Reflex 1 - 6/ 2017 1

„... şi ţine-te de Banat”

(Nicolae Stoica de Haţeg)

Vasile PETRICA

TITU MAIORESCU –
CENTENAR
CONSILIUL JUDEŢEAN
CARAŞ-SEVERIN
Pe răbojul istoriei, această
Preşedinte: magistra vitae, s-a reţinut împlinirea
ing. Silviu HURDUZEU unui veac de la trecerea în eternitate a
lui Titu Maiorescu (1840-1917). De altfel,
CENTRUL JUDEŢEAN îndemnul „Aduceţi-vă aminte de mai
CARAŞ-SEVERIN marii voştri” răsună ca un refren, pe
pentru CONSERVAREA care-l recunoaştem în multe ipostaze.
şi PROMOVAREA Pornind de la f ormaţia sa
intelectuală, reţinem performanţele ce
CULTURII
le-a realizat prin studiile strălucite
TRADIŢIONALE parcurse la impulsul tatălui său, Ioan
Director: Maiorescu (1811-1864), el însuşi o
prof. Gheorghe ŢUNEA personalitate intrată în istoria culturii
româneşti. Descendent pe linie paternă din aceeaşi stirpe cu Petru Maior şi Timotei
Cipariu, Ioan Maiorescu a studiat Teologia la Budapesta şi colegiul « Sf. Barbara »,
din cadrul Universităţii din Viena, studii încheiate în 1835, în aceeaşi promoţie cu
REFLEX Ioan Popasu, ulterior protopop al Braşovului, ctitor al liceului „Andrei Şaguna”,
artă • cultură • civilizaţie care, în ascensiunea sa ulterioară, ca episcop al Caransebeşului (1865-1889),
ISSN 1582 - 361X prin activitatea naţională şi culturală de afirmare a românilor bănăţeni, a fost
denumit „Şaguna al Banatului”.
Teologul ardelean Ioan Maiorescu, alias Trifu, căsătorindu-se cu Maria
Popasu (1816-1864), sora cea mică a episcopului amintit, a renunţat la celibatul
depus în preoţie şi perspectiva obţinerii doctoratului. Din locul de baştină, Bucerdea
Apare sub egida Grânoasă, judeţul Alba, în 1836 a trecut munţii în Oltenia şi a fost acceptat în
UNIUNII SCRIITORILOR treapta de jos a învăţământului, unde vechii dascăli de strană predau la un nivel
din ROMÂNIA alarmant de scăzut. A preluat postul de învăţător în Cerneţi, fiind singurul cadru
didactic cu studii superioare. În scurt timp a fost promovat inspector şcolar şi
transferat în capitala Băniei, apoi profesor şi director la Colegiul naţional, cu o
seamă de prerogative.
În 1838, soţilor Maiorescu li se naşte fiica, Emilia, iar în 15 februarie 1840
urmează cel de-al doilea copil, Titu-Liviu. Tatăl, ca un veritabil latinist, a optat
Redactor şef: pentru al doilea prenume de sorginte latină pe care, până la moartea părinţilor, l-
Octavian DOCLIN a folosit doar în acte oficiale, însă după trecerea lor în eternitate l-a abandonat şi,
din respect pentru memoria tatălui, i l-a atribuit fiicei sale, Livia (1863-1946). Şi în
Redactor:
acest caz speculaţiile n-au lipsit, socotindu-se că prenumele Titu provine dintr-o
Ada D. CRUCEANU dorinţă de unicitate, însă adevărul statornicit pe tradiţie oferea naşului libertatea
Secretariat: de a stabili numele finului, iar naşul lui Titu Maiorescu a fost Titu Bengescu.
Georgeta HAVEI După proclamarea Revoluţiei de la Izlaz, generalul Magheru a intrat falnic
în Craiova pe un cal alb, şi Ioan Maiorescu, urcat într-un pom, a citit proclamaţia
şi constituţia, însufleţind întreaga asistenţă, dintre care mulţi bărbaţi animaţi de
idealul libertăţii purtau pe hainele lor monograma Revoluţiei (acestea fuseseră
confecţionate şi cusute de Maria Maiorescu şi femeile pe care le instruise). Până
Corespondenţa pe adresa: la înfrângerea Revoluţiei, meritele lui Ioan Maiorescu n-au rămas neobservate,
Reşiţa fiind detaşat de guvernul provizoriu la Frankfurt am Main, ca agent diplomatic pe
cod 320162 lângă Dieta germană, atribuindu-i-se în timp şi alte însărcinări. Apoi este angajat
Aleea Buziaş nr. 6 al guvernului din Viena ca translator şi traducător la Ministerul de Justiţie, publicând
tel./fax 0255 226698 articole şi memorii în sprijinul drepturilor românilor din toate provinciile sau privitoare
e-mail: la independenţa naţională. Fiind îndepărtat, prin pensionare în 1857, întreprinde
revistareflex@gmail.com o călătorie în Istria şi, ca un veritabil istoric, lingvist, teolog, s-a evidenţiat prin
tavidoclin@gmail.com cercetările lingvistice consemnate în lucrarea apărută postum, „Itinerar în Istria şi
tel. 0740 077174 vocabular istro-român”, apărută în 1874. Împreună cu Aron Florian, A. I. Odobescu,
jud. Caraş-Severin A. T. Laurian, P. I. Cernătescu a pus bazele Academiei Române, prin întocmirea
2 Reflex 1- 6 / 2017
Proiectului de statut al Societăţii literare. Spirit rigid şi doct,
a fost primul şi unicul profesor de limba română al fiului
său, Titu.
De altfel, totul se petrece ca în amplasarea unei
statui. Aşa cum bustul îşi primeşte valoarea aşezându-l
pe un postament solid, şi în cazul de faţă este de reţinut
faptul că Ioan Maiorescu a fost hirotonit ca preot greco-
catolic şi a depus chiar votul celibatului, prezicându-i-se
posibilitatea de a intra în clerul superior, adică pe scaunul
de episcop. Abandonarea drumului care i s-a pregătit a
deranjat în multe moduri şi îndeosebi pe mai marii
ierarhiei, unii acuzându-l că şi-a abandonat numele patern
Trifu din dorinţa de a-şi pierde identitatea, însă mai
adevărată decât această supoziţie era tentaţia de a călca
mai vizibil pe urmele înaintaşilor săi din stirpea familiei,
pe linia tatălui, Petru Maior, Timotei Cipariu şi episcopul
Samuil Vulcan (1758-1839), şi a mamei, sora episcopului
Ioan Popasu (1808-1889). Întrucât considera că numele
Maiorescu este prea vizibil, ca un soi de imitaţie, a luat în
calcul opţiunea Maioreanu, dar în cele din urmă şi l-a
însuşit pe Maiorescu, în 1837.
Cum nu conteneau controversele pro şi contra la
gestul lui de renunţare la preoţie, făcându-se comparaţii
între capacitatea intelectuală şi morală a lui Ioan
Maiorescu, tată, şi Titu Maiorescu, fiu, cea mai reuşită şi
corectă concluzie a exprimat-o academicianul Nicolae
Manolescu, prin următoarea menţiune: „Sacrificiul tatălui
face cu putinţă naşterea fiului: dacă Ioan nu fugea de la
Augustineu în 1836, Titu nu s-ar fi născut nici în 1840,
nici altădată. Zeii au hotărât să ucidă pe cel dintâi spre a
1
putea să se nască cel de al doilea.”
Titu Maiorescu învăţă la prima şcoala românească
din Braşov (1846-1848), devenită Liceul „Andrei Şaguna”,
înfiinţată de unchiul său, protopopul Ioan Popasu, odată
cu ridicarea unui somptuos edificiu. Aici a studiat toată
floarea intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat.
Stabilindu-se tatăl său l a Viena, dintr-o relaţie
întâmplătoare află de existenţa Academiei Theresianum,
unde, potrivit regulamentului, un elev care nu cunoştea
limba germană putea fi admis cu condiţia ca la finea anului
şcolar, dacă nu se putea integra în procesul de
învăţământ, datorită cunoaşterii insuficiente a limbii,
părinţii procedau la retragerea lui. În 1851 este înscris ca
elev extern, însă neştiind niciun cuvânt în limba de
predare, făcea deliciul clasei. Dar, cum la finea anului
învăţătorul a cerut ca fiecare elev să întocmească o
compunere, surpriza s-a produs, compunerea lui Titu
Maiorescu a fost menţionată pe primul loc. A studiat la
această şcoală de vârf însuşindu-şi engleza, franceza,
italiana, latina, greaca, studiind cu o râvnă puţin cunoscută
într-o perioadă în care a citit şi studiat din marii scriitori
din literatura europeană, şi nu numai, preocuparea de
suflet fiindu-i însă filosofia.
Se obişnuia la Academia Theresianum ca la
festivitatea de finea anului şcolar, pe lângă premiile la
fiecare clasă, să se acorde şi unul pentru „premiantul întâi
pe întreaga Academie”. În anul absolvirii, acest premiu i-
a revenit lui Titu Maiorescu, fiindu-i înmânat de însuşi
ministrul instrucţiunii, Leo Thun, ocazie cu care l-a
îndemnat să-l contacteze în perioada următoare pentru
a-i oferi cetăţenia şi spre a se îngriji de cariera lui, fapt pe
care nu l-a urmat, dar nici nu i-a displăcut.
În continuarea studiilor a optat pentru facultatea
de filozofie, în 1858, ceea ce nu reprezenta o surpriză.
Trebuia să opteze pentru una dintre universităţi. Pentru
tatăl său, soluţia era Parisul, iar pentru mama şi unchiul,
viitorul episcop al Caransebeşului, Ioan Popasu, Berlinul.
Luând legătura cu oficialii universităţii berlineze, după ce
şi-a prezentat decanului facultăţii documentele şcolare,
Titu Maiorescu consemnează: « Acesta m-a condus la
plecare şi mi-a ţinut pelerina » . Era deci expresia
satisfacţiei de a primi un asemenea element. Însă pentru
că rectorul universităţii berlineze nu a admis să-i
echivaleze ultimii doi ani de filosofie de la Academia
Theresianum ca studii filosofice universitare, se înscrie
la Universitatea din Giessen, precumpănind în acest sens
diploma Primus omnium înmânată de ministrul Leo Thun.
Doctoratul cu disertaţia De philosophia Herbarti
l-a susţinut în limba latină, în 8/30 iulie 1859, cu calificativul
magna cum laude, el împlinind, la acel moment, 19 ani.
La finea examenului a fost aplaudat minute în şir ca la
2
operă . La solicitarea consilierului juridic Kremnitz, din
Berlin, de a preda limba franceză copiilor săi şi
îndrăgostindu-se pe nesimţite de Clara, fiica mai mare a
acestuia, a simţit că săgeta lui Eros a pătruns adânc în
inima lui. În 1860 pleacă la Paris şi se înscrie la
Universitatea Sorbona şi în 17 decembrie obţine titlul de
licenţiat în litere, iar în 21 noiembrie anul următor şi-a
adăugat şi licenţa în drept. În acea perioadă conferenţiază
pe teme filosofice la Berlin, corespondează la reviste de
prestigiu din capitala Franţei, iar la finea anului 1861 se
întoarce în ţară.
După ce s-a căsătorit cu Clara Kremnitz la Berlin,
în ritul protestant, la Bucureşti li se oficiază cununia în
biserica ortodoxă, naş fiindu-i unchiul său, protopopul Ioan
Popasu din Braşov.
După câteva oferte, dintre care postul de supleant
la Tribunalul din Ilfov, şi chiar numit procuror, în noiembrie
1862 preia funcţia de profesor la Universitatea din Iaşi.
Totodată i se atribuie şi funcţia de director al gimnaziului
central din oraş. Din acest moment începe pentru el o
activitate de mare întindere. Deseori s-a pus întrebarea
care este secretul succesului lui Titu Maiorescu,
invocându-se de către unii vasta lui cultură, alţii găsind
răspunsul în direcţia muncii lui extinse pe mai multe
paliere, alţii neexcluzând nici calitatea lui de poliglot sau
cea de veritabil diplomat. Vom menţiona răspunsul lui
Eugen Lovinescu, care, în Monografia ce i-a dedicat-o,
scrie „Dacă elementul esenţial al talentului lui Maiorescu
era arta vorbirii, vocaţia lui era, tot atât de categoric,
3
didactică: în el trăia un profesor.”
Quintilianus s-a exprimat astfel: „Retorica este forţa
de a convinge”, însă convingerea nu-şi poate atinge ţintele
prin înşirare de invocări sau exprimându-se printr-un
timbru deosebit. Să ne gândim la vocea şi intonaţia puţin
obişnuită a lui George Călinescu. Şi totuşi, în discursurile
lui epata ascultătorii. Un element ce nu ne poate scăpa
este că în arta oratoriei se îmbină câteva realităţi.
Bunăoară inteligenţa, despre care Mihai Ralea scria că
are în vedere: direcţia gândirii, iuţeala gândirii, cenzură
critică şi spirit inventiv. Deci: inteligenţa, munca şi cultura,
nu improvizaţia (despre care se spune că este cârja
puturosului), o generalizare în această direcţie deţinând
dictonul: « Orator fit, poeta nascitur ». Însuşi Ioan
Maiorescu era îndrăgostit de vârfurile oratorilor clasici latini
şi a lăsat posterităţii un amplu studiu despre Oratorie,
varianta 1842-1843, din care s-a publicat doar o parte.
4
Tudor Vianu a emis ideea că Titu Maiorescu şi-
a asigurat succesul prin ironia lui inconfundabilă, a cărei
fineţe era deosebită de sarcasmul lui Heliade Rădulescu
şi cu totul altceva decât umorul lui C. Negruzzi şi Ion Ghica.
Reflex 1 - 6/ 2017
Chiar când le trimitea acele usturătoare şarje, o făcea cu
o superioară urbanitate, izvorâtă din demnitatea pe care
o poseda.
Cu totul remarcabil este faptul că a preluat din
literatura latină caracterul sentenţios al creaţiilor sale,
situaţie în care s-a învrednicit de succese vizibile prin
faptul că în oratorie frumuseţea şi adevărul nu se lăsau
aşteptate, iar în scris obţinea valoarea de definiţie.
Totodată e potrivit să amintim că „Farmecul literar al
operelor lui Maiorescu provine din scurtimea sugestivă,
din pregnanţa formulărilor sale. Maiorescu este în proza
5
românească descoperitorul conciziunii lapidare” .
A fost cu totul prov idenţial f aptul că era
contemporan cu un alt titan al culturii române, Nicolae
Iorga, cu care se asemăna în zel şi cultură, dar se
deosebea prin temperament, căci Iorga era ca un uragan,
iar Maiorescu, ca o maşină exactă cu aceleaşi gesturi şi
fraze cumpănite. Tot ce a scris şi publicat cel din urmă
era de o mare exactitate, căci nici în cele mai mici lucruri
nu renunţa la ciornă, pe când Iorga a doborât nenumărate
recorduri în publicistică, căci şi în călătoriile cu trenul scria,
iar în gările unde staţiona trimitea ca plicul să fie depus în
cutia poştală pentru un oarecare destinatar, fie şi o
redacţie sau o instituţie.
6
Din ceea ce a consemnat I. G. Duca e demn de
reţinut că Maiorescu vorbea scurt, fără artificii şi cu
sobrietate de gesturi, dacă nu era provocat la glumă şi
ironii. De altfel, se observa din timp dacă este dispus să
ţină un discurs sau să se limiteze la o simplă intervenţie
de ordin secundar. În primul caz venea pregătit, purtând
redingota, iar când era îmbrăcat obişnuit şi vorbea din
locul lui era totul firesc. În anii petrecuţi la Iaşi ţinea
conferinţe publice, introducând în învăţământul superior
practica seminarizării studenţilor. Totodată, a realizat o
premieră în 1863, a iniţiat apariţia Anuariului Gimnazial şi
Internatului din Iaşi pe anul şcolar 1862-1863, ca şi faptul
de a fi determinat câţiva tineri cu preocupări înalte să
susţină, pe diverse teme, conferinţe publice.
Tot în anul 1873 s-au pus bazele înfiinţării la Iaşi
a grupării literare şi culturale, apoi mai târziu politice,
denumită sugestiv Junimea, din iniţiativa şi viziunea lui
Titu Maiorescu, lui alăturându-i-se, în prima fază, Teodor
Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Petre Carp. La
Iaşi şi-a desfăşurat activitatea din 1864 până în 1876,
când s-a mutat la Bucureşti odată cu mentorul ei, Titu
Maiorescu. În direcţia valorificării creaţiei literare s-a
înfiinţat revista „Convorbiri literare”, tot sub îndrumarea
lui T Maiorescu. În jurul amfitrionului s-au strâns tineri de
toate orientările profesionale, nu doar filologi, dintre care
amintim pe M. Eminescu, Ion Creangă, N. Gane, I. L.
Caragiale, I. Slavici, G. Panu. Fermentul Junimii a fost T.
Maiorescu, parte semnificativă a întrunirilor s-au ţinut în
casa lui. A îmbinat catedra cu bara şi a ilustrat literatura
şi lingvistica cu orientarea spre modernitatea creaţiei şi a
vieţii. A scris puţin, dar consistent ca un fagure de miere.
Despre rolul ce l-a avut T. Maiorescu în legătură
cu Mihai Eminescu s-a scris atât de mult încât bibliografia
poate depăşi credibilul. Este suficient cu acest prilej să
amintim că au existat şi există persoane care îl apreciază
la justa lui valoare, dar şi contestaţii puerile şi netemeinice.
S-a afirmat că modul în care l-a sprijinit pe Eminescu
întrece ceea ce au făcut toţi contemporanii săi laolaltă.
Junimea a stimulat formarea marii literaturi clasice
româneşti cu un impact important pentru cultura
românească. Este cunoscută preocuparea blăjenilor
pentru aşezarea limbii române pe un piedestal al
3
latinismului total, al cărui mentor era Timotei Cipariu, rudă
cu tatăl lui Maiorescu. Primul pas s-a făcut prin înlocuirea
alfabetului cirilic cu cel latin, fapt extrem de benefic. Pe
aceeaşi filieră, corifeii Şcolii ardelene militau pe toate liniile
pentru implementarea unei limbi latinizate, în scopul
ev ident de a se susţine prov enienţa catoli că a
creştinismului românesc, reuşind să creeze o nouă
direcţie, numit etimologism, iar Titu Maiorescu s-a plasat
pe o altă orientare, cea a fonetismului. De fapt, însuşi
Titu Maiorescu a recunoscut: „Am scris 20 de ani cu
ortografie etimologică şi mai târziu mi-am dat seama de
greşeala ei, am ucis-o pentru veşnicie în literatura
7
română.” În prima fază, blăjenii au reuşit să oficializeze
etimologismul printr-o hotărâre a Academiei, motiv pentru
care Maiorescu a demisionat în semn de protest, la 20
iulie 1868, din importanta instituţie, revenind doar după
ce s-a aşezat limba pe actuala structură. Revine în
Academie în 1879, fiind ales vicepreşedinte în 1884, apoi
preşedinte al Secţiei literare, în patru perioade.
Anul 1864 era un an cu multe încercări pentru Titu
Maiorescu, cu toate greutăţile care s-au ivit. Coincidenţă
sau nu, ambii părinţi i-au decedat în 1864: tatăl la 53 ani,
iar mama la doar 48, ambii fiind înmormântaţi în cimitirul
„Belu” din Bucureşti. Există în Scriptură un citat care este
relevant pentru viaţa fiecărui om şi el sună astfel: „unde
s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul.”8.
Este tocmai cum ne-am imagina o balanţă pe care
se aşează o greutate, care poate fi o încercare ce duce
la suferinţă, şi o mână nevăzută, respectiv Dumnezeu,
aşează o altă realitate pozitivă, valoroasă pe celălalt taler,
care echilibrează şi salvează viaţa. La numai un an de la
decesul părinţilor săi, Titu Maiorescu a trăit un moment
de semnificativă dezrobire a românilor din Transilvania,
după perioada de subjugare consemnată în documentele
vremii, fiindu-le stabilit destinul prin acea regretabilă
formulă din Aprobate şi Compilate, care suna pentru ei
„semper in servitute”. Primul pas spre eliberare l-a adus
înfiinţarea Mitropoliei Ardealului, sub sceptrul lui Andrei
Şaguna (1808-1873), şi a Episcopiei Caransebeşului în
1865, revenindu-i acest post, protopopului Braşovului,
Ioan Popasu (1808-1889), unchiul după mamă a lui Titu
Maiorescu. Se cunoaşte că ierarhul caransebeşean se
bucura de succesele nepotului care, la rândul său, nutrea
aceleaşi sentimente faţă de unchiul său.
T. Maiorescu în mai multe rânduri a obţinut diverse
portofolii ministeriale, astfel: ministru al cultelor, 1874-
1876; 1888-1889; 1890-1891; ministrul justiţiei 1900-
1901, ministerul de externe din 1910, iar în iulie 1912
devine prim-ministru. Pe lângă aceste înalte funcţii, care
se dau greu şi se iau uşor, a mai fost, pasager, şi agent
diplomatic la Berlin, şi deputat în Parlament, unde şi-a
demonstrat talentul oratoric.
În perioada înaltelor demnităţi, mai ales în postul
de ministru, trecând spre Occident, se oprea la
Caransebeş, unde s-a statornicit cu timpul un mic centru
junimist. Într-un grup din jurul episcopului s-a hotărât
aniversarea unui jumătate de veac, în 1888, de activitate
a bătrânului episcop, unde a fost prezent şi nepotul său,
ministrul şi academicianul, care-şi vizitase verii şi
verişoarele. El le-a trimis primul volum de poezii din creaţia
lui Eminescu. Totodată s-au creat, prin intermediul unor
persoane din jurul episcopului şi a nepoţilor săi, legături
pe linie culturală cu Maiorescu, respectiv: Vincenţiu Babeş,
fost prieten al tatălui său, dr. Corneliu Diaconovici,
enciclopedistul, care l-a convins să colaboreze la
4 Reflex 1- 6 / 2017
„Enciclopedia Română”, prof. Nicolae (Nichi) Popovici,
care deseori cânta la întrunirile din casa lui, Vasile
Mândreanu, Ion Popovici-Bănăţeanu, căruia i-a devenit
mentor, prof. Ştefan Velovan, pe care l-a apreciat şi sprijinit
pentru importanta contribuţie la pedagogia modernă.
După căsătoria nepoatei episcopului, Maria, cu
profesorul Andrei Ghidiu, de la Institutul teologic diecezan,
s-au stabilit în Caransebeş, pe rând, şi ceilalţi patru copii
(doi băieţi şi două fete) ai fratelui mai mare ai episcopului,
Constantin Popasu. Cel mai mic dintre ei, dr. Constantin
Popasu, fiind student în Medicină la Viena, l-a cunoscut
în 1882 pe Eminescu, în casa vărului său, Titu Maiorescu.
El a determinat în mare măsură hotărârea de a-l trimite
pe poet la Viena pentru tratament, întrucât constatase că
tratamentul era inadecvat, comparativ cu ceea ce se
practica la Viena, tot el fiind de faţă când Eminescu a
strigat, parcă prorocind, „România liberată.” Costi, aşa
cum îl agrăia Maiorescu, fusese ales la Viena în 1882,
preşedinte al societăţii „România Jună”, contribuind apoi
la editarea volumului „Almanahul Societăţii academice
social literare România Jună”; şi tot el a fost cel care a
mijlocit internarea lui Eminescu la Oberg Döbling, întrucât
patronul spitalului îi era profesor. Si totodată l-a sprijinit
în unele trebuinţe pe luceafărul poeziei româneşti în
perioada amară a supliciului său ţinând şi legătura cu vărul
său Titu.
La un veac de la stingerea sa din viaţă, Titu
Maiorescu rămâne unul din fondatorii culturii române
moderne, căruia i se cuvine adâncul nostru Omagiu.
Note:
1 Contradicţia lui Maiorescu, p. 283.
2 Vasile Petrica, Titu Maiorescu şi Banatul, Timişoara,
2014,
p. 66.
3 Titu Maiorescu, p. 73.
4 Arta prozatorilor români, Editura pentru literatură,
1965, p. 135-136.
5 Ibidem, p. 129.
6 Portrete şi amintiri, 1990, p. 117-118.
7 Jurnal II, p. VI.
8 Romani, 5, 20.

Premiul Naţional „Titu Maiorescu”

pentru critică literară

« Din acest an, revista

„Convorbiri literare” a instituit
o importantă distincţie literară,
care se acordă pentru
excelenţă în critica literară,
Premiul Naţional de critică
„Titu Maiorescu”. Laureatul
primei ediţii a Premiului este
criticul Nicolae Manolescu.
Premiul este acordat în cadrul
tradiţionalelor manifestări
„Zilele Convorbirii literare” şi
este acordat cu sprijinul
financiar al Primăriei
Municipiului Iaşi şi al
Ministerului Culturii şi
Identităţii Naţionale.» Nicolae Manolescu, primul din stânga, la aniversarea revistei
(România literară, “Convorbiri literare”; în dreapta imaginii, Cassian Maria Spiridon,
redactorul şef al revistei
nr. 20-21/ 5 mai 2017
Reflex 1 - 6/ 2017 5

EMINESCÂNDU-NE...

prof. univ. dr. Liviu SPĂTARU

Vituperaţia ca figură de stil

Motto:
“Îl sărbătorim în fiecare an pe
Eminescu (…) dar continuăm să
fim vinovaţi în ce-l priveşte: întâi
nu-l cunoaştem în întregime, apoi
nu-l facem cunoscut altora în
întregime, aşa cum a fost”.
- Constantin Noica –

1. Marele nostru gânditor are dreptate: ca să-l cunoşti în întregime, trebuie să-l citeşti în întregime, iar ca să-l
înţelegi, trebuie să ai măcar o părticică din geniul lui; nu cred că s-a născut pe faţa pământului un geniu atât de
harnic...

2. Nu-i cunoaştem mai deloc opera politică, sau o trecem cu vederea, deşi e mereu actuală şi valabilă! În mintea
geniului, până şi vituperaţia se transformă în figură de stil! Iată un exemplu din articolul de fond din
« Timpul », 9 februarie 1880, fără titlu: „Aceştia sunt oameni născuţi spre a pretexta intenţii bune şi a face fapte
rele, oameni ce nu cred ceea ce zic şi nu zic ceea ce cred; ei nu sunt nici buni, nici răi, ei sunt deadreptul mici, şi
existenţa lor în lume este o persiflare a existenţei”. E vorba, evident, de politicieni, fără timp, spaţiu şi culoare…

3. Când îşi sloboade vituperaţia, fiecare frază devine translucidă, devine o gemă…, dar oricât de preţioase ar fi
pietrele, dacă-s destule şi bine legate de gât, tot îi trag la fund pe cei vituperaţi!

4. Scormonind în inepuizabila mină a limbii române, Poetul a scos la lumină mai numeroase şi mai strălucitoare
„geme politice” decât orice politician de oriunde şi oricând! Cu toate acestea, nu a ajuns un bun om politic,
demonstrând mai bine decât oricine că între poezie şi politică e o prăpastie de netrecut, peste care puţini s-au
încumetat să sară fără să-şi frângă gâtul!

5. Sunt destule minţi şi guri care gândesc şi spun că, la urmă, politica şi-ar fi pus sărutul morţii pe fruntea poeziei;
dar, cum îi şade atât de bine poeziei să rămână tainică şi etern pâlpâitoare, nu vom şti niciodată să descifrăm
această taină…Dacă aşa o fi fost, înseamnă că fiecare din cele două îşi vor fi împlinit destinul!

