele întrebări care pot oferi date, informaţii indispensabile
pentru atingerea obiectivelor stabilite, dar nici punerea unor întrebări inutile.
În cazul chestionarului autoadministrat ( chestionarul poştal ) pentru a avea şanse de a fi
complectat acesta trebuie să cuprindă un număr relativ mic de întrebări. În cazul
chestionarului aplicat prin operator de interviu numărul întrebărilor poate fi mai mare.
O problemă importantă o constituie şi timpul necesar aplicării chestionarului, care nu trebuie
să depăşească bariera psihologică de ¾ - 1 h dincolo de care atenţia, concentraţia furnizării
unor răspunsuri complete, coerente şi la obiect începe să scadă.

3. Formularea întrebărilor
Succesul investigaţiei va depinde în mare măsură de modul în care întrebările vor reuşi să
exprime cât mai exact obiectivele cercetării.
Astfel se cere respectarea câtorva reguli în modul de frazare al întrebărilor:
1. să fie cât mai clare posibil, astfel încât toţi subiecţii să înţeleagă exact sensul
întrebărilor şi ce anume li se cere;
2. să fie evitată utilizarea unor termeni care au un înţeles abstract, indefinit ( ex.: des,
rar, ocazional, uzual, mult, puţin, etc. ) care pot avea semnificaţii foarte diferite de la un
subiect la altul;
Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA
CRIMINOLOGICA

3. să fie evitate întrebările ce conţin o dublă negaţie ( ex.: Nu e aşa că nu vă place


utilizarea violenţei? );
4. să nu fie o dublă întrebare ( ex.: După părerea dumneavastră drepturile şi îndatoririle
judecătorilor sunt bine definite? );
5. să nu se sugereze răspunsul dorit de cercetător prin formulare sau prin folosirea unor
cuvinte cu conţinut emoţional;
6. să fie aplicate tuturor subiecţilor aceleaşi întrebări;
7. să fie cât mai scurte posibil.

4. Ordinea de prezentare a întrebărilor

53
În structura chestionarului întrebările vor fi formulate într-o anumită succesiune. La stabilirea
ordinii de prezentare se va ţine cont de faptul că întrebările nu constituie elemente izolate, ci
se află într-un raport de condiţionare reciprocă în aşa fel încât orice schimbare a succesiunii
uneia sau unora dintre acestea antrenează modificarea ansamblului.

În construirea chestionarului se foloseşte în majoritatea cazurilor fie tehnica pâlniei, fie


tehnica pâlniei răsturnate.
În primul caz se porneşte de la problemele de ordin general privind tema cercetată, trecându-
se treptat la probleme de ordin particular. În tehnica pâlniei răsturnate se porneşte de la
întrebări particulare, specifice, trecându-se treptat la probleme mai generale88.
În raport de funcţia pe care o îndeplinesc în structura chestionarului distingem diferite tipuri
de întrebări89 cum sunt:
 Întrebări de introducere care să permită demararea interviului şi să reprezinte o introducere
în temă;
 Întrebări de conţinut – ce constituie esenţa chestionarului, de urmărire a obţinerii
informaţiilor necesare pentru atingerea obiectivelor propuse;
 Întrebări de trecere – în cazul unor chestionare ce elaborează mai multe teme este necesară
introducerea unor întrebări care să marcheze epuizarea întrebărilor vizând o anumită

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA

problematică şi să permită trecerea lină, firească de la un grup la alt grup de întrebări


consacrate altei probleme;
 Întrebări filtru – operează o relaţie printre subiecţii de al căror răspuns depinde punerea sau
nepunerea unor întrebări ulterioare;
 Întrebări de încheiere – care să permită încheierea şirului de întrebări ale chestionarului. De
regulă în partea finală a chestionarului sunt prevăzute întrebări personale sau de identificare.
Întrucât anumite întrebări prin efectul lor psihologic pot influenţa şi răspunsul la alte
întrebări se recomandă dispersarea lor spre partea finală a chestionarului.
Cu ajutorul chestionarelor atunci când se asigură discreţia necesară în aşa mod încât cei care
răspund la întrebările puse să nu se expună unor consecinţe nedorite, se pot cunoaşte care

88
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.77
89
Andrei Stănoiu, Sociologie juridică Ed. Bucureşti Mond, Bucureşti 1997
54
formează „cifra neagră” a criminalităţii, precum şi dezvăluirea unor medii criminogene
neştiute de organele apărării sociale.

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA
3.3 Interviul si particularitatile lui in cercetare criminological

3.3.1 Caracterizare
Interviul constituie o altă tehnică fundamentală de explorare ştiinţifică utilizată în
criminologie. El s-a impus ca o tehnică mai flexibilă de investigare şi aprofundare a unor
laturi sau trăsături legate nemijlocit de cunoaşterea faptelor şi de persoana infractorului
( opinii, atitudini, motivaţii, etc. ).
Interviul este o tehnică care se aproprie foarte mult de chestionar, între ele existând multe
asemănări, dar şi deosebiri, ceea ce face ca ele să rămână tehnici independente de cercetare.

55
Definind interviul putem spune că acesta este o tehnică de cooperare verbală între două
persoane, anchetatorul şi anchetatul, ce permite anchetatorului să culeagă de la anchetat
anumite date cu privire la o anumită temă.
Din contextul acestei definiţii desprindem acele trăsături care particularizează tehnica
chestionarului90.
Existenţa acelei relaţii sociale şi psihologice între cel ce intervievează şi cel intervievat;
existenţa rolurilor precis determinate a persoanelor în cadru procesului amintit;informaţia
culeasă apare ca rezultat al unei strategii metodologice într-un circuit cu dublu sens.
Tehnica interviului permite obţinerea de date, informaţii necesare atingerii obiectivului
propus al cercetării prin intermediul întrebărilor şi al răspunsurilor formulate. Prin urmare
interviul presupune stabilirea unei relaţii psihologice, ai cărei termeni ( operatorul de interviu
şi intervievatul ) nu-şi pot schimba statutul şi rolul în cursul desfăşurării interviului. Rolul
operatorului de interviu este întotdeauna acela de a adresa întrebările, de a încuraja subiectul
în formularea unor răspunsuri sincere, complete şi la obiect şi de a consemna răspunsurile.
Rolul subiectului intervievat este acela de a recepta corect întrebările şi de a răspunde sincer,
complet şi la obiect la acestea.
Specific unui interviu este că acesta permite accesul la cunoaşterea modului în care realitatea
obiectivă îşi găseşte reflectarea în conştiinţa oamenilor, în cunoştinţele şi opiniile acestora.
Stabilirea gradului de completitudine, nivelului de adevăr, de corectitudine a acestor reflectări
depăşeşte însă posibilităţile cât şi intenţiile şi pretenţiile interviului. Într-un interviu există
răspunsuri sincere sau nesincere, complete sau incomplete.
Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA
CRIMINOLOGICA

Astfel interviul poate fi apreciat ca o metodă foarte valoroasă şi foarte utilă cu condiţia să nu
ceară mai mult decât poate realiza prin specificul său.

3.3.2 Tipuri de interviu


1. În funcţie de gradul de formalism al interviului distingem între :
a. Interviul formal
b. Interviul neformal
a. Interviul formal

90
Gheorghiu Brădet Ion, Criminologie generală românească p.190
56
Principala caracteristică a interviului formal constă în faptul că numărul, ordinea şi
formularea întrebărilor sunt dinainte stabilite. Răspunsurile primite de le intervievat sunt
înregistrate textual sau într-o formă standardizată de către operatorii de interviu.
Instrumentul de lucru utilizat în cadrul acestui tip de interviu este chestionarul administrat
prin operatori de anchetă. Rolul operatorului de anchetă este acela de a pune tuturor
subiecţilor intervievaţi aceleaşi întrebări, în ordinea în care ele figurează în chestionar.
Relaţia dintre intervievat şi operatorul de anchetă este limitată deoarece acesta din urmă nu
are libertatea să schimbe formularea sau succesiunea întrebărilor. El poate numai să orienteze
desfăşurarea interviului în limitele permise de instrucţiuni, ca de exemplu oferirea unor
explicaţii suplimentare.

b. Interviul neformal
Interviul neformal se caracterizează printr-o mai mare libertate acordată operatorului de
anchetă în dirijarea cursului interviului, deoarece nu are la bază un chestionar de întrebări
prestabilite. Acest tip de interviu se desfăşoară aparent ca o discuţie liberă între operatorul de
anchetă şi intervievat şi utilizează drept instrument de investigaţie ghidul sau îndrumătorul de
interviu.
Ghidul de interviu91 este o listă cu problemele care se pun, alcătuită în aşa fel încât să permită
culegerea informaţiilor necesare pentru atingerea obiectivului cercetării. Operatorul de
anchetă are libertatea să abordeze problemele în modalitatea pe care o consideră adecvată

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA
condiţiilor concrete în care se desfăşoară interviul, singura lui obligaţie fiind de a aborda
problemele stabilite pentru a obţine toate datele şi informaţiile necesare.
Interviul neformal se poate desfăşura în două faze:

- Într-o primă fază interviul se desfăşoară sub forma unei discuţii libere, centrată pe
temă, în care reformulează tema şi dă posibilitatea subiectului de a spune tot ce doreşte în
legătură cu aceasta.
- În cea de-a doua fază discuţia este centrată pe problemă, operatorul de interviu
încercând cu tact şi fermitate în acelaşi timp să-l determine pe subiect să-şi spună părerea în
problemele stabilite în ghidul de interviu, evitându-se discuţiile inutile şi consumatoare de
timp.