Sanatoriul de pe Strada Plantelor, unde a scris

Eminescu ultimele poezii FOTO: arhiva adevarul
(http://www.identitatea.ro/poeziile-nestiute-ale-lui-mihai-
Zenovie Cârlugea, Mihai Eminescu. eminescu/)
Drumuri şi popasuri în Gorj, Târgu-Jiu,
2016
6 Reflex 1- 6 / 2017
ÎN ÎNTÎMPINAREA COLOCVIILOR REFLEX
ediţia a XVII-a
BĂILE HERCULANE
14 - 17 iunie 2017
sub genericul:
„Pictură. Poezie. Sculptură.”
Tema 1: ARTA PLASTICĂ DIN ROMÂNIA, AZI
Tema 2: „POEZIA RUGULUI APRINS”
Ion MARIN ALMĂJAN
Trifoiul bănăţean şi
proiectele de
„culturalizare” a
Timişoarei
În textul plasat pe post de prefaţă, de Acvilina
Birăescu şi Diana Zărie la volumul Scrisori către Virgil
Birou (Editura Marineasa, Timişoara, 2003), Traian Liviu
Birăescu, critic literar de ocazie din perioada anilor 60-
70, scrie: „Birou este un scriitor local. Precizarea n-are
conotaţii depreciative. Ea vrea să spună doar că întreaga
lui operă este dominată de un topos al locului. E un
univers ţărmurit, Valea Caraşului, cu o uşoară extindere,
Anina, Steierdorf şi Reciţa (cum grafiază Birou)”. T.L.
Birăescu s-a jucat cu termenii, fără să-şi dea seama,
presupun, că mai dă o lovitură unuia din cei mai importanţi
scriitori născuţi în Banat, ce-i drept, şi a cărui operă
înfăţişează realităţi bănăţene, dar prin valoarea ei se
aliniază scriitorilor români de oriunde, cu deplin temei.
Localismul lui Birou se aliniază, dacă vreţi, localismelor
unor mari scriitori ai lumii, care fie au scris despre ţinutul
lor, fie au inventat un ţinut, vezi cazul lui W Faulkner. Cele
două romane ale lui Rebreanu, considerate vârful creaţiei
sale, Răscoala şi Ion, nu-şi au plasate personajele într-
o zonă bine delimitată? Coşbuc şi Goga nu sunt numiţi
poeţii Ardealului, Zaharia Stancu şi Marin Preda, cu
Desculţul, respectiv Morometele, nu descriu oameni şi
întâmplări din fosta regiune Romanaţi, Panait Istrati şi
Fănuş Neagu nu sunt consideraţi scriitorii oraşelor de la
Dunăre, ai Bărăganului, Sadoveanu şi Creangă nu sunt
scriitori moldoveni invocând şi evocând toposul acestei
provincii etc.? Şi exemplificarea ar putea continua. Dar,
fireşte despre ei nu s-a scris că sunt scriitori locali. Deci,
scriind despre Birou că este scriitor local şi încercând să
justifice epitetul doar prin teritoriul cărţilor sale, Birăescu
nu face decât să dea apă la moară unor critici care au
miopie atunci când privesc la creatorii din această parte
de ţară. Scriind despre opera sculptorului Romul Ladea,
după opinia mea cel mai mare sculptor român, după
Brâncuşi, unii critici de artă, pentru a-i diminua importanţa
şi înălţimea operei, i-au atribuit sintagma de sculptor-
ţăran. Ce presupune această sintagmă? Rusticitatea lui
Ladea, primitivismul manierei sale de creaţie,a viziunii
creaţiei sale. După cum se ştie, Ladea n-a fost un
autodidact, el şi-a făcut studiile la Bucureşti, în Italia şi la
Paris, sub mâna lui Brâncuşi. Este fără îndoială că o mare
parte a operei lui Ladea cuprinde portrete de ţărani
bănăţeni, începând cu părinţii săi, mama sa, Baba Eva,
fratele său, Gheorghe, cu personaje ale istoriei şi
mitologiei Banatului, precum Iovan Iorgovan şi, în ultimă
instanţă, Lazăr de la Rusca, erou inventat de propaganda
comunistă, dar pe Ladea nu l-a interesat acest fals, el a
creat un ţăran bănăţean, în ţoalele lui de acasă şi în opinci,
motiv pentru care autorităţile timpului, dezamăgite, i-a tăiat
sculptura în jumătate, aruncând picioarele cu opinci cu
tot. Eu am făcut-cum ţi-am spus - un bănăţean frumos,
cam 3 metri înălţime. Jumătatea de jos nu a plăcut
juriului din Bucureşti. Probabil fiindcă că are opinci.
Şi a tăiat lucrarea în două, îi scrie marele sculptor
prietenului lui Virgil Birou. Desigur Ladea realizează un
grup statuar al Şcolii ardelene, busturile unor mari
personalităţi ale istoriei şi culturii române, dar parcă tot
prin regionalismele sale se „individualizează”, capătă o
culoare deosebită.
Şi într-unul din dicţionarele apărute cu ani în urmă,
epitetul de localism şi regionalism continuă să fie pus, fie
datorită neînţelegerii operei, fie deliberat lui Virgil Birou,
dar şi poetului Gheorghe Azap, şi mai la urmă şi celui
care scrie aceste rânduri. Chiar şi unul din colegii noştri
timişoreni ne regionalizează, împărţindu-ne pe zone şi
căprării istorice, şi atunci n-ar trebui să ne mire că suntem
văzuţi prin pâclă de cei de dincolo de munţi.
Dacă tot am plecat la aceste însemnări de la cartea
amintită, aş dori să relev, folosindu-mă de scrisorile pe
care şi le-au adresat cei trei: Ladea, Birou şi Ion Stoia
Udrea, celebrul în epocă Trifoi cărăşan, o prietenie
născută din apropierea localităţilor de naştere, aflate în
Valea Caraşului, dar şi din idealurile pe care le-au avut
privitoare la ridicarea Banatului cultural şi mai ales literar
şi impunerea vocii sale între vocile celorlalte regiuni ale
României Mari.
Cum se putea realiza acest vis? O spune chiar Ion
Stoia Udrea în scrisoarea adresată, în 1932, lui Virgil Birou,
aflat în localitatea natală Ticvaniul Mare, în apropierea
Jitinului, unde s-a născut Ladea şi nu departe de Greoniul
lui Stoia Udrea, Udrea fiind cel mai aprins, mai pătimaş
propovăduitor al respectivei idei: Gruparea tuturor
forţelor bănăţene la Timişoara va fi în curând fapt
împlinit. Azi a fost Ciupe (Aurel, pictor, n. m) aici şi am
vorbit cu el. (...) La toamnă gruparea Secolul va fi o
forţă în faţa căreia va trebui să-şi plece capul toţi.
Primele victorii le-am câştigat deja.
Pentru tânărul răzvrătit, impetuos, cu vederi de
stânga, Tim işoara est e, ca şi Parisul pentru
Reflex 1 - 6/ 2017
Rastigniac,eroul lui Balzac, o cetate de cucerit, chiar dacă
părerile lui Udrea despre climatul cultural al Timişoarei
nu sunt deloc măgulitoare pentru cel mai mare oraş al
Banatului, care, la 14 ani de la reîntregirea cu România,
mai era, din punct de vedere al locuitorilor lui, cu o
populaţie majoritar ungurească şi cu sentimente
maghiarofile. Oraş tehnic, cu multe şi vestite fabrici,
Timişoara nu se putea lăuda atunci cu un nivel cultural,
nici cu o societate care să aibă numeroşi intelectuali
umanişti. Aşa se explică şi faptul că la 1920, după urcarea
pe tron, când regele Ferdinand a oferit oraşelor din
provinciile unite cu ţara, posibilitatea de a-şi înfiinţa
universităţi, Stan Vidrighin, primarul Timişoarei, a propus
înfiinţarea unei Şcoli Politehnice, motivând că oraşul este
eminamente industrial. „Noi trei, eu, tu şi Ladea vom
alcătui nucleul în jurul căruia vom concentra toate
forţele reale de creaţie, scrie Stoia Udrea, pentru a
schimba radical actuala conformaţie ne spirituală a
acestui oraş burghez, încrezut şi idiot. Va fi o muncă
titanică, răbdare de fier se cere, însă cred că noi avem
forţele necesare pentru asta.
Acestui entuziasm şi impetuozităţii lui Ion Stoia Udrea,
Birou, aflat încă la Ticvani, nu-i răspunde după aşteptări,
cum reiese tot din scrisorile lui Udrea, că nici Ladea,
aflat la Cluj, n-o face: Eu mai am un drac la Cluj, scrie
Udrea, cu care trebuie să umblu ca şi cu un ou de
Paşte.
Peste un an, în noiembrie, apare revista Vrerea,
formatul Gândirii de la Cluj, îl informează Stoia Udreea
pe Birou, fără să aflăm ce s-a întâmplat cu proiectul
Secolul. Poate că abdicarea de la acel proiect se
datorează constatării amare pe care Stoia Udrea i-o
comunică lui Birou: abia atunci mi-am dat seama că
nu a mai rămas nimeni lângă mine. S-au dus toţi.
Disperat, Stoia Udrea îl cheamă pe prietenul de la
Ticvani şi ca să-l convingă să vină, îl încurajează,
mărturisindu-i prin ce greutăţi a trebuit să treacă el însuşi
până s-a făcut luat în seamă de autorităţile timişorene: În
Romul Ladea, Ţăran din satul meu (1935)
Reproduceri după www. artindex.ro
7
iarna lui 31-32 am dormit în sala de aşteptare a
Domniţei Elena (gara CFR, n. m). N-am plecat însă din
Timişoara. Dar am răzbit. Fără ajutorul nimănui(...).
Nu am murit. Fiindcă, frate Virgil, nu mori de mizerie
decât dacă vrei aprioric.
Între timp, în 1933, din iniţiativa poetului Grgore Popiţi,
ia naştere cenaclul Altarul cărţii, alcătuit din: Gh.
Atanasiu, autor de romane, C. Miu-Lerca, Virgil Birou,
Dorian Grozdan, Volbură Poiană-Năsturaş, poeţi, I. Roşu
Rosioru, Traian Topliceanu, poet, Paul Târbăţiu
dramaturg, poet, Dridi Goroniţă, prozatoare, folcloristul
George Cătană ş.a.
Aflând despre acest eveniment, de la Cluj, Romul
Ladea îi răspunde prietenului Virgil Birou, cu un ton
şugubăţ: Am primit epopeea Altarului în trei cărţi poştale
şi mă bucur că programul atât de vast anunţat de tine s-
a şi realizat măcar în parte, „Înfrăţirea scriitorilor”.
Am toată nădejdea că şi cu ajutorul meu şi al altor
oameni de bine îi vom da amploarea şi măreţia
cuvenită acestor înfrăţiri. Cred că este de prisos să
mai alergăm la autorităţi după localuri şi alte daraveri,
când Spieluhr (modestul local de pe str, Ungureanu de
astăzi, unde se întâlneau artiştii Timişoarei) ne
adăposteşte şi ocroteşte cu atâta generozitate. (...) În
ceea ce pri veşte lumi narea şi d eşteptarea
timişorenilor ar fi bine să nu te zoreşti. Mai întâi
interesează-te dacă au acolo birturi, vin, că inimă
avem noi d-aici şi un Vecher cu care să-i deşteptăm
(dar nu cumva să murim noi acolo de sete, pe
meleaguri străine, tot deşteptând la ei).
Reţinând nota homerică pe care năstruşnicul sculptor
o dă „deşteptării timişorenilor”, e bine să medităm asupra
istoriei şi destinului Trifoiului cărăşan, a celor trei creatori,
uniţi sufleteşte şi în vise, dar, datorită unor întâmplări care
nu au ţinut doar de voinţa lor, ci de destin şi de oameni,
despărţiţi mereu, cu toate că toţi trei au visat să rămână
şi să clădească în Capitala Banatului, oraşul intelectual
pe care îl iubeau.
Romul, Ladea, Mama (1938-1939)
8 Reflex 1- 6 / 2017
Zenovie CÂRLUGEA
GHEORGHE BĂLAN – o metafizică a suferinţei
În 1978, Gabriel Liiceanu îl descoperă în
Sanatoriul de Psihiatrie din Gătaia (Timiş) pe graficianul,
pictorul decorator şi poetul GHEORGHE BĂLAN (18 iunie
1947, Dealul Lung, Vrancea – 31 mai 2003, Chizătău,
com. Belinţ, Timiş). Invitat la Bucureşti să expună lucrările
de grafică la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele
(eveniment vernisat de Andrei Pleşu), Gheorghe Bălan
s-a bucurat de un succes deosebit. Au urmat expoziţii la
Lugoj (1980) şi Timişoara (1981), - despre care au scris
G. Liiceanu, Andrei Pleşu, Radu Bogdan, Paul Eugen
Banciu, Nora Iuga, Ion Arieşanu - , totodată graficianul
publicând la Cartea Românească volumele de poezie
Ferigi (1979) şi Draperie şi beton (1983), despre care au
scris scriitori avizaţi precum Ion Caraion, Laurenţiu Ulici,
Sorin Mărculescu, Virgil Ierunca, Ion Arieşanu, Brânduşa
Armanca, Adrian Popescu, Lucian Alexiu, Marian Oprea
ş.a.
„Adâncindu-se într-un nefast radicalism religios
– scrie editorul Simion Dănilă în schiţa biografică de la
pagina a doua a cărţii în discuţie - , care-l determină să-
şi schimbe viziunea despre rosturile artei, încetează
pentru o lungă perioadă să se manifeste ca poet şi
grafician, revenind parţial din această rătăcire abia în
1996, când expune din noile sale lucrări de două ori în
Timişoara (vernisaje: Deliu Petroiu şi Şerban Foarţă). Şi
de această dată, opera lui grafică este apreciată de spirite
avizate (Adrian Bodnar, Andrei Medinski, Ildico Achimescu
ş.a.).
Dev enit membru al Uniunii Scriitorilor din
România, fapt ce i-a susţinut precara existenţă din ultimii
ani de viaţă, Gheorghe Bălan n-a mai avut timp să-şi
publice apoi şi cel de-al treilea volum de versuri, din care
au apărut în revistele timişene „Banat”, „Reflex” şi
„Coloana Infinitului” câteva poeme.
La un deceniu de la moartea sa, îi apare la Editura
„Brumar” albumul Grafică. Poezie (sub îngrijirea lui Marian
Oprea), conţinând poeme din volumul postum „Draperie
şi beton” şi lucrări de grafică din ultimul deceniu de creaţie
artistică.
Grafician şi poet (arte ce s-au servit, şi în acest
caz, într-o rodnică reciprocitate abstract-vizionară), Gh.
Bălan s-a dovedit un spirit singular în poezia noastră, care,
după „ceasul solar” al afirmării sale la Bucureşti, a intrat
într-o perioadă de căutări tulburi, ameninţat fiind de
anonimat, astfel că abia acum, prin grija traducătorului
nietzschean de elită Simion Dănilă, versurile sale
postume, alcătuind un al treilea volum destul de
consistent, sunt editate sub titlul incitant N-am ştiut să
sting un trandafir (Ed. Eurostampa, Timişoara, 2014,
266 p.).
Preluând un vers dintr-o poezie, chiar titlu, volumul
cuprinde o prezentare datorată eseistului şi cercetătorului
S. Dănilă („Gheorghe Bălan postum”) şi nu mai puţin de
zece cicluri de poeme, precum: Regatul munţilor, Pălăria,
Viorele algebrice sau răsare aburos… a”32 , Desen cu creta
pe sânge, Nimeni nu mai întreabă unde e sudul, Cântece
cu fruntea ruptă, Oare mai înfloreşte liliacul?, Coaja de
castană, Oglindă încolţită, Piciorul întors în lacrimă…
S-o spunem de la început, poezia lui Gh. Bălan a
generat iniţial un „şoc” din cauza insolitului el formal,
receptarea critică relevând aspectul ei abstract-vizionar
şi ideatic, un fel de „poezie a poeziei” (cum observa Eugen
Simion în cazul lui Nichita Stănescu – Scriitori români de
azi, I), cu trimitere la abstractizările (nu neapărat muzicale)
ale purismului mallarmean şi valéryan. L ésprit geometric
subordona afectivitatea într-o dicţiune la marginea din
urmă a suprarealismului, lăsând să se reverse în poezie
o percepţie hieratic-abstractă cu aer de savanterie ludică,
o poezie geometrizată de linii, de raporturi şi ecuaţii
algebrice care, adăugate unor versuri de insolite asociate
lexematice, creau impresia de ceva absolut nou.
Modernismul abstractizant al lui Ion Barbu (care
l-ar privi ponciş pe poetul ivit după mai bine de o jumătate
de secol de la publicarea „Jocului secund”, 1930) era dus
mai departe, într-o conjuncţie postmodernă de vers şi
ecuaţii algebrice, până la ultime consecinţe ale „reacţiei”
alchimice dintre poeticitate şi algebrizare… Poetul însuşi
era convins că textele acestea constituie „o cotitură în
poezia românească” (dintr-o scrisoare a acestuia adresată
lui Ştefan Aug. Doinaş), ba chiar „o piatră de hotar în
poezie”…
Superioară modului poetic nichitastănescian, cum
avea să-i mărturisească Gh. Bălan bunului şi devotatului
prieten belinţean Simion Dănilă, poezia acestuia din
culegerea postumă „N-am ştiut să sting un trandafir”
propune, în acord cu volumele anterioare dar mult mai
radical, un metalimbaj ce aminteşte nu numai de
suprarealişti explozivi în imagerii ca Réné Char, dar şi de
poezia abstractă a unor Trakl, Rilke, Ezra Pound, Eugenio
Montale, Pierre Reverdy ş.a.m.d.
Violent imagistică în abstractizarea ei algebrizată,
ca în ciclul insolit „Viorele algebrice sau răsare aburos…”,
unde ecuaţii de numere şi lexeme/ sintagme, cu aer
savant, încalecă de-a dreptul „poeticul”, poezia practicată
aici de Gheorghe Bălan rămâne, desigur, o fulgerare de
mirabil experiment, precum:
„Pot să-l = 9,4 îi luceau./ A privi 0,13 şi au:/ Ca în al
doilea cu stropi/ de pătrimi”… /„E măcinare de 2./ O să
= 8 supra 3,5 în lacrimi./ De frunziş apei; / Prin nu-mi
era.” (Haiku-uri)
Desigur, totul pare o joacă de om debusolat, ba
chiar un experimentalism dus cu bună ştiinţă până la
ultimele lui consecinţe, în direcţia răsucirii logicii
verslibristice scontând pe asocieri şocante de cifre şi
cuvinte/ propoziţii torsionate, intenţionat delogicizate. De
unde şi „şocul” receptiv-ideatic faţă de această rostogolire
de numere, fracţii, ecuaţii cu radicali, calcule de adunări,
scăderi, înmulţiri şi împărţiri ş.a.m.d.
Chiar titlurile trimit direct la lumea matematicilor,
în geometrizări şi algebrăzări ce sufocă „poeticul” până
la impresia de f uncţionare „în gol” a manierei
compoziţionale: Tangentă, pătratul unui nufăr, Spre 2ab,
+(plus), Pătrat sonor, “2dm, 5”unitatea fundamentală/
Reverbere pentru o fracţie etc.
„Terorizarea” poeticului, trecerea lui printre Scilla
şi Carybda abstractizărilor matematice, în general toată
această manieră funambulească de melanj sui-generis
e, desigur, interesantă sub aspect formal, dar atât de puţin
convingătoare sub unghiul expresivităţii înăbuşite de un
„experimentalism” ce-ar putea fi taxat drept diletant şi
obsecvios în intenţionalitatea lui artistică.
Nu în astfel de texte imposibile (imposibile şi de
reprodus!), sufocate în propriile exersări scientist şi ludic-
abstractizante trebuie căutată „noutatea” poeziei lui
Gheorghe Bălan, „Viorelele (sale) algebrice” rămânând
atât de fade în artificiozitatea lor, dincolo de gustul vreunei
prezumtive concesii estetizante…
Reflex 1 - 6/ 2017
Mai reuşite, aşadar, ni se par poeziile în care suflul
liric are ceva de spus, oricât de trudnic şi sufocat, fabulator
şi oniric, ca în poemul Crepuscul, din care cităm:
„E greu să pui linii, unele pe altele,/ Peste el./ Toţi vorbesc
de floarea de măr, dar, uite,/ acum este februarie şi floarea,
albă în timpul zilei,/ a devenit neagră şi mă întreb: «Cum
pot petalele să susţină/ atâtea case înnegrite, atâtea
crengi?»/ Un Walerloo în care se întretaie, prin mlaştini,/
aureole şi viori. //M-am repezit peste arături şi am pus un
chenar albăstrui./ L-am întretăiat cu unul violet./ Am
construit intersecţii din fulgere moi, am accentuat/ petele
de negru. Am bătut mânerul frigului pe/ rostogolirea din
smârcuri./ - Petale de zinc, petale de trailere, petale în/
care de-abia mai încăpeau arăturile./ «Intră!» am auzit o
voce din disc./ Am intrat. Am ars. Sunt cărbune în propria/
mea mână./ Şi desenez, mâine seară, un Austerlitz în
care/ toate lebedele din seara aceasta îmi retează capul,/
pe rând. Aştept, desigur, să fiu arat prin vioara/ în care
merg pe cornişele asfaltate./ Când cade capul, petală-n
contopire, redarea/ se ridică dintre brazde.”
Sau ca în Cântec cu fruntea ruptă unde, oricât de
brută ar fi imageria, rezultă aceeaşi sforţare şi torsionare
a spiritului, aceeaşi suferinţă (senzaţie de torţionare) şi
tânjire organică de „zicere” întemeietoare, de angajări în
„bătălii” şi „predestinări” (Waterloo, Austerlitz!), aceeaşi
cabrare existenţială a fiinţei, acelaşi „disconfort” al omului
„cu fruntea ruptă” îngenuncheat în umilitate şi „căzut mort
pe podele”, în general un supliciu vizual şi acustic al
portretului psiho-artistic: „Din bocanci au ieşit petale mari./
Cu şireturile lor poţi să înnozi clăbucul lunii./ Cine a căzut
mort pe podele, printre petale, cu fruntea/ sfărâmată de
urzica ofilită a lunii?/ Răsăritul ei a fost un bulgăre negricios
şi turtit lateral,/ fiindcă tocmai arsese./ Aici fumegă
ligheanul şi podelele şi fruntea aceea înnegrită./ Bocancii
nu fumegă, ci lucrează, sparg ungherele./ Le vor umple
cu degetele care luminează interiorul păsărilor./ Din livezile
de aseară au fost tăiate calapoadele moi, roşii/ şi pestriţe./
Se opreau călătorii pe podele şi ascultau/ cântecul omului
cu fruntea ruptă./ Atunci şi-au rupt şi ei frunţile pentru ca
9
să/ Devină captivii podelelor./ Omul din străfundul
ligheanului graţios/ a ridicat podelele pe verticală./ Au găsit
porţelanuri care ieşeau din macii groşi./ Câtă sclipire şi
dantelărie a luat cu el!/ Acum şinele se construiesc de-a
dreptul în frunzişuri./ Pentru fixarea lor se folosesc cuie
noi: frunţile acelea rupte./ Se aud bocănituri. Alte
bocănituri./ În pavilionul urechii se cioplesc şi se
construiesc/ Calapoade şi frunţi noi.”
Tentaţia minimalismului din „Haiku-uri” revine în
ciclul „Coaja de castană”, unde poemele par răzuite de
vâscozitatea imagisticii devălmaşe, rămânând „nude” în
expresivitatea lor dolorifică: „Cum s-au urcat/ Păsările pe
venele lui? Contorsionându-i pereţii şi tavanul/ Într-o zorea
de carne…” Sau: „Nicio desprindere de jarul sublim/ Te
vei răsuci pe axa făpturii tale/ Vei înota prin toate trestiile
deodată/ Şi apa întunecă muntele/ M-am rănit în fuga
spicului pe cer/ Arborii par mult mai zimţaţi pe placa/ de
argint.” (Deasupra zării). Mesajul obstaculat obstinat-
manieristic din „Viorele algebrice…” devine în aceste
poeme aproximativ inteligibil, traducând foarte bine
turbulenţele spiritul poetic cu reflexe de metalică luciditate:
„O durere-extaz care se întoarce întotdeauna/ La faldurile
perdelei părăsind nopţile/ Care nopţi? Căci nu există vreo/
noapte fără să nu-şi vorbească sieşi.” (O durere extaz).
Sau ca în Luciditate pătimaşă: „Abisul fără colier/
Luciditate pătimaşă/ Stă pe un lujer (…)/ Se aud traseele/
Împinse de trandafirii roşii/ Reflexele pe steiurile din plopul
cu nisipul în jăratic/ Taie orice presimţire/ Gândul nu poate
să şovăie? E o aripă translucidă/ Care s-a oprit din fâlfâit
în cretă/ Întunecimile rănilor/ Sunt şi sus/ Şi jos/ Între ele
somnul este fir adâncit/ Aripa pe care o brăzdează paharul/
Curge/ În flacăra pârâului.”
E destul să reproducem anumite lexeme şi
sintagme imagistice, alese ca titluri, pentru a identifica
reliefurile acestei poezii, înălţimile pierdute în ceţurile şi
norii acutei meditaţii cu sens ideatic, exorcizând extazii
(Luciditate pătimaşă, Setea de azur şi gâtul lebedei, Ceva
încântător, Înfloririle, Desupra zării, Sideful, Deschiderea
trandafirului, Marginea crinilor ş.a.), dar şi mărşăluirea
prin toposuri înnămolite, mocirloase, de predestinată
condiţie existenţială, torţionând simţurile în percepţii
exasperante de un neorealism crud (Clipocitul, harpă de
bazalt, biciul de amiază, vârful C al nopţii, febre
sângeroase, Calul pe coardă, Tril dezlănţuit, Crepuscul,
Apropierea vântului, , Rămâne golul, Gardurile grele,
Încrâncenare, O durere extaz, Extrema înmiresmare,
Deodată - cerul, Truda, Colţurile caselor, Barca martirilor,
Cădere I, Cădere II, Smulgerea libertăţii, Ruptură, Arcaş
la vânătoare ş.a.).
Care alta să fie situarea poetului Gheorghe Bălan
decât în seria promoţiei optzeciştilor, hotărâţi să
restaureze limbajul liricii, de astă dată pe latura gravă, nu
ludică, a unui existenţialism translucid, cu deschideri către
o metafizică a suferinţei percepută cu halucinantă
organicitate, date fiind şi datele existenţei sale.
Da, Gheorghe Bălan este un poet important, de
primă linie, al poeziei române de la cumpănă de veacuri,
sfârşit de secol XX şi început de nou mileniu…
10
Petru GALIŞ
Taberele din Banatul de munte. O poveste care
începe la Herculane şi continuă în mai multe
locuri, dar mai ales la Gărâna
… despre tabere, simpozioane, colonii artistice
sau cum a fost să li se consacre numele, s-au scris multe
şi cu siguranţă se vor mai adăuga pagini cu duiumul.
Fiecare îşi are specificul şi şi-a dobândit tradiţia. În Banatul
de munte s-a întâmplat să se nască şi să crească un
remarcabil apetit pentru a pune la cale astfel de „împreună
lucrări”. Cum s-au petrecut lucrurile? Care au fost
împrejurările? De ce aici mai abitir decât în altă parte?
Cine cu cine s-a potrivit să se întâlnească şi să pornească
treaba? De ce atunci şi nu mai devreme sau mai târziu?
Cum vor evolua toate acestea şi mai ales cât va fi să
dureze? Iată întrebări la care nu dorim să dăm răspunsuri.
Vom povesti după priceperea noastră fără să încercăm a
ne înfrâna subiectivismul, întâmplări la care am fost cel
puţin martori.
Unde să se facă tabăra?
Iată chestiunea la care vom încerca un răspuns:
locul trebuie să aibă personalitate, să fie frumos în
adevăratul înţeles al cuvântului. Să fie spectaculos. Pot fi
frumoase verticalele munţilor, curbele dealurilor sau
monotonia unei câmpii întinse, margini de sat sau casele
unui cartier cu străzi întortocheate sau drepte cu gazon
îngrijit. Şi acestea toate nu numai pentru cei care pictează
afară la motiv, ci mai ales pentru buna simţire a artiştilor
care se adună să lucreze laolaltă. Aici aş adăuga o
paranteză: am întâlnit colegi care caută încă motivul
călduţ, pitoresc, trecând din greşeală pe lângă cel
adevărat – „pictural”. Tot în paranteză aş vorbi şi despre
cei pe care poţi să-i duci cu şevaletul în spate în cele mai
expresive locuri că ei tot portret ori natură statică vor face
sau vor pune pe pânză o spectaculoasă pictură
nonfigurativă. Nicio problemă. Sunt gata să depun
mărturie că deseori într-o pictură abstractă, în adevăratul
înţeles al cuvântului, se poate simţi clar spiritul locului în
care s-a născut lucrarea.
În urmă cu câţiva ani i-am cerut reputatului critic
Pavel Şuşară câteva rânduri pentru un catalog al unei
expoziţii ce urma să adune lucrări dintr-o tabără. Expoziţia
a fost prezentată la galeriile Helios din Timişoara şi Agora
din Reşiţa.
… „într-un posibil studiu de antropologie
culturală, locul Banatului ar fi, pe cât de greu definibil
pe atât de greu de uzurpat. Niciuna din provinciile
istorice ale României nu topeşte în alcătuirea sa
geografică, istorică, psihologică şi spirituală elemente
aşa de limpezi în aparenţă şi aşa de complexe, uneori
contradictorii, în profunzime. Câmpia, dealul şi
muntele, orientul şi occidentul, românitatea arhaică
şi vitraliul multinaţional, peisajul frust aproape virgin
al Cheilor Nerei şi rafinata civilizaţie aulică se
întâlnesc, se intersectează şi construiesc o lume cu
o infailibilă coeziune interioară. Spaţiu la prima vedere
sever, aşezat în coordonatele sale, cu un instinct al
identităţii deplin exprimat, conştient de bogăţia sa
naturală şi dobândită, de energiile sale umane
îndelung verificate, Banatul este în fond, o entitate
deschisă, cu o inepuizabilă capacitate de absorbţie”.
Primele tabere în Caraş au o istorie complicată
şi încep după ce Reşiţa a devenit capitală a judeţului nou
format desprins din regiunea Banat. În oraş erau
cunoscute câteva nume de artişti. Zoltán Falusi, un om
singuratic şi ursuz, despre care se spunea că s-a retras
Reflex 1- 6 / 2017
Petru Galiş, mândru tare de „logo”-ul Taberei ’87
din Uniune după război, dezamăgit şi mânios. Se vorbea
despre el că-l leagă o îndelungată prietenie platonică de
o pictoriţă venită din Rusia. Lui „Falusi bácsi”, cum i se
spunea, la începutul anilor ’80 i s-a organizat o personală
frumoasă, în care erau şi lucrări relativ noi, dar majoritatea
erau cele din anii de studii de la Paris şi imediat după.
S-a încercat împăcarea bătrânului meşter cu lumea. Fără
succes.
Mai era Tiberiu Bottlik, retras la Bocşa, uitat de
aproape toată lumea, mai puţin de unul din ultimii urmaşi
ai Şcolii de la Baia Mare, Vasile Gaidoş, care i-a protejat
excentricităţile boeme şi i-a uşurat neputinţele bătrâneţii
până în ultimele zile.
Aceasta era atmosfera în oraşul care se strecura
şerpuind printre halele fabricilor, Reşiţa. Adevărat este
că se vorbea cu mare respect despre sculptorul
Constantin Lucaci, pictorul Ion Stendl de la Bucureşti şi
Alfred Grieb de la Cluj, personalităţi de primă mărime în
breaslă. Dar ei erau departe şi în oraşele lor, în locul lor,
au venit alţii. Întâlnirile între cei plecaţi şi cei veniţi se
organizau cel puţin anual, la zilele culturii şi erau frumoase,
complexe şi folositoare.
În câţiva ani catedrele de desen au fost acoperite
de absolvenţi tineri, s-a înfiinţat Şcoala Populară de Artă,
apoi Liceul de Artă, azi o şcoală prestigioasă şi binemeritat
respectată. Se cuvine să amintim, nu în treacăt, prima
expoziţie de grup a absolvenţilor de arte din judeţul Caraş-
Severin. La Reşiţa în 1967 expuneau: Petru Comisarschi,
Petru Galiş, Petru Kneip, Petru Momac, Peter Schweg,
Helmuth Scheibling la care se adaugă Helmuth Stürmer.
S-a glumit frumos pe seama celor cinci Petru şi doi
Helmuth. Primele tabere au fost finanţate de Şcoala
Populară de Arte cu bani de la Comitetul de Cultură. Pe
lângă cursanţi au fost strecuraţi şi câţiva profesori de
desen. Aşa a început traseul peregrinărilor în judeţ. Prima
haltă, Băile Herculane! După câteva ediţii ne-am dat
seama pe rând că trebuie să schimbăm locul. Totul era
sufocant de verde. Cerul nu se vedea decât cu capul mult
dat pe spate, verticalele abrupte ale stâncilor te împiedicau
să-ţi întinzi privirea.
În 1976 am avut pentru prima dată musafiri din
Iugoslavia1. (Încă de prin ’73 se perfectaseră schimburi
culturale între Reşiţa şi Pancevo şi avuseseră loc deja
câteva schimburi de expoziţii)2.
Reflex 1 - 6/ 2017
Îmi amintesc o povestioară, cred că era în ’77,
musafirii noştri sârbi au vrut în ultima seară de tabără să
dea o masă festivă. Şi festivă a fost! Au cumpărat de la
ţărani un purcel; acesta a fost începutul aventurii. N-au
găsit un restaurant unde să-l frigă. Nu avea buletinul
medical. Până la urmă am „cumpărat” bucătarul de la
Grota Ortacilor: „Eu vi-l frig, da-l mâncaţi în altă parte,
mâine aduceţi tava.” Primul pas era făcut, dar mai erau…
Se făcuse noapte şi noi flămânzi umblam prin staţiune cu
o tavă uriaşă în care friptura se sleia. Băteam cârciumile
pe rând „Nu l-am fript noi, nu-l puteţi mânca aici”. Într-un
târziu am mai „cumpărat” ceva, un separeu la hotelul
Cerna cu condiţia să comandăm şi la ei. Am comandat.
Am plătit şi o duzină de sticle de şampanie şi noi şi sârbii.
Aceeaşi duzină. Chelnerii ne-au încasat fără să clipească!
La plecare unul dintre noi şi-a luat o bere pentru „la hotel”,
dar pe drum n-a mai avut răbdare. Cum s-o deschidă?
Un binevoitor s-a grăbit să-l ajute. A agăţat-o de o cutie
metalică agăţată de un stâlp de iluminat şi i-a dat o lovitură
scurtă. S-a auzit un fâsâit de sticlă destupată şi un pârâit
cu scântei: s-a stins lumina pe străzile din centru.
Cred că în vara aceea i-a învăţat Bebe şi pe sârbi
celebra bazaconie cântată „pepene şi lubeniţă” care
ajunsese deja imnul taberelor noastre. Se mai încurcau
ei zicând „pepeniţă lubene”, dar asta am aflat-o abia când
am ajuns noi la ei şi ne-au întâmpinat cântând.
Mai târziu la Gărâna a intrat în legendă seara în
care Bebe şi cu mine, solişti, acompaniaţi de ceilalţi în
cor, dar şi de fermecătorul domn Sălişteanu, întotdeauna
pus pe şotii, la „lambriu”, am răcnit textul absurd şi
nesfârşit al glumei muzicale.
Într-una din zile (de fapt două), am făcut cu sârbii
o vizită în satul lui Eftimie Murgu, Rudăria, un loc de o
frumuseţe aparte pe care nu se putea să nu o arătăm şi
altora. Ne-au primit bucuroşi părinţii lui Nicolae Ungar, cu
o minunată ospitalitate. La plecare gazdele au împachetat
câte două sticle din faimoasa ţuică a casei. Ne aruncam
buzduganul înainte. După câteva săptămâni urma să ne
ducem noi în tabăra de la Deliblata. Acolo am aflat cum
au sfârşit ţuicile la Pancevo. Buki Prvaciki şi Mile
Georgevici aveau atelierul cu intrare comună. Într-o seară
Buki a avut musafiri şi au golit prima sticlă. În seara
următoare trupa a revenit să termine sticla a doua. A treia
seară la fel. Şi au atacat etajera atelierului vecin unde
tronau cele două sticle, cu toate că Mile nu era de faţă. A
venit doar în ziua a patra când prevăzuse că băieţii
prinseseră gustul ţuicii din Almăj. Căutau, scormoneau
în tot atelierul şi nu dădeau de comoară. Vicleanul Mile o
pusese pe o etajeră în atelierul lui Buki şi avea în plan să
savureze momentul în care însetaţii vor vedea că sticla
fusese tot timpul sub nasul lor.
Tabăra următoare a fost într-o pădure în apropiere
de satul lui Eftimie Murgu, într-un canton pe malul râului
Rudărica. Ne-am adunat câţiva care nu ne-am temut de
o eventuală lipsă de confort.3 Susţinător financiar ne-a
fost, în afară de cei obişnuiţi, primăria comunei. Despre
finanţatori câteva cuvinte. Ei erau de obicei cei de la
cultură, Casa creaţiei, Şcoala populară, sindicate – nu
de fiecare dată toţi, mai degrabă pe rând – până când s-
a întâmplat să aibă loc folositoarea întâlnire cu G. Blejan,
unul din conducătorii UJCOOP, mare iubitor de artă, care
a preluat împreună cu colegul nostru, Bebe Cojocariu,
mare parte din problemele de organizare şi cea mai mare
parte a cheltuielilor de tabără.
Cooperaţia avea un motel la Gărâna condus de
celebra Klari, o „pemoaică” tăcută şi harnică, cunoscută
pentru fripturile mari, afinata grozavă şi cea mai bună
smântână. Până să ajungem să ne fixăm la Gărâna, am
mai bântuit judeţul, am fost la Bozovici şi Tăria Mare, la
debarcaderul din Văliug, la cabana oficiului de gospodărire
11
a apelor de pe Semenic. Aici am ajuns când, în ultima
clipă, o doamnă G, şefă la cultură, ne-a tăiat bănuţii (ne-
am răzbunat atunci punând pe un afiş textul „Colonia
artistică Semenic ’87, tabără organizată cu sprijinul OGA,
în ciuda comitetului de cultură”). Prietenul nostru Puiu
Voinea a făcut fotografii şi un filmuleţ despre toate
acestea.
Am descoperit frumuseţea satului „pemesc” de
lângă Semenic. Case albe locuite de urmaşii coloniştilor
aduşi de cătanele imperiale şi obligaţi să se instaleze pe
muntele lupilor (Wolfsberg). În urmă cu vreo două secole.
Nemţi din Boemia. De aici în loc de böhm simplificatul
pem. Acoperişuri roşii căţărate pe ziduri impecabil de albe
(se văruia de mai multe ori pe an, iar ţiglele erau spălate
cu peria şi detergent). Lemnăria de la uşi şi ferestre
întotdeauna proaspăt vopsită era albastră, câteodată
verde. Casele, multe lipite între ele în aşa fel încât în iernile
grele să se poată trece din pod în pod. Dealuri domoale
cu petice de fân sau culturi uimitor colorate împrăştiate
pe fâneţe. O frumuseţe. Înaintea noastră descoperise
toate acestea şi le pictase Iuliu Podlipny, strălucitul
pedagog şi pictor. Trebuia să-i continuăm treaba întreruptă
de mai mulţi ani.4
Făcusem deja ceva vâlvă cu expoziţiile de tabără,
aveam şi sponsori, trebuia doar să ţinem de ei. S-a
întâmplat ca unul din cei care hotărau ce trebuie să se
petreacă în cultură, Maria Nuţu, să aibă deschidere pentru
artă şi să ne preţuiască. Îmi amintesc de o întâmplare din
’88 când am fost primiţi vreo douăzeci de pictori la o
cabană lângă Oraviţa. A fost o zi frumoasă, cu masă
întinsă, fotbal şi conversaţie cu replici spectaculoase.
Seara şeful ocolului silvic mă întreabă când să aprindă
focul de tabără. Era deja târziu şi noi trebuia să ne
întoarcem la Bozovici. Aşa că am propus să nu mai facem
nimic. „Nu se poate, acesta-i foc politic! Am sarcină!” a
râs inginerul, adăugând complice „şi mă scad şi eu de
nişte metri de lemne”.
Am mai fost prin zonă la Trei Ape, găzduiţi de
Gigi Liber, o trupă uriaşă, eram mai mulţi de cincizeci.
Când se adună un grup aşa de mare apare pericolul
formării de grupuleţe şi atmosfera se poate strica. Se pot
ivi incompatibilităţi între artişti şi chiar neînţelegeri între
artişti şi sponsori. Nu-i uşor de menţinut echilibrul între
pretenţii şi obligaţii, atât ale artiştilor cât şi ale sponsorilor.
Valoarea şi calitatea lucrărilor nu poate fi măsurată exact,
în timp ce cheltuiala se poate. Dintotdeauna se vorbeşte
despre generozitatea artistului care se dăruieşte cetăţii
şi îi aduce fală. Scriitorii scriu, actorii joacă în spectacole,
pictorii pictează etc. etc, ei fac toate acestea că nu pot
fără! Aşa le este felul şi acesta le este modelul de viaţă.
Un sponsor dibaci va şti să creeze condiţiile cele mai
potrivite, ca artistul să se poată dărui cu adevărat şi pe
deplin. În zilele noastre teza conform căreia poezia
adevărată se scrie cu stomacul gol, nu mai e valabilă.
La fiecare lucrare depunerea semnăturii e o
bornă a capacităţii artistului. Este semn că o consideră
încheiată şi este la nivelul pretenţiilor şi puterilor sale de
atunci. O asumă.
Eram la Gărâna în ’92 la motelul lui Klari, plin de
speranţe, gândind că a venit vremea în care nu vom mai
alerga atâta după sprijin. Aşteptam să se renoveze
clădirea şi făceam planuri optimiste împreună cu musafirii
noştri dintre care nu lipseau Ion Sălişteanu şi Traian
Brădean, mari prieteni ai Banatului. Nici nu bănuiam că
în scurt timp clădirea va fi dărâmată, strada rămânând
ştirbă şi acum. Noi a trebuit să găsim alte căi şi alte
sălaşe.5
Într-o seară povesteam despre satul părăsit
Lindenfeld şi am hotărât ca dimineaţa să facem o expediţie
12
până pe partea cealaltă a muntelui să vedem ce-a mai
rămas din cocheta aşezare. A doua zi, fireşte, o parte
dintre noi s-a răzgândit: că nu avem călăuză, că-i prea
greu drumul, că ne vom rătăci şi alte pretexte. Vreo zece
curajoşi cu căţelul Simonei Predescu în frunte, au pornit.
Pe la miezul nopţii s-au întors rupţi de oboseală
alungându-ne fireasca îngrijorare şi ne-au povestit în
puţine cuvinte despre cele vreo cincisprezece ore de mers
anapoda. Se rătăciseră. La un moment dat au văzut
furnalele Reşiţei, nu le mai ardea de Lindenfeld şi s-au
întors abătuţi. Nici n-au zâmbit la glumele noastre
răutăcioase. Căţelul Simonei nu a mai ieşit de sub pat
două zile.
Am trecut şi prin Moldova Nouă tot la un motel
UJCOOP. Dunărea era pustie. Ici acolo câte o bărcuţă.
Podurile din Iugoslavia fuseseră bombardate.
Embargoul îngheţase totul. În oraş mirosea a benzină.
Dacă strecurai o privire în curţile oamenilor vedeai
munţi de canistre care se transformau până a doua zi
dimineaţa în sume uriaşe.
Într-o zi am fost la Nera, la pescuit cu băieţii (pe
Dunăre nimeni nu prinsese nimic zile în şir). Până seara
am agăţat o mulţime de scobari frumoşi şi ne-am întors
fericiţi că vom scăpa în sfârşit de glumele colegilor. N-a
fost să fie. Sponsorul adusese deja nişte şalăi uriaşi care
se lăfăiau pe mese gătiţi cu măiestrie.
În anii din urmă ne-am mai adunat la Caraşova şi
Crivaia, locuri încântătoare cum rar se întâlnesc, la
chemarea dinamicului N. D. Vlădulescu, directorul
teatrului din Reşiţa şi finanţaţi de Consiliul Judeţean. În
Caransebeş primăria l-a însărcinat pe Bata Marianov să-
şi adune prieteni sculptori pentru a înfrumuseţa oraşul şi
pentru a continua ce a început la Gărâna. Au apărut şi
alte tabere a căror cheltuială a fost acoperită de persoane
private. Doctorul Ardelean din Teremia Mare a organizat
continuarea întâlnirii artiştilor în localitate, dar din păcate
sfârşitu-i prematur a pus capăt acestei încercări la ediţia
a doua, care fusese tulburată şi de îmbolnăvirea lui Bebe
Cojocariu. Finalizarea cu vernisaj a avut totuşi loc.
Tot un medic, scriitor interesant şi reputat chirurg
timişorean, profesorul Tiberiu Nicola organizează de câţiva
ani tabere în Oraviţa natală şi la Gârnic, iar rodul acestora
l-a şi prezentat în spectaculoase expoziţii din Timişoara,
Lugoj şi Arad, ba chiar şi la Nürenberg.
Doru Bucur, reşiţean, trăitor în Germania, a
finanţat din propriul buzunar din doi în doi ani, trei ediţii a
taberei „Cristal Palette” la Gărâna, iar lucrările (în jur de
două sute) însoţite de cataloage frumos tipărite, le-a
prezentat în galerii prestigioase din multe oraşe din
Germania şi Austria sub genericul „Pictori din România”
proiect care continuă încă.
Gărâna, barbisonul nostru. În naivitatea mea, cu
câţiva ani în urmă m-am opintit şi-am scris în „Renaşterea”
o pledoarie pentru un proiect cultural „Gărâna”. Susţineam
transformarea şcolii din localitate, acum inutilă (Gărâna
este de mult un sat de vacanţă) într-o casă de creaţie
cum am văzut în alte ţări. Se adunau acolo artişti din
întreaga lume şi pictau, desenau, sculptau, traduceau sau
scriau cărţi, cântau ori compuneau muzică, asistau la
vernisaje, spectacole sau lecturi. Apoi se duceau acasă
în oraşele sau ţările lor. Pe vremuri Grigorescu, Andreescu
şi alţii pictau în pădurile Franţei. De atunci nenumărate
generaţii ştiu din muzeele noastre despre localităţi de
acolo şi frumuseţile lor.
Iată o formulă simplă, deloc scumpă, în schimb
eficientă şi elegantă de lobby, scriam eu la gazetă.
Reflex 1- 6 / 2017
Pictorii au descoperit Gărâna, au venit sculptorii,
iar mai târziu au apărut şi muzicienii de jazz şi folk.
Gărâna a devenit centru turistic, mai are nevoie
de puţine lucruri pentru a deveni un important centru al
artei şi culturii.
Textul a fost publicat în volumul „Tradiţie şi
Postmodernitate. 200 de ani de artă plastică în Banat”
Timişoara, editura Graphite, 2012, paginile 178-182
.
Note
1
Pictori din Iugoslavia care au participat cel puţin o dată la
taberele noastre: Ile Bogoevici, Milivoje Georgevici, Dragan
Georgevici, Mihailo Gerun, Stanco Gvozdenac, Cedomir Kesici,
Mika Obradovici, Milenco Prvaciki, Slobodanka Sobota.
2
În 1973 expoziţie la Vrşet şi Pancevo (P. Comisarschi; P.Galiş,
P. Schweg; H. Scheibling) În 1974 P. Galiş la Pancevo şi Stoian
Trumici la Reşiţa, schimb de expoziţii. În 1977 Ion Bobeică şi
Traian Baia au deschis reciprocită-ţile în tabere.
3
Au participat: Traian Baia, Mircea Bâtcă, Ion Bobeică, Iulian
Cojocariu, Petru Comisarschi, Nicolai Columb, Ion Florea,
Vasile Gaidoş, Petru Galiş, Eugen Gondi, Ioan Mercea, Ilie
Mucioniu, Lili şi Valeriu Sepi, Nicolae Ungar, Radu Ticanete,
Xenia şi Leon Vreme şi buna noastră prietenă Adriana
Trandafir.
4
Membri UAP din Caraş-Severin care au organizat sau doar
au participat la cel puţin o ediţie a taberei: T. Baia, I. Bobeică,
I. Cojocariu, P. Comisarschi, P. Galiş, Aglaie Jurma, Margareta
Meschini, T. Orvoş, Steluţa Şaroşi, Felicia Selejan, Elena
Stănescu, R. Ticanete, N. Ungar, Florica Zamfira.
5
Membri ai UAP care au acceptat invitaţia noastră de a veni la
cel puţin una din taberele noastre: N. Alexi, Dana Acea, S.
Acea, C. Beloescu, M. Bâtcă, T. Brădean, T. Bubă, A. Bulacu,
C. Catargiu, C. Cionca, I. Chitoroagă, V. Corban, Suzana
Fântânariu, M. Feneşan, I. Florea, C. Flondor, Xenia Heraclide
Vreme, C. Grangure, A. Medinski, Geta Medinski, I. Mercea,
Dana Mercea, T. Moraru, I. Mucioniu, R. Nuţiu, Simona Nuţiu,
I. O. Penda, I. D. Popa, Angela Popa- Brădean, Simona
Predescu, C. Răducan, C. Radovan, I. Sălişteanu, Lili Sepi, V.
Sepi, V. Toma, Violeta Trandafirescu Penda, D. Tulcan, Elena
Tulcan, L. Vreme.
Gărâna (sursa: Banaterra; foto: Gheorghe Popoviciu)
Reflex 1 - 6/ 2017 Interviurile « R »
„Cu sufletul nu te joci, el e construit în timp,
dacă nu ai timp nu mai ai suflet”
Matei VIŞNIEC în dialog cu Titus CRIŞCIU
- Vă propun să începem dialogul nostru din 1980, când
timp de şapte ani aţi fost profesor de istorie şi geografie
într-un sat din Călăraşi. Îi consideraţi ca un timp pierdut
pentru scriitorul de mai târziu, sau ca o perioadă de
acumulări care a stat la baza dezideratului la care
doreaţisă ajungeţi?
- Acea perioadă a avut intensităţiile ei şi a fost una de
formare, fără îndoială. În 1980 am terminat facultatea şi
am fost profesor în comuna Dorobanţu, la 30 de km de
Bucureşti şi a fost momentul când m-am izbit cu capul
de realitate. Până atunci am fost protejat şi ca elev la
Rădăuţi şi ca student. Atunci am descoperit ce înseamnă
naveta, oamenii care făceau naveta, ce înseamnă
duritatea vieţii reale, ce înseamnă iernile în câmpia
română. Plecam cu un autobuz din Drumul Taberei, apoi
de la staţia Eroilor luam metroul, până la Uzinele 23 Agust,
de acolo trenul în direcţia Olteniţa şi coboram la gara
Dorobanţu şi de acolo mai făceam 4 km cu bicicleta. Eram
destul de obosit, destul de hărţuit, dar experienţa de viaţă
a fost fabuloasă, pentru că pe navetă am cunoscut
personaje extraordinare: profesori, responsabili politici,
bătăuşi, ţigani, beţivi, muncitori, oameni epuizaţi, femei
isterice, copii abandonaţi. A fost o faună umană, mai ales
în trenul de dimineaţă, de la ora 7, când oamenii ieşeau
din schimbul 3 şi vedeam ce înseamnă oamenii epuizaţi
de muncă.
- Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la plecarea Dvs.
din România, iar din 1990 vă întoarceţi des acasă, de
cele mai multe ori însoţit de trupe de teatru străine, de
prieteni. Ce aţi (re)descoperit interesant Dvs. şi în special
cei pe care i-aţi adus?
- Într-adevăr, în 1987 am plecat din România, am ajuns
în Franţa, am scris în franceză şi am avut o aventură
culturală extraordinară. Acum, cu timpul, cu vârsta, mi
se pare că întoarcerea în România este din ce în ce mai
interesantă. Lucrurile cu adevărat puternice încep să mi
se întâmple în România. După o existenţă de 30 de ani
în Franţa, după ce am străbătut multe ţări, am văzut foarte
mult e spectacole şi am av ut contacte pe t oate
continentele, cu excepţia Oceaniei, simt că în România
se întâmplă ceva atât de interesant încât merită să vin
mai des. Am sentimentul că noi, românii, uneori nu ne
dăm seama că avem undeva o comoară a noastră, care
încă nu s-a epuizat şi pe care încă nimeni nu ne-a distrus-
o. Sunt 30 de ani de când vin des în România, cu zeci de
actori, regizori, prieteni şi am adus diverse companii
teatrale la festivaluri şi întotdeauna m-a interesat reacţia
străinilor, după ce au fost aici. I-am dus în Bucovina, la
festivalul de la Sibiu, la Târgovişte, la Baia Mare, i-am
dus laBucureşti, am făcut deseori circuite cu trupe care
mi-au montat mie piesele sau cu alte trupe franceze sau
americane şi întotdeauna am constatat că le plăcea
România. Ei se îndrăgosteau de România, ei găseau ceva
foarte interesant, astfel că la plecare tot ce-şi doreau era
să revină. M-a tulburat această reacţie a străinilor, care
uneori simt o mai mare bucurie de a pipăi România, de a
o atinge, decât noi înşine. Deseori le puneam întrebări
acestor deveniţi prieteni, ce v-a plăcut cel mai mult, de
ce vă place România, care e aşa cum e, cu multe
contraste. Deseori mi-au spus că ce le-a plăcut este
ospitalitatea românească, nu are caracterul acela
13
industrial din zonele foarte dezvoltate din occident.
Românii mai au în ei un fel de tezaur emoţional, o bucăţică
de suflet care mai palpită şi care nu s-a globalizat, nu s-a
comercializat total, nu s-a automatizat, nu a devenit fals,
ci are o anumită autenticitate. Eu cred că primul tezaur al
sufletului românesc este sufletul românesc, care nu s-a
golit încă de dragoste, de curiozitate, de omenie. E un
tezaur această ospitalitate autentică.
- Vă amintiţi de un caz concret?
- Am venit odată cu o trupă americană din Chicago, care
au jucat la Sibiu, la Braşov , la Arad,au făcut un turneu în
Transilvania şi la sfârşit plecam în autobuz cu ei de la
Sibiu spre Bucureşti, unde aveau avion în aceeaşi seară.
Erau destul de trişti în autobuz, pentru că stătuseră vreo
10 zile prin România, văzuseră spectacole şi stătuseră
nopţile în grădina Festivalului de la Sibiu, la bere şi
discutaseră cu alţi participanţi. Trecând Carpaţii, în
autobuz i-am întrebat ce le-a plăcut cel mai mult în
România? S-au gândit ce s-au gândit şi mi-au spus că
cel mai mult şi mai mult le-a plăcut că au putut să piardă
timpul, că nu au fost presaţi de timp. Că la ei în Festival
ai două ore să te instalezi, joci şi după spectacol eliberezi
locul şi pleci. Or la voi, în România, mi-au spus,am uitat
de timp şi în felul acesta ne-am relaxat, ne-am bucurat,
am uitat de timp. Atunci mi-am spus ce uluitoare calitate,
sau pricepere avem noi să-i facem pe alţii să uite de timp.
Probabil este o iscusinţă pe care alţii au pierdut-o, iar noi
o putem oferi ca un fel de valoare adăugată străinilor,
această ştiinţă de a pierde timpul. Veniţi în România ca
să pierdeţi timpul, văzând de fapt că pierzându-l îl
câştigaţi. Este timpul care crează suflet, care construieşte
sufletul şi alţii au uitat că, cu sufletul nu te joci, el e construit
în timp, dacă nu ai timp nu mai ai suflet.
- Din 1990 sunteţi jurnalist în Franţa, dar activitatea
cotidiană nu v-a împiedicat să renunţaţi la cuvântul
scris,(teatru, roman, poezie). Cum se împacă aceste două
profesii într-o singură fiinţă?
- Sunt peste 25 de ani de când sunt jurnalist la Radio
France Internaional ’i jurnalistul lucrează cu o materie pe
care a’ putea s-o numesc mizeria lumii sau ororiile lumii,
este o materie negativă, este tot ce se întâmplă rău pe
planetă. Informaţia, astăzi, în proporţie de 70-80-90-99
la sută, este o informaţie negativă. Dacă un tren întârzie
e o informaţie, dacă a ajuns la timp nu e o informaţie.Dacă
se construieşte o şcoală şi copii învaţă ce e democraţia,
nu e o informaţie, dacă mor 15, 100, 200 de oameni
undeva pe pământ, e o informaţie. Aceasta este mecanica
mediilor de informare în faţa mondializării, sau globalizării,
or această oroare care este materia informaţiei este
toxică. Jurnalistul din mine deseori este pesimist, îşi spune
omul e puţin nebun, parcă nu vrea să înveţe din greşelile
trecutului, dacă are în faţă două soluţii, una proastă şi
una bună, în mod instinctiv se duce spre cea proastă. Ce
se întâmplă cu umanitatea? Vă spun toate astea pentru
că jurnalistul treptat, după 25 de ani de crize care se
repetă, începe să fie pesimist, ba chiar trist de tot, ba
chiar i se pare că nu este nici o soluţie. Noroc că cealaltă
jumătate din mine, scriitorul, zice nu, nu-i adevărat, omul
este o fiinţă extrem de fascinantă, un miracol în univers,
dotat cu imaginaţie, capabil să imagineze soluţii, capabil
să se depăşească pe sine, capabil de ironie şi autoironie,
contradicţiile toate pot să colcăie în adâncul lui.. Imaginaţi-
vă că dacă ar fi într-o maşină contradicţiile care
funcţioneză în om, maşina ar începe să scoată fum şi nu
ar mai funcţiona. Omul poate să fie şi generos şi odios, şi
mic şi mare, şi urât şi frumos. Omul acesta îl fascinează
14
pe scriitorul Matei Vişniec şi îl face să creadă că există
soluţii. Şi atunci scriitorul îi spune jurnalistului: ceea ce
nu poţi să înţelegi tu cu instrumentele tale de jurnalist,
poate că pot eu înţelege cu instrumentele mele de artist,
de scriitor, de poet. Tot ce am scris, am scris prin această
prismă, uneori jurnalistul disperat îi dă subiecte scriitorului,
care le tratează şi scoate mesaje ceva mai subtile, dacă
nu chiar optimiste. În toate piesele şi romanele mele sunt
mesaje care, într-u fel sau altul, deschid o fereastră spre
umanitate, spre optimism, spre bucuria de a trăi. Cum
spunea Nietzsche, trebuie acionat ca ’i cum progresul ar
exista, pentru că altfel ar trebui să ne sinucidem, trebuie
să iubim ca ’i cum dragostea ar exista, altfel e lipsită de
sens viaa. Adică, atât timp cât suntem vii, optimismul nu
e numai permis ci chiar puin obligatoriu.
- Dar pasiunea pentru literatura dramatică când a
început?
- În oraşul meu din Bucovina nu aveam spectacole
care să mă emoţioneze, dar mie mi-a plăcut teatrul ca
literatură, mi-a plăcut Caragiale înainte de toate, Caragiale
mă amuza, mă transfigura prin limbajul lui. După aceea
am citit piese care mi-au plăcut, pentru că genul literar mi
se părea interesant. Am citit, bineînţeles Beket, Pirandello,
Durrenmatt, m-am lăsat atras de genul dramatic pentru
că era bine scris. Înainte de a vedea spectacole bine
jucate, teatrul ca literatură dramatică mi-a plăcut foarte
mult. Până la urmă teatrul, ca literatură şi spectacol,
rămâne, după părerea mea, dragoste şi în acelaşi timp
cred că teatrul e mai necesar decât oricând.
- …Asta mă face să cred că nu va muri niciodată…
- După cum ştiţi, n-a murit, deşi a venit cinematograful,
n-a murit, deşi a venit televizorul, sigur sunt momente de
flux şi reflux. Dar de peste 2000 de ani este nevoie de
teatru în cetate şi a devenit acum unul din ultimele locuri
de socializare. Sunt atâtea ecrane suprapuse între noi şi
comunicăm cu ceilalţi prin ecrane, dar teatrul este un loc
de socializare directă, nişte oameni vii spun o poveste
unor oameni vii şi se produce un flux emoţional. Teatrul,
mai mult decât oricând, mi se pare un loc care merită să
fie găsit, este identitatea noastră,este oglinda noastră,
este un spaţiu de dialog, este un loc care ne sărăceşte
dacă nu-l frecventăm.
- În ce limbă gândiţi, în franceză sau română?
- Vorbesc des în franceză, iar la Radio vorbesc
româneşte. Când scriu în franceză, scriu cu materialul
clientului, ca un croitor, din ce ai din aia croieşti, dar trec
atât de repede de la una la alta tot timpul încât nu ştiu.
Uneiori mă trezesc visând în franceză şi mă descopăr că
vorbesc franceza mai bine în vis decât în realitate, cu un
accent mai bun. Vorbesc franceza cu un accent românesc,
pe care mi l-am păstrat, iar francezilor le plac accentele.
Scriind în franceză am redescoperit într-un fel limba
română şi-i descopăr valenţele, misterele, ambivalenţele.
Eu am un nou raport, acum la 61 de ani, cu limba română,
pentru că mă uluieşte redescoperind-o, trecând prin
franceză. Am scris o culegere care se numeşte „Cabaretul
cuvintelor sau exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii
debutanţi”, unde propun jocuri de cuvinte şi merg într-un
spaţiu lingvistic pe care probabil nu l-aş fi abordat dacă
n-aş fi avut această experienţă, de a scrie în franceză.
Am scris întotdeauna teatru şi multe piese în două limbi,
fiind în acelaşi timp un scriitor, în sensul că orice scriu
rămâne ca o pagină de literatură. Înainte de orice, teatrul
este o pagină frumoasă de literatură, care se poate simţi
şi în afara spaţiului teatral. Navighez între cele două limbi
în continuare şi graţie limbii franceze eu îmi redescopăr
limba română.
Reflex 1- 6 / 2017
- La întâlnirea cu cititorii de la Reşiţa (11 februarie
2017), aţi răspuns la o întrebare, pe care Dvs. înşivă v-
aţi pus-o de mai multe ori: “Ce produs să dăm noi lumii ca
să fim reintegraţi, ca să fim recunoscuţi ca producători
de valoare”? Vă rog să reluaţi acel răspuns.
- Mi-am dat seama că singurul nostru produs cu care
putem fi competitivi şi cu care putem fi luaţi în serios este
cultura. Dacă pe celelalte teritorii, idustriale nu mai
vorbesc, că trăiţi la Reşiţa, elemente de cercetare
ştiinţifică, tehnologie de vârf poate că se poate, dar primul
produs cu care putem fi competitivi ar fi cultura. De altfel,
am şi văzut că deseori România exportă talente cu
nemiluita. Aş vrea să mai am eu atâţia ani de trăit câţi
muzicieni au plecat în străinătate, câţi pictori, câţi
designeri, ş.a.m.d. E tulburător să vezi de ce şi cum se
întâmplă, că acest pământ care pare chinuit şi sărăcit, nu
e sărac, produce atâtea talente. Aş spune că România
produce parcă mai multe talente pe m2 decât alte ţări
occidentale din Vest. Deseori m-am întrebat cum e posibil
ca noi românii să producem mai mulţi copii frumoşi şi
care au talent, decât în alte zone? Sigur, mi-am dat un
răspuns puţin fantezist: mi-am spus că întrucât la noi
există mai mulţi oameni politici corupţi pe m2, poate că în
mod natural pământul acesta vrea să se apere şi dă mai
mulţi copii frumoşi şi mai multe talente, ca o compensare,
Matei Visniec si-a lansat la Resita romanul „Iubirile de tip
pantof, iubirile de tip umbrela” (sursa imagine şi text: www.
Cărăşanul.ro)
pentru că în natură există acest echilibru. În ciuda tonului
glumeţ, s-ar putea să fie şi un anumit adevăr aici. Corpurile
vii se reechilibrează cu fluxuri misterioase, despre care
nu ştim mare lucru. Am vrut să vă spun acest lucru pentru
că în România, cu cât vom crea mai des pelerinaje
culturale importante, cu atât vom avea mai mult de
câştigat. Personal constat că în Europa se produce un
fel de descentralizare culturală. În ceea ce se întâmplă
cu teatrul este o realitate. Noi românii putem exporta
teatru, spectacole, regie şi talent. Deseori fiind la Sibiu,
care este unul din cele mai fenomenale festivaluri create
în ultimii 20 de ani, şi care are un succes internaţional,
mi-am spus ce servicii uluitoare face acest oraş României.
De pildă, echipa americană despre care v-am vorbit, vine
pentru a patra oară la Sibiu şi au ajuns să spună „ne plătim
noi totul, drumul, hotelul, numai du-ne la Sibiu”. Le-am
spus că nu-i pot duce în fiecare an la Sibiu. Şi nu sunt
singurii care cer să revină la Sibiu. Acest festival se poate
reproduce în alte locuri, pentru că în România au explodat
festivalurile care sunt, de fapt, locuri de pelerinaj cultural,
de unde cultura poate iriga imaginaţia activă, pe care o
au occidentalii despre noi.
Reflex 1 - 6/ 2017
- Prezent la Festivalul de teatru „Scena ca o stradă”
Reşiţa 10-20 februarie 2017,în prima zi aţi asistat şi la
premiera cu piesa Dvs. „Migraaaaanţii sau prea suntem
mulţi pe nenorocita asta de barcă”. Cum vi se pare
spectacolul teatrului reşiţean?
- Este un spectacol excepţional, un spectacol de o mare
frumuseţe şi în acelaşi timp de un mare dramatism. Un
spectacol în care sunt angajaţi până la ultimele lor alveole
de creativitate regizorul, scenografa, toată echipa, au făcut
un spectacol vizual, un spectacol vibrat, în care te
impresionează şi muzica şi lumina şi decorul, care se
proiectează pe deasupra spectatorilor. Personajele dau
buzna în sală, dau fuga printre spectatori, e un fel de
spectacol total, dedicat subiectului, pentru că regizorul
Dor de ducă – dor de casă
de
Edith GUIP COBILANSCHI
Doamna, cea naţionalizată
de trei ori
(O spovadă)
Părinţii mei construiseră casa din Bucureşti pe
strada Marmorei (se numise cândva strada Frumoasă)
prin anii 1934-1935, când un funcţionar îşi permitea acest
lux. Casa avea două apartamente încăpătoare şi un
magazin, care urma să fie „de textile”, pe colţ cu pivniţă.
Tata nu era comerciant de felul său, aşa încât s-a mutat
la îndemnul mamei mele la grecul, Dl. Alexe, în casa în
care acesta făcuse, cu spiritul său balcanic, un magazin
„de toate pentru toţi”. Soţia, sa, tanti Jeni era o femeie
frumoasă şi tristă pentru că familiei nu îi era sortit să aibă
copii. Când le-a murit părinţilor mei surioara mea (la un
an după naştere), după ce s-au mutat în casă nouă cu
pereţi încă neuscaţi şi contra meningitei încă nu existau
antibiotice, în 1935, mama a dorit să se mute din acea
casă pe str. Th. Aman (cred că în apropiere se află Piaţa
Amzei).
S-au mutat; şi Dl. Ausschmitt, patronul tatălui meu
şi proprietarul industriei grele din Vestul ţării (vezi Reşiţa),
l-a sfătuit să preia custodia cazinoului din Ferdinandsberg
(azi Oţelu), unde mama (venită din Austria) s-a simţit
imediat ca acasă din cauza amalgamului de naţionalităţi
care trăiau în acea zonă. Cazinoul avea sală de cinema,
sală de dans, restaurant pentru inginerii şi funcţionarii de
la uzină, sală de mese pentru maiştrii, sală de biliard şi o
grădină-parc, pe care o îngrijea un grădinar. În frumoasa
clădire trebăluiau personalul de servici, bucătăreasa,
chelneri şi domnişoara Lia, care mă plimba, deoarece în
1937 văzusem lumina zilei în acel mediu burghez, de care
nu m-am putut lecui toată viaţa, deşi a trecut peste mine,
timp de decenii, tăvălugul socialismului multilateral. A
început războiul, s-a terminat războiul, Bucureştiul a fost
bombardat cum nu fusese distrusă Timişoara niciodată
(Doamne, fereşte). Casa din str. Marmorei, solid
construită, a rămas în picioare cu mici avarii, într-un noian
de ruine. A venit prigoana nemţilor, deportarea în Rusia
15
şi-a propus să-i invite pe spectatori într-o astfel de
călătorie, în trecerea Mediteranei în mod clandestin pentru
a ajunge în spaţiul visat. Într-un fel sau altul spectatorii
trăiesc o experienţă însolită, trăiesc o experienţă plină
de suspans, aproape dureroasă, traversează Mediterana
cu mai mulţi traficanţi de persoane vii şi vor cunoaşte
într-un fel, în timpul celor ştiu eu o sută de minute de
spectacol, o experienţă inedită: ce înseamnă să fii un
autseiter, ce înseamnă să fii african, ce înseamnă să fii
din lumea unde niciodată orizontul nu răsare şi să încerci
să ajungi pe pământul făgăduinţei sau pe pământul
viitorului. Noi suntem deja într-un fel pe pământul viitorului
dar nu ne dăm seama.
(bine că părinţii erau prea bătrâni pentru ridicarea lor),
erau puţini în Bucureşti în comparaţie cu Banatul nostru,
unde s-a ştiut întotdeauna cui se datorează desecările
mlaştinilor, canalizările, centrele civice ale unor oraşe şi...
şi. Nemţii erau vinovaţi de bestialul război, care trecuse
peste sudul şi estul ţării, nu peste Ardeal, de unde era
tata originar şi unde ne refugiasem, mama cu mine.
Bogaţii României, Ausschnitt, Malaxa, Şapiro, Mociorniţa
etc. au plecat în „ţări mai calde”, iar foştii lor angajaţi nu
au fost prea primiţi în aşa zisele întreprinderi ale poporului
pentru că au fost slujbaşi ai burgheziei. Casa a fost
vândută pe un preţ de nimic unui ofiţer din Basarabia. Pe
banii luaţi în 1945, mama a putut cumpăra – a urmat
stabilizarea banilor – două perechi de gâşte şi 2 purcei.
Noroc cu clarviziunea mamei mele austriece, care
depusese bani la o bancă din Banat, unde tot dorea dânsa
să se mute, bunăoară în Timişoara – mica Vienă de
altădată. Aşa am nimerit în casa ţărănească, deşi
încăpătoare şi ea şi cu un anumit farmec, de lângă
Pădurea Verde a Timişorii. Grădina era foarte mare, deci
a putut fi parcelată. Parcele vândute în anii de mizerie
1950-1959 ne-au asigurat banii necesari pentru plata
impozitului, haine, încălţăminte, porumbul pentru păsări
şi porci – nu aveam pământ la ţară, deci n-am fost peţită
de feciorii răsăriţi ai oraşului, şi renumitele cursuri şi cărţi
de care aveam nevoie la Universitate. Cine zice că partidul
ne-a dat şcoală? Părinţii s-au zbătut, văzând că nu suntem
proşti şi haimanale ca mulţi tineri din zilele de astăzi – cu
3 facultăţi şi semidocţi nevoie mare.
Bine că nu au mai trăit bunii mei părinţi în 1985
(mama murise cu 6 luni înainte de demolare, de inimă
rea), când ne-am trezit cu porunca Sfatului Popular de a
părăsi casa, unde se va construi un bloc pentru binele
poporului. De casă mă lega amintirea devenirii mele –
mă cunoşteau două circumscripţii ale Timişorii drept
profesoară respectată şi admirată pentru viaţa pe care
am trăit-o în mulţi ani de „magister dixit”. De grădină, ce
să spun, m-am despărţit şi mai greu. Buna mea mamă
făcuse din ea un rai.
Am cumpărat apartamentul cu banii agonisiţi în
30 de ani de învăţământ. Dintr-o familie am rămas doi:
fiul meu, student, şi cu mine. Ni s-a repartizat o locuinţă
cu 2 camere într-un bloc – ca să vezi, categoria I – fără
parchet pe jos (ciment), fără apă la baie, fără curent
electric pe aşa zisul antreu, încălzirea deasemenea nu
fusese bine conectată. Banii prezumtivi primiţi pe casă şi
terenul intravilan s-au dus pentru a face din acel „ceva” o
aşezare locuibilă. Cu noi s-au mutat securişti, informatori
(ca să observe „bucuria mutării noastre”), băieţi de la ţară,
16
fruntaşi în producţie şi câteva familii demolate la propriu
şi la figurat. Despre blocul de pe „Via apia” am scris pagini
şi pagini.
Aici am trăit anul revoluţiei, când au mai plecat
din locatari şi au venit alţii şi mai „elevaţi”. Norocul meu,
că inspectoratul şcolar şi-a dat seama de binevenita
noastră prezenţă, cei ce ştim limba germană şi engleză,
pentru a fi trimişi ca emisari cu carte (dincolo de bişniţarii
care au năvălit peste graniţele vestice şi sudice), în
întâmpinarea intrării noastre în Europa. Am fost aşadar
trimisă, am văzut şi am învins oriunde m-am dus (veni-
vidi-vici). Securista fostă a învăţământului nostru
timişorean s-a luat de cap oftând: „am crezut că o femeie
deşteaptă, frumoasă, cu prestanţă, vorbitoare de limbi
străine ca tine va rămâne pe alte meleaguri şi iată că te
întorci mereu, legată de Banatul tău”.
Am început să scriu, după plecarea fiului meu
care, văzând condiţiile de viaţă din inima Europei, a hotărât
să nu se mai întoarcă. Am publicat în ziare, am vorbit la
televizor, la radio, am citit în străinătate, am primit medalii
şi diplome, însufleţită de speranţa că ţara noastră, ţara
mea de baştină se află pe drumul mult visat, al integrării
într-o Europă cultă şi civilizată.
Iată că la 60 de ani îmi vine rândul pensionării şi
scriu cu ardoare mai departe până devin membră a Uniunii
Scriitorilor – filiala Timişoara. Bucurie pentru foştii mei
elevi, care mă invită în străinătate, să vizionez muzee, să
audiez concerte. Banatul Montan, unde m-am născut şi
am trăit doi ani de slujire a învăţământului în anii de stagiu,
mă invită la Zilele literaturii, ale culturii germane. Alte
onoruri, alte diplome, pe care nu mi le-ar fi atribuit nimeni
Carte cu întrebări înţelepte lansată la
Cenaclul scriitorilor timişoreni
28 aprilie 2017
Când est e prezentată o carte în care
existenţialismul se transformă în spiritual, sala Uniunii
Scriitorilor din încurcatul nostru oraş – Timişoara –
îmbracă haine de sărbătoare. Cartea Timişoara – preţul
singurătăţii, scrisă de autorii Titus Suciu şi Vasile
Bogdan (primul profesor de matematică, al doilea
cunoscut reporter) l-a cucerit şi pe dl. prof. univ. Cornel
Ungureanu, care a definit-o drept „o carte din geografia
şi istoria culturii”. Interviurile de aici sunt foarte importante
(Paul Goma, Alexandru Niculescu, cetăţean de onoare al
Timişorii, prof. la Sorbona, Udime, Padova, ş. a.) în primul
rând datorită anilor în care au fost notate: 1989-1990.
Domnul M. Odangiu, secretar literar al cenaclului,
s-a entuziasmat la gândul că „vom fi eterni, când apare
săptămâna de singurătate a Timişorii”, referindu-se la
zilele de 16 – 20 decembrie şi când timişorenii erau singuri
pe baricadele anticomunismului. Este important să
culegem date, să scriem despre marile evenimente din
timpul trăit de noi, dar mai important este să împărtăşim
cele trăite. Adevărul trebuie ascultat, trebuie auzit ca să
se mediteze asupra sa de către cei competenţi.
Desigur că au plăcut referirile făcute de un
participant activ, un erou al revoluţiei, la trăirile „life” din
Piaţa Victoriei sub balconul operei din oraşul nostru, dar
şi destăinuirile, unele hazlii, ale profesorului Suciu, care
a absentat de la orele de la catedra şcolii din piaţa
Bălcescu, pentru a plimba ziariştii francezi la Chişoda.
Titus Suciu acordă însă prioritate scriitorului
Vasile Bogdan (alintat de confraţii prezenţi cu numele de
Reflex 1- 6 / 2017
pe alte meleaguri, dincolo de aceste graniţe. Din păcate
nu mai este nimeni dintre ai mei (familia mea) să se bucure
alături de mine.
Situaţia aceasta specială, de doamnă cu foarte
mulţi prieteni, dar fără familie proximă, care a trecut pragul
de 75 de ani, este observată de cine nu trebuia atunci
când dosarul meu de restituire a ultimei proprietăţi pierdute
ajunge în mâinile unui grup de mafioţi care speculează
vieţile celor bătrâni şi însinguraţi, la 25 de ani după
revoluţia din 1989; îmi trimit un mandatar – chipurile notar
– care împreună cu alţii (?) se va ocupa de această
restituire la Bucureşti, aşa încât un grup mare de timişoreni
naivi, sinceri, crescuţi în frica de D-zeu semnează
mandatarea unor indivizi fără profesie, fără prea multă
şcoală, dar abili şi linguşitori nevoie mare.
Dosarul circulă din 2010 până în 2015-2016, când
mă trezesc cu Finanţele pe scara blocului, că va trebui
să înapoiez statului o sumă uriaşă de bani, adică o
supraevaluare, ridicată fără ştirea mea de un mandatar
de la Banca de credit europeană. De asemenea, mi se
va lua apartamentul, de care nu m-am ataşat niciodată,
dar ar fi fost a treia naţionalizare de la sfârşitul războiului
până acum. Tot ce au agonisit două generaţii se duce
datorită nedreptăţii şi a ticăloşiei unor pungaşi inculţi, care
vor vile şi maşini fără muncă.
Am trei advocaţi, sunt gardată la concerte, la
teatru şi bineînţeles la biserică şi cimitir cum eram
condusă în anii tinereţii mele, când eram frumoasa
cartierului nostru, în prag de 80 de ani.
Doamne, dă-le sănătate tuturor acelora care mă
preţuiesc şi mă înconjoară şi pedepseşte-i după faptă pe
cei ce fură bunul şi munca altuia.
Vasi), povestind că acesta, fiind copil în leagăn, nu cerea
în gura mare biberonul, ci un reportofon. Cartea a doua a
trilogiei Timişoara – preţul singurătăţii este dedicată
eroilor: Eroi ai revoluţiei, urmând după destăinuirea
făcută de Vasile Bogdan, volumul Banatul între
evenimentul Unirii din 1918 şi cel al revoluţiei din
1989.
Cărţile cuprinzând reportaje deosebite, bazate pe
interviuri sau aduceri aminte sunt o ştafetă de transmitere
a importanţei evenimentelor de la o generaţie la alta.
Aceste cărţi sunt cele care fac parte din categoria „carte
de suflet”.
Vasile Bogdan susţine în continuare teoria
conform căreia Timişoara este un oraş izolat, care nu
este iubit de toată ţara. De aici strădania noastră de a ne
întâlni mereu – oamenii de bine. Iată că suntem invitaţi
de 10 mai 2017, ora 14.00, la lansarea monografiei
localităţii Cornea, judeţul Caraş-Severin, şi a volumului
de versuri 77... de Maria Martinescu Sadovan, la Secţia
de Artă „Deliu Petroiu” (Biblioteca Judeţeană Timiş).
Prezintă prof. univ. dr. Cornel Ungureanu.
Primăvară fiind, când oraşul florilor, Timişoara, îi
invită pe îndrăgostiţi la o plimbare prin mirificele parcuri,
în 5 mai, orele 12.00, sala Cenaclului literar al Uniunii
Scriitorilor – Filiala Timişoara va găzdui lansarea cărţii
doamnei Liliana Ardelean despre templul sau vârtejul,
castelul (tot una) iubirii; pe scurt despre iubire. Presupun
că „la vârsta a treia” după vârsta autoarei, o doamnă
frumoasă şi sentimentală.
Vom fi cu toţii prezenţi pentru că avem opiniile
noastre despre aceste iubiri atât retro cât şi prezente.
Timişoara, 30 aprilie 2017
Reflex 1 - 6/ 2017 ANIVERSĂRI 17

Elegiile de la Carani

12.
Între poartă şi
scară,
e-o cărare de
ceară.
O cărare de ceară
cerească,
precum
mierea soarelui,
amestecată-n amurg
cu jăratic şi scrum.
O cărare
de nisip ceruit,
selenar,
pe care urmele
paşilor tăi
şi răsar,
şi dispar,
după cum
îţi faci şi-ţi
Avatar I refaci
înspre mine.
Acelaşi clopot sună în cetate Şăgalnicul drum.
Ca şi atunci, demult. Îl recunoşti? Tu,
Pe dealuri, împrejur, vrăjmaşe oşti, floare de foc şi de raze,
Barbare oşti, pândesc, împrăştiate. cu petale de
flăcări,
În zorii clari, pătrunde prin fereşti cu veşminte
Nepăsătorul soare. Şi te-arată de fum.
Pe scări, în sala amplu luminată,
În sala unde-ai fost. Şi unde eşti.

Era aceasta dimineaţa-n care Triada

Am fost lovit? Când am căzut pe zid,
Sub ceru-nalt, tranşant şi translucid,
În orice loc şi clipă, eram trei:
Învălmăşit în sânge şi sudoare? Eu, El Shaddai şi amintirea Ei.
Triadă metafizică. Cel Sfânt
Aşa ne-am regăsit: Cu ochii grei,
Ţinându-ne-ntre Ceruri şi Pământ.
Plini de păduri, de ziduri şi de lupte.
Şi-am reluat cuvintele-ntrerupte
Pe tine, cine oare te-a trimis?
De neagra moarte, de tăcerea ei.
Ea? El Shaddai? Sau propriu-mi abis?
Căci, dincolo de-a lacrimii perdea,
Întoarce-ţi iarăşi chipul către mine,
O-mbrăţişai. Şi Ea te-mbrăţişa.
Frumoaso! Fascinantul meu abis!
Cu gândul, şi cu trupul te-am deschis Ce tragice priviri! Ce vaier crunt!
Şi-acum şoptesc, privindu-te: E bine!
Eu, cel de dinainte, nu mai sunt.
În sufletu-mi de-azur, veghează trei:
Ce-adânc plutim în vreme! Ca şi cum Tu, El Shaddai şi amintirea Ei.
Totuna-s clipă, veac, eternitate.
O, luminoasă sincronicitate!
Străvechi vom fi. Şi vii. Ca şi acum. Din volumul Elegiile de la Carani, Timişoara, Mirton, 2017
18
Lumină în Lumină – ORAVITZAN 75
Abia se decretase Timişoara - Capitală Culturală
Europeană 2021 când şi-a primit botezul cu un regal
intelectual: Lumină în Lumină – Oravitzan 75. Mai întâi,
în 5 octombrie 2016, la Bastionul Theresia, a avut loc
vernisajul expoziţiei Lumină în Lumină – Oravitzan 75. A
doua zi, pornind de la opera artistului Silviu Oravitzan,
Universitatea de Vest a găzduit un dialog transdisciplinar.
Moderatori: academicianul Basarab Nicolescu şi scriitorul
Marcel Tolcea. Au vorbit despre opera artistului: Anamaria
Altmann, istoric de artă, Viena; Ioan Andreescu, arhitect,
Timişoara; Daniela Dumbravă, istoric de artă, Milano; Jean
Nicolae, teolog, Alba Iulia; Claudiu Mesaroş, filozof,
Timişoara; Virgil Niţulescu, muzeolog, Bucureşti; Ileana
Pintilie, critic de artă, Timişoara; Radu Preda, teolog, Cluj-
Napoca; Ioan Păun Otiman, academician, Timişoara;
Nicolae Turcan, filozof şi teolog, Cluj Napoca; Cornel
Ungureanu, critic literar, Timişoara; Ioan Vultur, estetician,
Timişoara. Totul a fost orchestrat sub un patronaj de elită:
Academia Română, Filiala Timişoara, Universitatea de
Vest şi Mitropolia Banatului, care, alături de Consiliul
Judeţean Timiş şi Muzeul Naţional al Banatului, au
contribuit şi la editarea volumului Lumină în Lumină/ Light
within Light, autori academicianul Basarab Nicolescu şi
Silviu Oravitzan (Ed. Universităţii de Vest).
„Cu acest eveniment, remarca Radu Preda, la
Universitatea de Vest, a început programul viitoarei
Capitale Culturale Europene. Aţi pus deja o ştachetă. Şi
aveţi un potenţial pe care, printre alţii, Silviu Oravitzan îl
ilustrează ca nimeni altul.”
Deşi am participat la vernisaj, la cele două zile
de festin cultural, am simţi nevoia să mai revăd de câteva
ori expoziţia de la Bastionul Theresia. Să fiu eu cu mine
în faţa fiecărui tablou. Cum să fii doar cu tine şi cu lumea
ta interioară în prezenţa a 700 de participanţi câţi au fost
la vernisaj? Despre una din aceste vizite, când l-am avut
alături pe însuşi Silviu Oravitzan, vă voi vorbi în rândurile
care urmează. A fost ca o meditaţie, ba nu, ca o iniţiere în
arta sa.
LUMINA CARE TE ZIDEŞTE
Ca să intri în comuniune cu Artistul şi Opera sa
trebuie să urci.
Fiecare treaptă e o întrebare. Un gând. De ce
Lumină în Lumină? La Cluj a fost Iscălitură pe lumină. La
Timişoara – Lumină în Lumină. Ai nevoie de o primenire
când treci dinspre cotidianul bulversat. De împărtăşirea
cu viziunea Artistului, ca un prag spre care eşti chemat
pentru a ajunge la iluminare.
- Căutând răspunsul la întrebarea: cine suntem,
de unde venim şi unde ne ducem?, am constat că lumina
de care mă ocup eu ţine de viaţă, de geneza ei, de faptul
că rădăcinile noastre sunt în cer. Acolo, memoria – mea,
a noastră – ar trebui să focuseze Lumina dintâi. Lumina
de la început. Lumina din ziua întâi după Geneză. Şi
atunci, mai bine de 30 de ani am pictat patru simboluri
fundamentale: cercul, pătratul, crucea şi centrul. Toate
acestea, legate între ele, sunt relee, cratime, liniuţe de
unire între văzut şi nevăzut. Între aici şi dincolo. Toate
duc la Lumina dintâi, duc la origini, pentru că toate aceste
Reflex 1- 6 / 2017
Silviu Oravitzan la Reşiţa, 2015 (foto: Radio Reşiţa)
simboluri au partea lor care a rămas aici, văzută, şi toate
au un dor, o nostalgie după partea rămasă dincolo. Dacă
am putea uni aceste simboluri, văzutul cu nevăzutul, am
găsi drumul nostru pentru regăsirea fiinţei pierdute. Un
drum, tot timpul, cu faţa spre centru. Să nu ne pierdem
memoria.
Ştiam că vom ajunge într-o lume a semnului. A
interiorităţii. Şi-mi place. Rezonez. Vine o vreme când
omul porneşte în căutarea drumului spre regăsirea fiinţei
pierdute. Există întotdeauna o cale spre Lumină. Important
e s-o căutăm. Pe drumul acesta...
- Lumina ne leagă între noi, de obiectele care ne
înconjoară, de lumea invizibilă. Ne leagă de suflul divin,
pentru că Dumnezeu şi-a pus şoapta divină în fiecare
lucru. Brâncuşi a văzut Lumina care ne leagă de suflul
divin şi nu întâmplător execută nenumărate variante ale
„Păsării măiestre”. O face tocmai pentru a accentua
lumina din material, lumina care devine capabilă să intre
într-un dialog cu Lumina interioară. O Lumină care
acţionează în noi, rimând ca un intelect divin, un altfel de
raport cu lumea. Un raport contemplativ care face credibil
un anumit tip de fuziune. De aici şi căutarea mea spre
Lumină. Lumina ca suveică, Lumina care uneşte şi
Lumina care te zideşte.
Bat la poarta expoziţiei şi poartă nu există.
SĂ FACI DIN TINE O BISERICĂ
„Îndrăzniţi! Lumina nu doare”. Ioan, de o vreme
al Banatului.(1)
Deasupra mea - în eşafodajul care susţine
acoperământul Bastionului Theresia, acolo unde a fost
amenajată cea mai extravagantă sală de expoziţie din
Timişoara – Iisus Pantocratorul. Veghează dintr-un pătrat.
Şi-mi amintesc de Radu Preda, teologul Radu Preda, care,
în timpul dialogurilor transdisciplinare de la Universitatea
de Vest, vorbind despre ordinea iniţială a lumii, cu trimitere
la arta lui Oravitzan, spunea: „Eu cred că Paradisul era
pătrat”...
Aici totul are o semnificaţie. Artă, sală, istorie, un
mod de a fiinţa în Lumină. Şansa de-a ne recupera. Pe
tavanul naosului oricărei biserici e pictată icoana lui Iisus
Pantocratorul, Iisus Împăratul lumii, ţinând sceptrul şi
globul pământului. Silviu Oravitzan l-a aşezat cum intri.
Reflex 1 - 6/ 2017
Tocmai între căpriorii cetăţii.
- Sala aceasta e o sală foarte interesantă. Cea
mai mare sală dedicată expoziţiilor în Timişoara. Este şi
cea mai frumoasă. Unică. A venit un mare arhitect aici,
foarte cunoscut şi renumit în toată lumea, Gustavo Aviles,
din Mexic, care e vestit, cunoscut ca arhitect al Luminii,
şi a rămas siderat. Pur şi simplu era stupefiat cum este
îmbinată construcţia aceasta, din căpriori de lemn, dintr-
o stucatură cu un ritm ascensional, cu pereţii pe care sunt
panourile şi care creează o planeitate. Relaţia, între
unghiul drept, adică între raţionalitate, şi căldura lemnului,
arhitectura sălii, te duce cu gândul la o catedrală. Aşa
spunea Aviles. Sigur, o catedrală stă întotdeauna de strajă.
E ca şi cum îmbracă. Ca şi cum ne cuprinde cu braţele
deschise. E Hristos în Parusia. Întemeierea Împărăţiei lui
Dumnezeu. Lumina dintâi şi cea de pe urmă. A doua
venire, piatra din vârful unghiului. Punctul care ne oferă
şansa de-a ne recupera. De asta l-am pus pe Hristos ca
simbol care, când intri în expoziţie, te întâmpină.
„Îndrăzniţi! Lumina nu doare”.
Să păşim în expoziţie ca într-o catedrală şi să ne
asumăm propunerea Artistului: Arta ca o liturghie.
- S-a spus adeseori că arta dumneavoastră e ca
o liturghie...
- Şi vreau să fie aşa, pentru că liturghie nu
înseamnă numai a sluji într-o biserică. Liturghia înseamnă
cratima, legătura între tine şi Dumnezeu. Între tine, aici,
în lumea văzută, şi lumea de dincolo, cea nevăzută.
Religia vine de la cuvântul religare care înseamnă a lega.
Ne leagă pe noi toţi. Leagă comunitatea umană într-un
raport just cu natura, cu cosmosul. Această religare, unire,
cu toate şi cu toţi este centrată în cercuri concentrice în
jurul lui unu. Noi suntem toţi multiplu de unu, ordonaţi în
lumea aceasta văzută şi nevăzută. Ideea se regăseşte
într-o serie de tablouri numite Cămaşa lui Hristos...
- Vom ajunge şi acolo.
- Liturghia are un spaţiu consacrat – biserica sau
templul. Dar la fel de importantă este biserica din sufletul
tău. Să faci din tine o biserică.
ŞOAPTA DIVINĂ
„Lumina în Lumină. Oravitzan 75” nu a însemnat
doar un eveniment public aniversar. Nici măcar „banchetul
intelectual” la care am asistat timp de câteva zile. E un
drum. Căutarea de sine. Întoarcerea Artistului din exil.
Pornim prin expoziţie. Ne însoţeşte, discret, o
muzică învăluitoare care sporeşte tăcerea, misterul şi
slava. Aparţine cunoscutului compozitor Arwo Part. Paşii
se opresc lângă lucrarea centrală. Cea sub care a avut
loc vernisajul.
- E ca un altar de lumină. Nu degeaba interpreţii
operei dumneavoastră, istorici de artă, teologi, filozofi,
fac trimitere la Lumina Taborică.
- Stăm cu faţa spre cele trei ipostaze ale Luminii.
Trinitatea...
Nu sunt prima dată în faţa compoziţiei, dar
niciodată n-am perceput altceva decât Lumina. Strălucirea
ireală. Nimic din construcţia ei. Nici măcar faptul că este
compusă din trei piese.
- Trinitatea, e o formă a Luminii.
Vă spuneam, aici nimic nu e la întâmplare. Potrivit
academicianului Basarab Nicolescu, „În literatura
ortodoxă, Sfânta Treime este numită, conform teologiei
Sfântului Grigore din Nazianz, „Dumnezeu trisolar: […]
trei sori care se întrepătrund, unică este fuziunea luminii.”
(2).
19
- Mă preocupă de foarte mult timp icoana Luminii.
Icoana este un releu, e un canal care te conduce de aici,
din lumea văzută, dincolo, la lumea nevăzută. Pentru
prima dată, Lumina a fost prezentă drept chip al său în
mozaicurile bizantine. Ce înseamnă mozaicurile
bizantine? Înseamnă mii şi mii de pietricele având fiecare
alt unghi de ipostaţie. Unghiurile acestea polarizează
lumina, o reflectă, o refractă într-un anumit fel creând o
lumină oscilatorie, vibrantă.
- Ca în lucrarea aceasta. Atâta doar că
dumneavoastră lucraţi cu foiţă din aur. Cu un număr infinit
de pătrate, de cruci... Cu ipostazierea lor şi mai ales cu
simbolurile lor.
- Peretele de mozaic este luminat de la soare -
luminatorul de ziua a patra după Geneză - în mişcarea
sa, dinspre răsărit spre apus, lumină care se amplifică şi
cu mişcarea privitorului. În felul acesta, lumina se
pulverizează, devine transparentă. Dispare materialitatea
suprafeţei, nu mai vezi pietrele.
- Pătratele în cazul acesta.
- E un simbolism hylesic, legat mai mult de esenţa
materiei, decât de formă. Aceasta e şoapta divină. Lumina
se desprinde şi trece în tine. Şi se creează un mare arc
voltaic între tine şi Lumina intelectului divin capabilă să te
purifice.
- Câţiv a istorici de artă, au inv ocat, La
Universitatea de Vest, influenţa pe care au avut-o, asupra
dumneavoastră, mozaicurile de la Ravenna.
- Cercetând mozaicurile bizantine din Sicilia, de
la Monreale sau Cefalu, mozaicurile de la Ravenna am
descoperit, în curtea Bisericii Sant’Apollinare, din
Ravenna, o biserică mică, Galla Placidia, cu mozaicuri
bizantine în care când am intrat, probabil şi orbit de soarele
mediteranean, n-am văzut nimic. După un timp, suficient
ca umorile personale şi comandamentele zilnice să fie
uitate, corpul gol de mine a devenit o cutie de rezonanţă
şi atunci am văzut că mijesc stele deasupra mea,
organizându-se într-o cruce care m-a cuprins, iar bolta
deasupra mea a început să lumineze. La un moment dat,
nu mai era lumina stelelor, ci eram eu luminat. Lumina a
trecut în mine. S-ar chema teologic chenoză şi a început
o posibilă rugăciune. „Doamne Cel ce vii în taină, ai milă
de noi căci nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârşiţi
şi cât eşti de aproape de sufletele noastre. Luminează
lumina Ta peste noi ca să vedem lumina prin ochii Tăi, să
trăim în veci prin viaţa Ta Lumina şi Bucuria noastră”. A
fost colosal. Memoria acestei stări am căutat să o aduc
în lucrarea de faţă. Şi-am pus-o central pentru că este
faţă în faţă cu o alta, tot de dimensiuni mari, o vedeţi
acolo, se cheamă: Precum în cer, aşa şi pe pământ.
- Are şi aceasta simbolistica sa.
- Cele două simboluri care stau la baza lumii şi a
reprezentării lumii sunt: pătratul şi octogonul. Pătratul care,
cu cele patru direcţii apostolice, determină locul, spaţiu şi
orientarea noastră şi pătratul rotit care ar fi cerul.
Ierusalimul ceresc. Cupola cerească. Omul, tot timpul,
este cu privirea spre cer, acolo de unde a venit. Orice
construcţie sacră din lume, începând cu piramidele,
reprezintă raportul acesta dintre cer şi pământ. Nu există
cultură mare, artă mare care să nu abordeze moartea.
Ce se întâmplă cu viaţa de după viaţă? Toate marile religii
caută un răspuns la această întrebare fundamentală. ‘i
atunci, în lucrarea de faţă (am ajuns în faţa acesteia), am
aşezat în epură relaţia între două pătrate în mişcare, cu
străluminări care dau naştere la un cer perpetuu, la o
cosmogonie divină. Dacă oglinda aceasta – Precum în
20 Reflex 1- 6 / 2017
cer, aşa şi pe pământ – ar fi perfectă, ar fi împlinirea de aur, pe şirul lui Fibonacci, una din cheile de acces la
Parusiei. Ar fi coborârea Paradisului din nou. Dar aceasta- „codul sursă” al creaţiei lui Dumnezeu. Pe matematici
i o nostalgie a creştinismului. superioare, savante, de computer. Cum a fost posibil? Şi
nu numai la noi. Te duci în Georgia bunăoară, în India, în
CU PRIVIREA SPRE LUMEA INTERIOARĂ Japonia, te duci în America veche şi găseşti aceleaşi
lucruri. De ce-au fost semnele acestea atât de solidare?...
Simt, în continuare, nevoia interiorizării. Nu-mi Ce comunicare era? Avea Paradisul netul său?... Eu cred
place să galopez, nici măcar pe bulevard. Aici totul se că eram mai aproape de origini. Am fost izgoniţi din
cere interiorizat pentru a fi simţit. Trăit. Decodificat; din Paradis şi a rămas întipărită în fiinţa omului această parte
nou trăit. ‘i iarăşi simţit pentru a înţelege sensul vieţii şi al a simbolului. Partea cealaltă, a rămas la Dumnezeu.
trecerii. Profit de prezenţa unor vizitatori. Pe sute de metri
de simeză, tablourile se lasă admirate pentru rafinament CĂMĂŞILE LUI HRISTOS – TESTAMENTUL
şi sensuri. Simbolurile ancestrale par să se repete la infinit. ARTISTULUI
Cercul în pătrat, pătratul în cerc, octogonul şi el, iar peste
toate crucea. Crucea a devenit însemnul Operei. Artistul Trei spaţii deschise unul către celălalt, pentru a
nu pare interesat de discursul artistic contemporan. Şi nu se reda întregului, reunesc peste 400 de opere, pe mai
pare să aibă complexe, nici să se teamă de această privire bine de 500 de metri de simeză.
spre lumea interioară. Dimpotrivă, ne-o dezvăluie ca o Cu Cămăşile lui Hristos începe expunerea marilor
provocare la profunzimi. Mai mult. Acelaşi academician cicluri din această expoziţie. E imposibil să nu vezi
scria: „Arta lui Oravitzan ne permite să avem gustul „ţesătura” din „firul” celor patru simboluri ale Operei:
transconştiinţei şi să ne bucurăm de descoperirea luminii crucea, cercul, pătratul şi centru.
în lumină”.(3) - O viziune... i-aş spune super-interesantă, dacă
Rămân prinsă într-un labirint. nu m-aş teme c-am să cobor prea abrupt în banalul
- Vedeţi, eu fac obstinaţie pentru un labirint. Vine televizat. Nu Cămaşa, ci Cămăşile lui Hristos.
dintr-o miniatură a Tetraevangheliarului lui Petru Rareş, - Cele 12 cămăşi sunt pentru mine un lucru
făcut de Urih, pe care îl desenez, bunăoară, de mii de ori, testamentar. Sunt cele 12 cămăşi pe care Hristos le dă
de sute de mii de ori. E ca o disciplină în scriptoriu. Fiecare apostolilor.
zi mă aplec aceluiaşi lucru. Caut de fapt cărările Luminii - Înţeleg. Picturile testamentare. Orice act
care duc la centru, apără centrul, care se opresc în testamentar în artă are o obârşie, dumneavoastră de unde
anumite noduri, plase, construiesc un anumit sistem şi porniţi?
nu se mai termină. - Plec de la costumele populare din Banat.
- Până la urmă, pentru orice creator, căutarea Ţăranul îmbracă aceste costume numai la sărbătoare.
această e mai importantă decât orice. E căutarea care te Ce însemna în viziunea lui sărbătoarea? Ziua în care
zideşte. mergea la biserică, actul liturgic prin care realiza
- Şi asta te goleşte de umorile personale, de comuniunea cu Dumnezeu. Şi atunci el se purifică,
somaţiile şi comandamentele zilnice, de care vorbeam, trupeşte şi sufleteşte, îmbracă acel costum, care are un
devii o mare ureche care ascultă la şoapta divină. croi aulic, maiestos şi aşa stă de vorbă cu Dumnezeu.
Nu ne îndepărtăm prea mult. La a doua vizită în Procedând astfel, costumul nu mai este de pânză, este o
expoziţie, când am invitat un grup de scriitori reşiţeni, am tunică de piele. (Gândul mă duce la Basarab Nicolescu
avut o dispută cordială cu unul dintre ei. El susţinea că care o numeşte cămaşa morţii, dar artistul nu se lasă
tablourile în faţa cărora ne-am oprit sunt inspirate din tulburat de gândul meu, continuă.) Costumul se întipăreşte
scrierea sacră, din cărţile sacre. Mie îmi aminteau de pe trupul său. Semnele de pe cămaşă trec în sufletul şi
Banatul Montan, de satul în care m-am născut, de ceapţa conştiinţa sa. Cămaşa lui Hristos este memoria sângelui
străbunicii mele şi de brăcirile bunicului meu. Desenul, şi a jertfei. Dumnezeu şi-a pus fiul pe cruce, în mijlocul
coloritul. Firul de aur. Simplu sau combinat cu firul de lumii, l-a pus în centru ca să-l restaureze pe Adam şi prin
argint. Dincolo de orice „amical”, importantă rămâne aceasta avem şi noi o şansă. Şi răstignindu-l, a fost
viziunea Artistului. răstignită Lumina.
- Sigur, toate pot să ducă la scrierea sacră, pentru - La fel şi totuşi diferite cele 12 Cămăşi...
că semnul e solidar. La marile culturi există un sistem de - Sigur, fiecare are o semnificaţie. Mai aproape
echivalări, între lumea tridimensională şi lumea de jertfă, mai aproape de bucurie sau tristeţe, dar pe toate
bidimensională, care face posibil un astfel de tip de Hristos le transmite apostolilor şi odată cu ele Legea Nouă,
cunoaştere contemplativă. învăţăturile sale, Noul Testament. Iar acest gest
- Dar... semnificativ se multiplică, transmiţându-se altor apostoli,
- S-a gândit cineva că pe opregele, pe cepţele, altor preoţi ai învăţăturii christice, cu speranţa că ne
pe cămăşile sau pe covoarele româneşti există semne şi îmbracă pe toţi. Pictând aceste Cămăşi m-am îmbrăcat
simboluri peste tot? Eu am crescut în lumea aceasta a şi eu. Am încercat să mă îmbrac şi eu.
semnelor.
- Şi eu. E lumea Banatului Montan. PLOAIA DE AUR
- Întrebarea este: de ce semnele acestea vin din
spate, de sute şi mii de ani, fără ca omul să participe cu Pe fundalul acestui spaţiu, ca într-o amintire cu
întâmplări care ţin de psihologia personală? Sunt ca o bliţuri de beatitudine, sau de speranţă, Artistul şi-a plasat
ştafetă. Se predau de la unul la altul, de la generaţie la Ploaia de aur.
generaţie. Ţăranul nu poate explica de unde le ştie, de - De fapt (şi nu ştiu dacă fostul meu profesor mă
ce le face. De ce a făcut o construcţie atât de savantă de ceartă sau nu), noi o luăm invers; ca drum, ca iniţiere. O
romburi care sunt pătrate în perspectivă, în condiţiile în parte, le-am avut chiar şi într-o expoziţie la Reşiţa.
care se poate demonstra că totul se clădeşte pe secţiunea Nu prea îşi intitulează tablourile, preferă să le
Reflex 1 - 6/ 2017 21
subsumeze unor cicluri mari. De aici şi pluralul. Ploaia de
aur înseamnă de fapt Ploile de aur. Un ciclu important pe
drumul devenirii.
- Tot timpul am fost atras de lumină. Ciclova, satul
în care m-am născut, are un anumit tip de lumină pe care
am întâlnit-o numai în Macedonia, la nordul Greciei.
Lumina aceasta n-am văzut-o decât în sudul Banatului.
Până în 1985, când trec într-o lume a simbolurilor, pentru
mine profesorii mei erau Luchian, Tonitza, Andreescu, cei
care căutau lumina, dar lumina fizică, a solarităţii. În 1985,
într-o expoziţie, la Sala Dalles, cu vreo 50 de picturi mari
în care lumina apare ca rune, ca scriere şi unde anumite
bliţuri de memorie a luminii ar fi obligatorii ca speranţă.
Am avut probleme cu acea expoziţie. A fost închisă şi a
trebuit s-o refac.
Fac ochii mari. Şi ochii mei spun mai mult decât
cuvintele.
- Da. M-au întrebat unde văd eu atâtea gratii.
Runele erau, pentru ei, gratii. Atunci, toate s-au concentrat
şi au ţâşnit în Ploile de lumină - mai multe tablouri în care
ploaia se revarsă, învăluind ca o binefacere, ca o
beatitudine. Dar asta-i la modul poetic, la modul literar.
Nu neapărat literar, la modul descriptiv. Ploaia de lumină,
de aur, vine din ceruri, iar răspunsul pământului ar fi
lanurile de grâu care se mişcă în lumina soarelui, idee pe
care o reiau ulterior în dialogul dintre cer şi pământ.
Serialitatea Ploilor de aur m-a preocupat vreo zece ani şi
a făcut trecerea între pictura mea de până în 1985, când
rămân plasat într-un mod de pictură tradiţională, şi cea cu sclipirile de speranţă, iar pe fundalul din stânga, în
de după 1985, aşezată în marea Tradiţie a simbolurilor. drumul care te duce spre ieşirea din scenă – Poarta
Expunerea ciclului Ploaia de aur a stârnit strâmtă cu semnificaţia ei. Între aceste repere, Opera.
imaginaţia arhitecţilor încă din vremea când Silviu - Vedeţi, la mine lucrurile se reiau prin serialitate.
Oravitzan era la Lugoj. Ioan Andreescu, arhitect şi Am vorbit despre Ploaia de aur. Tot aşa am o altă serie
profesor universitar la Timişoara, a prezentat, în cadrul de lucrări intitulată Poarta strâmtă. Mai mult mă
dialogurilor transdisciplinare de la Universitatea de Vest, interesează drumul, devenirea mea. Brâncuşi a făcut de
povestea unor clădiri, din Timişoara, din Galaţi, care s-ar zeci de ori Pasărea măiastră. Nu cred că s-a gândit să le
putea înnobila cu opera lui Oravitzan. Îndeosebi cu lucrări expună în serie, dar până nu a găsit Lumina bronzului
din ciclul Ploaia de aur. care să rimeze cu Lumina din el, nu a terminat de finisat
lucrarea.
MISTERUL PORŢII STRÂMTE - În cartea-album Lumină în Lumină/ Light within
light, academiceanul Basarab Nicolescu vă consideră un
- Pe fundalul din dreapta, al acestui spaţiu imens, creator de simboluri. E cumva Poarta strâmtă unul dintre
pare că aţi expus un fragment din altarul Bisericii acestea?
Schimbarea la Faţă, din Cluj-Napoca, cu misterul Porţii - Cred că se referea la cvadruplul infinit care în
strâmte, sau e cumva din iconostasul Lumina, de la mişcare creează o cruce, ce adăposteşte centrul. Poarta
Nicula? strâmtă a fost poartă de biserică. Ce-i biserica? Nostalgia
Câţiva ani buni, drumurile m-au purtat la Cluj- cerului. E o poartă a Paradisului. Stai aici, în lumea văzută,
Napoca şi de fiecare dată îmi găseam liniştea în Biserica şi-ţi imaginezi că dincolo totul e o splendoare. Cum o
Ortodoxă Schimbarea la Faţă, al cărei altar a fost imaginat spune poetul: „ştiu, vom muri, dar atâta splendoare!”(5)
şi realizat de Silviu Oravitzan. Totul m-a fascinat din prima Asta înseamnă să crezi în viaţa de apoi, în mântuire. Iar
clipă, dar porţile împărăţeşti, care înglobau misterul Porţii accesul în lumea de dincolo, care înseamnă frumuseţe
strâmte, dezvăluit de evangheliştii Luca şi Matei, m-au şi lumină, biblic vorbind, e cărarea strâmtă. Drumul iniţierii
făcut să mă întreb: oare mai există în arta bisericească şi al mântuirii.
ceva similar?...
Evanghelistul Luca, evocând pildele şi cuvintele PERETELE DE LUMINĂ ŞI SCHIMBAREA LA FAŢĂ
lui Iisus despre Împărăţia lui Dumnezeu, ne spune: „şi
mergea El prin cetăţi şi prin sate, învăţând şi călătorind Poarta strâmtă în Opera Artistului a fost introdusă
spre Ierusalim, şi i-a zis cineva: Doamne, puţini sunt, oare, pentru prima dată în iconostasul de la Mânăstirea Nicula,
cei ce se mântuiesc? Iar El le-a zis: Siliţi-vă să intraţi pe unde mitropolitul Bartolomeu Anania îşi avea reşedinţa.
poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre Iar dincolo de Poarta strâmtă, Artistul a imaginat peretele
şi nu vor putea.” (Evanghelia după Luca 13: 22,23,24) (4) de lumină. Un parietal din lemn aurit, pe două etaje, în
Şi pentru că Artistul îşi ia pauza de gândire, interiorul Reşedinţei Mitropolitane, care adăposteşte
continui. Paraclisul. Iconostasul „Lumina” a devenit apoi embrionul
- Tot amplasamentul expoziţiei mi se pare plin de iconostasului liturgic al Bisericii Ortodoxe Schimbarea la
tâlc. În centru, Icoana Luminii. Trinitatea. Dumnezeul Faţă, din Cluj-Napoca. Ambele opere au venit ca într-o
trisolar. Pe fundalul din dreapta – Ploaia de aur, începutul lucrare menită să unească doi slujitori ai aceleiaşi cauze
22
– Artistul şi Mitropolitul. Ţinea de esenţe. Pentru Artist,
poate şi de iniţiere. Poate... Sigur însă de găsirea acelui
drum care dă sens unei vieţi. Terenul era fertil. Valorile
erau comune. Credinţă. Iubirea întru artă. Arta de a zidi.
Lumina dinlăuntru.
Cum s-a născut legătura cu ÎPSS Bartolomeu
Anania, pe care Artistul îl consideră un atlet al spiritului,
un mare cărturar şi un bijutier al limbii române?
Cluj-Napoca. Anul 2002. Expoziţia organizată de
Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. ÎPSS a intrat în expoziţia
lui Silviu Oravitzan la insistenţele lui Radu Preda. A
aruncat o privire, după care a cerut să spună câteva
cuvinte. „A avut un discurs formidabil”, îşi aminteşte
Artistul. „Nu am avut de gând să vin la expoziţie, având
un program foarte încărcat (lucra la traducerea Bibliei –
n.n.), timpul nu-mi permite, dar răsfoind catalogul am găsit
cuvintele lui Vlaicu Ionescu, un fost coleg de clasă. Mă
duc să văd, mi-am zis. Ce înseamnă pentru mine ceea
ce văd? Eram copil, natura mea era mai interiorizată, mai
introspectă, stăteam seara pe prispa casei şi priveam
luna. În grădină mea aveam un nuc uriaş. Luna pătrundea
prin frunzişul nucului şi eu priveam acest spectacol. La
un moment dat nu am mai văzut luna, vedeam doar nucul
arzând în lumină. Apoi, nici nucul nu l-am mai văzut,
ardeam doar eu. Aceasta e Lumina Taborică pe care n-
am mai întâlnit-o de când eram copil, dar am văzut-o
acum, în expoziţie”. La Universitatea de Vest, Silviu
Oravitzan recunoaşte: „A fost o cuvântare scurtă care mi-
a jalonat drumul. Din acel moment am ştiut ceea ce trebuie
să caut. M-a invitat, după expoziţie, la Mânăstirea Nicula
şi mi-a dăruit o căruţă de cărţi cu dedicaţii extraordinare.
În semn de mulţumire, i-am spus doamnei Livia Drăgoi,
directoarea de atunci a Muzeului de Artă din Cluj-Napoca,
ca atunci când vine Înalt Prea Sfinţia Sa la muzeu să-i
amintească promisiunea mea şi să-şi aleagă o lucrare.
Răspunsul a fost: eu nu vreau o lucrare de Silviu
Oravitzan, eu le vreau pe toate. Aşa s-a născut iconostasul
Lumina, de la Mânăstirea Nicula, unde mitropolitul
Bartolomeu Anania îşi avea reşedinţa, apoi iconostasul
liturgic al Bisericii Ortodoxe Schimbarea la Faţă, din Cluj-
Napoca. Şi aşa s-a întors un artist din exil”.
- Am văzut bisericile din Ţara Sfântă, am văzut
destule biserici în Europa ca să am curajul să spun despre
Biserica Ortodoxă Schimbarea la Faţă: este un unicat. În
Europa, cu siguranţă, e un unicat.
- O biserică unicat făcută cu Marko Rupik. Sloven
prin naştere şi profesor în Italia. Preot iezuit şi pictor al
Vaticanului. Un artist care a făcut şi Redemptoris-ul, unde
se ruga Papa Paul al II-lea, şi mozaicurile mari din
bisericile de la Lourd, Fatima, Padre Pio.
Biserica Ortodoxă Schimbarea la Faţă din inima
Transilvaniei rămâne o operă de artă care a unit Apusul
cu Răsăritul într-un ecumenism al artei. Despre
iconostasul lui Oravitzan, Marko Rupnik a spus: „... este
cea mai modernă, în sensul autentic al termenului, şi cea
mai surprinzătoare tentativă de a arăta cum vine
Dumnezeu. Pentru Oravitzan, această vedere nu se
articulează în detalii, iar aici nu putem să nu-i dăm
dreptate. Într-o epocă de atât de mare ignoranţă religioasă
şi de o asemenea rătăcire culturală, detaliile tulbură,
dezorientează şi devin înfruntarea ideologiilor şi a
fantasmelor. Astăzi este vorba de o viziune sinteză chiar
a punctului zero. Este vorba pur şi simplu de a arăta un
mister cu atâta viaţă încât omul să se poată simţi antrenat,
atras, dar şi redus la tăcere, încât se află în faţa unui
mister care se prezintă şi care se cere luat în considerare,
băgat în seamă”.
Reflex 1- 6 / 2017
LABIRINTURILE CELTICE SUNT DE CICLOVA
Ce-ar putea să-ţi răspundă un artist când îl
provoci cu un citat? Iar citatul sună aşa: „Inspirată din
motive ortodoxe, opera lui Oravitzan ajunge la o
dimensiune universală, transculturală şi transreligioasă.
Ea poate fi resimţită pe deplin pe toate meleagurile lumii,
de oricine este animat de vibraţiile Evidenţei Absolute”
(Academician Basarab Nicolescu – volumul Lumină în
lumină/Light Within Light.) Eventual, îţi spune o poveste.
O poveste adevărată.
- A venit, ieri, să vadă expoziţiaţ o familie. Foarte
interesant, vin foarte mulţi străini. Fiica era studentă la
Londra, la arte. Mama, irlandeză, privind labirinturile din
picturile mele, mi-a spus: mă simt foarte acasă. Astea-s
celtice. Dar tatăl, care era prin naştere din Uzbekistan, a
ripostat: nu! Sunt ale mele, de la Samarkand. Adică
templele şi construcţiile islamice de la Samarkand. Aveau
amândoi dreptate. Ca atitudine faţă de religiozitate, de
relegare, mă simt foarte bine când oamenii din diverse
culturi îl găsesc pe Dumnezeu în arta mea, pentru că noi
forăm adânc în grădina noastră şi dăm de stratul de apă,
dar apa-i freatică peste tot. În apa aceasta găsim
răspunsurile. Acolo oamenii iubesc la fel, se bucură sau
se întristează la fel...
- Mor la fel.
- Mor la fel, iar în faţa morţii... Aceeaşi nepricepere
de-a găsi răspunsuri. Simbolurile acestea ne unesc ca
oameni, ca fiinţe, nu ne divid. Aici, cred eu, e şi şansa şi
înţelepciunea noastră de a exista pe pământ.
Plec.
Plec şi iau cu mine în gând şi-n suflet lumea pe
care ne-o propune Opera Artistului. O lume a Luminii. A
perfecţiunii. Şi-a ordinii primordiale. A legăturii între cer şi
pământ.
Traversez printre claxoane şi motoare nervoase,
supraturate. Şi toate acestea nu mă ating. Nu înseamnă
nimic. E mai viu gândul.
La Universitatea de Vest, cineva, tot vorbind
despre arta lui Silviu Oravitzan, a spus: îl suspectez că e
un iniţiat!
Şi eu, deşi Artistul se vrea un mărturisitor. Şi
mărturisitor rămâne!
Dorina SGAVERDIA
Note:
(1) Rădăcini de lumină - + Ioan Selejan Arhiepiscop al
Timişoarei şi Mitropolit al Banatului; Lumină în lumină/Light
W ithin Light de Basarab Nicolescu, Silviu Oravitzan –
Timişoara, 2016, Editura Universităţii de Vest; pag.9.
(2) Lumină în lumină/Light Within Light de Basarab Nicolescu,
Silviu Oravitzan – Timişoara, 2016, Editura Universităţii de Vest;
pag 22.
(3) Idem
(4) Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
Bucureşti, 2008.
(5) Autorul versurilor: Daniel Turcea
Reflex 1 - 6/ 2017 23