91
Andrei Stănoiu, Sociologie juridică Ed. Bucureşti Mond, Bucureşti 1997
57
Operatorul de anchetă trebuie să fie un profesionist care să posede solide cunoştinţe de
psihologie. Lui îi revine sarcina de a crea acel microclimat de încredere, să-l determine pe
intervievat să răspundă, în cunoştinţă de cauză la toate întrebările puse.
Un asemenea tip de interviu permite obţinerea unei cantităţi de informaţii mai mari decât s-ar
obţine ca răspuns la întrebări de chestionar. De asemenea, creează posibilitatea relevării unor
aspecte semnificative ale tematicii investigaţiei neluate în seamă în faza de proiectare a
cercetării.
2. În raport de modalitatea prin care sunt culese datele se distinge:
a. Interviul direct
b. Interviul indirect

a. Interviul direct
Se bazează pe modalitatea directă de punere a întrebărilor şi interpretare a rezultatelor. Se
consideră că răspunsurile reflectă exact ceea ce subiectul a înţeles şi a dorit să exprime.

b. Interviul indirect
Utilizează o cale ocolită de obţinere a datelor. Întrebările puse urmăresc să obţină anumite
informaţii de la cel intervievat pe o cale indirectă, ocolită.

Un tip aparte de interviuri îl constituie cele clinice de mare profunzime, utilizate în


psihodiagnostic şi psihoterapie, care pretind din partea celui care le realizează un grad înalt
de pregătire teoretico – metodologică şi o experienţă bogată în domeniu.

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA

Aceste interviuri s-au extins şi în afara practicii medicale şi a psihologiei aplicate, fiind
utilizate şi în cercetările fundamentale92.
Examenul psihiatric al infractorului se bazează în special pe interviul clinic atât în varianta
formală ( dirijată ) cât şi nedirijată. Prin intermediul interviului clinic specialistul analizează
personalitatea infractorului, încercând a-i reconstitui trecutul pe baza mărturisirilor sale.

3. În raport de natura relaţiei ce se stabileşte între operatorul de interviu şi persoana


intervievată se face deosebire între:

92
Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului ED. Polirom, Iaşi 1997 p.86
58
a. Interviul sensibil
b. Interviul neutru
c. Interviul sever

a. Interviul sensibil
Se caracterizează prin exprimarea simpatiei persoanei care intervievează faţă de subiectul
intervievat ( nu li faţă de opiniile acestuia ) printr-o atitudine deschisă, de încurajare a
acestuia. Acest tip de relaţie este folosit în general în interviul nedirecţionat, clinic.

b. Interviul neutru
Presupune o relaţie indiferentă care nu are la bază nici simpatie sau antipatie, nici aprobare
sau dezaprobare. În general acest tip de relaţie este utilizat în cadrul interviului formal.

c. Interviul sever
Se aseamănă mai mult cu interogatoriul, motiv pentru care se recomandă a fi evitat în
domeniul criminologiei.

3.3.3 Realizarea interviului


Atitudinea de a determina un interlocutor necunoscut să-şi dezvăluie cunoştinţele, părerile,
sentimentele cu privire la problemele care fac obiectul interviului presupune colaborarea unor

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA

persoane ( operatori de anchetă ), care să posede calităţile necesare realizării unui interviu cu
un grad cât mai mare de fidelitate şi validitate.

Operatorul de interviu trebuie să posede calităţi deosebite, dintre care unele sunt
calităţi native cum sunt: inteligenţa, onestitatea, iar altele cum sunt: tactul, cultura, interesul
sunt calităţi care se dobândesc în cadrul unui proces de instruire intens.
În timpul desfăşurării unui interviu apar factori de natură obiectivă sau subiectivă,
internă sau externă care influenţează pozitiv sau negativ desfăşurarea interviului.
Dintre aceşti factori pe primul plan se situează relaţia de comunicare între operator şi
intervievat. Un prim moment în organizarea raportului de cooperare îl constituie solicitarea
interviului ( priza de contact ). Reflexul de apărare al subiectului, neîncrederea, suspiciunea
59
constituie regula mai ales când interviul se desfăşoară în penitenciar. Operatorul trebuie să
depună maximum de efort pentru a învinge reflexul de apărare al infractorului exacerbat în
special în perioada de urmărire şi judecată. În acest sens trebuie evitate cu desăvârşire orice
atitudine, gest, limbaj susceptibile a fi interpretate ca un nou interogatoriu. Operatorul va
trebui să-i trezească încrederea, dorinţa de a vorbi, de a explica93.
Este foarte important de a asigura persoana intervievată cu privire la caracterul confidenţial al
răspunsurilor. Este foarte greu de convins un infractor că răspunsurile sale vor servii doar
scopurilor cercetării.
După depăşirea acestor dificultăţi sarcina operatorului este aceea de a utiliza cât mai
bine factorii care pot incita interlocutorul să răspundă sincer.
În înregistrarea răspunsurilor, rolul hotărâtor îl are pregătirea profesională a operatorului de
interviu.
Trebuie luate în considerare şi eventualele erori de răspuns care pot apărea din diferite
motive ca de exemplu alcătuirea şi formularea greşită a întrebărilor în cazul interviului
desfăşurat pe bază de chestionar sau a modului în care operatorii de interviu pun întrebările,
înregistrează şi interpretează răspunsurile.
Există anumite procedee de depistare a erorilor, cum sunt comparaţia rezultatelor cu date
provenite din alte surse, verificarea convenţiei îndeosebi prin încercarea de a obţine aceeaşi
Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA
CRIMINOLOGICA

informaţie prin două sau mai multe procedee sau reintervievarea subiecţilor, aceasta din urmă
fiind calea cea mai des utilizată.

3.4 Tehnica documentară –particularitati in cercetarea criminological

3.4.1 Caracterizare
Tehnica documentară este proprie cercetării pe documente şi priveşte modul în care datele
cuprinse în diferite tipuri de documente pot fi folosite în scopuri ştiinţifice.
În viaţa de zi cu zi oamenii nu numai că produc inevitabil documente, în sens larg, adică lasă
continuu urme ale activităţii lor, dar le şi analizează şi interpretează ( scriem şi citim scrisori,
jurnale, etc ). Practica cunoaşte în acelaşi timp şi mai sistemice de studiu al documentelor
( dosare, dări de seamă, lucrări scrise etc. ). Aproape mereu suntem judecaţi şi apreciaţi prin
ceea ce producem.

93
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996 p.104
60
Alături de celelalte tehnici fundamentale, tehnica documentară constituie astfel o tehnică de
recoltare şi manipulare a datelor cuprinse în documente. Ea operează prin intermediul lecturii
documentelor şi nu prin contactul uman cu realitatea, ceea ce a făcut să fie considerată ca
fiind o observaţie indirectă.

3.4.2 Tipuri de documente


În sens larg al acestei accepţiuni, orice document oral, scris, iconografic, fotografic,
cinematografic, oficial sau privat, public sau secret care poate furniza anumite date legate de
problematica cercetării poate constitui sursă de documentare pentru criminologi.

Statisticile oficiale furnizează date importante referitoare la faptele penale şi la


făptuitorii acestora. Acestea au format subiect de preocupare pentru mai multe domenii.
Astfel avem la îndemână material de statistică judiciară, demografică, economică, etc., care
prezintă o importanţă deosebită pentru constituirea de eşantioane pentru complectarea datelor
obţinute prin cercetările de teren sau pot ajuta la analiza comparativă a acestora.
Rezultatele obţinute cu ajutorul statisticilor penale sunt relative deoarece ele se referă la
criminalitatea aparentă ( delicte descoperite ) ori legală ( delicte pedepsite ), dar ignoră
criminalitatea reală, motiv pentru care interpretarea rezultatelor trebuie făcută cu prudenţă. În
ciuda acestor reţineri statisticile penale rămân un instrument indispensabil pentru cunoaşterea
Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA
CRIMINOLOGICA

stării şi dinamicii criminalităţii, a forţelor implicate în prevenirea şi combaterea ei, la


costurile sociale pe care la presupune94.
Dosarele privind cauzele penale.
O altă sursă de informaţii este constituită de dosarele privind cauzele penale, din care putem
culege informaţii cu privire la împrejurările comiterii cauzei, la scopul şi mobilul infracţiunii.
Trebuie specificat că dosarele sunt prea sărace în informaţii pentru a se putea trage concluzii
în ceea ce priveşte etiologia infracţiunii.
Documente personale
Acest tip de documente sunt reprezentate de scrisori, jurnale, însemnări, biografii aparţinând
celor însărcinaţi cu supravegherea sau observarea ( supraveghetori din penitenciare sau alte
instituţii de reeducare, psihologi, psihiatri, asistenţi sociali etc. ) sau ale infractorilor însăşi.

94
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996
61
Aceste documente conţin uneori informaţii care sunt imposibil de obţinut prin tehnicile
standardizate.
Reacţia socială evidenţiată de mass – media
Presa, radioul şi televiziunea reprezintă sursă de documentare în ceea ce privesc cercetările
privind sistemul de norme şi valori şi mecanismele de receptare a acestora sau al studierii
atitudinilor şi opiniilor colectivităţii.
3.4.3 Tipuri de analiză
Denumirea de tehnică documentară acoperă o gamă largă de procedee de cercetare a
documentelor de către criminologi. Pe lângă procedeele clasice ( analiză literară, istorică,
lingvistică, etc. ) au apărut tehnici noi, în măsură să permită o mai bună împărţire a
ansamblului criminalităţii în unităţi mai uşor de măsurat, numărat, clasat, ierarhizat. Între
aceste tehnici noi se evidenţiază pe de o parte analiza de conţinut, iar pe de altă parte analiza
statistică a criminalităţii.
a) Analiza de conţinut este o tehnică ce se referă la analiza documentelor, urmărindu-se
punerea în evidenţă de teme şi evaluări. Analiza de conţinut este proprie documentelor ce
conţin informaţie complexă, celor cu valoare comunicaţională ridicată: mass – media,
literatură, rapoarte, legi şi decrete, corespondenţă personală, jurnale intime, etc.

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA
Analiza de conţinut trebuie să descifreze mesajul real al comunicaţiei. Ea presupune
înlocuirea impresiilor subiective ale observatorului prin procedee standardizate care fac
posibilă transformarea materialului brut într-un material susceptibil de a fi examinat ştiinţific.
Etapele care trebuiesc parcurse de analiza de conţinut:
- alegerea categoriilor;
- determinarea unităţilor de analiză;
- cuantificarea rezultatelor;
- verificarea analizei de conţinut.
Categoriile reprezintă elemente semnificative în raport cu care conţinutul comunicaţiei va fi
clasat şi cuantificat.
Însă nu se poate vorbi de categorii fixe, standardizate, dar se pot enumera câteva tipuri de
categorii cu o sferă mai largă de utilizare.
În ceea ce priveşte domeniul sau materia supusă examinării se apelează la categorii ce
corespund sistemelor de clasificare ale marilor biblioteci, rubricilor principale ale jurnalelor,
62
revistelor, emisiunilor de radio şi televiziune, etc.; direcţia comunicaţiei corespunde
categoriilor utilizate îndeosebi în anchetele de opinii: favorabil, defavorabil, indiferent;
valorile sau standardele sunt exprimate în general prin: statutul social, economic, familial,
etc.; în raport cu persoanele cel mai adesea se apelează la categoriile de vârstă, sex, profesie,
nivel de instruire, naţionalitate, cetăţenie, etc95.
Analiza de conţinut are la bază o operaţie de dezmembrare a întregului în unităţi constitutive.
Diferitele aspecte ale fenomenului pot fi astfel reţinute ca unităţi de înregistrare, care sunt în
număr de cinci: cuvintele, temele, caracterele, itemul, spaţiul – timp măsurat.
În procesul de cuantificare al rezultatelor sunt folosite procedee dintre cele mai
variate. Astfel se poate utiliza un procedeu simplu ca numărarea sau un procedeu cu grad mai
ridicat de complexitate. Cel mai des utilizat procedeu este acela al calculării frecvenţelor,
care permite stabilirea intensităţii unui element, a importanţei sale.
Fidelitatea procedeului poate fi estimată fie prin compararea rezultatelor la care au ajuns
diferiţi analişti ce au lucrat independent pe acelaşi document, fie prin compararea rezultatelor
unuia şi aceluiaşi analist obţinute la intervale de timp mai mari.
b) Analiza statistică permite o apreciere globală cu privire la evoluţia şi structura
fenomenului şi la principalele caracteristice ale infractorilor. Deşi reprezintă un instrument de
Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA
CRIMINOLOGICA

analiză extrem de util, statistica suferă un defect major, ea nu înfăţişează decât partea
exterioară, cantitativă a fenomenelor şi nu spiritul lor, latura lor calitativă96.
Analiza statistică face deosebire între statisticile oficiale şi cele destinate unor scopuri de
cercetare ştiinţifică.
Statisticile oficiale pot fi întocmite de organele de poliţie, procuratură, justiţie, în scopul
contabilizării unor date cu privire la fenomenul infracţional. Cealaltă categorie se referă la
statisticile întocmite pentru a verifica o ipoteză de cercetare sau pentru a stabili anumite
corelaţii rezultate pe baza prelucrării datelor culese din teren prin diferite tehnici de
investigare.
Pentru a cunoaştere profundă a fenomenului criminalităţii şi a consecinţelor sale, latura cea
mai importantă o reprezintă cunoaşterea criminalităţii sale, care cuprinde şi aşa – numita
“cifră neagră” a criminalităţii, adică numărul de crime săvârşite, dar neaduse la cunoştinţa
societăţii, fie din cauză că persoanele vătămate nu s-au plâns organelor judiciare, fie din alte

95
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.90
96
Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie ED. Euro Nova, Bucureşti 1996 p.106
63
cauze. De obicei în cercetarea domeniului criminalităţii se folosesc procedeele statisticii
privitoare la criminalitatea judecată.
În încercarea de a descoperi măcar o parte din cifra neagră a criminalităţii s-a recurs la
studii de autoconfesiune sau autoportret şi studii de victimizare.
Studiul de autoportret constă în interogarea unui grup cu privire la faptele penale comise,
indiferent dacă au fost urmărite sau judecate, iar studiul de victimizare constă tot în
interogarea unui grup, dar cu privire la faptele penale ale căror victime au fost.
Anchetatorii prezintă subiecţilor o listă care cuprinde diferite fapte penale. Aceştia trebuie să
răspundă dacă au comis fapta penală respectivă şi de câte ori au fost descoperiţi şi aduşi în
faţa organelor judiciare.
Din aceste studii reiese că delincvenţa reală este multe mai mare decât cea oficială. Foarte
mulţi dintre subiecţii investigaţi mărturisesc că au comis cel puţin o faptă pentru care ar fi
trebuit să răspundă penal.
Procedeele statistice generale şi îndeosebi cele din statistica penală au acceptat şi ocupă un
loc important în studiul criminalităţii. Statistica penală nu poate pătrunde direct în
criminogenezele societăţii care determină criminalitatea.

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA
Totuşi cu ajutorul procedeelor statistice pot fi cunoscute în mod mediat şi criminogenezele
societăţii, precum si interacţiunea criminalităţii cu celelalte fenomene care influenţează
apariţia şi evoluţia criminalităţii.
În cercetarea criminalităţii cu ajutorul statisticii penale se impune ca analiştii să posede date
statistice pe perioade lungi de timp ( perioadă minimă – deceniul) datele să fie exacte şi
prelucrate şi analizate în mod ştiinţific.
Procedeele satistice folosite împreună cu celelalte metode şi tehnici sunt indispensabile
cercetării în domeniul criminalităţii şi consecinţele sale victimologice.

3.5 Tehnici secundare in cercetarea criminologica

3.5.1 Caracterizare
Denumirea de tehnici secundare provine de la faptul că ele se folosesc alături de una sau mai
multe tehnici fundamentale.

64
Prin intermediul tehnicilor secundare, cercetările criminologice tind spre dezvăluirea
trăsăturilor psihologice ale infractorului, a intensităţii factorilor de inadaptare şi a rolurilor în
etiologia criminalităţii.
Utilizarea lor ajută la pătrunderea în universul intim al infractorului. Astfel devine posibilă
formarea unui diagnostic şi a unui pronostic social pe baza cărora se poate elabora un
tratament de recuperare socială. Reliefarea trăsăturilor de personalitate ale infractorului se
face printr-un examen psihologic, examen care devine realizabil, de obicei, prin intermediul
testelor.

3.5.2 Testele
Testele sunt probe standardizate, bine definite, care implică o sarcină de îndeplinit, identifică
pentru toţi subiecţii examinaţi, ca şi o tehnică precisă pentru evaluarea rezultatelor.
Într-un sens mai larg testul este definit ca o probă standardizată ce priveşte administrarea şi
interpretarea – cotarea ei şi care furnizează date asupra anumitor caracteristici psihofizice sau
psihice.
Comportamentul evaluat cu ajutorul testului are ca scop clasificarea prin comparaţia statică a
unuia în raport cu ceilalţi şi aprecierea diferenţelor individuale ale fiecăruia.
În criminologie întâlnim următoarele tipuri de teste, cu mai mare aplicare:teste de reuşită;
teste de personalitate.
Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA
CRIMINOLOGICA
A) Testele de reuşită studiază aptitudinile operaţionale ale persoanei. În această categorie se
situează şi testele de inteligenţă. În studiul tulburărilor de comportament şi al implicării
acestora în criminogeneză, utilizează testele psihologice şi pedagogice care permit stabilirea
unei scări metrice a inteligenţei.

B) Testele de personalitate dezvăluie anumite trăsături ale individului, care îl fac să


reacţioneze într-un anumit fel în orice situaţie s-ar afla. Au o utilizare frecventă în cazul
cercetărilor criminologice experimentale, care urmăresc exploatarea personalităţii
infractorului, dezvăluirea factorilor ar putea diferenţia un infractor de un noninfractor, pentru
ca apoi să se poată concluziona asupra unei eventuale corelaţii între criminalitate şi anumite
tipuri de personalitate.
Testele de personalitate sunt împărţite în:
a. teste analitice de tip chestionar;
b. teste proiective.
65
a. Testele de personalitate de tip chestionar au la bază capacitatea de autoobservare şi
introspecţie a individului. Ele pot fi unifazice, investigând o singură trăsătură de personalitate
sau multifazice, având în vedere mai multe trăsături ale personalităţii individului.

b. Testele proiective au rolul de a incita subiectul, ca prin intermediul răspunsurilor la


diferite probe la care este supus să-şi proiecteze personalitatea. Ele se bazează pe studierea
relaţiilor subiectului la prezentarea unor imagini şi obiecte. În acest sens există următoarele
criterii de clasificare:
- modul sau tipul de percepţie ( interpretarea globală, de detaliu, etc. );
- calitatea percepţiei ( subiectul percepe mai întâi forma şi apoi culoarea sau invers);
- interpretarea pe care subiectul o dă imaginii prezentate ( fantezia, originalitatea
răspunsurilor, etc. ).
Testele proiective au fost utilizate şi în scopul selecţionării factorilor de predicţie a
comportamentului delincvent.