Vasile PISTOLEA– 70

Omul de frunte al locului

Vasile Pistolea este una din puinele personalităi din Cara’-Severin care
a trăit şi continuă să trăiască într-o localitate caracterizată generic ca fiind
rurală. S-a născut la 16 aprilie 1947, la Căvăran (actualmente Constantin
Daicoviciu), comună pe care n-a părăsit-o niciodată şi unde a funcţionat mulţi
ani ca profesor şi director de şcoală. A absolvit Facultatea de Filologie din
Timişoara (1972) şi după ce şi-a luat doctoratul(2000), a fost 6 ani lector la Colegiul de Institutori din Caransebeş
(Universitatea de Vest Timişoara). De-a lungul anilor are o bogată activitate concretizată în peste 160 de lucrări
publicate în presa literară şi de specialitate, vizând aspecte esenţiale ale culturii, folclorului şi vieţii spirituale româneşti,
din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Dar debutul este consemnat cu studiul „O baladă cu valenţe inedite: Costa
Păcurarul” , publicat în 1976, în vol.III din „Studii de limbă, literatură şi folclor”. În acela’i an adună folclor poetic,
cules din Carş-Severin, în lucrarea: „Trandafir cu creanga-n apă”, iar cinci ani mai târziu, împreună cu fostul său
profesor, Nichifor Mihuţa, publică culegerea „Du-te dorule-n pustiu.Cântece de dragoste”.
În paralel cu activitatea de la catedră şi cea de cercetător în domeniul folclorului, se dedică criticii şi istoriei
literare, domeniu în care pentru eseul „Sorin Titel şi etica scrisului” este premiat la ediţia a III-a a Concursul
interjudeţean de literatură din 1989. În acelaşi domeniu, al criticii literare, în 1993, publică volumul: „Augustin
Buzura. De la romanul existenţial la sociografia românească. Eseu monografic”, distins cu premiul pentru debut în
critica literară, al Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România; Apoi publică: „Fragmentarium. Glose
despre orizonturile spiritului creator în cultura română” (1995); „Generaţia ’60 şi redescoperirea modernităţii” ((2001),
varianta pentru tipar a tezei de doctorat , ce cuprinde eseuri despre 4 importanţi scriitori români: Augustin Buzura,
Sorn Titel, Dumitru Radu Popescu şi Paul Georgescu; „Studii şi eseuri de literatură şi cultură tradiţională” (2016). În
ultimul deceniu,omul de cultură îşi continuă aria preocupărilor privind investigaţia tradiţiilor populare pe care o
extinde în strânsă concordanţă cu viaţa spirituală. Astfel, publică volume ale căror titluri sunt semnificative: „Sărbători
religioase şi datini la români” , (Marele premiu „Dosoftei” la Concursul de creaţie literară religioasă, Timişoara
2007); „Triptic pascal: crucea, mielul, oul şi simbolismul lor” (2013); „Sărbători eterne şi datini la români” (2013),
ediţia a doua, lucrare amplă, revizuită şi întregită, de 540 de pagini şi „Viziunea destinului uman în mitul Ursitoarelor
şi alte credinţe divinatorii” (2015).
Recent, la Editura „Tim” din Reşiţa, a publicat un nou volum „Augustin Buzura Cruciada pentru adevăr” reia
obsesia sa despre romanele marelui scriitor. În această lucrare, după un capitol dedicat Generaţiei ’60, profesorul
Pistolea, vine cu noi opinii critice privind romanele autorului preferat: „Absenţii” (1970); „Feţele tăcerii” (1974);
„Orgolii” (1977); „Vocile nopţii” (1980); „Refugii” (1984); „Drunul cenuşii” (1988); „Recviem pentru nebuni şi bestii”
(1998) şi „Raport asupra singurătăţii” (2009). Despre acest ultim roman V.P. îşi încheie nota cu cuvintele: „Prin
profunzimea analizei meandrelor sufletului uman „Raport asupra singurătăţii” este romanul care îl situează pe
Augustin Buzura în faimoasa familie a analiştilor români: Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail
Sadoveanu etc”. În ultimul capitol al recentei sale cări, Vasile Pistolea, sugestiv subintitulat „În loc de concluzii”:
„Nici unul din confraţii generaţiei sale n-a exprimat mai acut problemele grave ale vieţii omului în perioada Utopiei
ca Augustin Buzura. Toate romanele sale sunt solide dezbateri pe teme etice şi de filosofie a existenţei”.
Nici în prezent vocaţia sa pentru cultura şi literatura română nu s-a stins, ba, dimpotrivă, este prezent şi azi,
în 2017, cu articole în revista „Actualitatea literară” şi are predat la editura „Tim”, din Reşiţa, un volum de peste 350
de pagini, sugestiv intitulat „La umbra cărţilor în floare, cronici şi recenzii literare”.
Ca unuia care prin tot ce face aduce cinstire pământului pe care a crescut, acum, la trecerea dintre deceniile
vieţii, se cuvine să-i urăm noi pagini şi lauri pentru dechiderea şi a altor ferestre pentru înţelegerea lumii complicate
în care trăim.
Titus CRIŞCIU
24 IN MEMORIAM Reflex 1- 6 / 2017

GEORGE BĂLĂIŢĂ, UN „REALIST FANTASMAGORIC”

Încredinţând revistei Pro Saeculum (nr. 1-2/2017) un ultim text, bănuim,

(Marele păcălitor, păcălit), George Bălăiţă, citindu-l – cu creionul în mână – pe Jan
Kott, cu faimosul său opus Shakespeare, contemporanul nostru, îşi rezuma, de
fapt, crezul artistic. Fiindcă ni se reaminteşte că Marele Falstaff, „regele farsei”
(nu-i aşa?), este „o mină de aur” pentru orice artist! Jack Falstaff există, el trebuie
să existe deoarece exprimă o stare de spirit. Şi atunci, se întreba marele nostru
prozator, de ce acel fiu el Engliterei, un „bătrân satan”, luând totul în zeflemea,
răzând de Istorie cu farsele sale „prea cinstite”, de ce nu are un capitol, al lui doar,
în cartea lui Kott? Ştim, Shakespeare nu l-a moralizat, ci l-a aruncat pe petrecăreţ
„între fălcile destinului”; ştim că prinţul Henric / Hall, odată încoronat, îl va îndepărta
pe fostul tovarăş, un „pezevenghi apolitic”, jucându-şi comedia de viitoare victimă,
luând totul în zeflemea, prefăcând totul într-o glumă. Dar mizând pe prietenie,
păcălit el însuşi de Istorie. Deşi îl avertizase pe destrăbălatul prinţ, doritor – şi el –
de chiolhanuri: alungându-mă, „alungi o lume întreagă”. Iar concluzia lui Bălăiţă,
mare amator de recitiri, vine să întărească ceea ce ştiam despre universul său
ficţional. Falstaff, în cazul nostru, este de-asupra altor victime, scrie ferm Bălăiţă,
dintr-un unic motiv: „el ştie să râdă”. Neuitând că, prin dedublatul Antipa, o întrebare chinuitoare îşi face loc: până
unde se poate glumi?
Iată, aşadar, o posibilă introducere, descifrând o operă (încheiată?), aparţinând unui autor inteligent, ludic
şi lucid, ins jovial, mare povestaş, controlându-şi sever „instinctualitatea”. Ceea ce ar explica, dincolo de matricea
moldovenească, şi slăbiciunea pentru genialul Creangă, unicul!
Considerat un prozator lent (cf. N. Manolescu), atât prin ritm epic cât şi prin pulsul editorial, învăluit în tăceri
enigmatice, George Bălăiţă se învoise, în fine, să dea la iveală Învoiala (Editura Polirom, 2016), un mic roman
apreciat, imediat, de acelaşi critic, drept o „bijuterie”. E drept, încheiat, aflăm, în 1989 (!), el fusese găzduit în serial
în cinci numere ale României literare, rescriind fermecător, ca scenariu cinematografic, o capodoperă crengiană
(Povestea lui Stan Păţitul). Şi, în pofida inserţiilor de fabulos, dovedindu-se o proză funciar realistă, aducând la
lumină, paradoxal, un sat idilic, suspendat, şi un Chirică reinventat, „umanizat”, ca „băiet” dedat la păcătoşeniile
lumii noastre. Speram că George Bălăiţă, interesat stăruitor de epicul folcloric, cum (se) mărturisea, va isprăvi şi
alte două proiecte, tot pe calapod crengian, anunţate demultişor şi amânate! Din păcate, nu ne rămâne decât să
sperăm că un Bălăiţă inedit se va ivi!
Ca şi alţi prozatori ai generaţiei sale, George Bălăiţă a început cu genul scurt şi a atacat apoi, dezinvolt,
romanul. Tehnician impecabil, punând la lucru o debordantă fantezie, prozatorul respingea deliberat romanul clasic.
Cândva, convins că nu va face literatură, George Bălăiţă citea frenetic; viciul, fireşte, a rămas, dar atunci era
vremea eclipsei proletcultiste, a lecturilor clandestine şi a bibliotecilor sigilate. Rondurile de noapte ale acestui
„întârziat”, inventariind şi orchestrând – cu siguranţa profesionistului – procedeele romanului modern, „vânează”
pulsaţiile vieţii ascunse. Indiferent ce scrie (indiferent de genul abordat), George Bălăiţă se hrăneşte cu o aceeaşi
substanţă originară, povestind cotidianul, privind viaţa şi trecând-o în text, sub veghea unui demiurg zglobiu şi
jovial, atins de mirajul ludic. Amuzându-se, George Bălăiţă a început prin a recolta, sub unghiul pastişei ironice,
clişeele prozei noastre, vădind o remarcabilă deschidere spre experimentalism. Virtuozitatea, din fericire, e ferită
de gratuitate, deşi nu e lipsită de un accent ostentativ-demonstrativ, în prima fază, cu deosebire. Degajarea,
dexteritatea, bucuria ludică nu funcţionează în gol, dar demarajul a fost greoi şi abia Lumea în două zile (1975), un
roman-şoc, asigurându-i clasicizarea, va certifica un mare talent epic, stăpânind diapazonul narativ.
George Bălăiţă amestecă banalul şi extraordinarul, mitologizează şi desacralizează, maschează fondul grav
printr-un spectacol carnavalesc, surpă pilonii romanului clasic şi relativizează construcţia romanescă prin mobilitatea
privirii şi varietatea mijloacelor. Citind şi citând, parodiind şi polemizând, George Bălăiţă nu sufocă prin simbolistică
ocultă materia epică, deoarece fantezia sa, neîndiguită, insuflă demiurgic viaţă. Existenţa umană e misterioasă,
aici se încrucişează tendinţe contrarii, îşi zâmbesc extremele, vieţuieşte echivocul. Lumea în două zile (reeditat
deja de şapte ori!) era un roman etajat, inepuizabil hermeneutic, bogat în simetrii şi opoziţii. Infernul caraghios al
lumii şi paradisul cuvintelor vorbesc despre o ambiguitate structurală, supravegheată, în care gravul e hilar şi farsa
sfârşeşte în tragic.
Legenda lui Antipa, un homo duplex şi filosof de provincie, un umil funcţionar navetist, asigură nucleul epic.
Un provincial plictisit, insignifiantul Antipa, „moale şi absent”, mai degrabă tăcut este un spirit cazanier la Albala,
unde domiciliază, moţăind într-un fotoliu; dar devine „alt om” la Dealu-Ocna, unde navetează, în el – comentează
Paşaliu – zăcând o putere pe care nu o cunoaşte. Omul domestic (angelic) şi omul infernal (demonic) zac în fiinţa
profetului Antipa, atins de o caraghioasă spaimă de boală; un măscărici şi un stăpân, impulsionat de o ambiţie
nemăsurată, de care îşi bate joc. Antipa trăieşte glumind (gluma pentru el era totul, va spune Viziru), va provoca
ciudate pariuri, „pricinuind” un şir de decese. „Funcţionarul neantului” se adăposteşte sub un zâmbet ambiguu, fără
a şti ce vrea, plin totuşi de o credinţă ciudată în propria-i putere. Oblomovianul Antipa, intrat în delirul amănuntului,
reprezintă o existenţă fără destin; glumele sale capătă o desfăşurare monstruoasă. Moale şi inactiv, el „străluceşte
prin absenţă”; este un farsor salvat de la ridicol, fermecând prin minciună şi nepăsare.
Cu obsesia adevărului, convins, însă, de imposibilitatea unei cronici capabilă a prinde epoca în tumultul ei
contradictoriu, caleidoscopic, trăieşte Naum, atins de boala scrisului (Ucenicul neascultător, 1977). Cartea e un
Reflex 1 - 6/ 2017
Bildungsroman, cu materie în ebuliţie, stăpânită de
demonul povestirii, tensionată de bogăţia oralităţii.
Condiţia de scrib, scăpând esenţialul, naşte inhibiţie; în
căutarea adevărului absolut, fără umbra unei falsificări,
scribul uceniceşte la şcoala realităţii, luând pulsul ei din
lumea cărţilor. Naum caută realitatea „ideală”, luptând cu
permanentele deghizări; dar mistificările epocii sunt
adevărul ei şi, nota pătrunzător Radu G. Ţeposu, o
realitate falsificată de istorie se vrea un adevăr istoric.
Febrilitatea de a „fixa” istoria (disjungând între adevărul
istoric şi cel al realităţii), terorizată de posibilitatea de a
da un „alt curs întâmplărilor”, pulverizează coerenţa
discursului. Ucenicul neascultător lupta cu formule
romaneşti consacrate, mişcând, pe orbitele naraţiunii,
„planetele” nuvelistice ale sistemului epic. Cronica vrea
să caute adevărata realitate. Palaloga vrea o carte „fără
cazuri particulare”, suprimând individualul, tăind
păienjenişul relaţiilor, definind vremea noastră, „nu
întâmplările unuia sau altuia”: vrea „marea întreagă, nu o
picătură de apă la microscop”. Or, nota undeva Bălăiţă,
artistul rămâne „cel mai important martor al vremii sale”.
Mai mult, „adevărata realitate” numai într-un roman se
poate reconstitui, afirma el. Poate că acel roman, tăinuit,
nepublicat, există...
Observăm că tocmai microscopia reînvie lumea,
urnind şi dilatând naraţiunea proliferantă, purtând marca
inconfundabilă a stilistului Bălăiţă. De tăietură modernă
(tehnic), cărţile lui filtrează lumea prin lecturile „care nu
se văd”, o reîntemeiază, gestul demiurgic nefiind ferit de
ispitele demonismului. Dimpotrivă. Dar George Bălăiţă
crede în creaţie, privirea romancierului, eternizând prin
cuvinte lumea, oferă acestora o viaţă necunoscută, cu
bucuria jubilatorie, ghiduşă a demiurgului, gustând
libertatea gestului său. Pe o scenă deschisă (nu e lumea
un t eatru?), George Băl ăiţă adună grotescul şi
sărbătoarea, drama şi farsa, reconstituind spectacolul
unor destine. Or, acest Homo ludens fixează, sub
aparenţa jocului însetat de demonism, o tipologie socială
şi morală.
Încât, inevitabil, drăcăriile „extraordinarului”
Creangă l-au ispitit. Fiindcă, aflăm, „şi dracu-i lighioana
domnului”. Dar Caragiale? Dar acel Urmuz „trăit zilnic”?
Citind pe rupte, simţindu-se „în întârziere”, plămădind
substanţa originară, posibil „cod genetic al vocaţiei”, ca
liant al oricărui rând încredinţat hârtiei, fostul provincial a
cutezat a se apropia de ei, cei mari, aşteptând – pentru
scris – nopţi prielnice. Ele, observăm, au venit. Şi a ieşit
„o poveste plină de forţă şi măreţie”, va recunoaşte,
încrezător, însuşi Scribul, insinuat în text, lângă răscoptul
Stan, flăcău trecut, un venetic devenit om bogat şi supusul
Chirică, un argăţel cam pirpiriu, „venit de nicăieri”, om de
ajutor, îndemânatec, iute la treabă, „dat în brânză” etc. O
învoială fără înscrisuri, ca „între oameni” (acceptă,
încurcat, Chirică), dar care, pentru alţii (veninosul morar
Lomură cel Şchiop ori soborul babelor cârtitoare), nu pare
lucru curat. Şi nici nu este...
Dincolo de noţiunile cu care operează literatura
„modernă”, George Bălăiţă a rămas credincios unei
convenţii eterne: povestirea. Interesul pentru epica
noastră folclorică (necercetată, observa scriitorul, cu
atenţia necesară) îl defineşte ca indiscutabil „autohtonist”.
Aflând în Cicikov arhetipul literar al lui Antipa, Valeriu
Cristea denunţa încărcătura gogoliană şi, în general,
rusească a literaturii lui George Bălăiţă. Cum spuneam,
intertextualitatea, aluziile culturale, lacătele etimologice
(în subtextul numirii) sau replica (în absenţa nominalizării)
impregnează o lume ce trăieşte epidermic, superficial,
25
gustând petrecerile şi taifasul: Antipa, Filip, Adam, Naum
Capdeaur reprezintă spiritul ludic, dezaprobat de
Palaloga, de mătuşa Otilia sau de Anghel.
Însuşi George Bălăiţă, luându-se în serios,
glumeşte. Execuţia tehnică merge spre „epicul cinetic”,
colectînd bizarerii, într-un registru stilistic urmuzian.
Realismul nu are motivaţie realistă, ci parodică. Naratorii-
scriitori, sub avalanşa amănuntelor, se referă la lume şi
la literatură, mimând autenticitatea. Numind în Urmuz o
stare universal-umană, George Bălăiţă era interesat de
ambiguizare şi acumulare; el scria „filmic” (ceea ce ar
presupune economism), dar şuvoiul cuvintelor tulbură
apele epicii, sabotând logica. Scriitorul lupta cu
prejudecata că absurdul ar fi o descoperire recentă,
întreţinând confuzia permanentă a planurilor: realul şi
fantasticul coabitează.
Ca „realist fantasmagoric”, G. Bălăiţă recompune,
minuţios, caleidoscopia lumii în retortele estetismului
rafinat, acumulativ, labirintic, întreţinând spectacolul
ghiduş al interpretărilor. Chiar şi meditaţiile libere, „topind”
voltaic întâmplări, lecturi, conspecte, confesiuni ori emoţii
tăinuite (cum ar fi experienţa Cevengur, „descoperindu-
l” pe Andrei Platonov) caută o perspectivă insolită,
ati ngând – observ a Nicoleta Sălcudeanu –
debiografizarea.
Prozatorul, însă, mizează pe „jocul absurd al
întâmplării”, forţând ambiguitatea salvatoare. „Stăpân al
himerelor”, ştia că, prin poveste, lumea (derutată, confuză,
răsturnată) devine suportabilă; de unde, poate, „voioşia
spunerii”, recunoscută de M. Iorgulescu, bufoneria, „gustul
libertăţii” într-o lume a aparenţelor. O lume-amfibie,
preciza Nicoleta Sălcudeanu, în care gustul pentru farsă
se întrepătrunde cu gravitatea „ascunsă”, de fond; în care
„pofta caraghioasă” a scriiturii, îmbăiată în senzualitatea
concretului, încearcă să prindă farmecul speciei (noastre),
angajată într-un echilibru relativ (demonism vs angelism).
Fiindcă, în fiece fiinţă, ne lămureşte prompt G. Bălăiţă,
„ambele stări sunt active”. Obsesia dualităţii a fost o
constantă a scrisului său. Diavolescul în om şi omenescul
în drac coexistă, precum demonstrează şi Învoiala. Mila
lui Chirică, un diavol „deviant” (zicea Alina Purcaru) şi
cruzimea lui Stan (diavolească?) fac casă bună,
devoalând nu doar interesul pentru fascinanta lume a lui
Creangă, cu trimiteri mascate şi la alte texte ale
humuleşteanului, ci şi un raport de comunicare cu Lumea
în două zile (reluări, continuări, cu personaje şi obiecte),
cum sesizase tot Alina Purcaru, într-o ingenioasă lectură
paralelă (v. Lumea în două cărţi).
Se prea poate ca marele său roman să fi produs
un blocaj. Oricum. G. Bălăiţă, devenit o prezenţă
canonică, scria zilnic, estetizând scriitura şi lăsând lumea
literară în aşteptare. Amânând, ca bun strateg, neriscând
improvizaţia, poate apăsat şi de „complexul laurilor”, cum
s-a spus. Negreşit, sertarele sale nu sunt goale. Şi dacă
prin Învoiala s-a reinventat, sub pretextul rescrierii în cheie
postmodernă, pactul faustic, ca supratemă, e de aflat,
bănuim, şi în textele care vor ieşi la lumină, odată cu
evaporarea oricăror reticenţe, anihilate prin „retragerea”
sa. „Plecarea” lui George Bălăiţă ne obligă să
recunoaştem că a dispărut, fizic, un mare scriitor, urmărit
– o vreme – de „oculta confraţilor”. Inevitabilă oare?
Posibilă satiră vizionară şi amplă epopee ironică,
Ucenicul neascultător a rămas, constatăm cu regret, un
proiect uitat. Sau poate nu. Poate „leneşul” G. Bălăiţă,
cum, amical, îl tachina N. Manolescu, se va fi înduplecat,
credeam, să-şi încheie trilogia. Vechile exerciţii de digitaţie
26
literară, oamenii „suciţi”, cu nume bizare, din proza tânără
a anilor ’60 au rămas definitiv în urmă; schimbarea a
surprins, dar ea a fost îndelung „moşită”, prin acumulări
lente, venind apoi singură, „ca naşterea”, se destăinuia
prozatorul. Chiar dacă, pentru unele voci critice, doar
„efervescenţa subterană” a târgoviştenilor (recunoscută
târziu) ar fi contat, cu adevărat, în proza acelor ani, George
Bălăiţă a marcat, inconfundabil, epoca, satisfăcând
orgoliul creatorului şi „denunţând”, doar aparent jucăuş,
comedia literaturii. În fond, George Bălăiţă, ispitit de o
giganterie, a întreţinut, şi el, „fantasma romanului total”
(cf. I. Simuţ). „Teza” ucenicului neascultător ne avertiza
Reflex 1- 6 / 2017
că aspiraţia romancierului se îndrepta spre „medicina
sufletului” (ar spune Palaloga, ca raisonneur), spre marea
mişcare, dincolo / fără cazuri particulare, spre vocaţia
vieţii, având în Naum Capdeaur un ucenic care, fiind „o
creaţie universală”, oferă realităţii pulsatorii „propriul său
chip”. Iar lumea pe care rafinatul G. Bălăiţă (1935-2017),
râvnind esenţializarea, o învăluise în tăceri şi ambiguităţi,
dereglându-i rosturile, creşte sub cupola acestei utopii a
totalităţii, îngemănând banalul cotidian, invaziv, cu misterul
demonic, sub spectrul dualismului.
Adrian Dinu RACHIERU

VALERIU LEU – O AMINTIRE DE PREŢ

Parafrazândul pe Seneca: „Ca şi o piesă de teatru nu lungimea piesei

interesează, ci cât de bine a fost jucată”, e foarte uşor de constatat că noţiunea
de teatru poate fi suprapusă pe aceea de viaţă. În situaţia în care ne referim
la aceea a lui Valeriu Leu, nu putem decât să dăm dreptate înţeleptului antic
întrucât în scurta sa existenţă a adus contribuţii importnte la cunoaşterea
trecutului acestui spaţiu şi nu numai. S-a stins la 57 de ani, lăsând în urmă
o operă care ar putea constitui şi mândria unui istoric centenar. Poate că
destinul a glumit hotărând ca satul Gârlişte să ne dea doi istorici de reală
valoare, la distanţă de mai bine de un secol unul de celălalt. Pe Damaschim
Bojincă (1803-1869), „Mare agă în Moldova şi ministru de justiţie, rector la
Socola şi profesor la Academia Mihăileană”, cum îl caracterizeză
contemporanul nostru Valeriu Leu (1952-2009),născut tot la Gârlişte, profesor
universitar la Reşiţa şi coordonator al departamentului de istorie al programelor
Fundaţiei „A treia Europă”, dinTimişoara, unde a fost coleg cu mari
personalităţi europene. Legat de marele său înaintaş şi de locul lor natal, nu
pot să nu transcriu un scurt fragment din ultimul interviu pe care mi l-a acordat
Vali: „Cine suntem şi de unde venim nu era pentru noi o enigmă, aveam
rădăcini. Plecând acasă, după cea dintâi zi de şcoală, m-am oprit la
încrucişarea de străzi, m-am uitat la orizontul crestat de munţi şi m-am gândit
că şi Damaschin Bojincă a ieşit ca şi mine din această şcoală cu străicuţa de
cărţi pe umăr, a văzut acelaşi cer. Eram legaţi prin timp, de loc, era al nostru”.
Format la şcoala clujeană de istorie, fiind absolvent al Facultăţii de Istorie-Filosofie (1975), urmează în
paralel Facultatea de Limbi Slave. Tot la Universitatea Babeş-Bolyai, în 1993, îşi ia doctoratul în istorie, cu lucrarea
„Cartea şi lumea rurală din Banat. 1700-1848”. Cea mai mare parte a vieţii a fost muzeograf, apoi şef secţie
„Cercetare” în cadrul Muzeului Banatului Montan din Reşiţa. În acelaşi timp a fost şi cadru didactic universitar iar
din 2001 profesor la Universitatea „Eftimie Murgu” din Reşiţa, secţia Teologie-Istorie. Dar, aşa cum mi-a mărturisit,
o mare satisfacţie profesională a avut-o în ultimii zece ani din viaţă, când a condus departamentul de istorie al
Fundaţiei „A treia Europă”, ceea ce i-a convenit de minune pentru că a putut să se manifeste în două direcţii, una de
cercetare şi alta de formare. Acolo, pe de-o parte a predat cursuri pe diferite teme la tineri cercetători, asistenţi,
lectori, etc., dar ’i a învăţat enorm de la câţiva oameni valoroşi ai continentului nostru. Sigur, din biografia celui
omagiat, acum când ar fi împlinit 65 de ani (n. în 10 mai 1952), nu pot omite un amănunt, acela că în perioada în
care a fost director la Intreprinderea Cinematografică a Judeţului Caraş-Severin a început faimoasa cinematecă
reşiţeană, ceea ce pentru generaţiile acelei epoci a însemnat o adevărată revelaţie culturală.
La rândul său a scris, singur sau în colaborare, o duzină de volume pe teme de istorie modernă a Banatului
şi Transilvaniei şi circa 5o de studii ştiinţifice, publicate în volume colective din ţară şi străinătate. Între acestea
amintesc doar cartea de debut: „Memorialistica revoluţiei de la 1848 în Transilvania” (1988); „Banatul în memorialistica
„măruntă” sau istoria ignorată” (1995), prin lentila „istoriei mărunte” a descoperit „fabuloasa istorie a Banatului” şi
„Franţa şi Banatul” (1995), scrisă împreună cu profesorul Nicolae Bocşan, volum încununat cu premiul „George
Bariţ” al Academiei Române în 1996. După ce cunoscutul istoric a dispărut prematur dintre noi, (21 august 2009),
conf. univ. dr. Carmen Albert, colaboratoare constantă a sa, a valorificat materialul rămas de la acesta, publicându-
l în două volume, al doilea în 2011. Nici mai târziu, contemporanii săi nu l-au uitat şi în 22 septembrie 2014, în
curtea Muzeului Banatului Montan, a fost dezvelit bustul lui Valeriu Leu, realizat de sculptorul Ioan Prodan. Bustul
are privirea îndreptată spre Vest, spre Gârlişte, poate şi spre a menţine după moarte iubirea dispărutului pentru
pământul pe care l-a iubit.
Face soarta în aşa fel încât să ne dăm seama de comoara din aproapele nostru abia după ce din acesta ne
rămâne doar amintirea. De multe ori aceasta doare şi încercăm să ne oblojim rana uitării închinându-i cuvenite
rânduri de recunoaştere a meritelor care vor sluji, sperăm, viitorimii.

Titus CRIŞCIU
Reflex 1 - 6/ 2017 remember 27

Trăilă Tiberiu NICOLA

GHEORGHE BABA, liantul picturii bănăţene de sfârşit de secol XIX cu pictura românească modernă

Banatul, provincie de români intrată târziu la sânul ţării mamă, a trecut prin obidire, siluire şi jaf, din
partea mai multor imperii, de-a lungul unor lungi perioade de timp. Dominaţia otomană, care a transformat provincia
în paşalâc, a fost cea mai distrugătoare. Bisericile, demolate, s-au înlocuit cu moschei, iar lucrările de artă luate sau
arse, încât astăzi avem puţine informaţii despre ele, chiar dacă au existat. Câteva mostre de pictură se mai păstrează
la unele mânăstiri, la Zlatiţa în Ţara Caraşului, la mânăstirile Săraca şi Partoş din Timiş. Pictura bănăţeană,
bisericească sau laică, s-a dezvoltat abia după alungarea turcilor de către austrieci. în anul 1716. Amplele lucrări de
reconstrucţie şi mai ales dezvoltarea extracţiei de metale şi cărbune, a industriei metalurgice, la Sasca Montană,
Ciclova, Oraviţa şi Reşiţa au impulsionat creşterea economică a provinciei şi totodată a artelor. Introducerea
învăţământului, în limba română, atât cel de pe graniţa militară cât şi cel din provincia civilă, sporeşte substanţial
gradul de cultură al românilor. Aşa că spre sfârşitul secolului al XIX- lea, atelierele de pictură bisericească apar în
numeroase localităţi, în special în Banatul montan, la Bocşa , la Mânăstirea Săraca, la Oraviţa, la Lugoj, la
Caransebeş. Treptat, atelierele devin adevărate centre de pictură. Printre zugravi apar şi pictori academici, cum a
fost Mihail Velceleanul, stabilit cu familia, iniţial, la Ramna în Caraş şi care-şi spune moalăr, adică pictor şi nu
zugrav. Atelierul său din Bocşa Montană constituie o adevărată şcoală de pictură, o pepinieră unde s-au format
numeroşi tineri pictori, precum Dimitrie Mihailovici, Teodor Gherdanovici din Lugoj, Filip Matei din Bocşa, viitor
maestru al lui Ion Zaicu.
Dar primul pictor bisericesc, care lucrează în stil apusean, este Dimitrie Turcu din Oraviţa. Icoanele lui
sunt quasi-similare tablourilor laice, inspirate din realitatea trăită. Treptat, pictura bănăţeană se diversifică, apar şi
alţi pictori talentaţi, precum Constantin Daniel, Nicolae Popescu, Ion Zaicu şi alţii, care vor fi receptivi la noile direcţii
şi solicitări artistice, generate de evoluţia economică favorabilă a regiunii. Ei vor acoperi nevoile oraşelor şi ale
satelor, mai ales că încep să se construiască biserici din piatră, în locul celor de lemn, deteriorate. Noile biserici se
pretează picturii murale după stilul baroc. Aşa procedează Petre Nicolici (1), din şcoala de la Lugoj, care, în mai
multe localităţi, la Curtea, la Poeni, decorează bogat interioarele, mai ales naosul, mixând stilul baroc cu cel neoclasic.
În unele scene, de la Curtea, el introduce modele iconografice din realul cunoscut. Aşa, de exemplu, cei doi fraţi,
Cain şi Abel, sunt îmbrăcaţi în straie ţărăneşti şi se ciomăgesc cu bâtele.
Originalitatea pictorului devine surprinzătoare când pe Iuda îl înfăţişează sub chipul unui turc, iar pe fariseul căruia
îl vinde pe Isus, sub aspectul unui nobil austriac, gras, aşezat pe un fotoliu de tip baroc. Introducând, în frescele
bisericilor pictate, chipuri de ţărani români, absenţi în iconografia tradiţională, Petre Nicolici aduce, pentru prima
dată, o picturalitate specific românească, care va prolifera curând. Răzbate, aşadar, izul unei conştiinţe naţionale,
nu departe de înţelegerea rolului artistului în dezvoltarea ei. Oameni de cultură şi parlamentari români din Parlamentul
de la Viena, mai întâi, şi din cel din Budapesta, după realizarea compromisului dualist, aduc în dezbatere conceptual
naţionalităţilor, atât de util popoarelor după primul război mondial. În pictură conceptual apare evident, înaintea
dezbaterii sale publice, dovadă zugrăvirea tricolorului pe tavanul bisericii de la Ţebea.
Centrul de pictură de la Caransebeş se dezvoltă mai greu, din cauza frământatei sale istorii. Dar, odată
cu instalarea austriecilor, cu reorganizarea administrativă şi dezvoltarea edilitară, apare necesitatea dezvoltării unei
şcoli de pictură şi la Caransebeş, de care se ocupă pictorul Nicolae Popescu, căruia i se adaugă Vasile Teodorovici,
Gheorghe Zugravul, Trifon Achimescu, Zaharia Achimescu şi Gheorghe Baba (2). Acesta din urmă, s-a născut la
Caransebeş, în 14 decembrie 1863 (fig.1).

Fig. 1. Înscrierea naşterii lui Gheorghe Baba în Registrul stării civile Caransebeş

Tatăl său, Ion Baba, militar în regimentul 13 de graniţă Caransebeş, compania din Obreja, are 9 copii,
Gheorghe fiind ultimul înnumărat. Din nefericire, tatăl se pierde la 51 de ani (fig.2), când Gheorghe are numai
6.Urmează, totuşi, şcoala elementară grănicerească şi câteva clase de gimnaziu, pe care nu-l termină din cauza
nevoilor materiale. Învaţă mai multe meserii şi atras de desen iese, în orele libere, cu şevaletul în jurul oraşului. Are
marea şansă de-al întâlni, într-o asemenea ieşire, pe contele Anton von Bissingen (1822-1894), el însuşi practicant
al picturii istorice pe care o introduce în Banat (3). Sesizând talentul tânărului valah, îl invită să lucreze în pavilionul
din grădina vilei sale, evident dându-i şi unele poveţe. Încântat de progresul elevului său, contele îi propune o bursă
28 Reflex 1- 6 / 2017
şi i-o asigură la Academia de Arte Frumoase Sfânta Ana, din Viena. Aceeaşi familie Bissingen are la Iam, lângă
Oraviţa, un castel despre care Moise Mangiuca, fratele academicianului Simeon Mangiuca, povesteşte: “am o
scrisoare în care Amata Sofia îi scrie lu’ bunica, la Vârşeţ: să tai scrofiţa că vine grofiţa... povestea bunica... la balul
de la castel.. .pe atunci se purtau şoşoni şi cizme. Când intrau în castel, invitaţii trăgeau un ciorap peste pantofi ca
să nu alunece. Exista sală de bal, de concerte. Până la 1918 castelul era plin de viaţă ”.

Fig. 2. Fragment din crucea de mormânt al tatălui

lui Gheorghe Baba (Constantin, Ion)

Gheorghe Baba pleacă, într-adevăr, la Viena în 1893, când avea deja 30 de ani, unde se va strădui să
acumuleze maximum de cunoştinţe, însuşindu-şi în cei aproape 4 ani de studiu, un bun meşteşug artistic. Pe timpul
sejurului vienez, Gheorghe Baba locuieşte la fiul contelui, ofiţer în garda imperial (4). Se întoarce la Caransebeş în
1896, dar pe protectorul său nu-l va mai întâlni, căci acesta decedează în 1894. Iată, deci, cum o întâmplare, ca
aceea a întâlnirii contelui Bissingen, austriac de origine şi nu maghiar cum va afirma Ion Frunzetti, pe un plai din
jurul Caransebeşului, a schimbat cursul vieţii unui om şi a furnizat, apoi, prin el, pe fondatorul picturii româneşti
moderne, Corneliu Baba. Întors la Caransebeş, proaspătul pictor academic caută de lucru, pe măsura pregătirii
sale. Negăsind, se angajează ca vameş la Zoll-ul din Orşova, unde se şi căsătoreşte, în anul 1901, cu Matilde
Ciortuz. Matilde se naşte la Steierdorf, în 1870, iar mama sa purta la naştere numele de Zeller, de origine austriacă
sau boemică. Căci pemii, care populau munţii Locvei şi malurile Dunării, după 1828, când au fost colonizaţi din
Boemia de către Împăratul Francisc I-iul, poposeau adesea la Orşova. Matilde şi Gheorghe petrec, după căsătorie,
vreo 3 luni de miere la Viena şi la întoarcere trec prin vămile Cucului, la Turnu Severin. Aici, fostul pictor-vameş se
ocupă de retuşarea fotografiilor făcute de severineni. Primeşte o ofertă, din partea fotografului Dudinschi cu care
pleacă la Craiova, unde se stabileşte în 1902. Aici, după un timp, zugravul Ilie Petrescu îl angajează, ca ajutor, la
pictarea unor biserici. Gheorghe Baba (fig.3) deprinde uşor meşteşugul picturii murale, pe care o va duce şi în
Banat Pregătirea sa academică îi va permite să ia, în curând, comenzi pe cont propriu, ajungând chiar la perfecţiunea
lui Tăttărescu executând “tăttăreşti - după cum el însuşi o spune - mai veritabili decât ai lui Tăttărescu”. Munceşte
din plin, între anii 1902 şi 1921, reuşind să-şi agonisească o avere frumoasă, se pare că vreo 5 case. Între 1902 şi
1906, Matilde naşte două fete şi un băiat, pe Corneliu,ultimul, în 1906.
Dorul de ţinuturile natale îl determină să părăsească Craiova şi să se întoarcă acasă. Va vinde casele şi
cumpără una în suburbia Teiuş, a Caransebeşului, cu etaj, unde fiul Corneliu va lucra în atelier, din copilărie până
la plecarea la Bucureşti, în anul 1926, la facultatea de Litere-Filosofie (fig.4).

Gheorghe Baba continuă să lucreze. Va picta biserici în continuare, în Oltenia, pentru a-şi întreţine
familia, şi peisaje din jurul oraşului Caransebeş. Tot mai des va merge, împreună cu fiul, chiar mai departe, spre
Ferdinand sau Haţeg. Corneliu este atent la meşteşugul tatălui, exersându-şi mâna pe aceleaşi teme. Din aceste
peregrinări extramurale au ieşit lucrări ce au fost expuse la Lugoj, în 1922. Tatăl şi fiul vor avea un succes nesperat,
căci toate lucrările au fost vândute în numai o săptămână. Au obţinut o sumă de şaptezeci şi două de mii de lei, la
un salariu mediu de 1000 de lei pe lună, din care familia a trăit doi ani, după cum mărturiseşte însuşi Baba-junior.
Gheorghe Baba va picta şi va expune în oraşele bănăţene Timişoara, Lugoj, Caransebeş, dar şi la Ploieşti şi
Craiova, timp în care fiul studiază, până în 1930, Literele şi Filosofia, la Bucureşti. Dar în 1934 expun din nou
împreună, de data aceasta la Băile Herculane, unde Corneliu Baba îl cunoaşte pe avocatul Omer Popovici. Terminase
Facultatea de Litere şi Filosofie, neştiind încotro să o apuce căci nu-i surâdea o carieră de profesor secundar.
Nesperată întâlnirea de la Herculane, întrucât avocatul, impresionat de lucrările lui Corneliu, îl invită la Iaşi şi-l
prezintă profesorului Tonitza. Va intra la Academia de Belle Arte din Iaşi, unde va rămâne 16 ani. Se retrage în vara
anului 1944 la Făget, din cauza războiului, şi va urca, apoi, spre culmile picturii române moderne.
Reflex 1 - 6/ 2017 29

Fig. 3. Gheorghe Baba. Fotografie din perioada Turnu-Severin

Fig. 4. Casa cumpărată de

Gheorghe Baba la venirea în
Caransebeş

Tatăl, rămas singur, pictează, după 1934, peisaje şi portrete, fără a mai urca pe schele. Are déjŕ o vârstă
respectabilă, de 71 de ani, dar îşi va aduce aminte de ele în 1938, când fiul revine să picteze, împreună, Biserica
ortodoxă, nou construită, în oraşul Ferdinand, actualul Oţelul Roşu. Din peisajele şi portretele executate de Gheorghe
Baba se păstrează puţine în colecţii publice, majoritatea fiind în colecţii particulare sau pierdute, cum s-a întâmplat
cu cele din colecţia Corneliu Baba, dispărute pe timpul retragerii din Iaşi, în 1944, din calea trupelor. La Timişoara
se află, totuşi, Portretul unui bărbat din profil (fig.5), lucrare ce relevă pregătirea academică a autorului, dar în care
încearcă să surprindă chipul unui om viu, cu frământări şi dureri, cu gânduri greu de citit şi privire ţintită spre un
locus ştiut numai de el.
Este înfăţişarea unui om abătut, poate chiar îndurerat. Însuşi coloritul inexpresiv ne îndrumă spre o
astfel de percepţie. Într-un alt tablou, Cap de bărbat (fig.6), omul se destinde, dar rămâne fixat pe gândul dintâi, cu
o oarecare intenţie, nedesluşită nici de el. Trăsăturile de penel sunt, însă, vizibil mai energice şi dau senzaţia unei
încordări lăuntrice încă stăpânită. Ambele tablouri, care par a fi ale aceluiaşi bărbat, deşi nu sunt, au, credem, ceva
în comun şi anume pesimismul abia perceptibil al autorului.
Altfel se petrec lucrurile în peisagistica lui Gheorghe Baba. Aici, artistul aflat în mijlocul naturii îşi aruncă
angoasele, îşi deschide sufletul şi jubilează în parfumul fânului cosit, alături de căpiţele pe care le însufleţeşte
(fig.7).
30 Reflex 1- 6 / 2017
Cromatica lucrărilor utilizează tonuri multiple care
pot sugera cea de a treia dimensiune a spaţiului, cea a
adâncului. Gama coloristică a lui Gheorghe Baba, întinsă
şi variată, aminteşte de stilul pictural al lui Andreescu.
În anul 1936, începe construcţia unei biserici
ort odox e, în oraşul F erdinand, din preajma
Caransebeşului, cu sprijinul autorităţilor locale (fig.8), de
acum româneşti, în plin avânt uniatic. Clădirea trebuia să
fie impunătoare, să satisfacă gusturile artistice ale
românilor şi să le reflecte credinţa.
Edificiul este terminat în anul 1938 (fig.9) şi sfinţit
de episcopul Caransebeşului, Vasile Lăzărescu, viitor
mitropolit al Banatului (fig.10).
El trebuia să devină un Centru religios autohton,
într-o localitate alogenică de pe Valea Bistrei. Mai sus, pe
Vale, se află neasemuitul monument istorico - religios al
românilor, Biserica de la Densuş, stindard al originii şi
vechimii neamului haţegan între Lederata – Arcidava
(Vărădie) şi Sarmizegetusa (5). De aceea, în afara
aspectului maiestos al exteriorului, noua biserică, pentru
a concura cu străbuna sa citată, trebuia să aibă şi interiorul
dotat cu o picturalitate impresionantă, înfăşurată în duhul
sacralităţii şi al spiritualităţii divine (6). Pentru izbândă a
fost ales un cuplu cum nu se poate mai potrivit: familia
Baba, tatăl şi fiul (fig.11).
Probator pentru reflecţiile noastre, ilustrăm
prezenţa, pe peretele nordic al naosului, a două ferestre,
cu vitralii în tricolor, uimitor de simple şi tot atât de
extaziante (fig.12).
Gheorghe Baba, ajuns la vârsta senectuţii, are 75
de ani, va induce picturii un stil neobizantin, cu puţine
abateri de la normele clasice, pentru a satisface atât Fig. 5. Gheorghe Baba. Portret de bărbat din profil
gusturi mirene cât şi eclesiastice. Totuşi, chipurile sfinţilor
sunt mult mai umane, iar al Fecioarei chiar venusian
(fig.13).
Prin transmitere orală s-a aflat că acest tablou ar
reprezenta lucrarea de licenţă a lui Corneliu Baba, la
terminarea Academiei de Belle Arte din Iaşi, întâmplată
tocmai în anul ‘38. Tânărul Baba va respecta indicaţiile
tatălui său, căci influenţe ieşene nu se întrevăd. Este de
presupus că marea parte a picturii a fost făcută de fiul,
care în plină tinereţe, aşezat bine pe schele şi, în
solitudinea-i binecunoscută, lucra cu tragere de inimă şi
mult spor. De altfel este uimitoare rapiditatea cu care a
fost împlinită construcţia şi pictarea edificiului. Îndemnul
episcopului şi sprijinul său par a fi fost hotărâtoare, mai
ales că Înaltul aştepta numirea sa ca mitropolit al
Banatului, evident că după rezultate şi după desfiinţarea
episcopiei Caransebeşului. Precum s-a şi întâmplat.
Dar să intrăm în naos, pe poarta de nord a bisericii,
şi să ne îmbucurăm privirea cu o savantă îmbinare de
culori, adaptate grupului de teme alese de senior, în acord
cu rigorile artei bizantine şi al înţelegerii deosebirilor dintre
canonic şi apocrif. Ele, temele, sunt cele obişnuit întâlnite
în bisericile orientale , zise schismatice numai pentru că
nu sunt occidentale. Privind spre icononstas vom observa
pe partea stângă a intrării în altar, chipul Fecioarei cu
pruncul şi pe cea dreaptă chipul Mântuitorului (fig.14).
Ambele închipuiri emană o puternică forţă interioară care
transmite privitorului sentimentul, instant, al unei liniştiri
psihice, neînţeleasă pe moment dar percepută retard, prin
persistenţa ei.

Pe un alt registru, mai înalt, tronează aceeaşi

Marie, dar de data aceasta înconjurată de doi bărbaţi-
sfinţi, arhanghelii Mihail şi Gavril (fig.15). Fig. 6. Gheorghe Baba. Cap de bărbat
Reflex 1 - 6/ 2017 31

Fig. 7.
Gheorghe Baba.
Peisaj

Fig. 8. Biserica Ortodoxa din Ferdinand. Placă comemorativă

Fig. 10. Episcopul Vasile Lăzărescu,

viitorul Mitropolit al Banatului

Fig. 9. Biserica Ortodoxă din Ferdinand. Privire din faţă

32 Reflex 1- 6 / 2017

Fig. 11. Pictorii

bisericii: Pict. Baba
(tatăl şi fiul)

În buna înţelegere a picturii Fig. 12. Vitralii în tricolor

religioase, Gheorghe Baba ne-a înfăţişat
pe pereţi chipurile unei bune părţi a sfinţilor
răsăriteni. Îi lipsesc, evident, cei beatificaţi
mai târziu şi care au tangenţă cu neamul
românesc: Ştefan cel Mare, sfântul luptător
pentru libertatea şi neatârnarea ţării şi
Maica Sfântă Terezia, de origine aromână,
luptătoare pentru libertatea noastră
spirituală.
Cu această ultimă lucrare
bănăţeană, Gheorghe Baba îşi împlineşte
cicl ul său artisti c pământean şi se
retrage,după moartea soţiei, la fiica sa,
f armacistă l a Frasinul din judeţul
Câmpulung Moldovenesc, de unde va
reveni doar la 90 de ani, pentru odihna
veşnică, alături de Matilde care l-a părăsit
exact în anul 1938 (fig.16, 17), puţin înainte
de terminarea pictării bisericii Ferdinand
din actualul Oţel Roşu.

Prin operele sale, executate pe

pânzã sau pereþi bisericeºti, Gheorghe
Baba face legătura fericită între pictura
sfârşitului de secol XIX şi cea a începutului
de secol XX. În plus a dat ţării un fiu care
a îmboldit creator pictura românească
modernă, căreia i-a devenit fondator.

Bibliografie
1. Pârvulescu, Dorina. Referiri la creaţia artistică ortodoxă din Banat până la sfârşitul secolului luminilor. În
vol. Tradiţie şi postmodernitate. 200 de ani de artă plastică în Banat. Editura Graphite, Timişoara, 2012, pag. 8-
23.
2. Frunzetti, Ion. Pictorii bănăţeni din secolul al XIX-lea. Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti,
1957, pag.141-149.
3. Idem 2, pag. 12.
4. Albani Muscalu, Maria (Concepţie şi coordonare). Corneliu Baba. Editura Institutul Cultural Român, Bucureşti,
2008, pag. 25-33.
5. Barnea, Ion (Studiu introductiv şi prezentarea planşelor). Arta creştină în România. vol. 2. Editura Institutului
biblic şi de misiune al Bisericii ortodoxe române. Bucureşti, 1981, pag.112-113.
6. Popa, Corina (Studiu introductiv şi prezentarea planşelor). Arta creştină în România. vol. 3. Editura Institutului
biblic şi de misiune al Bisericii ortodoxe române, Bucureşti, 1983, pag. 46-75.
Reflex 1 - 6/ 2017 33

Fig. 14 – Fecioara şi Mântuitorul, de o parte şi de alta a intrării în altar

Fig. 13. Fecioara cu pruncul (posibila teză

de licenţă a lui Corneliu Baba)

Fig. 15. Fecioara

cu Arhanghelii Mihail şi Gavril

Fig. 16 – Crucea de mormânt a lui Gheorghe şi Matilde Baba

Fig. 17. Gheorghe Baba. Portretul mamei

34 POEZIE Reflex 1- 6 / 2017
Iulian BARBU Căutarea poeziei

Poezie!
Te caut în versul
Care trăieşte
Ascuns în tine
Şi te găsesc în mine.

Poezie!
Te caut în poemul
Citit de Dumnezeu
Şi te găsesc
Pe treptele Raiului.