Rotaru Cristian Daniel TEHNICI APLICATE IN CERCETAREA


CRIMINOLOGICA

3.5.3 Scala de atitudini


Tehnicile de măsurare a atitudinii sunt socotite a fi o extindere a tehnici testelor. Ele urmăresc
o măsurare a intensităţii unor atitudini, o clasificare a acestora în funcţie de diferitele de
intensitate în scopul unei mai bune cunoaşteri a fiinţei umane.
În criminologie acestea servesc la cunoaşterea intimităţii atitudinii unui infractor faţă de un
noninfractor, a atitudinii comune a două grupuri de infractori, dar care au comis infracţiuni
diferite, o atitudinii societăţii faţă de faptele antisociale.
Atitudinea poate fi considerată din mai multe puncte de vedere. De exemplu atitudinea faţă
de pedeapsa cu moartea poate fi privită din punct de vedere moral, juridic, religios, etc.
Tehnicile de măsurare a atitudinii servesc şi în predicţia comportamentului deviat.
Cele mai cunoscute procedee de măsurare sunt scalele de evaluare a atitudinii. Acestea se
bazează pe ideea că există o dimensiune sau un continuu de-a lungul căruia se pot înşira

66
atitudini individuale ( de la cele mai favorabile până la cele mai defavorabile în raport cu o
situaţie, eveniment, idee, etc. Subiectul este invitat să-şi exprime aprobarea sau dezaprobarea
în raport cu o serie de propoziţii standardizate97.
Există mai multe procedee de scalare în funcţie de proprietăţile matematice şi de căile de
colectare a datelor, pe care le clasificăm astfel:- Nominală- Nominală: - Parţial ordonată
Calitativă - Ordinală: - Ordinală- Metric ordonată- Intervale aparent egale Cantitativă: -
Clasamente adiţionale - Analiza ierarhică – cumulativă.
În tipul de scală calitativă distanţa dintre categorii este necunoscută, iar în cel
cantitativ este cunoscută şi egală şi constituie măsura propriu-zisă.
Cea mai simplă este scala nominală, care împarte indivizii în două grupe şi nu implică
existenţa unei gradări sau distanţe între grupuri ( ex.: infractor noninfractor; tipuri de
infractor: hoţ, prostituată, vagabond, etc. ).
În condiţiile aplicării criminalităţii şi a victimologiei sale specifice datorate formelor noi de
acţiune întreprinse de infractorii recidivişti, profesionişti se impun eforturi sporite în
elaborarea unor strategii noi de cercetare a criminalităţii. În acest sens Centrul Naţional de
Cercetări Criminologice poate întreprinde studii în colaborare cu Societatea Română de
Criminologie şi Criminalistică, precum şi cu Biroul Naţional Interpol din Ministerul de
Interne al României.

Rotaru Cristian Daniel FEMEIA ,,CRIMINAL” DIMENSIUNI


PSIHOSOCIALE

CAP.IV FEMEIA ,,CRIMINAL” – DIMENSIUNI PSIHOSOCIALE

4.1 Omorul – analiză conceptuală


4.1.1 Omucidere
Termen generic, sub forma sa substantivală, care defineşte trimiterea la moarte a unei
persoane : fie involuntar (omuciderea prin imprudenţă), fie deliberat (omuciderea voluntară
este un omor), fie cu premeditare (acesta este un asasinat). Adjectivul „omicid” este utilizat
pentru a caracteriza o conduită mortală. Denumită şi „crimă de sânge”, omuciderea a fost
împărţită în şase categorii : crimă prin delectare, prin contaminare, prin impuls, prin
prejudecată, prin laşitate (crima „mârşavă”), prin descărcare, în cazul dezechilibraţilor.
Studiul fenomenologic al procesului omicid a fost întreprins de E. De Greef, care distinge trei
etape de conversie criminală : ideea veleitară, asentimentul formulat şi criza care se va

97
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Vol. I ED. Oscar Print, Bucureşti 1995 p.100
67
sprijini pe elementele precipitante ale victimei pentru trecerea la act sau pentru devierea
executării printr-o omucidere neterminată. Forma cea mai comună de omucidere este
incidentul singular, prin care o persoană este omorâtă de o altă persoană. Convenţional,
criminologia clasifică acest gen de omoruri în două categorii: crima pasională (comisă într-un
moment de furie intensă sau frustrare) şi crima înfăptuită cu sânge rece (se distinge printr-o
premeditare atentă, motivată, adeseori în speranţa unui câştig personal98.
Termenul asasinat provine din cuvântul arab haş-sasin (consumator de pulbere din
frunze de cânepă) aplicat în sec. al XII-lea membrilor unei secte conduse de şeicul Hassan
Ibn Sabbah, care erau fanatizaţi şi se drogau înainte de a efectua raiduri teroriste.În limbaj
juridic, asasinat este utilizat pentru a califica o crimă, o omucidere cu premeditare99.
Criminologia diferenţiază crimele după natura lor (crimă împotriva bunurilor, a persoanelor,
a moravurilor, a ordinii publice), după motivaţie (crime pasionale, răzbunare, terorism,
interese) şi după modul lor de realizare (crimă individuală sau colectivă, ocazională,
organizată sau spontană, crimă pe timp de pace, crimă de război).

Rotaru Cristian Daniel FEMEIA ,,CRIMINAL” DIMENSIUNI


PSIHOSOCIALE

În limbajul curent, cuvântul crimă este utilizat pentru calificarea infracţiunilor contra
persoanei (crimă de sânge şi infracţiuni sexuale). Trecerea la act este un proces de
transformare a unei intenţii în realizarea ei motorii. De regulă, termenul se aplică la acte
impulsive care încalcă interdicţiile colective sau individuale. Este folosit în criminologie
pentru a desemna acte agresive şi atentate sexuale.
Trecerea la act poate exterioriza, de asemenea, o intenţie inconştientă; în acest caz,
existenţa acestei intenţii indică o patologie100.
Culpabilitatea este un termen polisemic care caracterizează fie starea unui individ recunoscut
vinovat, fie sentimentul de greşeală legat de transgresiunea unei interdicţii sau violarea unei
reguli morale. Sentimentul de vinovăţie poate căpăta un caracter mai mult sau mai puţin
morbid şi poate fi uneori nemotivat...Mai frecvent culpabilitatea se disimulează sub simptome
anxioase şi fobice. Ispăşirea legată de sentimentul de vinovăţie se găseşte şi la originea
conduitelor criminale.

98
J. Selosse, 1999,p.553
99
J. Selosse, op.cit.p.85
100
J. Widlöcher, op.cit.p. 798-799
68
4.2 Femeile autoare ale infracţiunii de omor
Tablou general.
La 1 ianuarie 2002 în unităţile penitenciare din România se aflau 2122
femei (2068 majore şi 54 minore), din care 1524 condamnate definitiv, 275 condamnate la
prima instanţă, 206 arestate preventiv şi 117 contraveniente, reprezentând 4,25% din totalul
populaţiei penitenciare. Peste 2500 de copii au mamele în penitenciare. Din aceste femei,
74,17% erau infractoare primare, 20,23% recidiviste şi restul de 5,65% fiind contraveniente.
Rata recidivei la femei este de aproape 2 ori mai mică decât rata populaţiei carcerale
masculine. 25,09% au comis infracţiuni contra persoanei, 66,61% în dauna avutului
particular, 0,86% infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială şi
5,36% alte infracţiuni.
Din cele 431 de femei condamnate pentru infracţiuni contra persoanei, 351 (81,43%) au
comis infracţiunea de omor, iar dintre acestea 180 se găsesc în penitenciarul de femei de la
Târgşor.Aproape 50% dintre femeile condamnate au recunoscut că, înainte de condamnare,
au suferit abuzuri sexuale (10,9%), fizice (34,3%), psihice (34,2), sexuale şi fizice (9,35%),
Rotaru Cristian Daniel FEMEIA ,,CRIMINAL” DIMENSIUNI
PSIHOSOCIALE
sexuale, fizice şi psihice (9,2%), sexuale şi psihice (3%). 26,7% din ele au afirmat că au avut
tentative de sinucidere înainte de depunerea în penitenciare, 33,3% au consumat, înainte de
condamnare alcool (71,8%) sau au fost dependente de droguri sau alte medicamente
(28,2%). (Ana Bălan, 2003).
Într-o altă statistică privind infracţiunea de omor (Ioaneta Vintileanu, 2000, p.65-75) se arată
că în 1997, erau deţinute 82 de femei, în 1998- 58 de femei, în 1999 - 54, iar în 2000 (pe
primele 9 luni) 43 de femei.
Infracţiunea de pruncucidere este un capitol deosebit în criminalitatea feminină,
reprezintă, potrivit reglementărilor normativului penal, oinfracţiune cu autor exclusiv femeie.
Datele prezentate de autoare arată că numărul de femei autor al infracţiunii de pruncucidere
este relativ scăzut, reprezentând 0,3% din totalul femeilor deţinute. Dinamica acestui număr
este neomogenă: în 1997-36 de femei au comis pruncucidere, în 1998 numărul lor scade la
23, pentru ca în 1999 să crească din nou la 30. Se mai remarcă şi creşterea vârstei femeilor
care comit omoruri : dacă în 1997 majoritatea o reprezentau femeile până la 40 de ani, în anul
2000 acest tip de criminale se încadrează în categoria 40 de ani şi peste, o creştere
spectaculoasă înregistrând categoria de peste 50 de ani (de la 18% în 1997la 37% în 2000).

69
În ceea ce priveşte starea civilă a femeilor care comit infracţiunile de omor, lovituri
cauzatoare de moarte şi vătămare corporală, majoritatea femeilor autor au avut/au un partener
de viaţă, fie el soţ, fie concubin.
În cazurile de pruncucidere, majoritatea femeilor sunt celibatare, înregistrânduse, însă,
o creştere a ponderii celor care trăiesc în concubinaj.
Vorbind despre mediul de provenienţă, 55% dintre autoarele omorului sunt din mediul urban.
De asemenea se produce o modificare semnificativă în ceea ce priveşte educaţia acestor
femei : dacă în 1997 majoritatea autoarelor de omoruri erau fără studii, în 1999 această
majoritate este reprezentată de femeile cu studii gimnaziale. În plus, a crescut ponderea celor
cu liceu (de la 11% în 1997 la 25% în 2000). 80% din femei, în anul 2000, erau fără ocupaţie.
47% în 1997 şi 32% în 2000 au consumat alcool, iar 47% (1997) şi 43% (2000) au fost
victime ale violenţei în familie.