Poezie!
Clipele nopţii Te caut prin omul de ieri
Şi te găsesc în copilul
Versurile mele Ce recită
Plâng cu lacrimile tale La sânul tău.
După clipa ce călărea noaptea
Să aducă timpul
Prins de un tren. Din vis

Paradisul cade într-o stea Din vis am să urc

Şi poemele mele Într-un alt vis
Se modelează pe chipul Unde ţin strâns la piept poezia.
Unui copil ce soarbe
Fericirea de pe chipul soarelui. Într-o şoaptă
Am să aud o altă şoaptă
Pe buzele vieţii.
Renastere
Dintr-un vers am să desprind
Renasc în prima O unduire de vers
Literă a iubirii Peste timp.
Protejând toamna
Din privirea ta Printr-un gând am să culeg
Metafora dintr-un vis.
La braţ cu copilăria
Străbat cărarea din pădure
Unde timpul e craiul Secretul iubirii
Adormit sub teiul
Din palma lunii. Prizonieră în tăcere
Iubirea e imaginea morţii.
Inima îmi palpită în piept
Şi sunt speranţa În lacrima iubirii
Din ochii lui Dumnezeu. Ninsoarea poartă haina veşniciei.

Eşti La poarta dorinţelor

Eşti iubirea vieţii mele Vreau să-ţi prind în păr

Desprinsă din toamnă O petală din paradisul
Odată cu nostalgia Inimii care doarme
Ce şopteşte teiului În zidul dorinţelor.
Că ploaia cade
Din lacrima lui Dumnezeu. Paşii mei se pierd
În tabloul
Eşti muzica vieţii mele versului desprins
Deschisă peste ecoul De pe fruntea durerii.
Versului ce bate
La poarta lui Iisus Trenul mă poartă
Când lumina îmi aduce La casa ta
Din sufletul tău Unde sufletul mi se îmbracă
Poemul cald ca o pâine. În Caraşul doinit de mamă.
Reflex 1 - 6/ 2017 35
Ada BOTEZAN

Numără-mă în gând
numără pe de rost
n-am să spun nimănui
cine-ai fost, cine-am fost

du-te prin viaţă

nu te duce plângând
ia-ţi doar pereţii cu tine
ia-i pe rând
şi pe mine într-un gând
numără golul, nu-l săruta
în tine doar suferinţa … Şi-atât
nu e a ta, e numai a mea Nu mai am unghii
prin care să las
du-te prin viaţă un strigăt
nu te duce în tine.
plângând

Înmuguresc
Abia începe magnoliile pe cerul gurii
mereu o poveste fac orice
cu un anumit mov cu un tren de noapte
din mijlocul tău, moment important în culoare
din tălpile mele. Toate celelalte se rostogolesc
fiecare sărut
îţi pot povesti pare călcat în picioare.
până la capătul unghiilor mele, tale.
Desi magnoliile zâmbesc
Timpul abia începe. într-un peşte de sticlă
căruia I se zbate ochiul drept
Asemenea
Nu
murim în noi
dăm numai moartea pe din afară
de frică Negru
să nu ne-o ia înainte Toate rufele negre
sunt scoase
*** au ţinut prea mult de cald
Stai pe umerii omului din tine. de temut
Şi? Stai ca pe ace. o ploaie rotundă
Timpul în care n-ai fost de vremuri întregi
Te apasă. nu ştie
Şi? nu-i pasă
Dacă ai fi fost?
doar curge în negru
N-ai putut să taci … uneori
36 Reflex 1- 6 / 2017

Zoia Elena DEJU dor ascuţit

un dor ascuţit
pe gresia
aşteptării –
în răscrucea
bătătorită
de hora iluziilor
bate toaca

nu poţi auzi

nu poţi auzi
cântecul
constelaţiilor
cu fereastra închisă

nici chemarea
norilor
întorşi la izvor
fereastră aprinsă
de-ţi pui urechea
se scutură buchetele pe tâmpla amiezii
de liliac şi crinii se poate prea bine
dinaintea în locul acestora
iconostasului să te încânte
Căţelul Pământului
aprinsă-i
fereastra gândului
prin vuietul ursita rătăcită
constelaţiilor
în numele Balanţei
rătăcita ursită
migraţii ivindu-se
în renunţări târzii
o, spornicul
vis de garoafă Scorpionul
din noroiul cu lăbuţa-i pe taler
acestui iezer ca zaraful
în bătaia cântarului
nuferii curg
spre lumină cumpăna fântânii
în eterne migraţii în rugăciune
drum însetat
în văile plângerii în oglinda
o lume pacificată apei

prin iureşul păpădiei vămuire

rămân departe garoafă

de iureşul în gheare vinete
păpădiei de vampir
vânat vămuit în vâltori
caut steaua văratice
căzută
în amurgul miros de smirnă
incendiar vălătucit
în dor oceanic
pe dunga orizontului
rătăcitoare puf de călătoare
siluete de heruvimi rămas
Reflex 1 - 6/ 2017 37

Alexandra GORGHIU Constantin LEONTESCU

suliţa lui Hristos Săptămâna Mare

(poeme pascale)
pelerin la poarta cerului
mă închin şi bat Ziua de Florii
ca un sihastru Prinţul Păcii, Mesia –
care şi-a călătorit drumul
pe-asin călare
spre casă
şi-n priviri… mărgăritare.
în post şi rugăciune
în rucsac Ierusalim, Ierusalime,
suliţa lui Hristos piatră peste piatră nu vei mai fi
îmi străpunge zilele, niciodată!
nopţile,
dâre de viaţă
în cercul de lut. Săptămâna Mare
Istoria lumii toată –
concentrată în… şapte zile!
oglinda Marii Preoţi (Ana şi Caiafa) –
un cult incult –
de vorbă cu mine însămi sfârşeşte în… ocult!
la o analiză sumară în oglindă
O vulpe vicleană ş-un rege nerod –
amân ispita marii întâlniri
Antipa Irod.
cu termen de revizuire:
încă o zi. Să pară nevinovat –
poate că mâine, Ponţiu Pilat –
da, poate mâine doar mâinile şi le-a spălat!
vom fi, în sfârşit, faţă în faţă
aşa cum suntem acum şi aici De-o parte şi de alta a Crucii –
în risipirea stării pe loc. cei doi tâlhari: eu şi… tu!
de o parte eu, Cocoşul conştiinţei
cea reală şi vie zilnic îl aud cântând:
încă limpede şi curgătoare
Fericiţi sunt cei ce plâng.
ca un izvor de apă dulce
Conştiinţa dacă-mi plânge,
de cealaltă, moartea mea
ascunsă n-o mai spăl cu apă,
ca o neclintire de piatră ci cu… sânge!
în faldurile unduitoare ale oglinzii. Între păcat şi Har – bornă de hotar –
poate că mâine, Crucea din Calvar.
da, poate mâine După o vizită-n Şeol,
voi întinde mâinile Hristos a înviat.
spre reflexia mea. Mormântu-i gol!
38 Reflex 1- 6 / 2017

Ela IAKAB
Cifrul pierdut

Îngere, Îngere,
ştiu că neînduplecat
cum stai
în această linişte îndepărtată
poţi umbla în sinele meu
cum umbla Christos pe ape
nedespărţit de adâncuri

Spune-mi,
unde e cifrul pierdut
al zbaterilor sonore
care trec în cortegiu
prin sângele meu
Ultimul mag călător de nomad?

Ultimul mag, călător printre

nomazii solari ai Britaniei,
a făcut din cenuşa lacrimilor mele
stânci fără nume.
Înainte de a pleca
şi-a rotit toiagul în aer
ca să rotească
şi în cremene
pentru totdeauna
rostirea mea din vedenia
în care forţe străine mă tot cheamă
şi nu mă lasă să-ţi vorbesc
Cel dintâi supravieţuitor
La poarta cu nouă sigilii
Singur şi desculţ,
am ajuns
la poarta cu nouă sigilii
a muntelui sacru.
O mască de întuneric era Îngerul,
încremenit în fulguranţa epifanică.
Am stat faţă în faţă,
ca două fantasme, într-un dans
al spaţiilor abisal diferite,
fiecare închis în propria rostire,
fără să ne putem contempla.

Încă nu vroia Îngerul să străfulgere

cu lumină din lumina
celui de-al şaptelea cer Miraj cu origini îndepărtate
răspântia oprită
în calea spre altar. Îngerul
mi-a sfâşiat vedeniile,
Şi, totuşi, Îngere, una câte una,
pentru tine va fi să fie cum într-un straniu rit de exorcism.
toată asceza mea.
Deodată, s-a oprit
Îmi voi sili trupul în faţa mirajului cu origini îndepărtate
să mai străbată furtunile de nisip, într-un tulbure legământ metafizic.
încă şapte anotimpuri,
încă şapte vârste, Cum era el înrădăcinat
încă şapte agonii. în fluxul elementelor dinlăuntrul meu,
aşa era şi fecioara,
Voi fi cel dintâi supravieţuitor, descinsă dintr-o seminţie
pe care spaima gândului că tu eşti o nălucă înrudită cu străvechi oreade,
şi întunericul se va prăbuşi negreşit care venea mereu
peste nălucirea mea, la o margine spectrală
spaima certitudinii că voi sfârşi din nordul pustiei
aici, în pragul epifaniei, să-mi aducă rune
după urcuşul celor şapte sute de trepte purificate în tăcerile de dincolo.
ale solitudinii,
la mereu aceeaşi depărtare de altar,
nu l-au putut ucide!
Reflex 1 - 6/ 2017 39

Victoria MILESCU

Grăbire

Când pleci grăbit

să-ţi cumperi o pâine şi o sticlă de lapte
cu sângele în dezordine
şi creierii răvăşiţi de vântul verde
al primăverii venite iar prea devreme
brusc îţi iese în cale
iubirea vieţii tale
o recunoşti de departe, strigi
dar ea se uită în altă parte
grăbindu-se la rândul ei
spre cineva, spre ceva nevăzut
amestecându-se în mulţime, topindu-se
în forfota oraşului, şi el Victoria Milescu şi Octavian Doclin,
îmbrăcat la repezeală, cu străzile pe dos la Băile Herculane
cu turnurile desperecheate (Colocviile „Reflex”, ediţia 2015)
sub un cer noros respirând sacadat
descheiat la toţi îngerii...

Deriva sentimentelor Inima

Zâmbetul tău Se joacă printre copacii

îmi deplasează inima spre dreapta
îmi schimbă axa de înclinaţie a spaimei
zâmbetul tău mă târăşte prin pieţele
hoţilor de iluzii din oraşul tristeţii
unde doar noi am putea fi fericiţi
inspirând aburul narcotizant urcând
din arterele celor ce zac pe ţărm, celor ce nu
s-au temut de moarte
zâmbetul tău îmi încleştează sângele
de trunchiul fiecărui copac
trecând pe lângă noi cerându-ne o ţigară, un foc
aruncat apoi neglijent pe duşumelele
vibrând sub paşii grei ai îngerului
venind să mă scoată
din ghearele unei iubiri imposibile.
Te aştept, bucurie
cu chipuri copilăroase
prinde-mă, prinde-mă
strigă inima mea chicotind
prin verdele primăverii anesteziate
de parfumul florilor
incredibil de albe şi fragede
pe ramurile negre, bătrâne, lemnoase
ale copacilor muţi şi surzi din parcul central
prinde-ţi-mă, strigă inima mea
provocatoare spre fluturii, albinele
înnebunite după o sursă de miere
din mine veţi extrage ceea ce oamenii
n-au reuşit încă
prinde-mă, strig îngerului
ce merge cu bicicleta printre bătăile inimii mele
scăpate din braţele cerului
ascultând la căşti Ameno.

Te aştept, bucurie Ploaia

la masa încărcată cu roadele
înfrângerilor scumpe şi rare Ploaia umblă pe străzi
la ferestre am pus flori de purpură în pielea goală
ca rănile ce se gudură la picioarele tale izbeşte cu pumnii de apă în ferestre, în porţi
te aştept în genunchi şi călare îmbrăţişează la întâmplare
cu ochi zdrobiţi bărbaţi, femei, lucruri de toată mâna
de bulgări de soare o dezmăţată, spun cei mai mulţi
când cerul îi aruncă spre tine printre copacii uzi până la măduvă
într-un joc până la viermele neadormit
în care vreau şi eu să mă prind n-au cum s-o oprească
te aştept cu mâinile jupuite de mângâierea aerului nici oamenii de ordine ai universului
ce miroase a tine nici politicienii
te aştept pe scut şi sub aripa de privighetoare nici poeţii, visătorii
te aştept pe ruinele ultimului sărut încercând să o prindă în laţul
să ciocnim pahare cu lacrimi unui vers la fel ca ea
sub bolta arcuită de floarea bogată crud şi rebel
tu, ameţitor de curată ploaia îmi intră în casă
te aştept ca pe o vrajă, ca pe un blestem se scufundă în lacrima mea multă
ce scapără piatră de piatră şi nu mai iese la suprafaţă.
te aştept ca pe o bătălie
dintr-un încă nedeclarat război
din care nu ştiu dacă mă mai întorc vie...
40
Paulina POPA
provocarea limitelor
ai împărtăşit aceeaşi pasiune pentru viaţă
şi ai privit semenii
prin fereastra colorată
fără a şti că feţele lor
aveau o altă culoare
erai lumină
ai iubit un om
şi lacrima din ochi a fost un gest
pe care nu ai ştiut să-l repari
la fiecare oră din zi şi din noapte
venea şi te lua
forţând limita somnului tău
la fiecare oră din zi şi din noapte
sub lumina lunii ai împărtăşit
aceeaşi pasiune pentru viaţă
un clopoţel de ametist
suna la aceeaşi oră
stătea atârnat deasupra casei tale
ridicând sunete până la limita morţii
ai stat sub clopoţel ca sub grindină
în timp ce micul tău colier de perle
se împrăştia
pluteai printre rugăciuni
ca o transparenţă portocalie
şuierul de lumânare arsă
ardea auzul ca un tăciune
prietenii tăi provocau furtuni
greu de suportat
greu de suportat
fierberea varului în fântâna ta
te privesc cum plângi sub noapte
cum deschizi aripile ca o pasăre vie
cum cânţi:
Reflex 1- 6 / 2017
apropie-mă Dumnezeule
de miezul viu al acestui poem
să înalţ catedrale de iubire
pentru Tine şi pentru semenii mei
nuntă să fie în cuvintele mele / taină
iarna aceasta este plină de ninsori
totul este alb / eu îmi spăl veşmintele
şi le întind pe aceste ninsori
luna a luminat cum nu s-a mai văzut
eu am stat în razele ei şi am scris
uneori mă rătăcesc printre cuvinte
şi strig către Tine: auzi-mă /Doamne!
lacrima cuvintelor se revarsă înăuntru
şi dă pe dinafară
atunci când Îţi cer lumină şi ierburi
muguri pe ramuri şi floare pentru poem
şi pentru semeni
piatră în capul unghiului să fie poemul
psalmul
laudă ie
şi rugăciune până la sfârşit
amin!
(Variantă din „Ardere de tot/ Burnt offering”, 2015, pg. 6)
amin!
strigi:
în seara de An Nou
cum se cuvine
te-am aşezat la masă lângă mine
şi ani la rând plângând pe scări
nici n-am văzut cum singură spre zări
elogiam singurătatea
am acceptat să dorm în ierburi mari /
să cânt din frunza de arţari…
acum
în rochia de carne ce dansează
nici nu observ că e trecut de-amiază
elogiind singurătatea
elogiind singurătatea
ai strigat: aleluia!
ai strigat şi te-a auzit Domnul
ninsori ai cerut şi ţi-a dat cu îndestulare
iubire ai cerut şi te-a acoperit de sus până jos
Lumină ai cerut şi a fost
undeva în frumoasa Iordanie
ai găsit emoţia şi inteligenţa ei
acolo ai strigat cât te-au ţinut puterile:
pasăre cu o mie de aripi sunt
aleluia!
Reflex 1 - 6/ 2017
Nicolae SÂRBU
FĂRÂME DINTR-UN FOST FULGER
X mă strecor pe firul
Priviţi cu maximă atenţie
acolo spre stânga în fumul
dens usturător al ghenei,
unde tocmai acum se-mpart
bucăţi din biografia săracă
a unui fost onorabil ocnaş
al himerelor second hand,
sunt cele în staniol colorat,
e chiar acum o promoţie
deşi unii mai strâmbă din nas
că n-ar fi o biografie prea
gustoasă după placul lor,
îndrăzniţi, petele acelea maronii
nu înseamnă că-i total alterată
şi de aruncat câinilor, uite
cum o amuşină cu coada colac,
unde mai poţi găsi astăzi
o viaţă adevărată fără pată,
e-un chilipir de rară biografie
a unui veritabil ocnaş second hand
şi puteţi primi drept bonus
pagini scrise cu cerneală simpatică
din opera pe care săracul
n-a mai apucat s-o scrie.
X nişte vorbe fără splină,
Cum copilul mult aşteptat
încă din burta icoanei
îţi spune că te urăşte,
tot ascunzi sub covor
ficţiunea ruşinoasă,
sub preşul ce se crede
o lespede îndreptăţită
să-ţi mai dea două palme
ascunzi stângaci tremurul
petei de sânge apos,
prelins mereu din evantaiul
unei erudiiţii în exil, când
de după vechea fotografie
aştepţi aproape furibund
să răsară totuşi soarele
unui noroc apatic.
41
X
Eşti chiar povestea
pe care-o îngână piatra
cu mentalu-i prăfuit
seară de seară cu vina
de- a nu mai şti să te implor
în genunchi pe cuvânt,
ca pe o piatră,
care tocmai acum
într-o furtună de aplauze
îmi sparge fără zgomot
fereastra unui plâns gonflabil.
Aicea, unde poezia-i chiar
muzica izbirii mele
de toţi pereţii,
pe lângă care tiptil
de ceaţă spre muza,
ce naşte într-o veselie
pruncii altuia.
X
Cui oare aş putea
să mai reclam furtul
scandalos, de bună seamă,
al punctelor cardinale,
cui altcuiva decât ţie
cea pe nedrept bănuită
a fi ruptă din mine,
nu de tot ruptă
în acest imperiu tremurător
şi fără puncte cardinale,
unde rătăcesc fără tine,
hoţul încă nedovedit,
între birou şi polul pat.
X
E o curată blasfemie,
onorată instanţă divină,
să declari mereu poezie
biete alifii de erezie
oblojind statui de tină.
X
Dă mai încet sonorul
trăirii când îţi pui
masca de gală a poetului,
mă somează Grigurcu
din Amaru-i Târg,
n-are răbdare să-i spun
că-n Amarul Târg al meu
tot deranjez nimicul
orice-aş face, oricât
aş reduce sonorul
trăirii prin imitaţie.
42 Invitata Revistei Reflex 1- 6 / 2017

Elisabeta ISANOS
Născută la Bucureşti, la data de 8 iulie 1941, Elisabeta Isanos a studiat filologia
la Universitatea din Bucureşti, secţia Limba şi literatura franceză/Limba şi
literatura română; a publicat mai multe volume de poezie, proză, eseu, traduceri,
printre care:
Poezie:
Oraşe nostalgice. Editura pentru literatură, Buc. 1969; Versuri, Ed. Junimea.
Iaşi, 1980;Grădina de iarnă. Ed. Eminescu, Buc., 1987; Necuprinsele. Bucureşti,
1999; Cântecul Soarelui, poem. Bucureşti, 2001; Ai clipa doar..., 180 de catrene
de Omar Khayyam, parafraze româneşti. Ed. Lucman, Buc. [2007]; Duminică
devreme, ediţie electronică, însoţit de versiunea sonoră în lectura autoarei.
Editura on-line a site-ului www.isanos.ro; Urgia plăpânzilor/Wrath of the frail/La
Colčre des fragiles, poeme, trilingv română-engleză-franceză. Editura Lucman,
Bucureşti, 2011; Poemele Dagmarei/Les Poèmes de Dagmar, bilingv română-
franceză. Editura Lucman, Bucureşti, 2012; Versuri. Editura TipoMoldova, Iaşi,
colecţia Opera Omnia/Poezie contemporană, 2012; Poeme din Ombria. Editura
eLiteratura, Bucureşti, 2016.
Proză: Paşaport pentru Oraşul de Sus, proză. Buc., 1999; Doctorul de pe
comoară, proză. Bucureşti, 1999; În căutarea Magdei Isanos, eseu biografic.
Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2003; Drumul spre Ombria, roman. Editura
Augusta/Artpress, Timişoara, 2004; Cosânzenii, roman biografic. Editura
Augusta/Artpress, Timişoara, 2005; Amur, roman. Editura Augusta/Artpress,
(sursa foto: www. crainou.ro) Timişoara, 2006; În Bucureşti, fără adresă, eseu. Editura Vremea, Buc., 2008;
Poarta de Vest, roman, Ed. Lucman, Bucureşti, 2010; Femeia cu abajur şi alte povestiri. Editura TipoMoldova, Iaşi,
colecţia Opera Omnia/Proză scurtă contemporană, 2012; Cosânzenii, ediţia a II-a, Editura TipoMoldova, Iaşi, colecţia
Opera Omnia/Romanul de azi, 2013; Amur, ediţia a II-a, Editura TipoMoldova, colecţia Opera Omnia/Romanul de
azi, Iaşi, 2013; Drumul spre Ombria, ediţia a II-a, adăugită, Editura TipoMoldova, Iaşi, colecţia Opera Omnia/
Romanul de azi, 2013; Poarta de Vest, ediţia a II-a, Editura TipoMoldova, Iaşi, colecţia Opera Omnia/Romanul de
azi, 2013; Păsări, curţi şi grădini, eseu, Editura TipoMoldova, colecţia Publicistică şi eseu contemporan, Iaşi, 2015
Traduceri din limba română în limba franceză apărute în volum:
Mihai Eminescu, Poezii/Poésies, Ed. Libra, 1993; Mihai Eminescu, Poezii/Poésies. Ed. Libra, 1994; Magda Isanos,
Poezii/Poésies, Ed.Libra, 1996; Carolina Ilica, Din foc şi din gheaţă/De feu et de glace. Ars Multimedia/Academia
Internaţională Orient-Occident, Bucarest/Metz, 2006; Carolina Ilica, Plângând de frumuseţe/Beauté qui fait gémir
(Cartea de lână), lansată la ediţia 2007 a Festivalului Internaţional „Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş”; Marius
Chelaru, Exercice de solitude, Degan Editions – collection ARC, Paris, 2013.

CREŞTERE VÂRTEJUL ROZEI NEGRE

Eram zidarii umbrei Dă-mi un vis, orice-ar fi,

în timp fără oglinzi, dar să fie doar vis,
neştiutori şi simpli însă fă-mă să cred că sunt ruptă din rai,
lucram fără poruncă după orice surghiun lasă cerul deschis,
nearvunite turle ca să am ce râvni
de capişte căruntă, şi să nu poţi să-mi dai,
cum te ridici pe vârfuri lasă stelele sus
şi trupul ţi-l întinzi, fără punte şi scări,
şi iubirile limpezi
mortarele luminii fără zaţuri şi rest,
se întăreau pe grinzi, dă-mi un vis de plutit pe tăria din mări,
finalul, pusul crucii, jucării, Taj Mahal,
cu viaţa se amână, Moby Dick, Everest,
ne întrebăm din ochi: înzeceşte speranţa ca să sufăr uşor
spre câte ceruri tinzi? roza neagră
Şi mai lăsăm să treacă de tigri scrijelită adânc
un răsărit de lună. pe întâii creştini pentru Edenul lor,
dă-mi să muşc dintr-un vis
cum
din pâine
mănânc.

Redacţia Reflex mulţumeşte, şi pe această cale, dr. ist. Dana Antoaneta Bălănescu pentru facilitarea prezenţei
scriitoarei Elisabeta Isanos în acest număr al revistei.
Reflex 1 - 6/ 2017 43
Zenovie CÂRLUGEA O, să vezi atunci scămoase
învolburări fierbinţi
de stratosferă –
şi lunete aprinse telescoape
În bătaia Lunetei cu complicate mecanisme
Poetului Octavian Doclin, cum rotindu-se căutându-te
azi , 23 ianuarie 2017 din amiază în crucea bolţii
bătută în cuie de aur
Cum ştii tu să te - o,
însărbătoreşti! Unde eşti omule unde
l-ai dosit Îngere în ce stea
De parcă ai arunca un săniuş inflamabilă au scăpărat
peste visul de gheaţă Sărbătorile lui?
în care încremenit rămas-a
vişinul vânăt altoit din grădină Acum (îl) putem vedea
precum în roci schelet de peste pădurea verde
archeopterix cum dintr-o pulbere de Car Mare
alunecând strălucind blând
şi cum şase zmee bine legate coborând
cu funii împletite-n şase te smulg pe-o umbreluţă de păpădie
din mâinile Scribului în docliniană plutire
în bătuta de vânturi troposferă
a gândului Fereşte albia râului,
fulg înstelat,
aşază-te pe inima mea!

Iosif BĂCILĂ vai şi oh, şi oh, şi vai,

ducem jocul până-n rai –
preapoetului prieten balerin Absalom, Absalom·
OCTAVIAN(US) din Doclin
În frunte cu Afilon!! ··

– Hei Docline, măi băiete, ·

dacă vrei să joci balete, Absalom („tatăl este pace” sau „tatăl
păcii”. Al treilea fiu al lui David […] –
vino-n Almăj, pe la noi,
Dicţionar biblic, Oradea, 1995, p. 5)
să mai dăm pe gât un ţoi · ·
Afilon Laţcu, coregraf (n. Glimboca,
ori cu vin ori cu răchie
jud. Caraş-Severin)
veselie ca să fie
de-astăzi, până-n veşnicie!

Şi-nspre seară, lângă râu,

răsucim un joc de brâu,
după fluier şi vioară
pe poteca de la moară,
să se-aprindă stelele,
să ne vadă ielele –

Octavian DOCLIN diagonally sitting down to my right leg,

on the point of falling.
The Green Pastures Oh, God, you might not play
such a trick to me. Kill me and after
To Poet O. D. call me to You, but don’t play
this trick to me. In my sight
Evening is going to set in. On a kerb stone I stay the hurried mankind is moving. Astounded
as on the brink of life I say that all along my life
or of death sometimes. The soles of I haven’t seen so many Romanian ladies
my feet are benumbed. I won’t feel them with too broad bottoms. What a blessing.
even beaten by a pneumatic hammer Have I been blind up to
I’d say. And also my hands. The doctors, this age of dies: six
the medicine men namely, say six? I raise my hand to my eyes.
that the too much sugar inside You, Romanian poet: do remember
my blood causes it. the green pastures and
The blood sugar level hence, the diabetes, the paths of your Underground Fields.
the pancreas, or devil knows what more. Reshitza, the 7th of September 2016
I do believe that’s the drug
I prefer when leaving for the Underground Fields.
I steal a glance to the bottle English version: Ada D. Cruceanu
44 Reflex 1- 6 / 2017

ROLF BOSSERT. POEZIILE DE DEBUT1 păpucii mei

trăiesc pentru sine
(Traduceri spontane de Werner Kremm) lovesc pietre prinse de îngheţ
merg apoi la cizmar
De-ar fi trăit, în 2017 ar fi împlinit 65 de ani. şi-i spun:
In memoriam Rolf Bossert, considerat de mulţi cel am lovit pietre prinse de îngheţ
mai remarcabil poet de limbă germana din a doua
jumătate a secolului 20. cizmarul
(16.12.1952, Reşiţa – 17.02.1986, Frankfurt pe Main) trăieşte pentru sine
şi pentru familia sa
Motto: el zice:
hîm, aşa deci ziceţi voi
vom muri ca-n basme c-aţi lovit în pietre prinse de îngheţ
sicriele noastre vor fi-mpodobite vrând ca socoata de pe urmă eu să v-o plătesc
cu poeziile dedicate de noi patriei
în spatele lor va defila
droaia de cititori îndoliaţi ştii tu

(din Montajul de Poezii, alcătuit de subsemnatul împreună cu ştii tu zile ştii tu văi
Richard Wagner, din scrierile lui Abert Bohn, Johann Lippet, ştii tu foile vieţii
Gerhard Ortinau, W illiam Totok, Richard Wagner şI Ernest făr´ de uitare fără de ruptură
Wichner cu scopul de a fi prezentat, în regia subsemnatului, groase de zahăr lipit
la un festival studenţesc la Timişoara in 1972 - Werner Kremm)
îl ştii tu pe meier îl ştii tu pe müller
din urechi să mişti mai ştii
rimează-te şi prost-înţeleşi şi bine-nrudiţi
minciuni şapte iubite zac
bombe cu efect întârziat planta-v-om
împachetate în ziare fi-v-or ştii tu negru şi alb şi cub
scopul vieţii noastre fi va ştii tu cine cârnaţii-i-păzeşte
de-a-l cizela pe om. aşa-ş-aşa şi-n siguranţă
şi micile cuvinte-ncrucişate
de aceea: hârtia de-mpachetat unsă
fi-va fainfrumos cu versurile
geniului, orişicare-ar fi el. Iut´ ia nu vă gândiţi spontan la
realiza-se-va ceva, de vrei.
1. Copil fiind, am avut un hobby ieşit din comun.
persoana de testat tocmai citeşte f- Ia nu vă gândiţ spontan la injectatul râmelor sau ceva
aust: “opreşte-te, pe cât de frumoasă eşti.” de genul.
deodată buumm. gata. kaputt. 2. Acum sunt matur şi am o meserie ieşită din comun.
de-acum se poate prăpădi linişti- Ia nu vă gândiţi spontan la verificator-al-tăriei-ouălor-
de-Paşte sau ceva de genul.
t. o moarte fericită. istorioara 3. Remarcabilă mi se pare fericita concordanţă dintre
trebui-ar rapid organiza- meserie şi hobby.
tă. căci bombe şi poezii Ia nu vă gândiţi spontan la scriitor liber profesionist
încă sunt pe gustul nostru. sau ceva de genul.
4. Sunt specialist în problemele timpului.
5. În cadrul meseriei mele mă ocup de o singură
unuia la o întâlnire i s-a năzărit problemă. Dacă vreţi să ştiţi
şi Dumneavoastră, stimaţi cititori, care: caut să
la o întâlnire a desluşesc diferenţa dintre ora 24 şi ora
non – o 0.
con – o 6. Se întâmplă să mă viziteze oameni care se
for – o interesează de acestă problemă. Ca hobby.
mi – i Vin şi spun că, în ciuda unor nopţi systematic
şti – e nedormite, în ciuda unui studiu susţinut
lor - e al amurgului şi al răsăritului de soare nu au reuşit să
! desluşească cu corectitudine
unuia i s-a graniţa dintre ieri şi astăzi. Deoarece, deocamdată,
năzărit încă nu le pot fi de folos cu vreun
că a apărut ajutor, sunt nevoiţi să se întoarcă acasă cu mâna
un fel de goală. Mulţi îşi manifestă dezamăgirea
reglementare deschis, înjurăndu-mă şi susţinând că-mi încasez
salariul cadou.
7. Se spune, că între timp un om de ştiinţă a descoperit
următorul adevăr: te culci în
această seară şi te trezeşti mâine-zi. Atât de simplu
ar fi.
1
În prestigioasa revistă lunară „Neue Literatur” a Uniunii 8. ia nu vă mai gândiţi spontan la…
Scriitorilor din România (1970-1972).
Reflex 1 - 6/ 2017 45
VOCAŢIA LITERARĂ A JURNALISMULUI
Con-Statare
A. S. NICOLAU
cerneala
de mult li s-a prins de ceafă Ţinut să dea samă despre faptul zilei, consacrat valorii
efemerului, demersul ziaristului se adresează posterităţii prin urma
acestor foi nescrise încă pe care o lasă în conştiinţa publică, în ethosul colectiv. Nu numai, dar
dar tot mai vorbesc insistent acesta este argumentul important al unei deontologii profesionale, de
cu litere mari la început fapt al raportării obligatorii a oricărui mânuitor al condeiului şi la criteriile
morale, pe lângă cele estetice. Căci la urmă el are a da samă şi despre
Raiul lor arcul de timp în care s-au înşirat zilele ce şi le-a ales pentru a le
rămâne dosarul consemna.
Spre a se sustrage întrucâtva zodiei efemerului, o selecţie de
articole se pot aduna într-o carte, cum este cea a lui Werner Kremm,
Crăciun 1973 recent apărută şi lansată la Reşiţa, Instantanee. România sub lupă,
cu o prefaţă de Anton Sterbling şi o postfaţă de Eginald Schlattner,
uite, mami cunoscute personalităţi ale culturii germane, originari din România *).
un o brad frumos Este cu atât mai nimerită această colecţie, cu cât observarea atentă a
realităţilor noastre şi decelarea aspectelor cu adevărat semnificative
nu doar verzeşte nu caracterizează, din păcate, cea mai mare parte a presei de la noi.
Nu vom relua aici inventarul metehnelor mass-media româneşti, dar
nu verzeşte doar vom spune că ziaristica practicată de decenii de W. Kremm corespunde
nu şi cerinţelor breslei, urmărind obiectivitatea, exactitatea informaţiei şi
şi nu respectul pentru public, ceea ce arată că se poate. Aduce încă un
sentiment de uşurare în rândul cititorilor, excedaţi de subiectivismul
în noaptea sfântă îndoielnic din spaţiul nostru public.
singur veghează Contravenind uzanţei, începem cu reproşurile, din capul locului
pe la şapte jumate constatând că momentul calendaristic al fiecărui articol nu este
un molid (picea abies) consemnat, ca urmare referirile la evenimente conexe cad în gol şi
generează frustrare la lectură. Cititorii cu memorie de elefant, întinsă
pe ani de zile, capabili să identifice perioada de referinţă, sunt totuşi
Patru poezii rari. Incidentele nefericite în banca de date (relatare cu hackeri, făcută
la lansarea de la biblioteca Forumului German de la Reşiţa) sunt de
la început mi-au înţeles, dar cel puţin indicarea anului publicării ar fi fost de real ajutor,
reproşat cuvintele atât la lectură, cât şi pentru cercetări ulterioare, pentru care o asemenea
(lor, ale mele) carte va avea de bună seamă importanţa sa. Uneori anul poate fi
estimat, un exerciţiu interesant, alteori nu, iar cititorul rămâne oarecum
nesatisfăcut. De asemenea, dată fiind lectura sincopată, inerentă
le-am adulmecat saltului de la o idee la alta, de la un articol săptămânal la altul, ar fi fost
dar mi-am continuat drumul de dorit împărţirea volumului în 2-3 cărţi mai mici şi mai lesne
fără a mă împiedica de ele abordabile.
Tot din capul locului se constată talentul cu care sunt date
acum azvârlă în urma mea titlurile. Mulţi autori de lucrări – nu numai literare! – se pot îndoi de
cuvinte (le lor, ale mele) valoarea titlului operei lor, renunţând la el, uitând cu cât înlesneşte el
percepţia publicului, dar şi defineşte lucrarea în cauză. Este, poate, şi
un semn al responsabilităţii, la care mai ales ziaristul este obligat
după bufniţe mai mult profesional.
Oricare citat din selecţia de faţă este semnificativ pentru scrisul
sau mai puţin simbolice lui W. Kremm, dar nu suficient, faţă de varietatea lui. „Această ruptură
scriu inconştientă dintre „noi” şi „ei” se răsfrânge asupra tuturor aspectelor
contra vieţii prezentului. (…)// Raţiune, obiectivitate, cultura dialogului,
raporturile civilizate reciproce, logică – toate, victime ale emoţionalului,
scriu folclorului, superstiţiei, misticii pre-medievale, murdăriei morale.
oare păsările astea văd şi ziua Progresul spiritual merge în căruţă, la trap, în urma spiritului Europei
instalat în Porsche.” (pag. 47-48) Cca. 2011. Sau: Eine Lanze für
Marius/ „Nu despre Gaius Marius, comandantul Romei, vrem să vorbim
Excepţie aici. Despre Marius Oprea, (încă) preşedinte al Institutului de
Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR), lărgit de
în afară de: primul–ministru Emil Boc în urmă cu două luni şi jumătate (…) ca
condiţii normale IICCMER. De atunci Marius Oprea conduce ad interim Institutul, atât
cer de important pentru cercetarea românească a comunismului şi a terorii
măsuri de stat. Premierul Emil Boc tărăgănează numirea sa.// (…) Împotriva
excepţionale influenţei puternice a structurilor totalitare supravieţuitoare în actuala
societate românească, Marius Oprea s-a luptat consecvent.// De aceea
el a fost ameninţat şi trăieşte sub ameninţare.// (…) Traian Băsescu a
lege explicat public că el personal a trăit bine în comunism.// (…) Din acestea
şi din multe alte motive: O lance pentru Marius!” (pag. 388-389). Data
se poate găsi în arhivele instituţiilor menţionate. (Trad. proprie – ASN).
nu lăuda ziua înaintea serii Momentele alese de autor pentru pastila (!) sa săptămânală
să nu lauzi seara descriu evoluţia societăţii, mentalităţii şi habitudinilor româneşti, pentru
laudă uzul „celor de faţă şi viitori (şi pentru a lor) sănătate!” Aruncându-şi
toată ziua şi toată noaptea ochiul prin lupa sa de cercetare a realităţii noastre, jurnalistul ne spune
precum nenea Iancu: „Simţ enorm şi văz monstruos!”. Articolele sunt
selectate şi aranjate tematic pe capitole. Mentalităţi; Situaţia internă;

continuare în pag. 48
46 PROZA Reflex 1- 6 / 2017

C. VOINESCU

Autorul s-a născut în 6 martie 1944, Timişoara; este redactor-şef al revistei de cultură
„Oltart” (Slatina); absolvent al Facultăţii de Litere, Universitatea Timişoara (1967). Volume
publicate: Dau cuvântul şi stau jos (proză), 2002; Bomba lui Ţeparu (roman), 2004;
Oameni care au fost (portrete literare), 2008; Facă-se voia Ta! (proză umoristică), 2011;
Ţepigrame (epigrame), 2012; Teleleu prin Europa (roman), 2012; Sărutul interzis
(poeme), 2013; Mai mult ca trecutul (roman), 2014; Scriitori din Olt (critică literară),
2015; Like Gramatica, 2016.

Viţel adult

Într-o dimineaţă se trezi bou.