Studii:
1. În National Profile of the Female Offender (2001), în urma unui studiu realizat de
American Correctional Association pe 2.094 de femei condamnate pentru omor, deţinute în
penitenciarele din Florida, se arată că media vârstei era de 35,1 ani şi cele mai multe se
Rotaru Cristian Daniel FEMEIA ,,CRIMINAL” DIMENSIUNI
PSIHOSOCIALE

încadrează în categoria 35-39 de ani; majoritatea criminalelor aparţineau minorităţilor, aveau


un statut socio economic scăzut, aveau copii; cele mai multe nu sunt căsătorite, aproape
jumătate din ele au fugit de acasă în adolescenţă, 25% au avut cel puţin o tentativă de
sinucidere; mai mult de jumătate au fost victime ale abuzului fizic, 30% ale abuzului sexual,
aproape un sfert erau şomere de mai bine de trei ani înainte de a merge la închisoare;
majoritatea femeilor condamnate pentru omor şi-au ucis concubinul sau soţul care a abuzat de
ele, mai mult de jumătate erau condamnate pentru prima dată.
2. Un alt studiu (Constance L. Hardesty şi colab., 2003) arată că în Oklahoma sunt
deţinute 70 de femei închise pentru omor. Media lor de vârstă este de 31 de ani, nivelul lor de
educaţie se prezintă după cum urmează : studii superioare 28,6%, liceu şi postliceală 28,6%,
numai liceu 8,6%; statut socio econoomic scăzut – 48,5%, 26,5% autoclasificându-se în clasa
săracă, 16% au mai fost arestate înaintea vârstei de 18 ani. Peste jumătate dintre ele au
raportat că au fost abuzate fizic şi emoţional în copilărie, un număr semnificativ din ele au
fost abuzate sexual sau violate înainte de 18 ani.
Numai 28,6% erau căsătorite, dar 80% aveau copii.
70
Femeile închise pentru omor primesc mai puţine vizite, comparativ cu celelalte
deţinute. Foarte puţine (20%) au consumat în mod obişnuit alcool înainte de încarcerare,
numai 25,7% au fost consumatoare de droguri. În ceea ce priveşte problemele emoţionale,
28,6% au primit ajutor calificat pentru aceasta înainte de încarcerare. Dar după încarcerare,
mult mai multe (34,3%) au recurs la ajutor. Un procent semnificativ dintre criminale au
afirmat că au avut probleme de sănătate înainte de depunerea în penitenciar, dar acest procent
creşte după eliberarea din închisoare (60%).
Prin urmare, din statisticile prezentate mai sus, statistici elaborate în România sau
SUA, rezultă că femeile închise pentru omor sunt, în majoritatea cazurilor, de vârstă mijlocie
(40-50 de ani) în România şi ceva mai tinere în SUA (31-39 de ani), au un statut
socioeconomic de nivel scăzut (în ambele ţări), sunt căsătorite sau au un partener (în
România) sau sunt singure (în SUA), au copii, nivelul de instruire este semnificativ mai
scăzut în România decât în SUA, victimele omorului săvârşit de ele au fost de cele mai multe
ori partenerii (fie ei soţi, fie concubini) în ambele ţări luate în discuţie.

Rotaru Cristian Daniel FEMEIA ,,CRIMINAL” DIMENSIUNI


PSIHOSOCIALE

4.3 Omorul în cadrul intrafamilial


„A fost un coşmar, un coşmar pe care încă îl retrăiesc. Este un coşmar prin care nici o altă
femeie n-ar mai trebui să treacă” spune una din victimele violenţei domestice care a trecut
graniţa, devenind din victimă agresor.
În dicţionare, cuvântul violenţă trimite la ceea ce se efectuează cu „o forţă intensă” 101 brutală
şi adesea distructivă, la abuzul de forţă pentru a constrânge pe cineva la ceva. Această
trimitere este apropiată de sensul dat de Weber noţiunii de putere – a şti să faci să triumfe
propria voinţă în cadrul unei relaţii sociale, chiar împotriva rezistenţei din partea celuilalt.
(Rachid Amirou, 2003, 36)
Violenţa domestică, manifestarea ei cronică, îşi pune amprenta, indubitabil, asupra
celor doi poli ai conflictelor. De obicei, agresorii au avut copilării violentate, ei nu sunt
persoane sigure de ele, cu un sentiment clar al valorii personale. Sunt incapabili de a-şi
identifica sentimentele şi manifestă o instabilitate a atitudinilor. Nu au abilităţi de

101
Rachid Amirou, 2003, 36
71
comunicare. Într-o relaţie abuzivă, victima şi agresorul se mişcă în cadrul a trei stadii care se
repetă ciclic, ceea ce face să crească intensitatea şi destructurarea : stadiul 1 este faza
construirii tensiunii în care presiunile asupra victimei încep să se structureze; în această fază,
victima încearcă să controleze comportamentul abuzatorului, prin alterarea propriului
comportament; stadiul al 2-lea este faza incidentelor cu bătaie severă, implică uneori perioade
prelungite astfel de bătăi; stadiul al 3-lea este numit şi stadiul dragostei şi căinţei, pocăinţei,
care nu implică neapărat acte de tandreţe, ci o perioadă de calm, de încetare a bătăilor; ea
poate fi de mai lungă sau mai scurtă durată, după care ciclul se reia. Teoria ciclului violenţei
ne arată, prin urmare, cum femeile sunt încet, încet „învăţate” că nu pot face nimic ca să
scape de agresorii lor. Ciclul începe încet şi adeseori cea de-a treia fază este cea mai lungă şi
are cel mai mare impact asupra femeilor. La începutul relaţiei conflictuale, violente, această
fază implică aproape întotdeauna o formă de promisiune a agresorului că se va schimba şi că
nu se va mai întâmpla niciodată. Desigur, mai sunt şi alte cauze pentru care femeia prezintă,
ca primă reacţie la violenţa la care este supusă, un comportament de evitarea problemei,
dezvoltând strategii de scoaterea din minte a ceea ce i s-a întâmplat. Aceste cauze merg de la
dragostea pentru partener până la sentimentul că nu are alte opţiuni valabile.
Rotaru Cristian Daniel FEMEIA ,,CRIMINAL” DIMENSIUNI
PSIHOSOCIALE

Calea abordată de femeie îl determină pe bărbat să creadă că ea îşi asumă o parte din
vină pentru acţiunile lui, ceea ce-l face să se simtă îndreptăţit în abuzarea ei.
Este adevărat că multe omoară în legitimă apărare, dar sunt şi altele care omoară când nu are
loc vreun episod violent, brusc, victima, care este femeia atât de îndelung abuzată, trece
graniţa şi devine ea agresorul. Se petrece ceea ce s-ar putea numi acel fenomen de
transgresare, de schimbarea bruscă şi aproape neaşteptată a rolurilor.
Violenţa între partenerii unui cuplu escaladează uneori într-un act de omor. Durkheim
(1951) afirma că, de vreme ce viaţa de familie are un efect moderat asupra sinuciderii, ea
stimulează mai degrabă omorul. Cu toate acestea, în general, femeile au mai puţin tendinţa de
a comite un omor prin raportare la bărbaţi. Campbell (1991) a remarcat, în urma investigării a
10.000 de cazuri de omor în 1988, că femeile au atacat în proporţie de 10,5%,iar bărbaţii –
89,5%; femeile au comis numai 6,8% din totalul omuciderilor în afara familiei, dar erau
responsabile pentru 40,7% din omorurile comise în spaţiul domestic .
Factorii adiţionali sunt consideraţi prezenţa armelor în casă şi ameninţarea cu moartea
copiilor de către bărbat. S-a arătat că femeile care şi-au ucis partenerii de viaţă au fost bătute
mai frecvent, au suferit atacuri mai grave, au fost obiectul unei escaladări a abuzului fizic. Se
72
vorbeşte chiar de sindromul femeii bătute. Este mai mare probabilitatea, în cazul acestora să
fi fost violate sau abuzate sexual de soţii lor. Au trăit într-un mediu în care, de regulă, arma
era prezentă, iar partenerii lor erau consumatori de alcool sau droguri. În plus, se pare că sunt
ceva mai în vârstă, au un nivel de educaţie mai scăzut, sunt mai izolate social decât femeile.
Teoriile feministe afirmă că relaţia bărbat-femeie este construită social pe o distribuţie inegală
a puterii de gender, femeile sunt devalorizate, violenţa este cea mai vizibilă formă de control
pe care bărbatul o exercită asupra femeii. O femeie care se apără împotriva violenţei
bărbatului desfidă mituri şi idealuri culturale ale feminităţii. Femeia dă viaţă, nu ia viaţă,
femeia este slabă şi are nevoie de protecţia bărbatului, o femeie care-şi ucide bărbatul este fie
bolnavă, fie are un comportament criminal deviant. O femeie bătută care-şi ucide bărbatul şi
care spune că a fost în legitimă apărare încalcă prea multe norme, comunitatea o condamnă
spunând că „putea să-l părăsească, nu să-l omoare”.
Dar se pune o întrebare firească : „De ce mai rămân aceste femei cu agresorul lor?
Poate pentru că nu simt că li se face o nedreptate, pentru că nu văd nici o variantă de ieşire
din situaţie, sau poate că nu suportă ideea că nu sunt capabile să se ridice la nivelul
aşteptărilor familiei, comunităţii în care trăiesc.