Primul indiciu fu că se apăra de ţânţari cu coada – deobicei folosea mâna – iar, când se ridică din pat, luă
pernele în coarne şi făcu numai fulgi pe jos.
Pijamaua îi rămăsese strâmtă şi plesnise zdravăn cam peste tot, fluturându-i zdrenţe mai ales pe burtă.
Se uită în oglindă: faţă de bou, nicio îndoială.
Încă de pe când dormea la internat, pedagogul îi spunea, pedepsindu-l destul de des cu câte o sută de
echipări şi dezechipări pe seară, bă, ce faţă de bou ai!
Ce te uiţi, bă, ca boul la mine, se răsti replica lui din oglindă, mai ai vreo îndoială asupra indubitabilei
realităţii?
Nu, răspunse bâlbâit, nu mai am.
Uneori, când se încurca în operaţii matematice şi îl privea de la tablă, vinovat, pe profesor, acesta, după ce
îşi scotea, mereu cu acelaşi gest academic, ochelarii, rostea sentenţios: ce te uiţi, bă, ca boul la mine!
Îşi lăsă spăşit în jos, spre pântec, printre zdrenţele pijamalei, ochii mari, rotunzi şi bulbucaţi şi tresări
înspăimântat la constatarea că era chiar bou-bou.
I se luase până şi şansa de a-şi perpetua specia unde fusese transferat, căci ce este boul altceva decât un
mascul adult, castrat, din familia bovinelor.
Pe la sfârşitul primului an de facultate se plimbase cu o colegă toată noaptea prin parcurile oraşului, filosofând
asupra ipoteticului raport om-bovină. Spre ziuă, când a condus-o acasă şi a depus-o, în faţa uşii, întocmai cum o
luase, fata a constatat sec: eşti boul absolut, cel decăzut din taur.
Deschise larg fereastra, scoase capul şi rupse cu dinţii câteva crenguţe din magnolia înflorită curcubeic pe
peluza din faţa casei. Dădu brusc cu ochii de iarba verde, deasă şi înrourată, şi gura-i lăsă apă. Trase adânc aer în
piept, sorbind zgomotos, ca un aspirator uriaş tot praful de pe flori, petale uscate, musculiţe şi ţânţari, frunze răzleţe
şi doi fluturi ochiul-boului.
Un doctor îl pusese odată să sufle într-un soi de foale, ca să vadă dacă poate să se înscrie la secţia
trombon a unei şcoli de muzică. Concluzia specialistului, abruptă şi precisă, îi sună şi acum în minte: ai nişte
plămâni de bou!
Vasăzică, încă de pe atunci... reflectă adânc, stând în faţa oglinzii ca un viţel adult în faţa porţii celei noi.
Nu l-a luat în seamă, în vremea când servea patria în haine militare, nici pe comandantul lui de pluton, care,
ordonându-i să bată pas de front, a conchis fără echivoc: bă, ce mers de bou ai!
În copilărie îşi fracturase piciorul şi a lipsit de acasă aproape o săptămână.
Cum taică-său era vizibil îngrijorat, o vecină – până şi vecina observase! – l-a întrebat: ce ai, măi omule,
parcă nu-ţi sunt toţi boii acasă! Cum să-i fie toţi boii acasă, de vreme ce el era în spital, iar maică-sa explica foarte
clar tuturor cauza fracturării: venise de-a boulea pe scări.
Un şofer de taxi în şlapi, maieu şi chiloţi largi de fotbalist, ce-i dezveleau generos ţurloaiele păroase, i-a
arătat, în timp ce-l depăşea prin dreapta, degetul mare erect pe geam, ţâpurind concomitent şi o cucernică înjurătură
cu pomelnicul exhaustiv al morţilor mamei sale.
Abia acum îşi dădu seama că acela a fost momentul crucial când nevastă-sa a constatat că e bou, fiindcă
a intervenit prompt: tu de ce taci, mă, ca boul şi nu zici nimic?
Şi ca să-i arate că doar el e bou, iar ea nu, a scos iute capul pe fereastră dedicând ingratului taximetrist un
lung potpuriu de înjurături anatomo-fiziologice din bogatul folclor literar local.
Probabil că tot ei, nevesti-sii, îi datorează şi mândreţea de coarne de panoplie ce-i împodobesc capul de
bou şi pe care şi le admiră acum în oglindă.
Mulţi oameni de bine au băgat de seamă, de-a lungul vieţii sale, că este bou, şi, încercând să-l ajute, i-au
adus nemijlocit la cunoştinţă starea de fapt.
Doar el – cumplită ignoranţă! – nu i-a luat în seamă şi s-a încăpăţânat să treacă prin viaţă trăgând ca boul
în jug.
Se mai privi o dată în oglindă. Niciun dubiu – bou sadea!
Aşa tragi, aşa ajungi, zise, şi se vârî din nou în pat.
Reflex 1 - 6/ 2017 47
Nicolae SÂRBU metri sub pământ. Aerajul şuieră în jur, mă asurzeşte şi
mă ia cu frig pe şira spinării, dar el cu pas întins şi sigur,
Moartea lui Eleodor care parcă mă protejează, mă conduce spre frontul lui de
lucru. Acolo unde-i războiul brigăzii sale cu stânca ce pare
– Staţi puţin, oameni buni, ati greşit drumul, unde de neclintit. După care se pot ascunde atâtea pericole.
mă duceţi ?, exclam cu glas sugrumat, încercând să mă Mai ales neprevăzute surpări şi pungile acelea de gaz,
ridic de pe patul mişcător. În timp ce nişte fire nesuferite, aducătoare de nenorocire şi moarte, în atâtea tragice
dar şi o mână moale, mângâitoare pe frunte, încercau accidente colective. Acolo unde Eleodor Stroescu şi
să-mi aşeze din nou capul pe pernă. Începui să mă oamenii lui au deschis atâtea orizonturi spre noi abataje,
dezmeticesc şi să disting mâna fetei în alb, care cu glasul de unde alţi ortaci aveau să scoată nepreţuitul cărbune.
blând, tot o mângâiere, mi se părea o zână bună. Apoi îl văd la clubul din centrul Aninei, acolo unde azi e
– Aţi aţipit puţin, Nu vă speriaţi.. Vă ducem în nu ştiu ce firmă cu mărfuri second hand, la palpitantele
salonul de alături, să eliberăm monitorul pentru alt bolnav. partide de rummy pe bani, că aveau de unde. Câştigurile
Că ne-a sosit mai ’nainte o altă urgenţă. Dar vă rog să erau grase şi nu trecea vreo lună fără prime. Nevestele
staţi liniştit. Suntem cuminţi, nu-i aşa? Numai aşa putem şi copiii nu le aşteptau acasă în van. Acolo, la club, în
ajuta tensiunea, care-i deja în scădere. orele libere, vocea şi glumele lui de oltean şef se ridicau
Asta e, deci. Am ajuns la Urgenţe. Încerc să mă deasupra rumorii. Şi totul în jur respira, ca şi în subteran,
scutur de coşmarul care-mi produce frisoane. Încep să- aceeaşi bărbăţie şi poftă de viaţă.
mi amintesc cum, la sosire aici, mă legară degrabă la un Trebuie să aflu neapărat mai multe, adevărul în
monitor, care-mi piuia enervant deasupra capului. Mă şi legătură cu moartea lui Eleodor, mi-am zis atunci. Dar
mir cum de-a reuşit să mă fure somnul. Iar tensiunea-l cum? Nu mai eram ziarist. Nu mai mergeam la Anina
făcea pe doctor să mă privească îngrijorat. aşa des ca pe vremuri. Mina s-a închis, iar ortacii s-au
– Puneţi-i o perfuzie cu calmant, spuse înainte de- risipit care pe unde i-a fost dat. A mai trecut ceva vreme
a mă abandona pe alte mâini. până când cineva mi-a sugerat o pistă. Tot din sfera
– Nu vreţi să-nchideţi un pic geamul acela? Mă semantică a morţii. Băiatul lui Eleodor lucrează la Morga
trage curentul. Şi mă bâzâie îngrozitor o muscă. Spitalului judeţean din Reşiţa. Nu-mi este prea clar de ce
Dar asistenta care m-a luat între timp în primire am tot amânat să limpezesc această tulbure şi
avea pregătit un răspuns pentru cei ca mine, care veneau neverosimilă întâmplare. Să fie doar nefericita plecare
cu observaţii şi pretenţii. de aici a mamei spre veşnicia din satul natal? Poate fi
– Aşa-i aici la noi. Nu-i ca la hotel. Importantă-i chiar obsesia care mă face să scriu Morgă cu literă mare.
acum tensiunea, nu confortul. Sau sunteţi cumva de altă – Nu, nenorocirea nu s-a întâmplat în plină zi, şi
părere? nici „pe zebră”, cum ştiai dumneata, mă corectează Marius
Mi-au pus între timp perfuzia şi nu ştiu cum, aşa Stroescu. Găsit în cele din urmă, deşi nu la Morgă, tot în
deodată, bâzâitul enervant al muştei, ţiuitul monitorului şi imediata apropiere a morţii. Pentru că locuieşte lângă
văitatul babei de alături, care tot repeta, parcă la foc cimitir.
automat, mor, mor, domn doctor, toate se topiră şi se Am urcat spre casa lui într-o dimineaţă însorită,
lăsară asupra mea ca o ceaţă muzicală. Se făcea că eram total nepotrivită pentru a vorbi despre accidente şi moarte.
chiar în Salvarea care gonea prin oraş. Probabil că nu Stăm de vorbă pe veranda închisă a unei case de pe
era aglomeraţie pe drum, de nu se auzea sirena, deşi strada Mureşeni, din Reşiţa. Mai e ceva de lucru la etaj,
mie mi-ar fi plăcut s-o aud, dădea întâmplării o mai mare de unde admir panorama limpede, fără fumul din vechea
gravitate. Abia intraţi pe poarta spitalului, Nişte mâini carte de vizită, a unei Reşiţe fără oţelărie şi furnale. De
puternice mă aşezau pe-o targă , cu care mă duceau, cealaltă parte, gardul Cimitirului nr. 7. Dar pe interlocutorul
unde oare?, Doamne, dar asta-i Morga. Ce să caut eu meu, asistent medical la Morgă, nu pare să-l afecteze în
aici, printre cei fără drum de întoarcere ? Iar în clipa când vreun fel. Lucrează doar de-atâta vreme în preajma morţii.
zbătându-mă strigam îngrozit la cei cu targa „ nu vreau Cu morţii. Nu mai are sensibilităţi şi obsesii ca ale mele.
aici, e prea devreme !”, am simţit patul mişcându-se sub Şi nu-mi vine să cred că bărbatul acesta, care nu-şi arată
mine şi-am prins a mă trezi. După care, treaz fiind, în vârsta, e tatăl unui farmacist şi bunic. Dacă trăia, Eleodor
salonul unde mă mutară să fac loc altei urgenţe, încerc Stroescu ar fi fost străbunic.
să mă dumiresc de unde-mi veni deodată coşmarul cu În noiembrie se face mai devreme seară. Pe drumul
Morga. Să fie de la moartea mamei, pe care de-aici am dinspre Caransebeş, lângă satul Soceni, un om coboară
luat-o, cu Nina şi Marilena, spre a o duce la Ohaba, la din autobuz şi dă să treacă pe cealaltă parte a drumului.
marginea satului, în drumul spre veşnica pomenire? Să Probabil să-şi facă nevoile. Bărbatul e înalt, bine făcut şi
fie o altă întâmplare care, din subconştient, să-mi fi are 71 de ani. Ca mine când scriu aceste rânduri. Când
provocat un asemenea vis chinuitor? Şi deodată îmi veni îl vede, în ultimul moment, şoferul unui Matiz nu mai poate
în minte clar, asta-i sigur declanşatorul, obsesia morţii lui face nimic să-l evite. Iar ulterior, cei de la spital n-aveau
Eleodor Stroescu. Iar copilul lui lucrează la Morgă… decât să constate că Eleodor Stroescu murise. Era ano
La aflarea veştii am spus „nu se poate, pare o domini 2005, 9 noiembrie.
găselniţă a unui regizor în pană de inspiraţie”. Când
aducătorul năucitoarei veşti a insistat că totul e adevărat, – Când m-am dus dimineaţa la lucru, am aflat că
mi-am zis că neapărat trebuie să aflu mai multe despre tatăl meu e mort acolo, în spital, îşi continuă Marius
sfârşitul unuia din eroii reportajelor din anii mei tineri şi
rememorarea. Mama murise în ianuarie, iar tata în
plini de entuziasm. Mi se părea de necrezut ca Eleodor noiembrie. După atâţia ani de când ieşise la pensie şi s-
Stroescu, minerul care lucrase o viaţă întreagă în a mutat la Reşiţa, să fie aproape de noi, copiii, avea încă
subteran, mereu faţă-n faţă cu numeroase şi parşive o negreală de cărbune la ochi. Venea din satul lui, din
pericole, să moară în plină zi, pe o trecere de pietoni. OOltenia, unde-a vorbit cu fraţii despre casa părintească,
tragedie pe zebră. Adevărată ironie a destinului. când s-a întâmplat nenorocirea.
A doua zi, şoferul Matizului a mers la spital să-i
Parcă mă văd mergând iar alături de el pe o galerie ceară fiului iertare că n-a putut evita accidentul. Moartea
lungă, care pare că nu se mai termină, la peste o mie de
48
tatălui unui fiu atât de obişnuit cu moartea. Pentru că-i
asistent medical la Morgă şi trebuie să fie mereu prezent
la astfel de evenimente, dintre care unele ţin de
răspunderea penală. I-a rămas în minte negreala din jurul
ochilor. Cu care a crescut. Care i-a crescut.
– Am fost de serviciu şi în iarna lui 2006. Atunci
când a fost accidentul acela colectiv de la mina Anina. Pe
mâna mea au ajuns cei şase mineri morţi. A trebuit să-i
frec mult, că le intrase cărbunele adânc în piele.
Apoi Marius ia de pe masă o casetă în care
păstrează Ordinul Muncii clasa a doua, primit de minerul
Eleodor Stroescu.
– Era prin anul 1972. Eu eram prin clasa a doua
primară, când m-a luat şi pe mine într-o excursie
organizată pentru mineri şi familiile lor. A fost tare frumos.
Îmi plăcea şi când mă trimitea mama după el la Grădina
de vară, sau la club, unde mă uitam cum joacă remi.
Cât a lucrat în mină, cu multe pericole mari în faţă
şi deasupra capului, la peste o mie de metri adâncime,
Eleodor Stroescu a fost un învingător. Un erou al muncii,
după o expresie căzută azi în dizgraţie. Ca însăşi meseria
de miner, pe care mulţi o mai asociază pe nedrept cu
bâtele care au făcut ravagii, în iunie l990, în Piaţa
Universităţii. Deşi el nu a avut titlul oficial şi mie mi se va
reproşa o mentalitate învechită, voi spune că Eleodor
Stroescu a fost un erou al muncii. Pe care soarta l-a ferit,
continuare din pag. 45
Rădăcini ale ţarcului; Privire în urmă, privire de afară;
Instituţia utilă a denunţătorului; Şi vecinii sunt oameni?;
Protecţia mediului; Lumea, regiunea, locul sunt titlurile
lor şi totodată un ghid de receptare pentru cititor. Totul,
cum spuneam, respectând informaţia obiectivă şi
comentariul echilibrat, bazat pe realităţi verificabile.
Limbajul de multe ori academic, precum şi referinţele din
cele mai variate domenii culturale nu fac decât să crească
interesul publicului, principalul – repetăm – , dacă nu
singurul destinatar al oricărui mânuitor al condeiului.
Der Bock und die Ziege/ „Insula Afroditei este
purtătoare de istorie. Misterioşii hitiţi, fenicienii, ionienii şiare, natural, nevoie de curaj, dar şi simplul cetăţean, fără
dorienii grecilor, asirienii, coloniştii Tyrului, egipteni, perşi,o brumă de îndrăzneală de a spune ce e de spus, pentru
Alexandru cel Mare, Diadohii, Cezar şi Marcus Antonius,
Augustus şi Byzanţul, sarazinii, Cavalerii Templieri,
Richard Inimă de Leu, regii Ierusalimului de la Guido de
Lusignan, veneţienii, Selim II, Înalta Poartă, englezii,
împărţirea forţată de turci într-o parte grecească şi una
turcească şi primirea în UE a părţii greceşti, ordinele de
la Bruxelles şi refugiul fiscal al oligarhilor – cuvinte-de-
ordine ale ultimilor 5000 de ani trecuţi peste Cipru.// Cel
mai nou cuvânt de ordine pe tema Ciprului este „ţapul
ispăşitor”, Azazel. (…)// Asta aminteşte în mod fatal de
zicala apreciată în România despre moartea caprei (sau
a ţapului…) vecinului!” (pag. 323-324). Este agreabilă
dimensiunea fixă (amintind de … poeziile cu formă fixă)
a textelor, o pagină şi cca. 10 rânduri, impusă de spaţiul
rubricii din ziar. Aici se concentrează idei, informaţii, opinii,
dezvăluiri din cele mai variate, jocul imaginilor, tot ce face
deliciul abonaţilor, care aşteaptă cu nerăbdare pastila de
miercuri a lui Werner Kremm din suplimentul pentru Banat
al Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien.
Prin varietatea lor, textele din volumul de faţă sunt
interesante pentru un număr mare de cititori obişnuiţi, dar
şi pentru colegii de breaslă ai autorului. Ar fi aşadar de
avut în vedere o traducere a lor; ele se raportează la
peisajul social-politic şi economic românesc şi chiar Momentaufnahmen.
traducerea lor selectivă şi… restrictivă (din raţiuni Rumänien unter
financiare) ar fi de mare utilitate. Poţi să nu fii de acord
cu toate opiniile jurnalistului, dar nu-i poţi contesta analiza
şi discuţia echilibrate, privirea pătrunzătoare în miezul
evenimentelor, până la ultimul detaliu semnificativ şi
asocierea pertinentă a argumentelor. (În atmosfera de la
noi, e şi greu să eviţi cu totul tentaţia unor referinţe
Reflex 1- 6 / 2017
totuşi, să mai prindă accidentul din 14 ianuarie 2006 şi
dezastrul care-a urmat la mina din Anina. Cum s-au închis
de-a valma orizonturile pe care el şi ortacii lui le-au deschis
în subpământ. Unde el a fost mereu un învingător. Numele
lui îmi aminteşte de Eleodor Împărat. Lingvistul Vasile C.
Ioniţă mă asigură că e în legătură cu Helios, Soarele. Un
om care-a luminat adâncul. Cu numele şi fapta.
Dar în noiembrie întunericul se lasă devreme. Se
întorcea de la întâlnirea cu fraţii şi casa părintească. Mai
e puţin drum până la Reşiţa, unde-l aşteaptă copiii,
nepoţii.
Nişte omeneşti nevoi, o clipă de neatenţie şi Matizul
izbeşte din plin. Învingătorul de până ieri este şi el doar
un om. La Morgă, fiul şterge negreala de cărbune de pe
lângă ochii tatălui. Cu negreala asta a crescut.
– Hai, domnule, nu mai fiţi aşa încruntat. E bine
acum. Tensiunea s-a stabilizat cum trebuie. Aşa, ne
ridicăm uşor şi mergem acasă pe jos.
Mă uit atent în jur, dar n-o văd pe zâna cea bună.
Sunt doctori şi asistente din altă tură. Îmi iau cât pot de
repede hainele şi afară aerul dimineţii îmi dă noi puteri.
Eleodor e, totuşi, un nume solar. Iar eu ies pe picioarele
mele pe poarta spitalului.
Din volumul „ARDERE GREA”, o nouă ediţie a Cărţii
Aninei
obsesive…). Concluziile le trag cititorii şi… eventual cei
vizaţi. Direcţia e cea a asanării în varii privinţe a mediului
social (mai ales) şi a domeniilor conexe.
De asemenea, la lansarea de la Forumul German,
comentatorii au discutat despre frică şi curaj, aferente
textelor autorului nostru. Curaj, de bună seamă şi nu unul
oarecare, de a spune pe şleau lucruri incomode ori
sensibile, nu-i nevoie de explicaţii. Frică? Poate una
psihanalizabilă, dar sigur aceea de a vedea lucrurile
mergând şi mai rău, dacă ar rămâne nesemnalate atâtea
matrapazlâcuri, malversaţiuni, derapaje nesancţionate.
Justiţia singură… dar să nu divagăm! Şi la urma urmei,
frică, curaj… De multe ori merg împreună şi profesionistul
a fi luat în seamă şi respectat (nu doar din vorbe), mai
poate pretinde ceva? Iar apoi, ’geaba văicăreala.
Aşadar, ne vom alătura comentatorilor săi,
spunând că apariţia volumului de articole este mai mult
decât un fapt de presă, este un veritabil eveniment literar,
cu semnificaţii multiple şi neîndoielnic cu cele mai diverse
rezonanţe. O punte între domenii, dar şi între diferite
categorii de cititori.
Werner Kremm,
der Lupe, Ed.
Banatul Montan
Reşiţa,
2016, 458 pag.
Reflex 1 - 6/ 2017 ESEU
Aureliu GOCI
POEZIA LUI TOMA GEORGE MAIORESCU
SAU NEOAVANGARDA
ÎNTRE DISCURS ŞI DICTEU
Toma George Maiorescu, în noua sa carte
Sinucigaş plonjez într-un real imposibil, Editura
Palimpsest, Bucureşti, 2015, face o adevărată mărturie
de credinţă avangardistă, după ce toate mişcările
fractuale de schimbare a paradigmelor culturale se
epuizaseră iar postmodernismul se instalase firesc şi
coerent după epuizarea… modernismului.
Totul este suprarealist în cartea domnului Toma
George Maiorescu, de la desenul unei execuţii
sangvinare până la titlul care legiferează
imposibilitatea realului şi până la coperta a IV-a care-
l reprezintă pe autor într-un tablou de familie cu
frumoasa s-a copilă care pregăteşte un aparat de
fotografiat, este secvenţionat în imagini fracturate şi
suprapuse. Aparatul de fotografiat este dovada sigură
că minunatul cuplu a pornit într-o expediţie de
recuperare a realităţii, sau, mă rog, a realului imposibil.
Poetul şi-a descoperit vocea proprie din
complexitatea de sugestii a spiritului avangardei, cu
avangarda ca stare eternă a poeziei.
Odată cu avangarda românească, poezia a
descoperit textul ca formă identitară de exprimare.
Odată cu avangarda, poemul şi-a declarat
independenţa, adică autonomia faţă de orice formulă,
liber să devină poem în proză, poem dramatic sau
chiar poem critic. TGM a inventat un fel de poem-eseu
care reflectă chiar starea de autoreflexivitate a actului
poetic, elaborând aproape monotematic în spectrul
filosofic al iubirii şi cu trimitere permanentă la credinţă,
ceea ce este un lucru firesc dacă ne gândim la sentinţa
Fericitului Augustin “Unde este iubire, acolo este
Dumnezeu.”
Amp lul poem-eseu al lui Toma George
Maiorescu, Sinucigaş plonjez într-un real imposibil mi-
a amintit chiar după lectura primei pagini de Anabasys,
poemul cât un roman semnat de Saint-John Perse,
şi, exact ca posibila referinţă, este o “expediţie în
interior” (chiar în interioritatea biologică şi psihologică,
sau, mai de grabă, o radiografie a conştiinţei autorului,
irepresibil emiţătoare de sintagme poetice, metafore,
construcţii lingvistice arborescente dar care
privilegiază cuvântul care, precum atomul în structura
materiei, rămâne ultima diviziune a vorbirii şi scrierii,
readucând actul poetic la combustia originară şi
fosforescenţa imagistică a experimentului).
49
Poezia se realizează, alternativ, ca discurs,
codificat şi simbolic şi ca dicteu, o revărsare, o explozie
gramaticalizată a limbajului.
Altfel spus, discursul este un fragment, o
secvenţă din organizarea naţională a limbajului după
un sistem de reguli asumate de fiecare emitent, pe
când dicteul defineşte o formă barbar stilizată de
discurs, fătă alte reguli decât fluxul irepresibil al
conştiinţei, emiţătoare şi creative în afara oricăror alte
constrângeri.
În această formulă asumată, autorul a rămas
cam singurul practicant de discurs avangardist, după
ce, până în urmă cu câţiva ani, trăia în Germania
Octavian Bilcescu (ca poet german Olaf Billins), care
cu texte neoavangardiste, avea o cotă foarte bună între
poeţii din Heidelberg, unde se integrase ca poet
german care scria ca Ilarie Voronca şi Barbu
Fundoianu.
Ultimele texte ale autorului – de pe Internet –
au renunţat la imagism şi exprimări avangardiste
pentru un gen de poezie umanitaristă de împăcare
universală şi fraternizare lingvistică. Este o poezie de
Piaţă Publică şi exprimă ideologia umanitarismului
împotriva extremismelor de tot felul împotriva bombei
atomice şi a Statului Islamic. Volumul pe care TGM mi
l-a trimis pe Internet - Sinucigaş plonjez într-un real
imposibil, cuprinzând poeme foarte lungi un fel de
naraţiuni intime despre căţelul Blacky şi motanul
Behemot ce umple singurătatea poetului. Poemele
telegrafice, privesc ironic şi sarcastic starea lumii şi
situaţia poeziei într-o stare de pre-apocalipsă.
Se făcea că alerg poate avea valoarea de
poetică explicită ce afirmă un nou concept al poeziei
lui TGM, o structură bivalentă, o parte rămânând în
vechea formulă a avangardei, contaminată, interferată,
întrepătrunsă de spectacolul poeziei sfârşitului lumii,
foarte actuală cu Europa Vestică şi America, o alegorie
post-atomică, după toate înfrângerile şi după
aşteptarea lui Godot. Planeta albastră devenită între
timp Planeta de fum ajunge în pragul extincţiei,
aproape de apocalipsă.
TGM este poetul nostru cel mai evoluat, racordat
ideii de apocalipsă universală care a devenit tema
principală a poeziei apusene încă înainte de intrarea
în mileniul al III-lea: “În noapte / Pe-un trunchi cu
rădăcinile-n aer / Prăvălit peste moloz / Şi ruinele lumii
/ Stă Blacky / Urlând lugubru / La cornu lunii // Pe
caldarâm / Pasul bate târşit / Un-doi un-doi / Copii cu
banduliere / ‘i bătrâni cu coase goi / Ultimii recruit-
moncurţi / Din abia începutul război. // Pe-undeva
aleargă / Un cal fără copite / Apoi tăcere iar / Bezne
adormite / Se-aud tăios doar/ Sunete ce nu se divid /
Lacrimi grele / Căzând în vid // Pe-al vieţii ultim mal /
/ După măcelul / Universal // Tăcere Nemişcare /
Aparenţe înşelătoare / Seducţia Timpului oprit / Doar
o ploaie oarecare / Toarnă dur din infinit // Torente /
Cad avid / Lacrimi ce nu se divid / Lacrimi de foc / De
plumb şi de sânge / – E Pământul – întreb / Planeta
de fum / Ce plânge? / P.S. cu o documentaţie lacunară
/ ‘i o aplicaţie în tragică lipsă / Nu ştiu dacă ne aflăm /
în Repetiţie / Sau chiar în Apocalipsă (Planeta de fum
mai plânge?)”
Toma George Maiorescu este un autor care îşi
controlează (îşi conştientizează) inteligenţa
50
em oţională, adică îşi identifică sentimentele
convertibile într-o trăire poetică.
În marele poem Post scriptum pentru şapte zile
a doua secvenţă începe aşa: 2 “Îmblânzirea fiarei din
om” e numele rătăcirii utopice de pe drumul accidentat
al devenirii.
Un faliment iremediabil? Drumul s-a
autoepuizat. / În primul rând ca spiritualitate. / Homo
humanus a ajuns la punctul terminus al existenţei sale
ca specie. La capătul vitalităţii sale. A învins fiara: violul,
forţa, sângele; / Axis Mundi: inteligenţa şi conştiinţa
umană au devenit spiritual-inerte.”
În m arele poem, care are ca temă
antropogeneza, autorul îşi integrează şi “legenda
personală”, pe acelaşi fond de filosofare asupra
condiţiei umane, “Din ce în ce mai precară, sub asediul
fiarei din interior, poluării generalizate şi disoluţiei
conştiinţei umanităţii. Discursul prozaic şi sentenţios
are ca semnificaţie tocmai falsificarea semnificaţiei
vieţii: 2. […] “Trebuie să recunoaştem, sensul vieţii a
fost deturnat; / A trăi pentru sinucidere e un nonsens.
/ Înseamnă a-i răpi vieţii însăşi sensul. / Ura nu se
poate personifica decât în deconstrucţie. / Iubirea –
dimpotrivă. / Între ele nu poate exista coabitare. / Căci
sensul vieţii e bucuria creaţiei continue. / Axis Mundi:
energia spiritul.”
Apoi revine la triada platoniciană: adevărul,
binele şi frumosul care marchează spiritualitatea
umană definitorie pentru Homo Humanus şi creativă
în sensul constituirii unui “număr de absoluturi morale
nenegociabile.”
Omul însă şi-a asumat şi miracolul perfecţionării.
Ajuns în acest punct, autorul construieşte un text de
susţinere prin exemple celebre: 4. Până la patru ani
părea mut / La şapte ani încă nu citea / E exmatriculat
„fiind încet la minte” / Iar admiterea în Politehnica din
Zürich îl respinge / Tânărul se numea Einstein. // A
pictat peste 800 de tablouri / A vândut unul singur pe
un preţ simbolic / Era Van Gogh // Unul se scălămbăia
în curtea studioului holiwoodean / Un caraghios ! /
Mişcări fără sens: pantomimă! / Era Chaplin. // În
copilărie nu i se dădea nici o şansă la pian / A compus
cinci simfonii fiind surd bocnă / Era Beethoven. // Când
Pablo Casals a împlinit 95 de ani un reporter l-a
întrebat: / – Nu e prea mult să exersaţi şase ore pe
zi? / – Încă mai sper să pot face progrese. / Dumneata
ce crezi? – a răspuns celebrul muzician. /
Convorbitorul n-a mai scos nici-un cuvânt.
Poezia lui Toma George Maiorescu porneşte
dintr-o tradiţie românească sigură, configurată în urmă
cu aproape un secol şi care, diseminată în alte zone
continentale, a devenit fenomen european.
Între timp, dominantele semnificaţii s-au
modificat şi diversificat, cristalizându-se chiar o
poietică generală, diferită de cea susţinută la
începuturi. Curios, autorul joacă singur la ruleta
avangardei, construindu-şi nu o biografie, ci o
hagiografie din elemente cotidiene, chiar intimiste.
TGM este un autor singular şi substanţial, vârful
de lance al av angardei, asumate ca formă
personalizată de afirmare a experimentului, într-o
perioadă a poeziei româneşti când prezenţa şi
prestanţa literară se decide prin apartenenţa la
“generaţiile” sau “promoţiile” succedate ca mărgelele
pe aţă şi fără semne particulare.
Reflex 1- 6 / 2017
Autorul nu-şi pune problema reprezentativităţii:
el se reprezintă pe sine şi o categorie de iubitori ai
spiritului avangardist al poeziei, mai ales în condiţiile
în care nu există un fenomen avangardist organizat.
Există stereotipul şi prejudecata de a privi de
sus şi îngăduitor un act poetic avangardist într-o
perioadă când avangardismul pare să-şi fi epuizat
toate virtualităţile. Lucru cu totul fals. Poetica
avangardistă e mai vie decât ultimile-isme.
Fostul student al lui Lucian Blaga a preluat câte
ceva din strălucirea şi structura versului liber din
Poemele lumii şi În Marea Trecere, sigur, amplitudinea
versului, densitatea metaforică şi independenţa clară
a imaginaţiei faţă de contextul semnificant. Dar, chiar
mai mult decât atât, ideea că, înaintea poeziei, există
o filozofie a actului poetic şi actul poetic poate să
performeze independenţa faţă de creaţie, faţă de textul
propriu-zis.
Poetul orchestrează un text de mari dimensiuni,
o epopee suprarealistă, dar textul, fiind un rezultat al
dicteului automat pe alocuri dirijat, şi nu cu toate
sensurile un discurs gram aticalizat la modul
conformist, poate să aglutineze aleatoriu o întreagă
construcţie imagistică, metafore, personificări sau alte
referinţe poetice şi poate fi secvenţializat aproape
aleatoriu, fără să afecteze arhitectura “cântecului
general”.
Autorul parcurge o excepţională carieră literară,
întinsă pe mai mult de jumătate de secol, după cel
de-al doilea război mondial, de la experienţele
postbelice luptând pentru dreptul de existenţă al mult
hulitului de p roletcult “vers libero-alb” la
postmodernism şi performând toate experimentele, cu
un spirit ludic excesiv, dar cu vocaţie autentică, trecând
neschimbat prin toate încercările, până la senectutea
ludic-juvenilă, când se vede acoperit cu toate
podoabele poeziei, ca Arghezi reactivat în lirica de
dragoste, după 80 de ani.
Toma George Maiorescu rămâne un poliscriptor
care a încercat majoritatea genurilor şi speciilor
literare, ca la senectute să se oprească la poezie – de
unde a şi plecat. El scrie o poezie complicată şi, în
acelaşi timp, în spirit ludic, amplu discursivă, în care
intră toate experienţele preluate din genurile şi speciile
literare pe care le-a frecventat cu aplicaţie şi fervoare,
nu doar ca simple exerciţii de digitaţie.
Cert este că, şi la peste 80 de ani, a rămas la
tinereţea vizionară, ludică şi experimentală şi ilustrând
o formulă de discurs personalizat.
Cum intră viaţa în poezie, după ce poezia şi-a
conturat propria sa viaţă şi a epuizat toate exerciţiile
de exprimare şi a preluat tot ceea ce era de interes
din imediatitatea scripturatlă?
Cum intră viaţa în poezie? La fel cum a intrat
poezia în viaţă, prin uşa din faţă, prin intrarea principală
şi în ropot de aplauze.
Poezia se dezmărgineşte expresiv, ca o felie de
viaţă trepidantă şi cu expansiuni incoercibile în toate
orizonturile scripturale.
Poezia a preluat de la viaţă, această dinamică
explozivă, după ce o istorie întreagă s-a generat dintr-
un dram de suferinţă, şi aceea disimulată într-o
mărturisire convalescentă.
Poezia TGM-istă afirmă un tonus vital, pozitiv,
dincolo de eflorescenţele suferinţei şi meandrele
conştiinţei, într-un discurs fără vârstă şi dincolo de
Reflex 1 - 6/ 2017
toate restricţiile pe care, uneori, pot să le impună
morala, filosofia de viaţă sau imperativele sociale
restrictive.
Autorul şi-a eliberat fiinţa comunicantă, de orice
imperativ posibil să obscurizeze mesajul poetic care
nu este unul simplu şi imediat şi direct accesibil.
Singur printre postmodernişti, astăzi, domnul
Toma George Maiorescu contrapune o formă de
creaţie în care a asimilat şi reformulat universul
imagistic şi sunetul originar al poeziei moderniste şi,
mai mult decât atât, şi-a cristalizat o voce individuală
care mitizează şi demitizează simultan o “legendă
personală” care corespunde profilului arhetipal al
creatorului supravieţuitor la frontiera dintre două
milenii.
“Legenda personală” propune, mai întâi,
coexistenţa mai multor straturi de “zăcăminte” poetice,
de la versul clasic până la postmodernism, apoi,
imaginea, creatorului în propria creaţie nu corespunde
clişeului clasic (sau, mă rog, romantic) al poetului ca
un posedat al muzelor, ci se deformează
multidimensional, ca în reprezentările fractuale, de
ultimă oră, are aglutinează forme, ecouri şi ţinute lirice
dintr-un repertoriu foarte larg şi alambicat, de la
expediţii în irealitatea imediată până la aventura
metafizică.
Toma George Maiorescu elaborează şi oficiază
cu utopia fertilă a unei sinteze personale din variate
experienţe (şi experimente) poetice, dintre care, cel
mai autoritar şi definitoriu se conturează discursul
avangardei istorice.
După o evoluţie controversată în peste şase
decenii de marcată prezenţă în prim a linie a
fenomenului literar, practicând poezia în etape
distincte, iată se reinventează la senectute cu o
formulă lirică inovatoare şi experimentând spiritul
nonconformist al avangardei istorice.
Poetul practică mai multe tipuri de discurs, de
la textele ample cu semnificaţie transparentă, la
faimoasele improvizaţii ludice, respectând logica
incantaţiei: “Sabia-n alai de vază / Vrabia mălai
votează / Clopotaru-şi sugen-n limbă / Caria prin bronz
se plimbă / Trag din pungă aurolacii / Larve găuresc
colacii / Dau din aripi vârcolacii // Unii ard şi pufu-n
perne / Alţii îşi cioplesc caverne / Numai borna-şi trage
ciorne / Bârne-n ochi şi uniforme / Manechine
narcomane / Se denunţă-n legi cumane // Umbra
umbrei stacojie / Chihlimbar strecoară-n vie / Vinul
se-nroşeşte-n vină / Dacă fierbe în sulfină / Are n-are
sensul sens / (În afară de nonsens?) / Parabens / O /
Parabens” (Parabens – felicitări în braziliană).
Cursivitatea, incantaţia propun totuşi o logică a
cântecului în agreab ilele Aventuri subliminale
(neînscrise în Anale) însă tonul general este de o
apăsătoare aşteptare tragică, planeta Pământ stă să
explodeze. Şi cum, la sfârşitul timpului va rămâne în
aşteptarea lui Godot tot un ultim cuplu: poetul şi câinele
său Blacky…
Cum spuneam, autorul creează concepte-pilot
în jurul cărora deschide digresiuni, ceea ce înseamnă
că, totuşi, dicteul este controlat, “tematizat”, începând
cu exprimarea de “real imposibil” care poate deveni
chiar o definiţie a imaginarului. Şi imaginarul se
proiectează în două ipostaze, în două varientări – una,
“ideologică” în formularea “clasică” a suprarealismului,
şi alta în spirit ludic care propune un fel de “ars
51
combinatoria”, în perspectiva unei probabilităţi
raţionale a limbajului .
Când am afirmat că TGM cultivă un fel de
suprarealism aluvionar mă gândeam că zona de
invenţie, personalizată, propune tocmai această
preluare şi reformulare ale unor poietici generale, din
exprimările istorice ale poeziei. Autorul, totuşi, nu este
chiar un teoretician abstract al poeziei, ci un gânditor
al metamorfozelor şi al acumulărilor actului poetic –
ceea ce se identifică cu participarea sa la spiritul epocii,
de (auto) reflexivitate postmodernistă.
În zona “digresiunilor”, TGM este un poet
strălucitor, în care alchimizează biografia, utopiile,
nebuniile şi o mare iubire pentru acest act gratuit care
parazitează discursul raţional şi care se numeşte
poezie.
Câteva lucruri sunt clare: poet care îşi asumă
discursul avangardist, care fabulează în toate gamele
pe tema extensivă a iubirii, scriitor fără generaţie, sau,
mai explicit, disponibil pentru toate generaţiile însă
bine marcat de epocile traversate, unul dintre cei mai
semnificanţi autori în literatura contemporană, emiţător
al unui cod moral şi sapienţial dezvoltat în spiritul
ecologiei, care proiectează temele erotice într-o
gândire profund filosofică.
Această poezie se poate descifra la diverse
nivele de înţelegere, gradul de percepţie putând să
indice nivelul cultural şi disponibilitatea pentru
experimentul ludic, ale “fratelui cititor”, atât de greu
de satisfăcut altă dată, acum devenit calul de bătaie
al poetului.
Un asemenea discurs suprarealist, teribilist şi
ambiguu, poate fi înţeles într-un spectru polivalent,
chiar diferit de la o lectură la alta şi nu numai de diferiţi
lectori care, pentru a accede la o minima semnificaţie
trebuie să performeze înalte disponibilităţi de
comprehensiune intelectuală.
După revoluţie, Toma George Maiorescu a făcut
şi politică, fiind preşedintele fondator al Mişcării
Ecologiste de la noi, alături de un alt poet marcat de
spiritul inovativ şi experimental – Nicolae Grigore
Mărăşanu.
Adevărul e că în cazul anumitor personalităţi
fosforescente, instinctul novator şi experimentul sunt
mai puternice chiar decât talentul originar, iar, anumite
situaţii extreme, chiar îl anulează.
Octogenar acum, TGM se poate mândri că a
supravieţuit în poezia românească aproape şase, sau
peste şase decenii, trecând prin toate sinusoidele unui
fenomen scriptural complex, fracturat şi ambiguu, de
la proletcultismul anilor ’50, până la milenarismul de
formula postmodernă.
P.S.: Mă tem să afirm că o personalitate complexă
ca TGM ar fi meritat mai mult! Cât mai mult? De la cine,
mai mult? Ce domeniu l-a fascinat, şi nu l-a cucerit? Cine
să-i ofere mai mult decât superlativul pe care şi-l poate
oferi el însuşi – o personalitate excepţională afirmată în
mai multe domenii. Dar nimic nu se poate compara cu
sintagma simplă – mare poet care nu se poate exprima
decât ca poet mare.
Pentru că Toma George Maiorescu e un mare poet
care singur a preluat idealurile şi mesajul avangardei
istorice, pe care l-a dezvoltat, l-a rafinat şi l-a mutat în
secolul XXI.
Cine ar putea să spună din contemporanii lui din
poezia românească actuală că a făcut mai mult?
52 Reflex 1- 6 / 2017
Presa literară şi metamorfoza poeziei lui Ştefan Aug. Doinaş

Ştefan Aug. Doinaş este unul dintre scriitorii importanţi ai literaturii române, un scriitor cu un deosebit simţ al
esteticului, un poet al ideilor înalte, al unei poezii intelectuale. Poeziile sale au fost publicate de-a lungul vremii în
presa literară, iar apoi unele dintre acestea au apărut şi în volum, iar altele au rămas doar la stadiul revistelor
literare.
În urma cercetărilor făcute în presa literară, am observat faptul că scriitorul Ştefan Aug. Doinaş şi-a modificat
textele poetice, astfel traseul său poetic a fost într-o permanentă schimbare. Există numeroase poezii din presă
care au fost modificate în volum dând naştere la variante. Modificările identificate apar la varianta din volum în care
se înregistrează diferenţe faţă de originalul din revistă, precum: înlocuirea unor cuvinte din cadrul versurilor cu
altele, lipsa unor versuri sau chiar o variantă diferită de prima, care poate fi înţeleasă ca o altă poezie, dar cu
acelaşi titlu.
După debutul din anul 1939, cu poezia Optsprezece ani, în revista lui George Călinescu de la Iaşi, „Jurnalul
literar”, au urmat apariţiile din revista „Kalende” de la Bucureşti (1943-1944), publicaţia „Tribuna română” de la Arad
(1943-1944), „Naţiunea Română” de la Sibiu (1944-1945), „Revista Cercului Literar” (1945). Perioada petrecută în
detenţie alături de interzicerea de publicare la care a fost supus au reprezentat şi dispariţia sa pentru un timp
îndelungat din presă. Însă începând cu anul 1961 începe să fie publicat, întâi destul de timid în revista literară
„Contemporanul”, iar apoi din anul 1962 în „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Tribuna”, „Viaţa românească”, „Scrisul
bănăţean”, publicaţie devenită mai târziu „Orizont”. Urmează apoi să îi apară pentru prima dată poezii în revistele
„Iaşul literar” (1964), „Familia” (1965), „Astra” (1966), „Argeş” (1968). Mare parte din poezii sunt publicate în „România
literară” de la Bucureşti din 1969, dar şi în revista „Ramuri” de la Craiova, începând cu anul 1971. Poezii întâlnim şi
în „Convorbiri literare” din 1972, respectiv „Vatra” din 1975. Apar texte poetice şi în „Contrapunct” (1990), „Apostrof”
(1991), „Literatorul” (1992), „Poesis” (1993), „Timpul” (1994).
O dovadă clară a multiplelor diferenţe existente între original şi textul din volum o întâlnim în cazul Baladei
prinţului nesărutat, apărută în „Tribuna”, Cluj, anul XIII, 1969, nr. 22 (644), 29 mai 1969, p. 1, iar apoi în volumul
Hesperia (1979), dar şi în situaţia poeziei Camera fără ferestre, publicată în revista „Kalende”, Bucureşti, anul III,
1944, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1944, p. 31-32, respectiv în volumul Omul cu compasul (1966). În urma confruntării
textelor constatăm că varianta din volum este diferită faţă de original. O altă situaţie este reprezentată de poeziile
nepublicate în volum şi rămase doar în presă, precum cele din „Tribuna română” de la Arad sau „Contrapunct” de
la Bucureşti, iar exemplele pot continua. Urmărirea metamorfozei la care Ştefan Aug. Doinaş îşi supune poezia
oferă şi o imagine a felului în care presa era supusă constrângerilor cenzurii.
Una dintre creaţiile care prezintă o versiune total diferită de cea din presă este, după cum am menţionat
anterior, poezia Camera fără ferestre apărută prima dată în publicaţia „Kalende”. Dacă studiem cele două texte,
observăm că varianta din volumul Omul cu compasul propune o altă poezie, dar care păstrează acelaşi titlu şi
dezvoltă aceeaşi idee conform căreia apropierea de poet se face prin poezie. Sufletul poetului este poezia şi poezia
este sufletul poetului. Poezia apare în ipostaza iubitei care se apropie cu ochii închişi de spaţiul camerei fără
ferestre. Pătrunderea acolo se face uşor şi treptat pentru că obişnuirea cu întunericul se face în taină şi treptat.
Camera fără ferestre este un spaţiu claustral, un teritoriu exilat de exterior prin toate mijloacele. Uşa trebuie
închisă pentru ca spaţiul de dincolo să nu perturbe tăcerea şi puritatea interiorului acestei camere. Iubirea trebuie
să rămână intactă, nu trebuie să fie rănită de către societatea de afară. Lumina altora, la fel ca în poezia lui Lucian
Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, este vătămătoare, pe când pătrunderea în tainele lumii, în taina
iubirii, se face prin întuneric şi în tăcere:
„Închide uşa şi apropie-te cu ochii închişi. „Închide ochii. Toate se vor ivi uşor
Abia după ce te vei obişnui cu întunerecul crescând din întuneric, distincte şi curate,
lucrurile mele vor prinde uşor relief ca arborii de smoală din rădăcina lor.
ca animalele de culoarea pământului. Apropie-te. Vino să le cunoşti pe toate,
Până atunci să nu şovăieşti, căci sufletul meu să vezi ce umbre sfinte-n odaia mea plutesc.
nu începe decât de la jumătatea odăii.” De-aici începe, seara, sufletul meu. ...”
(versiunea din publicaţia Kalende) (versiunea din volumul Omul cu compasul)
Pasărea rătăcită, care apare în ambele versiuni, este un simbol al libertăţii păstrate într-un spaţiu închis, un
loc din care doreşte să evadeze. Ea este celălalt suflet care îi conferă eului liric certitudinea faptului că nu sunt
singurele fiinţe din cameră. Altfel s-ar fi autonumit ca primii oameni creaţi de la facerea lumii. Puternica apropiere
de lirica blagiană o regăsim datorită absenţei cuvântului care devine pregnantă cu fiecare bătaie din aripi a păsării.
Acesta este singurul zgomot produs urmat de marea tăcere. Elanul păsării este inutil în tăcere. Închiderea ochilor,
ca simbol al detaşării şi al sustragerii din lumea realului, apare în ambele versiuni şi simbolizează o intrare în lumea
tăcerii, a repaosului existenţial de la începuturi. Starea de linişte se doreşte a fi păstrată cât mai mult până devine
eternitate:
„Aici nu s-aude nimic din ploaia urâtă de-afară. „Ce pasăre străină, cu plisc aprins de iască
Dacă pasărea nu s-ar izbi, din când în când, de pereţi, s-a strecurat şi zboară printr-un văzduh
am putea crede că suntem cei dintâi oameni pierdut
creaţi mai înainte de ivirea luminii. [...] lovind pereţii negri cu aripa-i prostească?
În curând vom cânta şi vom râde. [...] Dac-aş avea ferestre aş slobozi-o-n vânt.
Până atunci însă să tăcem şi să închidem ochii, Apropie-te. Vino şi las-o să-şi sleiască
să uităm că plouă afară şi să nu ne gândim. elanul fără noimă. Şi n-aştepta cuvânt.”
Numai pasărea cea rătăcită înăuntru (versiunea din volumul Omul cu compasul)
să umble orbiş peste mâinile noastre subţiri...”
(versiunea din publicaţia Kalende)
Reflex 1 - 6/ 2017 53
După cum spune versul final al poeziei din volum, camera fără ferestre este o „bătrână vizuină” de sub a cărei
vrajă se poate ieşi ziua, atunci când lumina, tunetul şi ploaia de primăvară vor nărui pereţii, iar ferestrele vor apărea
şi se vor deschide. Prin ele va ieşi trupul şi gura va spune „uluitoare fraze” ca simbol al renaşterii şi al revenirii în
lumea reală. Tăcerea e perechea nopţii, precum graiul este perechea luminii. Lumina înseamnă prezenţa cuvântului,
aşa cum noaptea înseamnă absenţa cuvântului, idei întâlnite în concepţia lui Lucian Blaga.
Constatăm că presa literară a fost pentru Ştefan Aug. Doinaş un areal în care au apărut multe texte poetice
care nu au fost incluse ulterior în volumele sale. O asemenea situaţie o întâlnim şi în cazul poeziei Toamna publicată
în revista Kalende, anul II, nr. 8-9, Bucureşti, august-septembrie 1943, p. 19. În volumele Seminţia lui Laokoon, Ce
mi s-a întâmplat cu două cuvinte, Alfabet poetic găsim poezii cu acest titlu, dar textul nu este acelaşi. Poezia
dezvoltă concepţia asupra timpului trecător. Nici tristeţea, „boala fără leac a sufletului”, nu îl va împiedica pe eul liric
să oprească timpul, „fără să privească cerul care se schimbă”. Va opri chiar şi „buruienile din creşterea lor” deoarece
vrea să eternizeze clipa. Puterea demiurgică de care dă dovadă este puterea poetului care prin poezie poate opri
timpul şi poate crea un spaţiu ideal al nemuririi: „Câteodată însă, ca astăzi, trag zarea aceea/ închisă peste jocul
apelor verzi/ — şi nu mai vreau să văd nici ceasul,/ nici zâmbetul care se va împlini curând./ Nu mai vreau să văd
trupul tău tânăr/ scuturându-se de frunzele lui,/ [...]/ Voi rămâne mereu lângă pasărea de curte/ fără să privesc cerul
care se schimbă...”
Poeziile scrise în perioada liceului, 1939-1940, au apărut în revista „Tribuna română” de la Arad în anii 1943-
1944. Textele Nimeni, nimeni, Nouăsprezece ani, Echinox de toamnă, Noaptea florilor, Murmur sau Seară de toamnă
nu au fost incluse în volumele de poezii ale scriitorului şi intră în categoria noutăţilor operei sale literare. Sunt poezii
de început poetic, însă pline de vitalitate, calm şi frenezie a tinereţii.
Imaginea iubitei o întâlnim în poezia Nimeni, nimeni. Silueta acesteia apare conturată în tuşuri prin care ies în
evidenţă braţele-i rotunde. Poezia stă sub semnul unei tristeţi a despărţirii de iubită. Ea este luată de moarte şi dusă
în „negurile curate şi strălucitoare”. Faptul este acceptat cu seninătate: „Cât de mult ţi-am ştiut şoaptele foşnitoare/
cine ar putea să cânte?/ Negurile tale ne înconjurau curate, strălucitoare/ fără să ne-nspăimânte.”
Nouăsprezece ani este o poezie alcătuită din versuri care se concentrează în jurul ideii timpului trecător.
Dacă la început, în tinereţe, există o bucurie a vieţii, treptat, cu trecerea vremii, aceasta se estompează. Sufletul
locuieşte într-o inimă de aur care se îmbată de soare până când ajunge la momentul în care: „Legendele bătrâne
muri-vor în eroi;/ ciupercile tristeţii vor răsări sub ploi,/ — iar sufletul, odată bogat în zări şi glasuri,/ va fi un fluviu
sec, păstrat doar în altaruri.”
Murmurul naturii este murmurul vieţii. O poezie a delectării auzului este textul intitulat Murmur. Plăcutul
zgomot al izvoarelor se imprimă în sufletul eului liric asemenea unui glas de îngeri. Acesta vine alene prin iarbă şi
creşte duios precum şoapta: „Mă-nconjură alene, prin ierburi, ca un şarpe/ şi-mi tremură prin sânge cu şovăieli de
harpe,/ apoi treptat descreşte sau creşte, somnoros,/ ca fiara de sălbatec, ca şoapta de duios./ Când vreau să-l
cred părere îmi susură aproape,/ când vreau să-l ştiu aievea piere şi-abia-l mai prind,/ şi-aşa cum mă adoarme eu
mă întreb zâmbind/ Dacă e glas de îngeri sau numai cor de ape. “
O poezie prin excelenţă descriptivă, asemenea unui pastel, este Seară de toamnă. Descrierea momentului
înserării se face respectând tehnica detaliului: „Ziua se strânge undeva departe/ cu aur şi aramă — fir,— pe dungi./
Înfăşurându-se în umbre lungi/ brazii înalţi se pregătesc de moarte.// Frunza din vârf tresare. Bate vântul./ O pasăre
de noapte se deşteaptă/ sărind pe scări de linişti câte-o treaptă/ Pe urmă, numai cerul şi pământul.”
„Naţiunea română” din Sibiu este una dintre publicaţiile din presa literară în care au apărut poeziile lui ‘tefan
Aug. Doinaş: Oră târzie, an I, 1944, nr. 1, 15 octombrie, Crai de ghindă, anul II, 1945, nr. 1, 1 ianuarie, Psalm
(Frunză sunt, Doamne, şi iubita mea frunză), anul II, 1945, nr. 3, 14 ianuarie, Discurs asupra iubirii, anul II, 1945, nr.
11 martie, Istoria se repetă, anul II, 1945, nr. 15, 29 aprilie.
Dintre aceste poezii se remarcă Oră târzie construită asemenea unui cântec închinat orei târzii apărută în
ipostaza unei „fiinţe preaciudate/ cu profil clar, cu sprânceana ca pruna,/ mai neagră decât aripa blestemată/ a
bufniţei care umbreşte luna.” Această „fiinţă târzie cu mâini brumate”, „cu profil clar şi cu trup luminos”, şi chiar
„flacără ideală” va fi însoţitoare „pentru marea plimbare”. Însă incertă rămâne destinaţia acestei mari plimbări care
poate fi drumul spre cealaltă lume.
Psalmul LIII, text închinat Divinităţii, este o poezie în care fiinţa umană este identificată cu o frunză aflată în
bătaia unui „vânt leneş” care trece printre ramurile unui „pom înalt şi neroditor”. Însă între frunzele acestui copac îşi
va face loc nu peste mult timp „visatul rod”, „fructul din azururi” care este Dumnezeu: „În pomul nalt, neroditor, de-
aici/ Tu singur vei fi fructul din azururi/ Nu peste mult va fi, nu peste mult./ Dar cine ştie când are să fie?/ Frunză
sunt, Doamne, şi-ntre frunze-ascult/ mugurul Tău crescând în veşnicie.”
Este cert faptul că textele lui Ştefan Aug. Doinaş au apărut în presa literară înainte de a fi publicate în
volumele cunoscute, unele dintre ele rămânând doar la stadiul de revistă, nefiind cuprinse în volum, iar altele cu
multiple diferenţe faţă de varianta din volum.
Presa literară constituie pentru Ştefan Aug. Doinaş un spaţiu al metamorfozei fiindcă simpla schimbare a
unei poezii îmbogăţeşte opera literară a scriitorului şi îi certifică şi mai mult valoarea. O altă variantă înseamnă un
nou mecanism de gândire, o altă perspectivă.