Rotaru Cristian Daniel FEMEIA ,,CRIMINAL” DIMENSIUNI


PSIHOSOCIALE

Sau poate pentru că femeile bătute, agresate verbal sau emoţional au un


comportament asemănător ostaticilor: simt că supravieţuirea lor depinde de faptul că într-un
fel sunt „speciale” pentru persoana care le ameninţă viaţa, dar de care nu pot scăpa. Iar, dacă
vor scăpa, pot trăi toată viaţa cu teama de a nu fi urmărite de partenerul agresor şi de
răzbunarea lui. De cele mai multe ori, când o astfel de femeie cedează şi îşi omoară
partenerul violent, nu o face din răzbunare sau violenţă răspuns, ci din cauza fricii că furia lui
a escaladat şi îi poate ameninţa viaţa. Se poate aduce în discuţie un model explicativ care
presupune că o femeie abuzată în mod constant îşi creează un profil psihologic aparte şi care,
în anumite circumstanţe, se manifestă prin agresivitate maximă împotriva agresorului :
uciderea acestuia.
4.4 STUDIU DE CAZ
S. I. născută la data de 5 a-IV-a 1952 , în comuna I. ,Jud. P., fiica lui M.V. şi al M.I. Tatăl
inculpatei s-a născut într-o familie de oameni săraci, ţigani romanizaţi. Au fost fraţi mulţi, dar
au supravieţuit trăind doar el cu o soră, ceilalţi fraţi murind. În jurul vârstei de 25 de ani, sora
tatălui este omorâtă prin împuşcare de concubin, fiind acuzată de infidelitate.Tatăl inculpatei

73
nu şi-a cunoscut părintele (,,copil din flori”), mama i-a murit când el era de 5 ani, fiind
crescut de nişte mătuşi din partea mamei. Avea doar 4 clase absolvite şi muncea ca muncitor
necalificat la sonde. Tatal, fiind ţigan romanizat, avea abilitatea de a cânta la muzicuţă şi la
fluier. Mama provenea şi ea dintr-o familie numeroasă,de condiţie socială şi materială
modestă. Nu a urmat şcoală, era analfabetă, iar ca îndeletnicire era casnică. Au fost trei fraţi
buni, la părinţi, - inculpata şi doi băieţi şi încă două fete ale mamei rezultate dintr-o căsătorie
anterioară. Inculpata provine deci dintr-o familie modestă, săracă, fără posibilităţi materiale,
cu un nivel de instrucţie scăzut. Relaţiile dintre membrii familiei lărgite se pare că erau
amicale. În familia inculpatei exista un climat tensionat, generat de atitudinea tatălui: Mai
venea uneori beat şi o dădea pe mama cu capul de pereţi …ea tăcea….Inculpata a absolvit
două clase, fratele mai mare (victima) patru, fiind închis apoi la Şcoala de corecţie : … Âsta a
fost un copil mai rău…ăsta de mic a furat, bea de mic şi fura… iar cel mic şi cele două fete
aveau cate două clase.
În familie se realizează ceea ce se numeşte obişnuit socializarea primară a indivizilor,
se pun bazele formării personalităţii, se transmit primele modele de comportament, primele
norme şi valori culturale, primele reguli de conduită în societate.
Rotaru Cristian Daniel FEMEIA ,,CRIMINAL” DIMENSIUNI
PSIHOSOCIALE
Cel puţin în primii ani de viaţă, un rol decisiv asupra formării copiilor îi au ca modele de
comportament pe părinţi, modele reţinute prin extraordinara receptivitate şi plasticitate
caracteristice vârstei, şi imitate cu fidelitate surprinzătoare. Încă din primii ani de viaţă,
copilul învaţă anumite reguli de convieţuire, anumite modele de comportament, însuşindu-şi
într-o formă primă, valori morale definitorii. În acestă perioadă el îşi însuşeşte primele
noţiuni legate de responsabilitate, de bine – rău, de cinste-necinste.
Relaţiile pline de dragoste, căldură, dintre părinţi, atmosfera de pace şi linişte, bucuria în
familie, atitudinea protectivă, suportivă, valorizantă faţă de copii, fără nici o discriminare,
sunt condiţii fundamentale pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii acestora.
Din păcate, inculpata provine dintr-o familie cu un climat nefavorabil, caracterizat
prin certuri, tensiuni între părinţi, între părinţi şi copii, prin carenţe în educaţia propriilor
copii, fapt relevant de altfel în insuccesul şcolar, şi în apariţia comportamentelor
predelincvente ale fraţilor la vârste fragede. Fratele cel mare (victima) al inculpatei este
închis la şcoala de corecţie. După o perioadă de cinci ani petrecuţi aici, fuge părăsind şcoala
împreună cu încă patru colegi. Se refugiază în pădurile din apropierea comunei natale .
Aici,împreună cu ceilalţi patru prieteni îşi construiesc un bordei sub pământ şi duce o viaţă de
,, haiduc” , de infractor, furând. Poliţia îi caută, familia îi caută, nimeni nu avea cunoştinţă de
74
locul unde se găseau. După câţiva ani, în jurul vârstei de 18 ani, apare acasă, imediat după
expirarea perioadei pe care trebuia să o execute la şcoala de corecţie. Este luat în armată. De
aici dezertează, fiind condamnat de tribunalul militar la o pedeapsă de trei ani de zile, -
batalion disciplinar. Inculpata, împreună cu celălalt frate şi cele două surori, după absolvirea
şcolii, rămân în casa părintească, suportând influenţa distructivă, negativă, a mesajelor
parentale şi ale mediului relaţionar.
Cu puţin timp înainte ca inculpata să împlinească vârsta de 15 ani, îi moare mama.
Moartea mamei corespunde ca dată cu expirarea perioadei de detenţie a fratelui mai mare.
După înmormântarea mamei, acesta pleacă de acasă şi se căsătoreşte în oraşul D. cu o femeie
pe care a cunoscut-o în perioada satisfacerii stagiului militar. Inculpata locuieşte o scurtă
perioadă la mătuşile tatălui: am stat o perioadă la mătuşile lui tata… mi-au zis că tata bea,
este beţiv şi să nu profite de mine…. Afirmaţia inculpatei reflectă realitatea mediului
nefavorabil în care ea şi ceilalţi fraţi şi surori s-au format ca entităţi bio-psiho-sociale. Fratele
cel mic este luat de o femeie din sat (,, se înţelegea bine cu fiul ei…‘’ ) şi locuieşte aici până
la încorporarea lui ca militar. Cele două surori vitrege se căsătoresc.

Rotaru Cristian Daniel FEMEIA ,,CRIMINAL” DIMENSIUNI


PSIHOSOCIALE
La împlinirea vîrstei de 15 ani, inculpata este luată de sora vitregă G. dusă în oraşul
N. Unde este angajată ca servitoare. Aici lucrează doar cîteva luni, după care începe o viaţă
libertină, nonconformistă. În jurul vârstei de 21 de ani se căsătoreşte cu un băiat de aceeaşi
vârstă, A.N.. În această perioadă inculpata era angajata unei fabrici de cărămidă.
A.N. era fiul adoptat, al unei familii de condiţie medie.Tatăl frizer, mama casnică
(,,dar descurcăreaţă ,se ocupa cu prostituţia…).
A.N. era fiul legitim al unei familii cu numeroşi copii, cu un nivel material şi social scăzut.
Acesta absolvise şcoala profesională de sudori. Între timp socrul moare , inculpata locuind cu
soacra şi soţul : M-am măritat doar cu o scurtă de piele atâtica, o geacă, două fuste de vară, o
pereche de sandale , una de cizme şi o plasă . După vreo două săptămâni soacra realizează cu
cine se măritase fiul, încearcă s-o discrediteze pe inculpată, prezentând-o acestuia într-o
lumină nefavorabilă. Nu reuşeşte. Inculpata îşi impune punctul de vedere în faţa soţului, în
relaţia lor, ea ,,deţinea puterea”. Pleacă de la soacră, locuind cu chirie : … am plecat cu
chirie.. am stat de la 21 de ani până la 40 de ani căsătorită cu el, apoi m-am despărţit, ne
băteam în parte, dădea el, dădeam şi eu…am avut grijă de fetele fratelui mai mare. Acesta,
din căsătoria cu o femeie, a rămas cu două fete, mama lor murind. El stătea mai mult pe la

75
puşcărie. Dacă stătea două luni afară era mult. La început era violent, scandalagiu...apoi cu
furatul..., eu am crescut cele două fete, le-am căsătorit...
La vârsta de 31 de ani m-am hotărât să plec la ţară... nu mai rezistam.... chirie...
scandaluri cu soţul... Inculpata descrie cum a decurs relaţia de căsătorie cu soţul (,, Eu eram
mai violentă , îl provocam..”), cum s-a implicat în creşterea celor două nepoate ( din nevoia ei
dea fi utilă). Încă din această perioadă, inculpata începe să fie dominată de sentimentul că
viaţa ei nu are un sens, că a irosit timpul, fapt ce o determină să- şi reconsidere atitudinea, să
se implice în viaţa celor două nepoate şi să plece la ţară. În general, inculpata este o persoană
rigidă, afirmativă, sigură pe ea, manifestând un spirit de independenţă, o tendinţă la duritate,
agresivitate, autoritarism, nerecunoscând autoritatea altuia.
Aceste trăsături ale inculpatei apar în modul în care ea structurează relaţia cu soacra,
soţul şi mai târziu cu victima. Pe de altă parte, se pare că este o persoană directă, naivă şi
sentimentală, fapt demonstrat în modul în care s-a implicat în activitatea de creştere a fetelor
fratelui. Încă de la începutul interviului am remarcat în vocea ei, în conţinutul mesajelor ei, o
admiraţie, o idealizare a imaginii fratelui mai mare.

Rotaru Cristian Daniel FEMEIA ,,CRIMINAL” DIMENSIUNI


PSIHOSOCIALE
În perioada copilăriei ei, imaginea de răzvrătit, de haiduc al fratelui se pare că i-a animat
visele, imaginaţia. Inculpata pleacă la ţară, abandonându-şi soţul pensionat de boală (,, avea
ciroză, era terminat...m-am dus la ţară aşa cum am venit la oras...cu nimic…un geamantan cu
câteva boarfe...), cu gândul de a- şi reorganiza viaţa, de a-şi stabili un sens şi o direcţie pe
care să o urmeze.Reuşeşte într-un timp scurt să facă locuibilă casa părintească (… fusese
părăsită în urmă cu 15 ani, intra vântul prin toate colţurile...).
Se gospodăreşte , îşi cultivă pământul, creşte porci, păsări, îşi mai permite din când în
când câte o escapadă la oraş (.. aveam pe cineva în oraş, nu mă complicasem în sat, ca să nu
pută....). După spusele inculpatei, primii patru ani trăiţi după întoarcerea la ţară au fost cei
mai frumoşi ani din viată. În acest timp fratele mai mare vine în sat (… stătea cu una până să
îl achit eu, să-i iau gâtul...o tută... o proastă... era un puturos... bineînţeles că şi în această
perioadă el se ţinea de furturi, mai o vacă...). Fetele fratelui mai mare erau la casa lor se
măritaseră.
După revoluţie, din spusele inculpatei, au început certurile cu nepoatele şi fratele mai
mare - pentru pământ. La un moment dat, inculpata se îmbolnăveşte de ficat ( viaţa
dezordonată, alcool...), este transportată la spital şi internată. Aici primeşte vizita fratelui mai
76
mare. Acesta o roagă să-l primească acasă întrucât nu mai rezistă presiunilor la care este
supus de concubină şi copiii acesteia. Cedează rugăminţilor lui ( latura sentimentală,
respectul pe care inconştient i-l acorda) şi-l primeşte în una din camere. Din acest moment
universul intim al inculpatei, construit în cei patru ani se ,,năruieşte,, apar primele scandaluri,
certuri, între ea şi viitoarea victimă; …ne băteam ca chiorii … eu munceam, el bea şi vindea
totul din casă, ducea la tuta de femeie… Această situaţie durează câţiva ani. În cele din urmă
cedează, nu mai rezistă, părăseşte casa părintească şi se întoarce în oraşul P. ca servitoare.
În această perioadă de certuri, scandaluri, violenţe avute cu victima, are loc o
degradare treptată a stării de sănătate psihică şi fizică a inculpatei.. Nu revine la ţară decât
după o perioadă de un an de zile. Ce vede o deprimă şi mai mult, totul era în paragină (…
munca mea…vai…), o privelişte dezolantă. Acum în mintea inculpatei se cristalizează ideea
de a-l pedepsi pe frate:… mă gândeam de mult timp, cum să-l pedepsesc, să-l dau afară, să-l
trimit la S...
Zbuciumul interior care o macină, resentimentele care îi accentuează starea de
anxietate, modul în care acesta a răspuns ajutorului oferit, învinge respectul pe care îl avea
faţă de frate ( haiducul…), inculpata hotărând alungarea din casa părintească a fratelui ( el
este persoana care i-a tulburat liniştea, i-a spulberat speranţa unei vieţi liniştite…).
Rotaru Cristian Daniel FEMEIA ,,CRIMINAL” DIMENSIUNI
PSIHOSOCIALE
Imaginativă de felul ei,preocupată de detalii , pregăteşte un plan minuţios (,,haiducul,,
în timp i-a indus respect şi frică ).
Mizând pe faptul că fratele mai mic (era căsătorit într-un sat vecin) se înţelegea foarte
bine cu victima, se duce la el acasă, îl roagă să o ajute, să o susţină în demersul ei, în fapt îl
manipulează. Ajunsă acasă împreună cu fratele cel mic, inculpata somează victima, cerându-i
să părăsească casa.
Acesta pleacă, revenind peste câteva ore înarmat cu o furcă: ……l-am lovit cu un
taburet în piept…murim , trăim…i-a băgat furca lui ăla micu în umăr… m-am repezit la el, i-
am dat un şut în ouă, i-am luat furca şi i-am dat peste barbă… i-am tras trei furci pe spinare…
ăsta micu a fugit la mătuşa… am aruncat furca, am luat o bâtă şi l-am lovit în cap până a
făcut poc… apoi am început să-l lovesc la mâini şi la picioare pânâ le-am fărâmat... Inculpata
descrie cu mult sânge rece , în detaliu, lupta dintre ea şi frate, în fapt omorârea fratelui. În
timp se pare că inculpata a acumulat multă ură, multe resentimente împotriva fratelui, ceea ce
a dus la creşterea stării de anxietate, de iritabilitate, de ostilitate a inculpatei.
Ea s-a răzvrătit împotriva,, haiducului,, şi-a omorât modelul. A fost condamnată la 20
de ani de închisoare pentru omor deosebit de grav.
77
Factorii care au favorizat producerea infracţiunii de omor:
- Determinismul mesajelor parentale – comportament antisocial;
- Nivelul scăzut de instrucţie;
- Mediul relaţional;
- Modelul - fratele pe care a încercat să-l copieze,ducând o viata libertina si nonconformista;
- Structura sa psihotică;
- Structura nevrotică;
- Stimulul, contextul, care a favorizat trecerea la act;Nu întreţine relaţii cu nimeni de acasă:
(nici măcar nepoatele nu mă vizitează..., le-am făcut atâta bine..., au divorţat..., au avut nişte
(bărbaţi beţivi...). Cele mai tensionate momente din viaţa sa au fost în timpul săvârşirii
omorului şi în primii doi ani de detenţie. Nu a adoptat nici o strategie de a controla, de a pune
capăt şi de a scăpa de violenţă: (“nu avea nici un rost, eu eram cea care provoca agresiunea”).
Nu se culpabilizează pentru fapta comisă.
Vorbeşte cu o oarecare usurinta despre omorârea fratelui. În schimb, inculpata se
autocompătimeşte, şi-l compătimeşte pe frate: (… nu am ştiut să trăiesc.., am fost o proastă...,
aici am învăţat să trăiesc. Aici, timp de şapte ani te înrăieşti. Acum il înţeleg pe prostul, pe
care l-am omorât , de ce era atâta răutate în el..., fiind numai pe aici.
Rotaru Cristian Daniel FEMEIA ,,CRIMINAL” DIMENSIUNI
PSIHOSOCIALE

Aici nu vezi decât să fii rău, să fii duşmănos..., să vorbeşti frumos aici şi în spate îţi
iau geaca sau ţi-o taie cu lama..., sunt pedepse mari, multe nu suntem căutate...şi nevoile sunt
multe, cerinţe, fiecare vrea..., aici înveţi lucruri care să te ajute să supravieţuieşti..., dacă stai
10 ani aici în ură, ceartă, în hoţie, şmecherie, eu doar acasă mai pot fi cinstită si fericita.)
……….
Aici inculpata vorbeşte despre adevărata viaţă din închisoare (dincolo de aparenţe,
răzbate faptul că în relaţiile cu ceilalţi trebuie să fii puternic, să fii şmecher, să găseşti
strategii în a-ţi rezolva problemele ,, creativitate,, (să te descurci), să fii egocentric. Faţă de
toate cele spuse privind relaţiile din închisoare, inculpata afirmă că se implică în activităţile
din cadrul penitenciarului, întreţinând relaţii cu unele dintre colege şi cu personalul închisorii
(“Doamna P m-a ajutat foarte mult, la început eram nebună de tot...”).
Are planuri de viitor, este dornică de a merge acasă şi de a-şi reface viaţa (…nu mai
ajut pe nimeni, o să iau pensia bărbatului, o să-mi cultiv pământul, o să-mi găsesc un moş, o
să duc o viaţă liniştită, o să călătoresc…).

78
Inculpata încheie retoric - nu am ştiut să trăiesc -; inculpata trăieşte cu sentimentul că şi-a
irosit viaţa.

4.2.1 CONCLUZII

În aceste studii de caz s-a încercat, pornind de la actul criminal aceste studii de caz s-a
încercat, pornind de la actul criminal, o introspecţie şi o analiză calitativă a vieţii de zi cu zi a
infractorului pentru a se evalua diferitele alternative pe care acesta le-a avut la dispoziţie. S-a
procedat la o analiză holistică, încercându-se surprinderea unor factori, evenimente relevante
pentru actul comis – infracţiunea de omor.
Cred că ar fi necesară acordarea unei asistenţe specializate a infractoarelor,asigurată
de o echipă interdisciplinară formată din psihologi, sociologi,consilieri pe probleme
educaţionale şi consilieri juridici. S-ar impune consilierea educaţională şi psihologică atât la
nivel individual, cât şi de grup, prin abordarea unor activităţi care să ofere infractoarelor o
viziune asupra vieţii, acceptarea trecutului, atât de necesare producerii unor schimbări
identitare.

Rotaru Cristian Daniel CONCLUZII

CONCLUZII

Lucrarea intitulată “Metode şi tehnici de cercetare criminologică” realizată de


subsemnata, sub directa îndrumare a domnului profesor universitar Lect. Stefu Ioan încearcă
să cuprindă diferitele metode de cercetare a fenomenului infracţional şi în special a
caracterului infractorului; metode ce vor ajuta la prevenirea şi vor contribui la combaterea
fenomenului infracţional.
În prezenta lucrare am încercat să fac o prezentare a metodelor şi tehnicilor folosite de
cercetătorii criminologi în cadrul disciplinei “Criminologie”, disciplină, care alături de altele
ajută la combaterea “răului” şi triumful “binelui”.
Pentru ca aceste metode să fie utile, cercetătorul criminolog trebuie să aibă atât cunoştinţe din
domeniul dreptului, cât şi cunoştinţe din alte domenii: psihologie, psihiatrie, psihanalitică,
sociologie, genetică, statistică, etc.