Prof. dr. Diana URECHE

Şcoala Gimnazială nr. 19 „Avram Iancu”, Timişoara
54
POEZIA LUI ŞTFAN AUG. DOINAŞ
ÎN EDIŢIE COMPLETĂ
Poet important şi valoros al literaturii române,
Ştefan Aug. Doinaş are, acum, o ediţie completă a operei
sale poetice, realizată de criticul şi istoricul literar,
profesorul universitar Alexandru Ruja. Ediţia a apărut sub
egi da Academ iei Române, în col ecţia „Opere
Fundamentale”, iniţiată şi coordonată de acad. Eugen
Simion Ştefan Aug. Doinaş, OPERE, vol. I —1230 p., vol.
II — 1431 p., Academia Română, Fundaţia Naţională
pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2016. Text ales şi stabilit,
note comentarii, variante, cronologie şi indici de Alexandru
Ruja. Introducere de Eugen Simion). În Notă asupra
ediţiei, Alexandru Ruja arată modul de organizare al ediţiei
(este o ediţie critică), dificultăţile întâmpinate, volumele
folosite ca text de bază. „Dificultatea alcătuirii ediţiei din
opera poetică a lui Ştefan Aug. Doinaş este determinată
de faptul că poeziile migrează dintr-un volum în altul, de
datarea dublă a poeziilor (uneori chiar triplă) — încât este
greu de stabilit care este forma de bază —, de faptul că
în antologii poetice apar poezii sau chiar cicluri, care nu
se mai regăsesc în ediţii princeps. Doinaş şi-a lucrat şi
prelucrat mereu poeziile căutând forma perfectă,
rezolvarea artistică cea mai potrivită.” Ediţia are şi o
reprezentativă secţiune de repere critice, cu texte semnate
de I. Negoiţescu, Ovidiu Cotruş, Eugen Simion, Vladimir
Streinu, Nicolae Ciobanu, Virgil Nemoianu, Ion Pop,
Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Cornel Regman,
Dumitru Micu, Gheorghe Grigurcu, Alexandru Ruja, Aurel
Martin, Ov. S. Crohmălniceanu, Marian Papahagi.
În secţiunea note şi comentarii se precizează revista
unde a apărut prima dată poezia; de asemenea, sunt
redate modificările făcute de poet de-a lungul timpului
până la varianta finală. Realizată cu rigoare de istoric
literar, după reguli filologice, ediţia cuprinde precizările
necesare pentru a înţelege modificările făcute de poet.
„Textul Moartea Ofeliei din volumul Hesperia este reluat
în Ovidiu la Tomis (v.3: „Lună, şi tu îţi răscumperi, când
mori” faţă de „Lună, şi tu îi răscumperi, când mori ”).
Poezia Niobe din volumul Ovidiu la Tomis (datată:
Bucureşti, 1957) poate fi considerată o variantă a poeziei
cu acelaşi titlu din volumul Omul cu compasul, deoarece
sensul versului 10 (Umple ulciorul, şi iar se strămută) este
schimbat faţă de cel din volumul unde a fost publicată
prima dată (Umple ulciorul, dar nu se strămută). Volumul
Ovidiu la Tomis este, într-un anume fel, un volum
recuperator, reluându-se aici poezii care au apărut în
volume anterioare. Când există vreo modificare în textul
poeziei chiar şi de un singur cuvânt (cum am exemplificat
mai înainte) s-au păstrat ambele poezii. Când textul este
identic s-a păstrat prima apariţie (excepţie, când a doua
apariţie este datată, cum se întâmplă cu multe poezii din
volumul Ovidiu la Tomis). În cea mai mare parte am
respectat structura volumelor princeps, considerând că
exprimă voinţa autorului, de aceea nu am făcut modificări
chiar când se repetau una sau două poezii (la note se
menţionează acest fapt); am modificat, însă, structura
când se repetau cicluri. Spre exemplu, în volumul
Aventurile lui Proteu (1995) există un ciclu — Psalmii —
care cuprinde douăzeci de psalmi, ce se vor regăsi în
volumul Psalmi (1997). Ciclul a fost eliminat din volumul
Aventurile lui Proteu, evitându-se o repetare inutilă.”
Cronologia (o adevărată micromonografie)
cuprinde cele mai importante date despre viaţa şi
activitatea literară a lui Ştefan Aug. Doinaş. Multe date
cuprinse aici sunt inedite. La vârsta maturităţii, poetul
rememorează aspecte legate de casa natală, de timpul
copilăriei. „M-am născut într-o casă de oameni înstăriţi.
Pe vremea represiunii comuniste părinţii mei au fost
declaraţi chiaburi. În fond erau proprietarii a 16 ha. de
pământ! Dar, gospodăria, fără îndoială, dacă aş vedea-o
astăzi, aşa cum era atunci, ar fi cu totul impresionantă!
Astăzi, în general, ţăranii nu mai dispun de utilajele de
care dispunea pe atunci un ţăran înstărit. O gospodărie
Reflex 1- 6 / 2014
înstărită, la Caporal Alexa era compusă din casă, curte,
grajd, colnă — şură — grădină, toate lucrurile acestea
alcătuind o arie mare, cum era la noi, unde erau căpiţe
de fân sau paie şi chiar pupuri de tulei. Deci, toate lucrurile
acestea dădeau impresia unei bune stări, care nu era
doar aparentă, ci era, într-adevăr, reală.” (Cronologie, p.
LXXXVII). După şcoala făcută în localitatea natală
(Caporal Alexa, j. Arad; înainte satul se numea Cherechi),
urmează liceul la Arad, unde a fost coleg cu Deliu Petroiu,
Paul Everac şi, un timp, Ovidiu Cotruş. Scrie poezii încă
din perioada liceului şi debutează în „Jurnalul literar”
(1939), revista condusă de G. Călinescu.
După terminarea liceului, se înscrie la Facultatea de
Medicină a Universităţii din Cluj (refugiată atunci la Sibiu),
dar audiază, în paralel, şi cursurile Facultăţii de Litere,
unde se transferă după trei ani făcuţi la „Medicină”. Este
unul dintre întemeietorii Cercului Literar de la Sibiu, alături
de Radu Stanca, I. Negoiţescu, Victor Iancu, I.D. Sîrbu,
Nicolae Balotă, Deliu Petroiu, Eugen Todoran, Ovidiu
Cotruş, Cornel Regman, Ovidiu Drimba, Ioan Oana. Pe
lângă activitatea în cadrul Cercului Literar şi colaborarea
la „Revista Cercului”, în cronologie este redată şi
colaborarea (mai puţin cunoscută) la „Vieaţa universitară”
(Cluj), „Tribuna Română” (Arad) şi „Naţiunea Română”
(Sibiu).
Se reproduc fragmente ample din articolele de
atitudine ale lui Ştefan Aug. Doinaş (Ieşirea din turnul de
fildeş; Epuraţia în artă). Era anul 1944 şi tânărul poet
observa că se pregătea eliminarea din spaţiul artei, al
culturii, a unor personalităţi. Articolul Epuraţia în artă este
ca şi necunoscut. „Se pretinde, din ce în ce mai insistent
în ultimul timp, epuraţia unor personalităţi literare şi
artistice. Dacă ar fi un simplu glas izolat, stârnit din naive
şi inofensive ambiţii de ucenic, l-am trece cu vederea;
însă fenomenul s-a generalizat, devenind o larmă
ordinară, care a invadat incolora pagină a II-a a întregii
noastre prese. Uneori în coloane întregi, semnate de
nume fără nicio rezonanţă; de cele mai multe ori prinsă
în mici note, perfide ca unda mării, sunt atacaţi vulgar
unii dintre fruntaşii scrisului românesc.[...] Un scriitor este
înainte de toate un factor care îmbogăţeşte patrimoniul
spiritual al unei naţiuni, o valoare, care promovată în
veşnicie rămâne intangibilă. Lovind la un moment dat în
instituţiile de cultură care l-au răsplătit la modul relativ şi
adiacent, - dacă au binevoit să o facă! – şi cerând
înlăturarea lui de la un foarte înalt scaun, nu se realizează
altceva decât denigrarea autorităţii spirituale a unei
instituţii ca, de pildă Academia.[...] Anume, remarcăm că
cei ce îndeamnă, vociferând, la epuraţie sunt tocmai
elementele cele mai labile ale scrisului românesc,
elementele ocazionale şi spălăcite, care încearcă în felul
acesta a-şi face o trambulină pentru salturi politice. Sau
mai sunt o serie de tineri, insuficient educaţi pentru un
stil cultivat, şi prea puţin copţi pentru seriozitate, care
compromit gazetăria prin oportunism domestic şi
vulgaritate.” După terminarea studiilor universitare, Ştefan
Aug. Doinaş este obligat (asemeni altor colegi din Cercul
Literar) să părăsească Clujul şi să activeze ca profesor
la şcoli din judeţul Arad. Abia în 1956 poate lucra în presă
şi devine redactor la revista „Teatrul”. În februarie 1957
este arestat şi condamnat pentru „omisiune de denunţ”.
Documentele existente în Arhiva C.N.S.A.S. cuprinde date
şi informaţii despre proces, condamnare, urmărire de
către securitate. Sunt reproduse în ediţie extrase din
aceste documente. Poetul va avea mult timp interdicţie
de semnătură, deci nu putea colabora la reviste, nu putea
să publice volume. Trăia din stilizări şi traduceri (pe care
nu le putea semna) şi, evident, din ce câştiga soţia sa,
Irinel Liciu, prim-balerină la Opera Naţională din Bucureşti.
Poate de aici, radicalitatea unui Epitaf, scris devreme
(datat 1945, redatat 1957), un fel de despărţire de lume
şi de totală uitare. „Da: mie — celui stins aici — uitare. /
Să cadă praful pe scriptura mea. / Ca nimănui, de astăzi,
să nu-i dea / măsură de temei pentru-ngâmfare. / Uitaţi-
mă. Şi nici un val mai sprinten / să nu atingă ţărmul vostru
dur, / nici glas răzbit din limbul meu obscur, / nici pasere,
nici fir de vânt, nici pinten. / Absenţa mea să fie goală. /
Reflex 1 - 6/ 2017
Ca pentru totdeauna dus să fiu [...] / ‘i ca să nu purceadă
amintire / din lene, slăbiciune sau nărav, / muiaţi în râs
prostesc cuvântul grav / şi ocoliţi cuvântul de iubire. /
Aşadar, mie — mortului — uitare. / Praf să s-aleagă de
scriptura mea: / ca fiecare dintre voi să-şi ia / măsura
drept temei pentru-ngâmfare.”
Deşi avea pregătit de mult timp un volum, Ştefan
Aug. Doinaş a putut debuta abia în anul 1964, când publică
volumul Cartea mareelor. Debutul poetic nu aducea în
spaţiul literaturii un începător, ci un poet format, matur.
Eugen Simion apreciază că în primele poezii sunt
anunţate aproape toate elementele lirismului său.
„Solemnitatea este regimul obişnuit poeziei sale, tonul
este totdeauna grav în versuri, ideile au un piedestal şi,
în spaţiul poemului, metaforele sunt aranjate geometric
ca statuile într-un parc desenat de Le Nôtre. Primele
versuri anunţă aproape toate elementele lirismului său:
pomi lunatici, nopţi extatice, femei cu ochi hipnotici şi
trupuri luminoase, efebi cu faţa pală, naiade ce dorm în
scorburi în vecinătatea faunilor, centauri, vârtejuri de
lumină, luceferi în cascadă.” După debutul editorial, Ştefan
Aug. Doinaş va desfăşura o activitate poetică prolifică,
va publica mai multe volume de la, spre exemplu, Omul
cu compasul (1966) până la Ovidiu la Tomis. Versuri „din
exil” (1998). În acest ultim volum citat, Ştefan Aug. Doinaş
include şi ciclul de poeme Sonetele mâniei, poeme
pierdute şi refăcute, târziu, din memorie şi din frânturi de
texte regăsite. Ce s-a întâmplat cu acest ciclu de poeme
politice a explicat poetul însuşi. Sonetele mâniei au fost
scrise în perioada când poetul era profesor la Hălmagiu
şi Gurahonţ. I le-a dat pentru păstrare lui Ilie Măduţa, dar
acesta a fost arestat înaintea celorlalţi şi poemele s-au
pierdut sau au fost confiscate de securitate. Sonetele
mâniei sunt poeme de atitudine, de critică. „O, să se
schimbe-n tunet şi văpăi / acest sonet modest, — ca
trădătorii / să clănţăne din dinţii falşi în zorii / care denunţă
târfe şi lingăi // Nimic să nu rostească-n ritm feciorii / care
se duc la nunţi cu zurgălăi / decât sudalme hohotind pe
văi / şi strigăte din bezna închisorii! // Precum i-e dat
poetului să strige / cu glas de-alarmă, ca pe catalige, /
durerea şi speranţa lumii-ntregi, // aşa e scris acestor
limpezi rime / să smulgă adevăru-atâtor crime / şi masca
unor mari fărădelegi!”
O secţiune importantă din ediţie o reprezintă
Psalmii, poezii, oarecum surprinzătoare pentru stilul poetic
EVENIMENT EDITORIAL
55
de până atunci al lui Doinaş. Dar, scrierea Psalmilor este
explicată chiar de poet. Traducerea Psalmilor biblici s-a
f ăcut la iniţiativa Profesorului Paul Miron de la
Universitatea din Freiburg, care voia să republice Biblia
lui Şerban Cantacuzino şi a solicitat colaborarea mai
multor intelectuali, scriitori, pentru traducerea diverselor
părţi din Biblie. Este reprodusă în ediţie mărturisirea lui
Doinaş privind motivarea pentru scrierea Psalmilor, dar
şi dezvoltarea tematică a acestora. Un moment important
l-a constituit întâlnirea în timpul detenţiei cu „istoricul
Zenobie Pâclişeanu, care era şi preot superior catolic”.
În privinţa temelor, poetul precizează următoarele.
„Psalmii mei nu sunt psalmii gâlcevei şi târguielii cu
Dumnezeu, care constituie aproape substanţa Psalmilor
lui Arghezi. […] Ei bine, lupta aceasta între credinţă şi
raţiune ar putea să constituie una din temele principale
ale Psalmilor mei. […] O altă temă a Psalmilor mei este
acest zbucium al nostru: de ce Dumnezeu ne-a lăsat să
fim aşa cum suntem, înconjuraţi, favorizaţi de toate
antenele simţurilor noastre, în timp ce ne cere să fim
altfel, să nu plătim tribut simţurilor noastre mai mult decât
ni se cuvine, pentru a obţine mântuirea? De ce această
interdicţie de a ne bucura de ceea ce El însuşi ne-a dat?”.
Psalmii lui Doinaş urmează această linie de atitudine
poetică. „Tu n-ai să-mi fii, Divinule, aproape / cât timp,
citind ce-am scris, nu Te descopăr / ca literă a mea, şi ca
cerneală / cu care scriu muindu-mi pana-n stele. / Ce
scris secret tot pâlpâie într-una / sub scriitura mea? Sunt
palimpsestul / fiinţei Tale răzuită aprig / de pe bătrânul
pergament al lumii. / Cum să Te fac încă citit şi astăzi /
de ochii celor fără de vedere? // Peniţa mea muiată-adânc
în Vega / Te scrie doar cu alfa şi omega. (Psalmul XXX).
Ediţia este completată şi cu alte secţiuni, în afara
volumelor princeps: Ontopoeme, Ad Usum Delphini,
Parabole lirice, Răzleţe. Ultima secţiune cuprinde poezii
din reviste, care nu au fost publicate în volume. Sunt poezii
apărute în publicaţii din perioada interbelică ca „Universul
literar”, „Curentul literar”, „Albatros”, „Dacia rediviva”,
„Claviaturi”, „Viaţa”, „Kalende”, „Preocupări universitare”,
„Vremea”, „Tribuna Română”, „Revista Cercului Literar”,
„Naţiunea Română”. Ediţia se încheie cu publicarea
ultimelor poezii, scrise de poet cu câteva zile înainte de
a se sfârşi la Spitalul Fundeni din Bucureşti (25 mai 2002).
drd. Luciana ANGERU
56
Gabriel Chifu
Ploaia de trei sute de zile,
Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 2017, 410 pag.*
„Cine compară romanul de faţă cu
Punct şi de la capăt va regăsi un
procedeu la care Gabriel Chifu
recurge cu predilecţie. E vorba de
principiul tandemului: două personaje
masculine intră într-un „arc voltaic”,
adică într-o relaţie din a cărei tensiune
reiese nucleul propriu-zis al cărţii.
Restul figurilor, gravitînd în jurul or,
alcătuiesc butaforia de chipuri menite
a da diversitate, dar sursa de încordare
a naraţiunii stă în urmărirea în timp a
relaţiei Grima-Cristea (…). Şi mai
există un procedeu din care Gabriel
Chifu şi-a făcut o ob işnuinţă:
povestirea la trecut, cu evocarea unor
întîmplări recente, într-o succesiune
de depoziţii în care fiecare personaj
îşi istoriseşte versiunea. (…) Un roman
extraordinare, pe care îl citeşti cu
delectare, pentru ca în final să meditezi
asupra semnificaţiei, deloc uşor de
descifrat, a vîntului care începe să bată
în ultimele două pagini, distrugînd tot
şi lăsînd în urmă <pulbere şi frînturi
de propoziţii, şi praf de cuvinte>.”
(Sorin Lavric, p. 9/ Cronica ideilor)
„Romanul Punct şi de la capăt îmi
sugera o construcţie modulară, adică
pe cît de pedantă în modulările ei
succesive, pe atît de liberă şi de
tulburător-flexibilă; o metaforă fină şi
cuprinzătoare a vieţii omeneşti
deopotrivă sub vremi şi sub umori. (…)
Romanul cel nou (Ploaia de… - n. red.
Reflex) îl văd mai degrabă ca pe o
machetă scripturală ingenioasă, cu
acoperişul dat deoparte, cititorul avînd
privilegiul de a privi alături de autor
(acesta, de altminteri, şi intervine
periodic pentru a lămuri ici-acolo
lucrurile) încăperile – tot atîtea cuvinte
care încap! – locuite de personajele
emblematice. Fizica şi metafizica se
confruntă din nou. Vocile povestitoare
intră în scenă ca martori auctoriali,
fiecare cu propria încăpere în care se
strecoară, prin ferestre decupate
anume spre ceilalţi ori prin firide
alunecoase, lumea celorlalţi, cu
spaimele şi întrebările ei. Partiturile
acoperă straturi semnificative ale
societăţii româneşti,(cu puţine referiri
la persoane şi fapte concrete, în stil
aproape reportericesc), dar mereu cu
deschidere la mare, spre general-
uman.” (Irina Petraş, p. 14/ O carte în
dezbatere)
EVENIMENT EDITORIAL Reflex 1- 6 / 2017
„Sunt, în Ploaia de trei sute de zile,
numeroase elemente, altfel
orchestrate, din romanele anterioare
ale lui Gabriel Chifu, într-un univers
ficţional coerent tematic, mergînd, pe
vechile filoane, din ce în ce mai în
adîncime, spre limpezimi şi esenţe de-
o sinceritate pe cît de apăsată, pe atît
de poetică. Pasaje de-o frumuseţe
amară, de-o subtilitate care nu
seam ănă cu nimic din literatura
noastră de azi, despre îmbătrînire,
despre comunicarea complicată dintre
oameni care cred că şi-au spus totul,
sursa foto: despre trecutul care te soarbe şi viitorul
http:// care te sperie, întrerup, ici-acolo, fluxul
www.cvlpress.ro/ discuţiilor sau al rememorărilor. (…)
ştiinţa discretă de a pune cuvintele şi
ideile unde trebuie, fără nici un fel de
stridenţă, cînd avem de-a face cu
atîtea voci şi registre e, cred, cel mai
mare merit al romanului. La care se
adaugă, de bună seamă, mîna de
mare romancier în a-şi închipui situaţii
şi scene care par accesibile, fără să
fie în fapt, interpretarea lor alunecînd,
din pistă în pistă şi din simbol în simbol,
spre infinit.” (Simona Vasilache, p. 16-
17/ O carte în dezbatere)
„Miza spirituală a romanului este
evidentă, în pofida abilităţii cu care
prozatorul o/ se ascunde în spatele
unui discurs mai mereu realist, în care
singurul element neobişnuit este
ploaia ce cade neîntrerupt, numai şi
„Romanul lui Gabriel Chifu, numai deasupra teritoriului ţării fictive
Ploaia de trei sute de zile, ar numite Caramia, timp de 300 de zile.
merita un premiu de (…) Unul dintre conceptele-cheie ale
originalitate. Să-ţi imaginezi poetului Gabriel Chifu este cel de
Rom ânia copleşită de o poezie heracleitică, prin care înţelege
ploaie care parcă nu se mai un discurs-receptacul, deschis tuturor
termină, iată un mod vizionar modelelor şi dialogurilor, a cărei virtute
de a reprezenta destinul unei constă în sinteză şi polimorfism. Lui îi
ţări pedep site de istorie, corespunde, în proza lui Gabriel Chifu,
pentru o vină neidentificabilă. conceptul de carte-poliedru, de roman
(…) Arta romancierului constă multifaţat, care spune altceva la
în ceva mai subtil, şi anume fiecare lectură.
în sugerarea unui stil de viaţă (…) Magistrală parabolă a anomiei
dictat de straniul fenomen generalizate, Ploaia de trei sute de zile
pluvial. Personajele lui este un roman excepţional scris, care
Gabriel Chfu gîndesc, iubesc, ne arată că un mare scriitor poate crea,
se despart, creează, se concomitent, artă şi mesaj, arhitectură
ratează, comunică, se narativă şi viziune socială.” (Răzvan
izolează în locuinţele lor, ies Voncu, p. 17/ O carte în dezbatere)
în oraş etc. în mereu aceeaşi
atm osferă ploioasă. În
această atmosferă însuşi
modul lor de a trăi devine
altul. Le dispare cum s-ar zice
bucuria de a trăi. (…) Ploaia
de trei sute de zile are sunetul
inconfundabil al literaturii
bune.” (Alex. Ştefănescu, p. * Referinţe din: România literară, an XLIX,
14-15/ O carte în dezbatere) nr. 14, 31 martie 2017
Reflex 1 - 6/ 2017
CRONICA LITERARĂ DE ZENOVIE CÂRLUGEA
„Monumentele MIHAI EMINESCU”
(Ed. TIM, Reşiţa, 2016, 126 p.)
Apărută în colecţia „Eminescu” (în care au văzut
lumina tiparului studii, eseuri şi comentarii privind opera
marelui scriitor şi gânditor semnate de G. I. Tohăneanu,
Eugen Todoran, C. Cubleşan, Gheorghe Jurma, Mircea
Popa, Ionel Bota, Ion Buzaşi, Ştefan Cazimir ş.a.),
Monumentele MIHAI EMINESCU (Ed. Tim, Reşiţa, 2016)
este o carte-abum dedicată „periplului (eminescian) prin
Banat şi implicit prin Banatul Montan, atât de drag mie”.
Precizarea aparţine unuia din autori, documentaristul-
fotograf Erwin Josef Ţigla, originar din Reşiţa, oraşul natal
şi al celui dintâi traducător al „Luceafărului” în limba
germană, Ludwig Vinzenz Fischer (Morgenstern, 1889),
colaborator al lui Corneliu Diaconescu la „Romänische
Revue” şi medaliat cu aur de Regele Carol I.
E. J. Ţigla (bibliotecar şi fotograf la Biblioteca
Judeţeană „Paul Iorgovici” din capitala Caraş-Severinului,
preşedintele Forului Democratic al germanilor din Caraş-
Sev erin) aduce m ulţum iri „celui mai i mport ant
eminescolog al Banatului Montan, profesorul Gheorghe
Jurma” (celălalt nume de pe copertă), care i-a oferit
posibilitatea să editeze cartea în prestigioasa colecţie a
editurii reşiţene.
Cartea reprezintă „doar un crâmpei al întregului
artei plastice dedicate lui Eminescu, ce poate fi completat
în fiecare moment”, precizează E.J. Ţigla în consideraţiile
introductive, făcându-ne cunoscut şi ajutorul primit de la
câţiva prieteni, inclusiv sprijinul Bibliotecii Judeţene în
editarea lucrării.
Odată lămurite aceste chestiuni, E. J. Ţigla
urmăreşte iconografic amintirea poetului, mai întâi, „Pe
meleagurile natale” botoşănene, reproducând imagistic
monumentul ridicat în curtea bisericii Uspenia (Oscar Han,
1964), apoi casa părintească din Ipoteşti cu bustul din
grădină (Gheorghe Anghel), bisericuţa cu mormintele
părinţilor, Memorialul Ipoteşti, bustul din Parcul central
din Botoşani executat de Ion Georgescu (1890) şi cel din
faţa Teatrului Naţional, străjuind „nu numai clădirea ci şi
actele de cultură organizate aici” (1960), precum şi cel
din faţa colegiului ce-i poartă numele, executat de R. P.
Hette, amplasat mai întâi la Cernăuţi (1924) şi adus în
2012 la Botoşani, în urma unei acţiuni de vandalism a
şovinilor rusofili locali…
Dacă sejurul ieşean al poetului este amintit atât
de „Teiul lui Eminescu” din Grădina Copou (cu o vârstă
multiseculară) cât şi de statuia ridicată în 1929 de
sculptorul Ion Schmidt Faur, perioada bucureşteană
constituie un bun prilej de ridicare a unor viitoare
monumente de către Gheorghe Anghel (Statuia de la
Ateneu), Ion Jalea (Rotonda din Cişmigiu, 1943), Mihai
Onofrei (Herăstrău, 1953), Ionel Stoicescu (Liceul „Mihai
Eminescu”, 2003), Ion Georgescu (ef igia de pe
monumentul funerar de la Bellu, 1890).
57
Capitolul „În inima Transilvaniei” comentează şi
reproduce imagini cu bustul poetului ridicat în 1991 la Blaj,
amintind de „popasul Luceafărului” în Mica Romă, dar şi
cele aflate în Parcul Sub Arini din Sibiu (Radu Moga,
1938), Vatra Dornei (Ion Irimescu, 2002), Deva (Tudor
Panait, 1970), Alba Iulia (Nicolae Paşca, 2000), Cluj-
Napoca (Ovidiu Maitec, 1976), Târgu-Mureş (Izsac
Martine) etc.
Şi în Banat, amintirea lui Eminescu este încă vie,
de la Sânnicolau Mare (Dumitru Bârlad, 1925), la Oraviţa
(Romul Ladea, 1933), Lugoj (placă memorială pe faţada
fostului Teatru Orăşenesc şi bust (Dumitru Pasima, 1993),
Băile Herculane (Oscar Han, 1948), Timişoara (de acelaşi
v rednic O. Han, care l-a întruchipat pe poet cu
consecvenţă şi în monumentele de la Putna, Constanţa,
Timişoara). Banatul mai are bustul poetului la Moldova
Nouă (G. Dima), la Baziaş, Jimbolia, Dumbrăviţa… De
menţionat şi busturile din Banatul Sârbesc, de la Coştei
(D. Pasima, 1993) şi Uzdin (Florin Musta).
Observaţia că „toate localităţile marginale au
crezut de cuviinţă să ridice statui poetului Mihai Eminescu”
este foarte interesantă, identificându-se astfel de
monumente la Dorohoi (Gh. Adoc), Suceava, Câmpulung
Moldovenesc, Piatra Neamţ, Vatra Dornei, Oradea, Arad,
Şiria, Sânnicolau Mare, Timişoara, Oraviţa, Orşova,
Drobeta Turnu-Severin, Giurgiu, Galaţi, Brăila, Vaslui,
Bârlad, Târgu-Mureş, Braşov, Ploieşti, Focşani, Slatina
ş.a.
Să reţinem că „cea dintâi statuie din România
închinată Poetului este cea de la Galaţi” (F. Storck, 1911),
inaugurată în prezenţa lui Nicolae Iorga, Mihail
Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu, Emil Gârleanu.
Dincolo de fruntariile ţării, monumente care
amintesc trecerea poetului pe acolo avem la Cernăuţi,
busturi şi efigie (artist Marcel Guguianu, Dumitru
Gorşcovschi), Chişinău (Lazăr Dubinovschi, 1958), Odesa
(Marcel Mănăstireanu), Viena (placă memorială şi bust),
la care se adaugă cele ridicate mai recent la Budapesta,
Paris (artist Ion Vlad), în Canada (Montreal, 2004 – Vasile
Gorduz), Hamilton – Nică Petre, Windsor-Ontario), New
York, Venezuela (Caracas)…
Desigur, monumente dedicate poetului se pot
întâlni mai peste tot în ţară, inclusiv în Oltenia, ocolită
într-un mod inexplicabil de autori. Spre exemplu, la
Craiova, Tg.-Jiu şi mai ales la Floreşti, unde Eminescu
şi-a petrecut săptămâni bune din vara anului 1878 (lunile
iunie şi iulie), cu o misiune precisă din partea Academiei,
pentru care a fost remunerat (traducerea primului volum
din Documentele Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte
der Rumänen, apărută în 1879). Popasul floreştean de o
vară merită amintit la loc de cinste în itineranta biografie
a poetului (aici la Muzeul „Mihai Eminescu”şi la gara din
Filiaşi sunt câteva busturi), faţă de care se cunoaşte mai
puţin în comparaţie cu alte locuri prin care a trecut mai
repede, dar care au avut grija de a-i cinsti amintirea fie în
literatura documentară fie în întruchipări plastice.
Cartea-abum semnată de Erwin Josef Ţigla şi
Gheorghe Jurma este un început bun într-o întreprindere
care ar putea deveni, într-o mai riguroasă formulă
documentară şi specializată, lucrare de referinţă, de felul
celor realizate de regretatul cărturar gorjean Petre
Popescu-Gogan (arhivar şi cercetător cu state vechi în
Academia Română), autor al masivului Album documentar
„Ecouri eminesciene în arta plastică” (Meridiane, 1992),
reeditat în 2000 sub titlul „Rezonanţe eminesciene în arta
plastică” (Ed. Litera Internaţional, Chişinău).
58
LECTURI ŞI
PRIVELIŞTI
de
Radu CIOBANU
Un joc pe sârmă
O carte foarte interesantă şi ca rezolvare a unor
probleme de compoziţie, şi ca experienţă de viaţă, dar şi
prin cantitatea de informaţie dintr-un tărâm exotic, dacă
nu mă înşel încă nefrecventat de scriitori sau călători
români, este Cartea de la capătul lumii de Ioan T. Morar,
aflată acum la a doua ediţie. De câţiva ani mă preocupă
cărţile de călătorie sau, mai exact, călătorul ca tip uman
(a nu se confunda cu turistul), în cele două ipostaze ale
sale: călătorul care fuge de oameni şi civilizaţie, hoinărind
cu indicibile satisfacţii prin cele sălbăticii, şi călătorul care,
dimpotrivă, bate lumea-n lung şi-n lat tocmai pentru a-şi
cunoaşte şi înţelege semenii. Mai există şi o subspecie,
cum ar veni, demnă de interes, şi anume reporterul care
a ieşit din golful gazetăriei conjuncturale şi a apucat în
larg, pe mările literaturii. El nu se limitează doar la a relata
ceea ce vede, ci are şi capacitatea de a reflecta, de a
medita, de a transmite un mesaj vizând aria valorilor
perene, plus o deosebită pregnanţă stilistică. Un Geo
Bogza, bunăoară. Călătorul e propulsat de un geniu al
deambulării, n-are ţintă, nici scop explicit şi e animat de o
stranie, irezistibilă chemare a depărtărilor. Reporterul, în
schimb, merge în întâmpinarea unei realităţi prefigurate,
pe care îşi impune s-o exploreze şi căreia nu-i depăşeşte
limitele. El este, aşa zicând, un călător cu scop precis,
uneori chiar lucrativ (ceea ce nu e câtuşi de puţin blamabil,
cum cred unii, în viziunea cărora scriitorul trebuie să facă
voluntariat, sufletism...)
Din această subspecie literară face parte şi Ioan
T. Morar, iar realitatea pe care şi-o prefigurează,
propunându-şi s-o exploreze vreme de două luni, este
nici mai mult, nici mai puţin decât Noua Caledonie. Scopul,
dincolo de plăcerea în sine a aventurii, este cel firesc
pentru un scriitor care e şi un familiar al gazetăriei, acela
de a produce o carte, dar nu ulterioară acestei escapade,
ci pe loc, „în timp real”, cum spune chiar d-sa, adică un
fel de jurnal. Pe care îl şi începe, pe laptop, de pe drum,
în avion. Primele însemnări curg oarecum de la sine, cu
umorul-i cunoscut: aeroportul din Amsterdam e un „Turn
Babel cu business lounge, cu free shop-uri, cu locuri
pentru fumat, cu electrocare ducând bătrâni neputincioşi
care fug de moarte şi se ascund prin avioane. Şi cu sute
de limbi care se încurcă între sosiri şi plecări.” De aici
însă încep problemele: ce fel de jurnal ? Odată ajuns la,
destinaţie, în faţa unor realităţi insolite şi tot mai complexe,
lucrurile se complică şi ele: jurnalul lăsat în voia lui, poate
apuca în direcţii neprevăzute, focalizând realitatea
explorată şi neglijând sinele auctorial, fie, dimpotrivă,
preocupat prea mult de acesta şi neglijând realitatea
pentru a cărei explorare a pornit la drum. E o problemă,
cum şi altele dintre cele ale scrisului aflat în zona incertă
dintre creaţie şi fidelă relatare, care începe să-l obsedeze
Reflex 1- 6 / 2017
pe călător încă din avion şi e mărturisită apoi, pe
neaşteptate, în diferite momente ale scrierii: „E un joc pe
sârmă în cartea asta, în acest tip de cărţi, o pendulare
între personalizarea excesivă, filtrarea prea atentă a
faptelor, pe de o parte, şi căderea în proces-verbal, în
consemnarea seacă, fără relief, a traseului nostru [îl
însoţeşte soţia, Carmen - nota RC], pe de altă parte. Între
jurnal intim şi jurnal de bord.” Călătorul adevărat, hoinarul
pe drumuri singuratice meditează tot timpul asupra
necunoscutului şi depărtării care-l cheamă. Dar şi scrierea
unei cărţi e asemenea unei călătorii spre un ţel prezumtiv.
De aceea şi scriitorul adevărat, problematizant, îşi
suspendă din când în când naraţiunea, meditând dubitativ
asupra a ceea ce face. Nu altfel procedează Ioan T. Morar
în dubla sa calitate de călător şi scriitor: „Cum se
transformă ceea ce trăim în literatură? Există o reţetă, o
formulă? Consemnarea seacă a realităţii, procesul-verbal
de existenţă a realităţii înseamnă literatură? Trebuie făcută
o selecţie? Dacă intră într-o carte, viaţa noastră se
sublimează în pagini literare? Asta e o mică parte din
setul de întrebări care îmi provoacă insomnii. Proiectul
meu literar este ameninţat de lipsa răspunsurilor la
întrebările de mai sus.” La urma urmelor, temerile sale
sunt acelea ale oricărui scriitor conştient de rigorile
profesiunii căreia i s-a consacrat, aflat pe linia de start a
unei noi cărţi, oricare ar fi ea. Aici însă, această stare de
spirit e agravată de imprevizibilul realităţii exotice în care
a păşit: „Mă tem că-mi scapă ceva, că nu găsesc formulele
cele mai bune, mă tem că va trebui să improvizez, să
alunec pe lângă o carte bună. Cine crede că scrisul e o
plimbare de plăcere pe Nevski Prospekt se înşală.”
Am impresia că în cele din urmă toate aceste
neliniştitoare dileme şi-au găsit rezolvarea oarecum de
la sine, din mers, văzând şi făcând: cartea a ieşit fluentă
şi „rotundă”, în ciuda diversităţii perspectivelor din care
autorul percepe această nouă lume. Ea porneşte ca un
jurnal clasic, datat zilnic, dar ambiguu, adică jurnal de
bord, extravertit, dar cu ireprimabile infiltraţii ale unei
initimităţi autoreflexive. În plus, autorul a simţit nevoia unor
excursuri care întrerup fluenţa cotidiană şi evită o
eventuală monotonie survenită din relatarea cronologică,
cu inerente detalii prozaice, chiar dacă ele sunt pigmentate
cu câte o scăpărare de spirit, precum aceasta: „Microbuzul
trage la umbra unor cocotieri. Tot de la umbră ne va lua şi
la întoarcere. Statul la umbră e o ocupaţie de bază a
locuitorilor şi începem s-o apreciem şi noi.” O primă
categorie a acestor excursuri constă în succinte portrete
şi schiţe de destin ale oamenilor cunoscuţi în diverse
împrejurări de-a lungul celor două luni. În majoritatea
cazurilor, când nu e vorba de autohtoni, ei au ajuns în
acest „teritoriu de peste mări” par hazard: au sosit pentru
Reflex 1 - 6/ 2017
scurt timp şi, cuceriţi de farmecul şi liniştea locului, au
rămas definitiv. Joseph, vânzător de ziare: „Am venit
pentru şase luni şi deja am împlinit douăzeci de ani” ;
Jean-Pierre, vânzător la florărie, pasionat de mare, a găsit
aici locul ideal: „Pe pământ doar faci banii, pe mare trăieşti
cu adevărat şi te simţi liber.” Pe Michel, proprietarul
magazinului Chez Jorris, l-a chemat spiritul de aventură,
cum singur recunoaşte, şi n-a mai avut puterea să plece.
Coralie, patisereasă: „E calm şi bine aici, e soare şi lume
binedispusă.” Ş.a.m.d. Dar fiecare dintre aceste crochiuri
mărturisite cu modestie sunt de fapt nuclee epice din care
s-ar putea dezvolta nişte veritabile bestseller-uri. Văzute
în ansamblu şi retrospectiv, ele dau o idee asupra acestei
lumi de o mare diversitate, în care Ioan T. Morar a găsit
câteva teme serioase de meditaţie pe care le-a grupat
într-o a doua categorie de excursuri introduse ca Părerile
autorului. „Părerile” sunt expuse decent, fără ambiţii
peremptorii, uneori amuzant, întotdeauna incitant, având
calitatea de a nu da cititorului totul de-a gata, ci de a-l mai
pune şi pe gânduri: aşa o fi, n-o fi aşa? Una dintre păreri
se referă la metisajul ubicuu în Pacificul de Sud şi în care,
cu argumentul biografiilor de care a luat cunoştinţă, Ioan
T. Morar consideră că „există cupluri care au pornit, prin
copiii lor, spre o rasă unică, rasa viitorului”, deoarece „în
creuzetul genetic se aleg genele bune de la fiecare”, iar
„rasa viitorului, de peste două, trei secole [va fi] obţinută
natural prin încrucişări.” La urma urmelor, aş adăuga, va
fi şi acesta tot un efect plauzibil al globalizării. Sau, în alt
excurs, călătorul-explorator-reporter ajunge la concluzia
că „Ţările calde n-au istorie [...] Pentru că autohtonii ţărilor
calde au altă percepţie a timpului. Tot ce e foarte veche
poveste este mitologie, nu istorie.” După opinia d-sale,
pentru aceştia, abia din epoca modernă se poate vorbi
de naşterea istoriei. Şi, simţind riscul unor consideraţii
poate prea tranşante, ţine să aducă explicaţii preventive:
„Poate simplific prea mult, poate nu am dreptate, dar
măcar în cartea mea să spun ce gândesc!” Într-adevăr,
ce rost are să scrii o carte în care eviţi să spui ce
gândeşti?! Iar farmecul acestui jurnal de călătorie stă
tocmai în faptul că, pe lângă ceea ce vede şi aude, autorul
nu derapează în descriptivism, ci spune fără complexe şi
ceea ce gândeşte despre ceea ce vede, aude, află.
Desigur, n-am să mă apuc acum să repovestesc
eu ce a văzut, auzit şi aflat Ioan T. Morar în Noua
Caledonie. Ar însemna să-i răpesc cititorului o bună parte
din plăcerea şi surprizele care îl aşteaptă. Aş vrea doar
să-i atrag atenţia asupra uneia dintre marile calităţi ale
acestei cărţi şi anume capacitatea autorului de a resuscita
o întreagă lume extraordinar de vie, cu o mulţime de
personaje memorabile. O lume perceptibilă în mai multe
straturi, începând cu triburile av ând ascendenţe
antropofage, intrate în civilizaţie printr-un treptat proces
de aggiornamento, dar trăind şi azi într-o severă rânduială
cutumiară care se bucură în numeroase împrejurări de
prevalenţă asupra legislaţiei franceze. Sunt apoi urmaşii
de azi ai civilizatorilor din alte veacuri: condamnaţii, atât
cei de drept comun cât, mai ales, cei politici, ai Comunei
din Paris, deportaţi aici, în „teritoriile de peste mări”. N-
am pus cuvântul civilizatori între ghilimele, pentru că
aceştia, în majoritatea lor, după ispăşirea condamnării
nu s-au mai întors, aşezând aici pietrele de început ale
realei civilizaţii de azi. Lor li s-au adăugat apoi misionarii:
„Oprim - scrie Ioan T. Morar - în faţa unei biserici în
preajma căreia se găseşte o şcoală catolică. Nu pot să
59
nu mă gândesc, din nou, cum ideea misionariatului a
schimbat lumea. Cum a dus în toate colţurile izolate ale
lumii, pe lângă flacăra credinţei, zeci de gesturi, deprinderi
şi unelte civilizatoare.” S-au adăugat apoi navigatorii cu
negoţul, militarii americani trecători pe aici în cel de al
doilea război, viiturile turistice... Un fantastic creuzet în
care s-a plămădit o lume specifică acestui tărâm
considerat în unanimitate paradisiac. Ioan T. Morar e
mânat de o irezistibilă curiozitate, îi caută pe români şi
chiar găseşte câţiva, intră în vorbă şi se împrieteneşte cu
toată lumea aceasta care începe să-i apară cititorului ca
o mare familie, toţi sunt într-un fel sau altul înrudiţi, trăiesc
în armonie, se ajută, se vizitează respectând şi acum
cutume ancestrale, sunt ospitalieri, sociabili, generoşi.
Scriitorul român e aproape asimilat acestei societăţi, ceea
ce îl face să se simtă bine - singurele probleme care îl
deranjează fiind cele derivate din accesarea dificilă a
internetului - iar starea sa de spirit conferă întregii cărţi o
atmosferă luminoasă şi uşor idealizantă. Pentru că,
desigur, ca în orice societate, există şi aici disensiuni şi
opinii divergente, care însă se păstrează în general în
limite amiabile. Ioan T. Morar nu evită nici asemenea
aspecte, informaţii pe care le-a dobândit indirect sau prin
prealabilă documentare, despre istoria, viaţa politică, chiar
folclorul tribal, din care şi reproduce câteva mituri
semnificative. Pentru a nu perturba, însă, fluenţa
impresiilor şi trăirilor directe, d-sa le rezervă un al treilea
grup de excursuri, cel al informaţiilor de tip enciclopedic
care intervin secvenţial în compoziţia cărţii.
Cartea de la capătul lumii oferă o lectură întru
totul nu doar delectabilă stilistic, ci, prin cantitatea şi
calitatea informaţiei, o bogată sursă de reflecţie asupra
condiţiei umane pe alte tărâmuri decât cele cu care
suntem obişnuiţi. Nu e de mirare că, la capătul celor două
luni, deşi cu cartea scrisă cum îşi propusese, Ioan T. Morar
speră să revină şi concluzionează în stilul său: „Cred că
am găsit o imagine, de fapt, un fel de a spune cât mai
clar şi mai cuprinzător cum e aici: ceea ce e urât, banal,
cenuşiu e la fel de urât, de banal şi de cenuşiu ca la noi.
Ceea ce e frumos e mai frumos decât la noi. Se poate
aplica formula la orice. Mai ales la femei!”
____________________________
Ioan T. Morar, Cartea de la capătul lumii. La un pas de Paradis:
două luni în Noua Caledonie şi o săptămână în Vanuatu. Iaşi.
Polirom [Hexagon], 2015.
60 LECTURI
Marian BARBU
NASC ŞI LA NOI
POEŢI...
sursa foto: www.gds.ro
Mulţimea v olumelor de v ersuri, semnate
Octavian Doclin (n. 17 febr. 1950), confirmă mai vechea
noastră afirmaţie critică despre acel homo ludens, neliniştit
în împlinirea lui poetică, rămânând (cum altfel?) un creator
prestant, fugos şi orientat după roza vânturilor instalată
frenetic în mansarda inspiraţiei sale.
Cu toate modernităţile din titlurile de până acum
– Neliniştea purpurei (1979), Fiinţa tainei (1981),
Muntele şi iluzia (1984), Poeme duminicale (1998),
Dubla eroare (1999), Poemele dinaintea tăcerii (1999),
Pârga (2004) – multe dintre volume au cunoscut cuvintele
limbilor sârbă, germană şi engleză (doar Doamna Ada
Cruceanu i-a trecut nenumărate texte pe malul lexicului
crucial, folosit şi de W. Shakeaspeare).
Ei, cum toată viaţa poeţii de factură clasică (de
disciplină estetică privind echilibru în comunicare) au fost
ajutaţi de timp să aibă imaginaţia bogată, se întâmplă ca
unii dintre ei să vadă şi în spaţiu, adică proiecţia lor într-
un viitor: întâiul sau al doilea. Conştientizând că timpul îi
aparţine, Doclin – modernul se hotărăşte să facă piruete
printre clipele lui, să-i cunoască mai îndeaproape
coclaurile prin care stă ascuns, aflat mereu la pândă, ca
un stăpân pervers. Pentru a se face mai bine credibil,
coboară cu ascensorul cuvintelor româneşti în illo
tempore. Acolo dă peste religii şi profeţi, scribi, sacedoţi,
„peste nevăzuta şi negăsita încă piatră Eben-Ezer.” Mirajul
de tip dantesc, este fascinant, căci viaţa, de carea avea
bună ştiinţă, aici se reduce la „viclenia paingului” care-şi
ţesea „pânza capcană”. Subterana devine astfel platformă
de inspiraţie pentru a crea, la văzul zilei, al luminii de
contrast, poeme cu nevăzute incizii biblice, în genere, uşor
religioase. Toate poemele, în formaţii de comunicare, prin
permutare de versuri, de la 12-10-11-15, până la 24,
deconspiră o aură a religiosului prin deschiderea şi
retragerea orizontului de aşteptare al fiecărui poem în
parte.
La poetul Octavian Doclin, subterana se găseşte
în sine, aşa cum este umbra pe care o purtăm inconştient
cu noi în întreaga viaţă până se contopeşte cu întunericul
etern. În acest sens, grăieşte strofa argheziană pusă ca
mottou la întreg volumul Baletul de noapte, poeme, Ed.
Gordian, 2015 (Timişoara). („Aşa este jocul/ Îl joci în doi,
în trei, / Îl joci în câte câţi vrei – / Arde-l-ar focul” – De-a
v-aţi ascuns..., în vol. Cuvinte potrivite, 1927).
Ecoul întregului volum, pentru toţi husenii,
nededaţi la mirul poeziei, nefăcând diferenţele cuvenite
între sens şi semnificaţie – în beneficiul esteticului şi al
lui eu receptor, este împreunarea cumva oximaronică între
cuvintele balet şi noapte. Primul, în haina lui de ziuă (ori
luminiscentă pe o scenă) şi al doilea, fiinţând, totuşi –
Reflex 1- 6 / 2017
aşa ne-asigură poetul! – în ciuda opacităţii sale, aproape
totală.
Prefaţa lui Marcel Pop-Corniş, astăzi locuitor în
statul american Virginia, lămureşte în clar (critic) toate
cele 5 componente ale volumului (I Baletul de noapte,
II... şi alte jocuri, III vise. viziuni. halucinaţii, IV sîmburi, V
Plonjarea, plus VI Recuperări-recuperarea. Ce vizităm-
revizitare). Aşadar, fără a forţa nota şi speculând ieftin,
autorul ne obligă, doar şi-a scos mottoul arghezian la
înaintare, să vedem în ansamblul liric ofertant un soi de
ultimatum al creaţiei sale, un raport... literar la ceremonia
unei vârste de clară maturitate. De aceea, plonjează în
teme de meditaţie filosofică (sunt doar 24 de spiţe ale
carului metafizic) pe care nici un pământean nu-l conduce,
căci dincolo, numai Caron este investit să-l treacă Styxul.
Toate poemele din capitolul acesta sunt un vaier în pustiul
neputinţei (ca la acel opopoi călinescian), în fond o
constatare reală despre iluziile (deşarte?) pe care fiecare
dintre actanţi(!) şi le-a făcut de-a lungul vremii.
Octav ian Doclin rămâne un mare poet al
suspansului şi al sincopelor lexicale. Dacă nu ţii ritmul cu
această năvârlie de text, găselniţă de incitare în
producerea de revelaţii contextuale, nu înţelegi nimic. Ori
îl tratezi ca pe un suprarealist în maniera lui Apollinaire.
Există aici o metamorfoză docliniană: poetul înger şi poetul
blestemat. În aceste ipostaze, stăpânul lor se revendică
din marea cultură a lumii. M-au bucurat (era să scriu m-
am gudurat) întotdeauna aluziile – subteranele culturii
universale când le-am găsit şi în spaţiul literaturii din
România. Desfăşor ample omagii profesorilor mei de
universală, din filologia bucureşteană: Tudor Vianu, Edgar
Papu, Vera Călin, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, titulari de
curs şi, desigur, asistenţi sau lectori care îi secondau la
seminariile purtate cu noi.
Oricât mi-aş dori să găsesc o formulă de sinteză,
acoperitoare pentru cele 24 de poeme – de fapt ale celor
24 de trepte ale unei zile complete (deci, iarăşi lupta cu
Timpul!, ca şi cum aş zice cu Minotaurul, pe care fiecare
dintre noi (scriitorii!) crede că-l învinge prin operele scrise).
În final, veacurile se rostogolesc fără preavize în semne
premonitorii statornicite. (În treacăt, invoc doar numele
eroului legendar Theseus care a pus capăt vieţii
Minotaurului din Atena. Dar la noi, românii, cultura a rămas
de prea multă vreme de căruţa, în care se lăfăie politica.
Noi ne zvârcolim pe lângă, mai dăm iama prin tot felul de
reviste şi edituri, cu banii jos, tipărind la cărţi care mai de
care. Din când în când, mai apar şi cărţi de luat în seamă,
cărţi care se adresează celor aleşi de moiră, deci, celor
cu stea în frunte. Şi scriitorul Octavian Doclin este unul
dintre aleşi. Căci ceilalţi s-au înmulţit într-o ciupercărie
de 2.600 de capete).
Căruţa cu politică a ajuns până departe în Europa,
numai avioanele şi tancurile americane, cu personal la
bord bine înzestrat şi echipat, au ajuns în zona Dobrogei,
a Olteniei, la Câmpia Turzii şi la Braşov, încât e de crezut
că distinsul Marcel Pop-Corniş s-a dovedit un exact şi
elegant critic literar când s-a ocupat în prefaţa cărţii de
„misterele nopţii poetice” la Octavian Doclin. Scriitorul a
scobit în zidirea lumii (lui Miron Costin) şi a dat peste o
subterană, pe care a explorat-o prin încolţire circulară.
Vestigiilor, vorba vine, scoase elegant, printr-un balet
nocturn, ca să nu vadă neprietenii fie de peste ocean, fie