79
Datorită creşterii foarte mari a ratei infracţionale metodele aplicate în practica penală
de combatere a acestora au început să fie depăşite şi de aceea s-a cerut “ajutorul” în alte
domenii: psihologice, sociale, etc. din cadrul cărora s-a născut o ştiinţă nouă – Criminologie –
care să ajute şi să se ocupe doar de studierea infractorilor, a faptelor lor, deci care să studieze
şi să analizeze infracţiunea ca un fenomen ce face parte din cotidian.
Pentru o bună desfăşurare a activităţii de combatere a infracţiunii nu numai cercetătorii
criminologi trebuie să cunoască aceste metode de cercetare a fenomenului infracţional, ci este
necesar ca toţi cei ce participă la această activitate să aibă măcar cunoştinţe minime despre
ceea ce înseamnă metodele care se aplică în procesul de prevenire şi combatere a
fenomenului infracţional şi tehnicile care pot fi aplicate în acest sens.
În cadrul lucrării am încercat să expun metodele şi tehnicile de cercetare specifice
criminologiei, deoarece cercetează caracterul individului, ceea ce îl determină pe individ să
săvârşească fapte antisociale, ceea cel face pe acesta să înlăture răspunderea propriilor sale
fapte, dar şi modul în care acesta poate fi “vindecat” nepunând accentul pe pedeapsă cum fac
celelalte ştiinţe care luptă împotriva infracţionalităţii.
Alături de alte discipline ( penal, procedură penală, criminalistică, civil, procedură civilă,
etc.), un viitor apărător al legi şi ordinii sociale ( avocaţi, judecători, procurori, poliţişti, etc. )
trebuie să îşi însuşească un minim de cunoştinţe criminologice, care să-l ajute în practicarea,
cu succes, a meseriei sale, aceea de apărător al “binelui şi adevărului”.

Rotaru Cristian Daniel BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cărţi, monografii

 Vɑleгiɑn Cioclei, Mɑnuɑl de cгiminologie. Edițiɑ 6, Edituгɑ:C.H. Beck, 2017


 Ioan Ștefu, Criminologie, editura Psihomedia Sibiu, Ediția a III-a, 2018
 Ioan Ștefu, Criminalistică, editura Psihomedia Sibiu, Ediția a II-a, 2017
 Codгuț Olɑгu, Pɑгticulɑгitɑtile cгiminɑlității oгgɑnizɑte în Româniɑ. Edițiɑɑ 2-ɑ,
Edituгɑ: Hɑmɑngiu, 2015
 Delceɑ Cгistiɑn, Psihologiɑ teгoгismului - studiu psihologic ɑsupгɑ teгoгiștiloг, Edituгɑ
Albɑstгă, 2004

80
 Duгkheim Emile, Sinucideгeɑ - Studiu sociologic, Edituгɑ Antet, 2005
 Geoгge Giгleɑnu Cipгiɑn, Teгoгismul și secuгitɑteɑ stɑteloг în epocɑ globɑlizăгii,
Edituгɑ Rovimed, 2011
 Gheoгghe Muscɑlu, Cгiminɑlitɑteɑ oгgɑnizɑtă și teгoгismul – fɑctoгi de гisc globɑli,
Edituгɑ Hɑmɑngiu, 2017
 Gheoгghe Popɑ, Niculɑe Gɑment, Cгiminɑlisticɑ. Cuгs univeгsitɑг, Edituгɑ Pгo
Univeгsitɑгiɑ, 2014
 Rodicɑ Mihɑelɑ Stɑnoiu, Emiliɑn Stɑnisoг, Vɑsile Teodoгescu, Cгiminologie –
cгiminɑlistică– penologie. Repeгe bibliogгɑfice. Vol. I, Edituгɑ Univeгsul Juгidic, 2015
 Rodicɑ Mihɑelɑ Stɑnoiu, Emiliɑn Stɑnisoг, Vɑsile Teodoгescu, Cгiminologie –
cгiminɑlistică– penologie. Repeгe bibliogгɑfice. Vol. II, Edituгɑ Univeгsul Juгidic, 2015
 Rogeг Scгuton, Vestul si гestul. Globɑlizɑгeɑ si ɑmenințɑгeɑ teгoгistɑ. Edituгɑ
Humɑnitɑs, 2004
 Aioaniţoaie, C-tin, Butoi, T. (2005). Tratat practic de criminalistică, Editura ALL Beck,
Bucureşti
 Amza, T. (2008). Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Lumina
Lex, Bucureşti
 Bogdan, T., Santea, I. (2010). Psihologie judiciară, Editura Themis cart, Bucureşti
 Bogdan, S. (2012). Criminologie, Editura Universul Juridic, Bucureşti
 Bus, I., David, D. (2007). Psihologie judiciară – poligraf şi hipnoza, Editura Tritonic,
Bucureşti
 Butoi, T., Butoi, I.T., Butoi, Al. (2011). Psihologie judiciară. Victimologie. Masterat -
Compendiu universitar, Editura Solaris Print, Bucureşti
 Butoi, T. (2016). Criminologie – comportamente criminale, Editura Solaris Print, Ed.III-
a,Bucureşti
 Butoi, T., Butoi, I.T. (2006). Psihologie judiciară, Editura Fundaţiei România de Mâine
 Butoi, T. (2006). Tratat universitar de psihologie judiciară, Editura Pinguin Book
 Butoi, T. (2005). Criminali în serie. Psihologia crimei, Editura Phobos, Bucureşti
 Butoi, T., Ţâru, G., Lăpăduşi, V. (2007). Interferenţe între psihologie şi criminalistică,
Editura Little Star, Bucureşti
 Butoi, T. – coord. (2004). Victimologie. Perspectiva psihologiei victimale asupra cuplului
penal victimă – agresor, Pinguin Book publishing house, Bucureşti
 Butoi, T., Butoi, I.T., Butoi, Al.(1999). Psihologia comportamentului criminal, Editura
Enmar, Bucureşti
81
 Butoi-Severin, T. (2006). Criminali în serie – psihologia crimei
 Buzatu N., E., Ionescu, L. (2010). Experimente şi simulări în laboratorul de
criminalistică, Editura C.H. Beck, Bucureşti
 Cârjan, L., Chiper, M. (2009). Criminalistica. Tradiţie şi modernism, Editura Curtea
Veche, Bucureşti
 Cebrian, J.A. (2008). Psihokilleri. Portretele celor mai cunoscuţi criminali, Editura Litera,
Bucureşti
 Cioclei, V., D. (2011 si 2018). Manual de criminologie, ediţia 5 si 7, Editura All Beck,
Bucureşti
 Curic I., Vaetisi L. (2005). Inegalitatea de gen: violenţa invizibilă, Editura Eikon, Cluj
Napoca
 Dincu, A. (1993). Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, Bucureşti
 Eibesfeldt I. Eibl (2005). Agresivitatea umană, Editura Trei, Bucureşti
 Eisen, H., J. (1964). Crime and personality, London
 Etienne de Greff (1947). Les instincts de defense et de sympathie
 Freud, S. (1995). Omul cu şobolani – nevroza obsesională, Editura Trei, Bucureşti
 Garofalo, R. (1914). Criminologie, Little, Braum, Boston
 Gerald, M., Ian J. Deary, Whiteman, M.C. (2011). Psihologia personalităţii. Trăsături,
cauze, consecinţe, Editura Collegium
 Lăzărescu M., Nirestean A. (2007). Tulburările de personalitate, Editura Polirom, Iaşi
 Maurice J. Fitzgerald (2007). Hand-book of criminal investigation, traducere
 Minovici, Mina (1928-1930). Tratat complet de medicină-legală, Editura Grafica Socec,
Bucureşti, vol. II
 Mocanu, L. (2010). Psihocriminologie. Note de curs, Editura Vladimed-Rovimed
 Muntean, A. (2006). Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi
 Muntean, A., Munteanu, A. (2011). Violenţa, trauma, rezilienţa, Editura Polirom, Iaşi
 Nistoreanu, Gh., Păun, C. (1996). Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti
 Norel, Ch. (1957). Traite des degenerescences de l’spece humaine, Paris
 Oancea, I. (2008). Probleme de criminologie, Editura All Educational S.A., Bucureşti
 Pinatel, J. (1971). La societe criminogene
 Pinatel, J. (1963). Traite de droit penal et criminologie, Dalloz, Paris
 Pinatel, J. (1971). La societe criminogene, Paris, Ed.Calmann-Levy

82
 Rădulescu, D., M. (2011). Elemente fundamentale de drept, Editura Universul Juridic,
Bucureşti
 Rubenfeld, Jed (2007). Interpretarea crimei, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti
 Sântea, I. (2005). Nopţi sângerânde, Editura Phobos, Bucureşti
 Stănoiu, R., M. (2006). Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti
 Stănoiu, R., M. (1989). Introducere în criminologie, Editura Academiei, Bucureşti
 Stănoiu, R., M. (1981). Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Editura
Academiei, Bucureşti
 Stancu, E. (2007). Tratat de criminalistică, ediţia a-II-a revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti
 Swensson, A., Wendell, C., (1954). Metode moderne de investigare criminală, Stockholm
 Stefu. I (2018) - Criminologie , Editia a-V-a , revazuta si adaugita, Editura Psihomedia,
Sibiu
 Tănăsescu, C. (2012). Criminologie, Editura Universul Juridic, Bucureşti
 Tănăsescu, C. (2010). Metacriminologie, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti
 Ungureanu, Şt., G. (2008). Studii criminologice şi victimologice, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti
 Vernon, J. Geberth (2006). Practical Homicide Investigation, IV, Edition
Taylor&Francis, New York
 Zlate, M. (1995). Fundamentele psihologiei, Editura Hyperion, Bucureşti

II. Legislaţie naţională

 Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din
31 octombrie 2003
 Noul Cod penal. Noul Cod de procedură penală, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2014;
 Noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009), actualizat la zi și consolidat prin:
 Legea nr 151/2016 privind ordinul european de protecție, precum și pentru modificarea și
completarea unor acte normative, Monitorul Ofician nr. 545/2016;
 OUG.nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru
completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, Monitorul Oficial nr.389/2016.
 Detalii: https://legeaz.net/noul-cod-penal/

83
 Detalii: https://legeaz.net/noul-cod-civil/

84