de peste Prut, sau mai ştii, de peste Olt, din zona Sibiului,
le-a dat denumiri care mai de care, într-o vârtoasă limbă
română, de reală modernitate.
Ei, ce să mai zici decât că nasc şi la noi poeţi
precum acela din Strada Budinic 3.
Craiova, 14 – 19 februarie 2017
Reflex 1 - 6/ 2017
Adela LUNGU-SCHINDLER
(1) Radu Ciobanu, Arhipelagul,
roman, ediţia a II-a,
Editura Limes, 2015
Am mai publicat în „Reflex”
scurte prezentări ale câtorva din
cărţile lui Radu Ciobanu, aşezându-
le pe toate sub semnul călătoriei
(Radu Ciobanu, Europa din noi, nr.
1-3, 2009; Radu Ciobanu, Călători
şi călătorii, Editura Excelsior,
Timişoara, 2013, nr. 2-12, 2013;
Radu Ciobanu, Între dezastre şi
miracole. Lecturi empatice, Editura
Excelsior Art, Timişoara, 2014, nr.
7-12, 2014, Monica Pillat, Radu
Ciobanu, Dincolo de aşteptare. Dialog în larg, nr. 7-12,
2016, Editura Eikon, Bucureşti, 2016). Ceea ce le unifică
pe toate e o nostalgie a căutării şi descoperirii nu în sens
strict geografic, ci printr-un parcurs de ordin afectiv. În
Europa din noi, Radu Cibanu făcea o aserţiune ce poate
ţine loc de motto al cărţilor sale, echivalând cu un crez
artistic: „Călătorul e un solitar purtat de o necesitate
interioară pe itinerariile propriei sale geografii afective,
pe drumuri insolite, fără notorietate, resemnat de la
început să reţină prin selecţie doar esenţialul şi să
colecţioneze nu suveniruri, ci nostalgii”. Într-adevăr,
indiferent de ipostazele sale dintr-o carte sau alta, călătorul
lui Radu Ciobanu traversează nu atât spaţii geografice,
cât mai ales spirituale, teritoriile explorate se încarcă de
trăire şi memorie.
Pe aceeaşi linie am regăsit Arhipelagul, un roman
de această dată, aşadar o carte de ficţiune, apărut iniţial
în 1987 şi retipărit într-o nouă ediţie, în 2015. Arhipelagul
e spaţiul unei geografii subiective, al refacerii trecutului
prin amintire. Dacă în cărţile mai sus-pomenite, Radu
Ciobanu pornea de la repere geografice identificabile pe
hartă, surprinzându-le prin amănunte semnificative, prin
percepţii subiectivizante, de această dată traseul e invers.
Arhipelagul pe care-l reface romanul e exclusiv al
amintirilor ce vin dinspre trecut, iar călătoria e devine o
metaforă a întoarcerii în timp. O călătorie cu „lungi ocoluri”
în care curenţii imprevizibi îl pot duce pe orice „insulă”
sau „insuliţă”, în care trăirea de moment, amănuntul îi
ghidează direcţia. Perspectiva e dinspre prezent înspre
trecut, timpul e al amintirii.
Paralelismul între călătoria interioară, dictată de
memorie şi o călătorie în spaţiu geografic revine de mai
multe ori pe parcursul cărţii într-un dialog purtat cu cititorul
devenit şi el participant, prin lectură, la marea aventură a
întoarcerii în timp. Ceea ce rezultă e un text arborescent,
în aparenţă fragmentat, cartea se construieşte din amintiri,
într-o ordine pe care logica percepţiei personale o impune.
Scriitura e înviorată prin dialogul între narator şi personajul
central (un „alter ego” al autorului însuşi), sau prin dialogul
cu cititorul, luat ca părtaş în aventura scrierii cărţii.
Capitolele (Oraşul, Cărţile, Lumea, Întâmplări) sunt
delimitate între ele prin câte un Excurs, menit să adune
împreună gânduri disparate despre scrierea propriilor
cărţi, însemnări de lectură, note de călătorie, temeri ale
61
autorului că nu poate scrie, dar şi momente de încredere
pe care şi-o află când revine la masa de scris.
Arhipelagul e romanul amintirilor despre Oraş, şi
romanul unei existenţe personale. Deşi nu e niciunde
num it Oraşul, scri s înt otdeauna cu majusculă,
recunoaştem fără dificultate că e vorba despre Timişoara,
devenită ea însăşi personaj al cărţii, uşor de recunoscut
prin nume de străzi, de pieţe şi clădiri. Cartea e despre o
lume care a fost şi care se reface din gândurile copilului
devenit adult, din fotografii, poveşti de demult, întâmplări
de tot felul. „Insulele amintirii” desenează din percepţii
izolate o lume unitară, mai aşezată, parcă mai tacticoasă.
Copilul este cel care se iniţiază într-o lume pe
care o percepe cu toate simţurile deschise. Fiecare nouă
experienţă configurează o altă etapă a iniţierii sale. Iar
lumea se lasă descoperită treptat de către copilul care
explorează cu aceeaşi aviditate fiecare încăpere a casei
(cea părintească, a bunicilor, a lui Onkel Klaus), oraşul
cu străzile, pieţele, clădirile şi oamenii lui, cu frizeria lui
Abediere, cu brutăria de unde „pecul” ajutat de cei doi
ucenici scoate pâinea rumenă şi fierbinte, cu locuinţa lui
Onkel Klaus de la marginea oraşului, cu micuţa, dar
faimoasa cofetărie a lui Stoica, sau cu mirosul de cărţi
din „hruba cu miracole”. Există mai apoi în roman o
fascinaţie a încăperilor misterioase - biblioteca lui tata
Bun (un adev ărat paradis), suf rageria bunicilor
(„prânzitorul”), biblioteca de împrumut pe care o numeşte
„hruba cu miracole” - unele interzise chiar, în care copilul
pătrunde cu voluptate şi descoperă adevărate mistere
(debaraua unde găseşte hainele tatălui mort, dar şi raftul
de cărţi care-i deschide „bulimia lecturii”). Timpul îşi pierde
consistenţa sub impresia rememorării, se relativizează
astfel încât momentele evocate nu mai au cronologia
firească. De pildă, faimoasa cofetărie a lui Stoica şi cărţile
din „hruba cu miracole” sunt descrise concomitent printr-
un efect de perspectivă, deşi, ne avertizează autorul, se
află într-o relaţie de succesiune.
Copilul creşte treptat într-o lume în care e protejat
de familia numeroasă. Şi tot o familie, în sens larg, e oraşul
care, de asemenea, îi punctează formarea. Oraşul e
punctul nodal al familiei adunată de prin diverse locuri,
un „clan” cu rădăcini înfipte departe, fie că e vorba de
Serbia, de Lugoj, Caraş sau Munţii Apuseni. Şi poate că
nu întâmplător cele mai îndepărtate imagini ale Oraşului
sunt căutate în fotografiile de familie. Lumea din imediata
lui apropiere se reface mai întâi din imaginile strămoşilor
păstrate în vechi sertare (ale bunicelor, al mamei).
Fotografiile, fiecare cu istoria ei, permit poposiri pe alte
insule ale memoriei. „Naufragiile” generate de „curenţi
imprevizibili” sunt artificii prin care se face de fapt o
radiografie a unei lumi de demult. Există întotdeauna o
poveste a celor care s-au fotografiat, dar şi poveşti legate
de locurile unde au fost făcute fotografiile, de obiectele
sau clădirile din fundal, de forma, nuanţele şi ornamentaţia
cartonului pe care e reprodusă imaginea şi, nu în ultimul
rând, o poveste a fotografilor (unii artişti, alţii doar buni
meşteşugari), a atelierelor de altădată.
Orice amănunt e atent disecat, aspecte izolate şi
neaşteptate funcţionează aidoma madlenelor proustiene
ce permit întoarcerea în timp şi retrăirea momentului la
intensitatea pe care ţi-o dă amintirea. Iar din acest punct
amintirile îşi urmează propriul traseu nestingherite, se
înlănţuie după o logică numai de ele ştiute. Pornind de la
imaginea puţin încruntată a băieţelului de câţiva anişori
pe o tricicletă, gândul se îndreaptă mai întâi spre
momentul când a fost făcută fotografia, o zi însorită de
primăvară, şi spre amintirea tatălui căruia nu i se văd în
imagine decât pantofii bine lustruiţi şi pantalonii cu dungă
impecabilă. Privirea se opreşte apoi spre stradă şi spre
62
clădirile din fundal. Timpul face un salt în spate şi se duce
cu un veac înapoi, când pe acelaşi loc se afla celebrul
hotel şi restaurant Trompeta. Peste povestea personală
se suprapune povestea oraşului datată exact (seara de 7
martie 1866), când dinspre Lugoj pătrundeau trei caleşti
elegante, întâmpinate în faţa hotelului de protopopul
Avram Maxim şi de căpitanul Petru Cermena. Din acest
punct, amintirea face o altă buclă şi spune povestea
căpitanului Cermena, atât de iubit de toţi cetăţenii oraşului
mai ales de când scăpase de incendiu Mehala şi când,
cu riscul propriei vieţi, a salvat-o pe frumoasa domnişoară
Maria Doctorovici, devenită apoi soţia lui. Povestirea
revine apoi la cele trei caleşti, care-l aduceau la Timişoara
pe însuşi Alexandru Ioan Cuza pentru un scurt popas.
Vestea s-a răspândit repede în oraş, iar oamenii s-au
adunat pentru a-l vedea, dar abia a doua zi li s-a arătat
Cuza, care pleca la Viena. După aceste amintiri despre
viaţa oraşului, se ajunge din nou la fotografia copilului pe
tricicletă. Adultul de acum îşi aminteşte cum mergea, copil
fiind, împreună cu tatăl său la „salonul” domnului Abediere,
în capătul străzii, colţ cu Piaţa Unirii. Oglinzile care îi
multiplicau imaginea la nesfârşit, precum şi mirosul din
frizerie sunt amănunte pe care copilul de atunci şi le
aminteşte cu uşurinţă, la fel ca şi măsuţa joasă pe care
găsea ziare şi reviste pentru copii. Traseul amintirii se
ramifică din nou spre momentul în care şi-a uimit mama,
citind pentru prima dată. Astfel poveştile copilăriei şi
poveştile Oraşului vin deodată, se contopesc într-o
percepţie singulară pe care o asigură rememorarea.
Destinul personajului central (căruia, ca şi în cazul
Oraşului, nu-i este dezvăluit numele) se uneşte cu destinul
familiei şi cel al oraşului. O legătură nevăzută, dictată de
sentimente contradictorii, îl leagă pe eroul cărţii de oraş
de-a lungul existenţei sale. Şi tocmai această conexiune
tainică îl scoate din impas atunci când nu găseşte o cale
de a scrie: „Oarecum pe nesimţite, m-am surprins
vorbindu-ţi despre Oraş. Dacă stai să te gândeşti e firesc:
principalul personaj al acest istorii aici s-a născut şi şi-a
trăit întâiul sfert de veac. Nu e puţin. E chiar atât de mult,
încât şi azi, după ce a mai trăit un sfert de veac prin alte
părţi, se simte încă aparţinându-i. Dar asta a descoperit-
o mult mai târziu – abia la un oarecare timp după ce l-a
părăsit – a descoperit că-l iubeşte. A trăit în clipa aceea
un sentiment foarte ciudat, în care mândria se împreuna
cu sfiala şi cu teama ruşinată a penitentului că nu va fi
iertat. Fiindcă a fost un timp când l-a urât şi a fugit de el.
Uneori, stând de vorbă cu unii şi cu alţii, l-a neîndreptăţit
chiar evocându-l în culori severe, amestecate chiar şi cu
acizii sarcasmului. Dar prea-i văzuse pe mulţi suferind şi
prea l-au înspăimântat mormintele celor apropiaţi, tot mai
multe, prin cimitirele sale. Nu aflase până atunci că
suferinţa nu este o răutate a Oraşului, ci una dintre feţele
Vieţii, şi nici că aparţii cu adevărat şi pentru totdeauna
unui loc abia când ai pe cineva în cimitirul său.”
Arhipelagul amintirilor rememorate echivalează
cu o revalorizare o oraşului din perspectiva maturului. E
implicit o redefinire a lui însuşi, ca om, o încercare de a-
şi retrăi şi reconfigura copilăria, prin prisma trăirilor de
acum, ca un fiu rătăcitor întors la matcă. Actul memoriei
e prin el însuşi recuperator, iar aici i se adaugă o tendinţă
de redefinire prin intermediul amintirilor, din perspectiva
maturului ce retrăieşte copilăria.
Un alt tip de călătorie şi de iniţiere e prilejuit de
întâlnirea cu biblioteca şi lumea cărţilor. „Cărţile pe care
nu vom ajunge niciodată să le citim sunt ca nişte ţări în
care nu vom călători nicicând: un motiv de tristeţe în
ceasuri crepusculare”, notează autorul în Excurs 1. Cărţile
descoperite încă din copilărie, deprinderea lecturii,
capacitatea de a citi orice, sunt etape ce-i punctează
evoluţia şi descriu formarea şi devenirea lui intelectuală.
O mare parte dintre paginile romanului sunt dedicate
bibliotecii, descoperirii lecturilor şi pasiunii pentru citit.
Arhipelagul impune concomitent existenţa unui
Om şi pe cea a unui Oraş evidenţiind totodată abilităţile
de talentat povestitor ale lui Radu Ciobanu care, printr-
un farmec aparte, ştie să cuprindă cotidianul într-o o aură
de poveste.
Reflex 1- 6 / 2017
(2) Cristian-Paul Mozoru, Din marginea Lemuriei,
Editura Eurostampa, Timişoara, 2017
Cu poemele din volumul Din marginea Lemuriei,
Cristian-Paul Mozoru întemeiază o lume a trăirilor
autentice şi a căutării surprinse printr-o uimitoare acuitatea
senzorială. Poetul îşi pune pe hârtie gândurile cele mai
personale în versuri pline de har, folosindu-se de un limbaj
atent şlefuit, totul într-o poezie care presupune în egală
măsură interogaţie şi revelaţie. Cititorul e ademenit într-o
incursiune subiectivă, problematizantă, printre marile
adev ăruri şi întrebări f undamentale ale omului
dintotdeauna.
Lermuria e tărâmul mitic şi ideal spre care tinde
poetul ca spre un semn al absolutului şi al deplinei
împăcări. Înclinarea spre livresc conferă iz enigmatic unui
topos în mijlocul căruia poetul se împlineşte cu dragoste
şi uimire. Cele cinci cicluri de poezii care construiesc
eşafodajul volumului (Axis mundi, Nava Argo, Corona
Firmiana, Coma Berenices, Psalterium Georgii) trasează
etape din parcursul devenirii poetice şi fixează tot atâtea
încercări de a accede la o zonă de armonie supremă.
Drumul cunoaşterii presupune iniţiere pe axa lumii şi
acces la constelaţiile spiritului.
În demersul gnoseologic ,,eu” şi ,,tu” nu mai
există ca individualităţi, se contopesc într-un ,,noi”
totalizator, într-o deplină sincronizare ce permite accesul
la armonia universală de dincolo de timp. Întâlnirea
providenţială cu celălalt e îndelung aşteptată, momentul
e sinonim cu re-naşterea. Potenţialele incongruenţe dintre
„eu” şi „tu” sunt dizolvate, cei doi se contopesc într-o
singură „fiinţă în doi”: „Am căzut stea/ Ai venit la mine/
Mi-ai luat strălucirea/ Şi am început să respir/ Am gustat
din aerul tău/ Din sângele tău/ Din simţirile tale/ Şi din
privirile tale/ M-ai purtat în lumea ta/ Şi te-am deschis a
nufăr/ A cântec fără vers final/ Şi a fiinţă în doi” ( [Am
căzut stea...] ).
Iubirea ca factor totalizator implică o altă formă
de cunoaştere a lumii şi a sinelui, ea generează creaţie
poetică. Iar fabula creaţiei se topeşte în structura
discursului liric, fiind intrinsec determinată de întâlnirea
cu această alteritate necesară celui care scrie. Există în
multe dintre v ersurile lui Cristian-Paul Mozoru o
propensiune spre increat, o nostalgie a originilor, a
întoarcerii la vremurile de început, „când timpul în
clepsidră invers curge” la „poeziile nescrise”.
Cristian Paul Mozoru îşi asumă rolul de poet în
căutarea cuvântului potrivit, dar şi al tăcerilor de dincolo
de cuvânt. El ne îndeamnă „să călătorim în tăcere/ să ne
umplem buzunarele de linişte”, îşi aminteşte de poemul
„fără cuvinte” pe care trebuie să-l scrie. Sunt alte poezii
în care autorul se autodefineşte dintr-o perspectivă în
aparenţă ludică: „Uneori sunt alb... /...alteori sunt literă/
Uneori sunt negru... / ...alteori sunt cuvânt/ Uneori sunt
alb-negru... / ...alteori sunt literă-cuvânt/ Uneori sunt negru
pe alb... / ...alteori sunt cuvântul din cuvânt” ( [Uneori sunt
alb.... ] ). Scrisul e metamorfoză şi sondare a abisurilor
sufletului, el întregeşte fiinţa: „Pentru că între noi/ Am găsit
o mare de cerneală/ Am scris/ Am scris până ce literele/
S-au transformat în oameni/ Şi oamenii s-au transformat/
Înapoi în litere/ Atunci am luat fiecare literă/ De mână/ Şi
le-am ordonat/ Şi vă scrie în abisurile sufletului/ Spre
întregire-mi” ( [Pentru că între noi...] ). Lumea se
întemeiază prin cuvânt şi cuvântul naşte lumi, le salvează
în ultimă instanţă, poetul simte că de fiecare dată când
scrie un cuvânt, retrăieşte o viaţă: „De fiecare dată/ După
ce scriu un cuvânt,/ Un vers sau o întreagă idee,/ Simt să
fi trăit o viaţă” ( [De fiecare dată... ] ).
Poemele lui Cristian-Paul Mozoru sunt în primul
rând afect, dublat de o coardă intelectuală ce nu ajunge
însă la ermetism. Discursul liric al volumului Din marginea
Lemuriei confirmă evoluţia sa în plan literar.
Reflex 1 - 6/ 2017
Tudor NEDELCEA
O carte documentată: „Mihai Eminescu.
Drumuri şi popasuri în Gorj” (CJCPCT Gorj,
2016)
Orice român iubitor de frumos şi adevăr ar fi mândru
dacă ar afla că paşii Poetului au călcat şi în perimetrul
geografic al localităţii sale de naştere sau de activitate.
S-au făcut reconstituiri istorico-literare în acest sens: L.
Drimba, Eminescu la „Familia”, I. Itu, Eminescu şi
Braşovul, I. Funeriu, Eminescu şi Ţara Făgăraşului, I.
Buzaşi, Eminescu şi Blajul, I. Bota, Eminescu şi Oraviţa,
N. Bellu, Eminescu şi Oltenia, Stan V. Cristea, Eminescu
şi Teleormanul, G. Vulturescu (coordonator), Eminescu
şi scriitorii sătmăreni.
La sfârşitul anului 2016, sub semnătura reputatului
critic şi istoric literar Zenovie Cârlugea, a apărut vol. Mihai
Eminescu. Drumuri şi popasuri în Gorj. Parte din acest
studiu a apărut şi în alte cărţi ale autorului: Eminescu –
mitograme ale daco-românităţii (2011, reeditare 2013) şi
Panopticum. Studii şi eseuri de critică şi istorie literară
(2013).
Zenovie Cârlugea este, aşa cum am mai scris, un
nume de referinţă în poezie, dar mai ales în critica şi istoria
literară românească contemporană, elaborând studii
substanţiale despre Poezia lui Lucian Blaga (1995),
Alexandru Macedonski. Eseu asupra barocului
macedonskian (1997), Brâncuşi – azi (2000), Lucian
Blaga. Dinamica antimomiilor imaginare (2005, 2013),
Lucian Blaga. Studii, articole, comunicări, evocări şi
interviuri, comentarii critice (2006), Tudor Arghezi şi spiritul
Olteniei (2008), Brâncuşi – orizonturi critice (2009),
Brâncuşi. Studii şi eseuri (2009), Lucian Blaga. Solstiţiul
sânzienilor (2010), Tudor Arghezi – un elogiu al Gorjului
(2010), Lucian Blaga – între amintire şi actualitate (20119,
Lucian Blaga. Sfârşit de secol, început de mileniu (2012),
Blaga – Goethe, afinităţi elective (2012); în prezent,
lucrează la un dicţionar esenţial „Lucian Blaga. Oameni
din viaţa sa”.. Aşadar, o fişă bibliografică impresionantă!
Dacă Zenovie Cârlugea nu este foarte prezent în viaţa
literară centrală se datorează nu numai modestiei sale
sau că locuieşte în provincie, ci şi pentru faptul că nu
face parte din nicio coterie literară (care se publică şi se
premiază reciproc!). Îi ajunge „coteria” literaturii române.
În Gorjul său natal şi pitoresc editează din 2005 una dintre
cele mai prestigioase reviste de cultură din ţară, Portal-
Măiastra, având colaboratori de renume: Ovidiu Drimba,
Gh. Grigurcu, Gr. Smeu, V. Tărâţeanu, A. Puslojici, I.
Miloş, Gh. Pituţ, Zoia Elena Deja, Marian Popa, M. Cimpoi,
Mircea Tomuş, Mircea Popa, A. Goci, I. Mocioi, I. Cepoi
etc.
Născut la 28 octombrie 1950, în localitatea gorjeană
Cruşeţu-Maiag (peste deal de Floreşti), după absolvirea
Filologiei bucureştene, în 1975, şi-a susţinut doctoratul
cu teza Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare,
în 2004, la Universitatea din Sibiu.
Mihai Eminescu. Drumuri şi popasuri în Gorj (Tg.
Jiu, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea
Culturii Tradiţionale, 2016), consemnează, cu date
documentare certe, prezenţa poetului în vara anului 1878
la conacul junimistului Nicolae Mandrea, căsătorit cu Zoe
Bălcescu (fiica fostului primar al Craiovei, Barbu Bălcescu,
fratele celebrului istoric, scriitor şi revoluţionar Nicolae
Bălcescu, azi aproape uitat, pe nedrept). Despre această
şedere am scris şi noi (Tudor Nedelcea, Eminescu,
Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2013,
p. 219-227), dar Zenovie Cârlugea sintetizează toate
informaţiile despre această prezenţă onorantă, adânceşte
cercetarea şi documentarea sau adaugă noi interpretări:
„Cutreierând aceste meleaguri de pace şi armonie,
Eminescu trebuie să-şi fi regăsit imaginea satului natal,
clarificându-şi unele opţiuni şi proiecte. De aceea, cred
cu toată convingerea că «momentul Floreşti» a contribuit
într-un mod cu totul special la resuscitarea imaginarului
63
poetic eminescian (sublinierea lui Z. Cârlugea),
întremându-l sub toate aspectele pentru perioada de mare
încordare şi consum intelectual ce a urmat, până la
«clacarea», ca un arc de ceas învârtit la maxim şi dat
peste cap, în iunie 1883".
Propunându-şi să pună în „adevărata lumină –
dincolo de aproximări şi interpretări fanteziste – popasul
de-o vară al poetului în Floreştii Gorjului”, Zenovie
Cârlugea pune în discuţie ipoteza primei sale treceri prin
Gorj, conform mărturisirii scriitorului Ion Filipoiu, în toamna
anului 1866, pe itinerariul Răşinari – Parâng – Novaci –
Horezu – Ocnele Mari – Rm. Vâlcea, continuând călătoria
pe Olt până la Giurgiu. Ipoteza trecerii lui Eminescu prin
Gorj (certă este şederea sa la Sibiu şi apoi la Rm. Vâlcea,
în 1866) se bazează pe informaţii de la unii cărturari
novăceni şi ea a devenit o legendă încărcată de mândrie
locală.
O altă „legendă” priveşte un popas eminescian în
localitatea Gropşani din jud. Romanaţi şi ea este furnizată
de Ana Culcer, fiica Elenei Aman şi a lui Barbu Bălcescu,
implicit sora Zoei Mandrea şi cumnata junimistului N.
Mandrea. Zoe Culcer scrie că Eminescu a venit la
cumnatul său Mandrea „care-l proteja şi care vrând să-i
procure niţică odihnă, îi trimise să stea un timp la noi la
ţară, la Gropşani, în Romanaţi, moşie ce mi-a rămas mie”.
Cunoscându-l personal, după propria-i mărturisire,
Eminescu era „înalt”, „timid”, „menit să piară, dacă nu era
cineva lângă el să-i poarte de grijă”, iar de la Floreşti,
oaspetele „într-o dimineaţă fugi împreună cu nemţoaica”
(slujnică în casa lui N. Mandrea). Sunt afirmaţii cel puţin
discutabile, aşa cum le consideră şi autorul cărţii.
Atestata şedere a lui Eminescu la Floreşti începe
în iunie 1878, consideră Zenovie Cârlugea, după trecerea
în revistă a tuturor ipotezelor emise de G. Călinescu, I.
Creţu, Z. Ornea, G. Munteanu, Aug. Z. N. Pop, D.
Murăraşu, Petru Vintilă, Ion Pachia Tatomirescu, Th.
Ştefaneli etc. privind datarea acestei popas eminescian.
În privinţa scopului acestui sejur, autorul cărţii se opune
categoric celor care consideră că Eminescu a fost trimis
într-un exil chiar de conducerea ziarului „Timpul”, pentru
că devenise prea periculos şi pentru conservatori. Zenovie
Cârlugea pledează pe ideea unui „prim concediu
binemeritat (şi ultimul!)”, poetul şi gazetarul aflându-se,
la acea vreme „într-o vervă creatoare, ieşită din comun”.
Zenovie Cârlugea înlătură cu argumente sau prin logică,
şi alte poveşti inventate: relaţia Poetului cu „fata popii cea
oacheşă” din Floreşti, descoperirea unei noi fotografii
„inedite” Eminescu, locul şi pădurea din apropierea
conacului lui Mandrea ca sursă a poeziei Lacul etc.,
legende sau romanţarea unor amintiri încadrate de Z.
Cârlugea „într-un regim de circumstanţialitate cu rol de
subsol”.
La Floreşti, se ştie, Eminescu a tradus (fără să
semneze traducerea) Fragmente din istoria românilor a
baronului Eudoxiu Hurmuzaki, pentru care a primit 1000
lei, aduşi de I. Slavici şi V. Conta, la Floreşti; tonusul său
era optimist, aşa cum reiese din cele trei scrisori expediate
de aici lui Gh. Feraru, lui Th. Rosetti şi ultima (plină de
umor) lui I.L. Caragiale („Caraieli”) şi Ranetti-Roman.
Ipoteza noastră privind prezenţa lui Eminescu la Craiova,
dovedită prin cronica teatrală a piesei Monte-Cristo, jucată
la Teatrul Theodorini, în care vorbeşte de atitudinea
spectatorilor („În Craiova, «Monte-Cristo», dramatizat, a
ţinut pe oameni până a doua zi dimineaţă în teatru şi
nimeni nu gândea cât timp a trecut”) o consideră „validă”,
deşi sunt necesare „noi argumente”. Este foarte greu de
găsit aceste „noi argumente”, având în vedere că Poetul
nu-şi ţinea un jurnal sau „însemnări zilnice” (precum Titu
Maiorescu), presa v remii nu prea există sau nu
consemnează, de regulă, nicio prezenţă a unei
personalităţi. Dar arheologii cum reconstituie o epocă
după nişte cioburi?! Sărăcirea dovezilor jurnalistice certe
ne determină să nu putem afirma cu certitudine prezenţa
lui Eminescu şi în alte judeţe limitrofe, aşa cum intenţiona,
în primul rând pentru găsirea fratelui său, Matei, şi, apoi,
aceasta-i era firea: să colinde ţara în „cruciş şi-n curmeziş”
64
pentru cunoaşterea oamenilor, istoriei locale şi culegerea
de documente (cum a făcut, mai târziu, N. Iorga).
Cu recunoscuta-i acribie ştiinţifică, Zenovie
Cârlugea aduce date noi, unele inedite, despre Bisericuţa
Bălceştilor din preajma conacului, Monumentul Floreşti,
documentele Hurmuzaki, genealogia familiei Mandrea şi
date biografice despre persoanelor cu care a intrat în
contact. Criticul şi istoricul literar Z. Cârlugea se dovedeşte
un profesionist, pertinent şi obiectiv, atunci cînd tratează
„calendarul sejurului, floreştean”, interferenţele dintre
istorie, poezie şi jurnalistică, marile teme ale gazetăriei
eminesciene din 1878. În anexe, sunt redate fragmente
din publicistica eminesciană privind judeţul Gorj, Tg. Jiu
şi mai ales, Tudor Vladimirescu, numit de autorul Odei.
În metru antic - „domn” şi dându-l model de lider pentru
renaşterea naţională. Un scriitor uitat, N. Burlănescu-Alin,
„un poet posteminescian din prima generaţie”, gorjean,
beneficiază de o schiţă biobibliografică, iar în dialogul cu
Alex Gregora, Zenovie Cârlugea dezbate „o ipoteză şi
totuşi legendă”: trecerea lui Eminescu, în 1866, prin Gorj.
Iconografia – bogată şi necesară, în parte inedită – încheie
această minunată l ucrare scrisă cu pasiune şi
competenţă. „Ce va fi rămas în sufletul poetului, de la
peisajul cu dealuri împădurite, amintindu-i de Ipoteştiul
natal, până la oamenii locului, e greu de decelat”, dar „raza
genului eminescian cu farmecul şi magica-i reverberaţie
stăruie încă şi peste acest colţ de ţară din Mica Valahie”,
concluzionează cu temei autorul.
La impresionanta biobibliografie eminesciană
întocmită de Academia Română, cartea lui Zenovie
Cârlugea, Mihai Eminescu. Drumuri şi popasuri în Gorj,
se înscrie printre lucrările de referinţă.
Petru Vasile TOMOIOAGĂ
Scriitor în adevăratul sens al cuvântului, Ion Marin
Almăjan a simţit că proza îi este menirea în care poate
să-şi arate cu adevărat valoarea, altfel spus valoarea lui
a strălucit prin aportul pe care l-a adus în proza
contemporană, prin întregul prinos dat scrisului românesc.
Emblematic nu doar prin romanele sau volumele de proză
scurtă, scriitorul a fost tot timpul şi un om al cetăţii, apărând
cu demnitate şi îndârjire, în acelaşi timp, moştenirea
culturală a Banatului, implicit a ţării, fiind înainte de toate
un bun român. Ion Marin Almăjan este etalonul care arată
că se poate face cultură şi să trăieşti demn în acelaşi
timp indiferent de timp – adică de eşti tânăr, ori la
maturitate şi indiferent de orânduieli – mai ales când
acestea au fost la fel de nedrepte şi în socialism-
comunism şi în capitalismul sălbatic de azi. Este preţuit
şi stimat pentru şi prin valorile pe care le are şi pe care le
împărtăşeşte cu generozitate celor din jur. A fost în funcţii
de conducere şi în vechiul, dar şi în noul regim,
dem onst rând că talent ul autent ic a f ost preţ uit
întotdeauna, dincolo de graniţele unei orânduiri. Şi pentru
că toate acestea nu se puteau face decât în cinste şi
adevăr, în luptă şi credinţă, lui Ion Marin Almăjan i se
potriveşte mănuşă dictonul lui Aristotel: „Platon îmi e drag,
dar mai drag îmi este adevărul”, pricină din care are şi
prieteni, şi du’mani pe măsură. Omul de cultură şi scriitorul
Ion Marin Almăjan nu mai pot fi despărţiţi, formează un
monolit după duritatea căruia se ascunde o inimă mult
mai blândă decât bănuim, şi care acum, la pragul
înţelepciunii, priveşte cu ochi îngăduitori şi iertători totul,
deopotrivă – mai puţin vinderea de ţară şi de neam.
Exemplific printr-un text scris în anul 1999 – Cântec de
jale scris la căpătâiul tău, Patrie: ,,Românie, patrie făr’
de noroc / vai ţie, mireasă cernită / înşelată de mirele tău,
/ bătrână mamă hulită / bătută cu pietre / de cei ce ţi-au
ieşit din pântece. / Nimeni nu-ţi mai cântă grădinile / pline
de mireasmă şi de rodul pomilor / pădurile sure în care
lupii mai visează / la vremea începutului, / nimeni nu-ţi
mai plânge rănile nevindecate / nimeni nu le mai oblojeşte,
Reflex 1- 6 / 2017
cu sfială şi dragoste… / Ca nişte câini turbaţi, / s-au
năpustit asupră-ţi / hulpavi, sfâşiindu-ţi sfântul trup /
înghiţind dumicaţi mari din trupul tău de fecioară /
arătându-te cu degetul şi spunând: / vedeţi, voi neamuri
ale lumii / o curvă deşucheată, o maşteră / care-şi ucide
pruncii şi-şi devoră bărbaţii / Aceasta-i România. / Cuvinte
puturoase, slove ce duhnesc a hoit / semănând
pretutindeni ură şi scârbă / pentru tine, Românie, patrie
fără noroc / în care Dumnezeu şi-a uitat speranţele”.
(sursa text şi foto: melidonium.ro)
Ochiul neadormit...
Opinii despre lumea de ieri şi de astăzi
Ion Marin Almăjan nu este doar un remarcabil scriitor,
cunoscut şi apreciat în lumea culturală şi artistică a
Banatului şi a ţării, ci şi un fin observator al societăţii
româneşti, cu întreg eşafodajul mişcărilor supraterane şi
subterane pentru accederea la putere, menţinerea puterii
şi folosirea ei în interesul propriu, al individului sau al
clanurilor interne şi internaţionale. Ochiul său neadormit
s-a făcut cunoscut şi apreciat odată cu apariţia cărţii
Vremea hahalerelor (Editura Augusta, Timişoara, 1966),
un violent pamflet împotriva „omului nou” capitalist şi a
moravurilor sale, continuată cu volumul Ca mierea, ca
fierea - cuvântul (Editura ExcelsiorArt, Timişoara, 2007),
având drept corolar cartea România cu pistolul la
tâmplă ( Editura David Press Print 2014), un strigăt de
mânie împotriva jefuitorilor de ţară, al acelor oameni
politici, parlamentari, miniştri, care pun mai presus
interesul propriu, de interesul ţării.
Cartea aceasta, Ochiul neadormit, cuprinde două
părţi; prima: însemnările zilnice ale scriitorului consemnate
pe Facebook din 2013, confruntate şi supuse judecăţii
unei mari plaje de tineri dar şi vârstnici, născute de
sentimentele şi judecăţile sale în faţa realităţilor româneşti
şi internaţionale; a doua însumează eseuri literare, opinii
critice despre situaţia şi mersul de astăzi al culturii
române, literaturii, în special, dar şi portrete ale unor
personalităţi ale culturii şi literaturii Banatului, pe care
autorul le-a cunoscut, alături de care a trăit o mare parte
a vieţii sale. Acest demers continuă o mai veche
preocupare a lui Ion Marin Almăjan, reţinută deja de istoria
literară, din vremea când a fost jurnalist cultural sau
director al Editurii Facla, de a valoriza şi a readuce în
contemporaneitate valori bănăţene trecute în uitare şi a
le alătura celor care formează astăzi Pantheonul nostru
spiritual. (Octavian DOCLIN)
Reflex 1 - 6/ 2017
Ionel BOTA
(1) Jocurile „perspectivei bine controlate”.
Statutul revelaţiei epice într-un nou
roman al lui Aurel Gheorghe Ardeleanu
O carte ciudată - nu e singurul dintre argumentele
pentru care insistăm, acum, să salutăm cu un entuziasm
nereţinut această recentă apariţie editorială - cu un epic
înşurubat între un reportaj-confesiune şi plămada ideatic-
ostentativă a unui memorial însumând într-un patetism
inimitabil însemnele ontologicului, este romanul Nebun
după Paris (Timişoara, Editura Brumar, 2016, 290 p.). În
adevăr, un eu „fonetic” pare să-şi asume investitura
reporterului care contemplă, într-un timp şi un spaţiu
modelator cultural, argumentele civilizaţiei în disiparea
ficţională a unor autentice revelaţii. Or, sub astfel de
impulsuri genezice, transcenderile spiritului reflexiv
creează romanescul, f aptele şi emoţiile omului,
spectacolul lumii şi infuzia meditativului, într-un discurs
de experimentare a paradigmei omului în variante ale
elanurilor cotidianului. Dar strategiile autorului, unul dintre
prozatorii de marcă ai acestui Banat mirabil al literaturii
române, consacră cu adevărat proprietăţile unei epicizări
în care marea şansă a ratificării alegorice, într-o călătorie
extranee pentru omul estului („fuga” la Paris, cum sună
secvenţa inaugurală a romanului), devine sensul revelator
în aceste jocuri narative „mistuind” impulsuri ale realităţii
şi asediul devoţiunilor eului auctorial.
Cartea, scrisă la persoana întâi, nu rămâne la
stadiul confesiunii înfrigurate iar tectonicile epicului
devastează iremediabilul şi timpul rămâne marele captiv
în alternativele viziunii. Amănunte inavuabile compun şi
re-compun stimulii realului, totul e mutabil, demontabil şi
re-montabil pe fundamentele „deconspirării” unei
experienţe subiective. Dar un lucru e mult mai important:
proza musteşte peste tot, cum peste tot epicul s-a instalat,
cu graţie sau în circumstanţe mai dramatice, în
v ehemenţele reporterului original ori în etalonul
curiozităţilor turistului, în insolitul confesivului sau în
rectificările provocate/aduse unui cotidian altminteri alert
şi supus, pas cu pas, investigărilor, reconstituirilor
travaliului eului estetizant. Întreg evenimenţialul va fi
colaţionat în şapte zile de vervă narativă sub specia
perfecţiunii stilistice. Strădania eului auctorial, un eu sobru
doar la capitolul unei erudiţii exprimată aici, firesc, sub
semnul revenirilor succesive la straturi ale memoriei,
optează mai degrabă pentru infuzarea de epic şi instalarea
unui alter ego iscând tribulaţii sau erijându-se cu o mimată
insolenţă într-un admirabil povestitor doct, sever cu sine
(„Mereu între cer şi pământ; dar niciodată acolo unde
trebuie; asta sunt.”.), trăind din întâmplări dar şi între/
printre întâmplări, cucerind cu preţul unui efort etic-estetic
festinul unei realităţi. E, însă, valabilă o tensionare latentă,
nu virulentă, a discursului epic, naraţiunea îşi meandrează
parcursul generativ iar Rodica Bărbat, în postfaţă
(Naratorul şi Oraşul) arată corect că naratorul ritmează
în consonanţă cu ritmările inimii lui. Aurel Gheorghe
Ardeleanu ne propune o altf el de f isi onomi e a
romanescului, din de-structurarea epicului succesiv. Or,
aici s-ar af la motorul narativ i tăţii , suspansul,
exclusivismele „reporterului sentimental”, altminteri un
iniţiat difuzându-şi apetitul pentru evantaiul intrigii dar
savurându-şi, graţios-rebel, între „Fuga la Paris” şi „Din
nou acasă” (capitole în carte), angoasă şi speranţă,
dilemele. Fiecare răspuns este intenţia frecventării
epicităţii cu plăcerea arogantă a unui întemeietor.
Cartea începe cu o busculare a firescului (tatăl
trudind la „exorcizarea” răului din fiul doritor de exotisme),
avatarele preparative ale călătoriei, decodarea acestui vis
privilegiat: „De ani buni, port în mine o dorinţă. Să-mi văd
scrisă şi tipărită o carte pe care o asemăn cu un concert
simfonic cântat pe o singură coardă: cea a iubirii mele
pentru acest oraş.” (p. 15) Materie şi imagine sunt supuse
simţului ludic, eul auctorial croşetează abil, torturat de
65
elanuri şi entuziasme, de uimiri şi indecizii, abordează
aleatoriul ca „fractură” în echilibrele epicităţii, observă cu
erudiţie realitatea, reclamă ca invariant operaţional
umanitatea dar atinge sublimul acestei fascinante
relativizări a visului împlinit. Pentru că nici disimularea nu
e o tehnică, e un rafinament: „Făcându-mă să cunosc
iubirea, întrebarea, îndoiala, extazul şi nefericirea, Parisul
mi-a dăruit certitudinea că exist. Au trecut, însă, vremurile
acelea când mă mulţumeam cu puţin. Acum îmi cunosc
exact dorinţele. Nu mai sunt temătorul Raphael din „La
peau de chagrin” ci un Eugčne Rastignac, stăpân deplin
pe trăirile şi sentimentele sale, pregătit să cucerească
Parisul. Şi mă trezesc murmurând sfidător: „Acum, între
noi doi”. (p. 58)
Subiectul, firesc, are o desfăşurare promiţătoare,
ca într-o analiză veritabilă a cotidianului pe care şi-o
îngăduie un reporter împătimit de evaluarea dialogală şi
rafinamentul detaliilor. Producerea textului finit, însă, arată
în Aurel Gheorghe Ardeleanu un prozator de forţă, un
povestitor din spiţa rară a acelor autori pentru care
meditaţia solitară asigură demersului statutul unei revelaţii
epice. E şi un eticism indiscutabil, aici, în raportarea la
noi realităţi („În plus, sunt venit din Estul Europei, acolo
unde cine n-are în sine un dram de laşitate e sortit pieirii”)
dar insertările diaristice, uneori sub semnul emotivităţii
maxime, deplasează mereu însemnul magiei textului în
panoramările exhaustive ale unui text care ne corupe din
start, pe noi, cititorii, până la un final provizoriu.
Pentru eleganţa descinderii în memoria naraţiunii,
Luvrul este mai mult decât emblematic, este aproape un
motivem decident. Zilele acestea la Luvru, pe capitole
esenţiale, sunt refugii atemporale, părţi din opera
interactivă care se alcătuieşte din suprapuneri de
„disertaţii” şi descifrări ale secundarului, acel ciudat destin
al semnificaţiilor ce scapă afirmărilor sinelui. În magazine,
de pildă, „pachetele te individualizează (...) te reprezintă”:
dar, spune autorul nostru, ca gen literar, „nedomolitele
străzi te îndeamnă să scrii reportaje, proză...” (p.81); în
săli ale Luvrului, Hoghart, Goya, Magritte, Maradi ori
Rauschenberg, desfată inclusivist spiritul celui care a
reuşit să „strivească” zidul tăcerii, să îşi apropie
elocuţiunea normalităţii de aşteptările din mesajul fiinţei
sale, acum într-un provizorat al fericirii: „Scriem, scriem,
scriem./pentru cine, pentru ce?”, citim o „filă de jurnal”
din a şasea zi (p. 203). Omul consuetudinar şi egoul,
orgoliul intermediind între el şi propriile îndoieli,
nedumeriri, îşi cantonează răgazurile, zăbava, în singura
zonă protectoare, în universul indiscutabil calificându-i
idealurile, visurile, speranţa, scrisul. Scrisul inspiră
„expozeuri”, îndeamnă instinctele candidului, plăteşte cu
aceeaşi măsură a gloriei alegerea. Revederea statuii lui
de Gaulle, „Uitările” lui Othoniel, Târgul Cărţii de Poezie,
vizitarea mormântului Cioran, „Un memorial Shoah”,
revizitarea epistolei Marchizei de Solana, sugerată din
reflex mentalitar în viaţa fragmentară a insolitului Bubu,
ne arată, aşadar, un prozator solid, desfăşurându-şi
abilităţile, strategiile şi întreg reţetarul într-o realitate
repurtată, totuşi, de resorturi psihologice.
În fapt, amplitudinea „poveştii” naşte monstrul
veridicităţii, ritualul timpului, al acelor complicităţi palpabile
între eul narator şi timpul suspendat în memorie. Dar
dilemele morale nu le rezolvă forţa de persuasiune a
scriitorului-regizor, punctul culminant, ca în confruntarea
proiecţiei a două destine, va fi din nou operaţiunea de-
structurării. Revolta instinctivă aparţine, însă, memoriei
subterane. Impactul emoţional, tirul interogaţiilor
interioare, tăcerea culpabilă după „întoarcerea acasă”,
aceste interesante stări, bine surprinse de autorul nostru,
par a reinventa, iarăşi, un mic joc de putere, al perspectivei
bine controlate, într-o proză remarcabilă: „Acum, fără să
mai scotocesc prin buzunare, căutând nelipsita listă, pe
care mi-am notat obiectivele zilei, ştiu ce am de făcut: o
să urc în tramvai şi o să merg acolo, în colonia de la
marginea oraşului, să revăd locul unde m-am născut. Şi
grădina rămasă moştenire de la părinţi.” (p. 256)
66
Concilierile şi reconcilierile, plus cinismul
manipulativ, deţin prioritatea unor „diversiuni” reflexive,
genuine, planificate în montarea şi demontarea lor în text.
Reacţia eului nu e, însă, afectare, cât distorsionare,
experienţă traumatică a naratorului recuperator de
memorial şi intimitate, intenţia descentralizării viziunii fiind
izbânda pe care mizează autorul. E un roman al destinului
arhivat, un dialog senzorial cu lumea, de o cursivitate
inepuizabilă, am spune, stratificând un imaginar de
structuri binare, proză de tip rizomatic încastrând erudite
cogitaţii ale unui prozator artist (Aurel Gheorghe Ardeleanu
este şi un veritabil maestru în arte plastice şi vizuale) şi
pasaje de epicitate, confirmând nu doar o rezonanţă
identitară în biografia scriitorului ci o carte importantă între
apariţiile editoriale cele mai recente.
(2) „…Metafora, supusă graţios…”.
Poezia Anei Kremm
O poezie în care broderii lirice radicale disjung
între o sensibilitate implozivă şi un palpit existenţial, un
imaginar validând vitalitatea materiei (poetice) ş i nelinişti
ale spiritului, scrie Ana Kremm. Recenta sa carte,
Pescuitorul de metaphore (Reşiţa, Editura TIM, 2015, 100
p.) e un decupaj noematic de texte a căror melodie
interioară ne apropie de miracolul poeziei. Ele sunt
parafraze ale eului marcat de gustul fatalităţii („viaţa (…)
deşirată la vedere”) ş i staza timpului captiv, imobilizat în
amintire, de o anume voracitate onirică a nivelelor de
semnificare („Poetul/în ceasurile sale/de beţie solară”) ş i
o nostalgie agresivă a vidării decorului, gest conciliind
excesele frenetice şi bemolarea claviaturii moderniste cu
o luciditate, cel mai adesea, dramatică.
Sunt patru secţiuni (cicluri) ale cărţii în care eul,
încărcat de esenţele lumii, iniţiază glisarea identităţii,
execută paşi iniţiatici într-un spaţiu al alienării progresive,
preferă „magiile realismului altor articulări interne se lasă
provocat de un paseism nimbat de instinctul rebel al
regenerării timpului. De aceea, chiar din primul ciclu,
Platoşa cuvintelor, atitudinea senină, fără eşecul
complicităţilor emoţionale din lirica noastră feminină,
supunerea graţioasă a metaforei („Eşuăm în spaţiul închis/
dintre pleoape (…)”) şi relaţionarea în „topoi” comuni a
temelor realităţii evanescente consacră alte rezonanţe
ontice idealului, idealităţii, efectul artistic prezumând
aceeaşi alertă identitară: „Zidul de cărţi urcă la cer./
Reazem de el scara/ţesută din barba înţelepţilor/şi caut
cartea fericirii./Nu mă ajută/nici ordinea alfabetică,/nici cea
cronologică/ Cerul nu are acoperiş ./Cărţile sunt mânăstiri./
Iar zidul este/blestemul aruncat/între vis/şi realitate.”
(Zidul, p. 10)
Alchimia verbală evită constrângeri semantice dar
fisura, marea fisură (estetic vorbind) se va produce în
disimetrii, în „bombardamentul” encomiastic sugerând
developări de stări interioare, altminteri convertibile, până
la un punct, ficţiune sacralizantă a textului, dar cu o poftă
a maculării care ţine de nostalgii nedefinite. Precaritatea
lumii e anulată de dragoste, de prietenie, graniţele
interferabile ale întâmplărilor anodine substituie materia
asimilată unui poem-parabolă. O poveste de dragoste
demistifică aleatoriul iar imaginarul transferenţial, tăcerea
meditativă, e un act de anamnesis, exprimă la stadiul de
voinţă encomionul capodoperei: „Întâmplător/ne-am
aşezat la aceeaşi masă./(Tu veneai dinspre câmpie,/cu
trenul, care împrăştia oamenii/prin gări, ca pe grăunţe./
Eu urmăream nehotărâtă/acel du-te-vino al trenurilor..)//
Întâmplător,/masa era acoperită cu versurile/celor
dinaintea noastră./O vreme, fiecare citea poemele pentru
sine/până când mâinilor,/sprijinite pe coloana cuvintelor,/
s-au întâlnit într-un punct./Era colţul mesei./Un spaţiu
Reflex 1- 6 / 2017
minuscul, nescris.//Ne-am înţeles din priviri/că este timpul
să scriem poemul./Împreună.” (Poem, p. 27)
Metafora pulsatoare dă sens acestei lirici,
denumeşte o poezie maiestuoasă, pătrunsă de un frison
ideatic centrifugal, scrisă de un mentor discret al emoţiilor,
o poezie în care ludicul sfâşiat în utopia negativă („în colţul
secret al timpului nostru”) escamotează autoreferenţialul.
Lustruind cioburi, a doua secvenţă a cărţii, e o panoramă
a re-devenirii, foşnetul informului întreţine o vitalitate
tragică. Dar eul pare un naiv boem în capcana imaginaţiei
furibunde iar timpul decantează semnele vagului în
toposul lumii paralele: „Pe invizibilul drum,/pasul ne
măsoară existenţa./Spre înainte./Înapoi nu există. Pasul
ş i clipa/ năruie urma fiecăruia./O înghite.” (Pasul, p. 60)
E un patetism contagios în versurile Anei Kremm,
e adevărat, dar imaginarul e controlat cu o grijă a nuanţei
indicând un poet veritabil, pentru care melancolia
visătoare (nu maladivă) şi bruioanele registrului ideatic
exhibă nu o dată avânturi hiperboreene. Umanitatea
rătăcită, vidarea de semne sunt de-construiri ale ordinii
clasice, totuşi, note din paradigma personală încercând
evaluări insolite asupra absolutului solitudinii: „Asupra
umbrei noastre/de la răsărit şi de la apus/nu avem nici o
putere./Cea cu care ne minţim./Este umbra de la amiază.”
(Umbra, p. 72)
Un cinism aproape plebeian re-descoperă, din
unghiuri complementare, solemnizări ale realului, ale lumii
articulate între ludic şi tragic. Un fel de degradare a
arhetipurilor, altminteri o re-ordonare a aceleiaşi lumi
fracturate, în care nu adulaţia păguboasă ci această
permanentă nelinişte a spiritului e trecută prin filtrul eului
auctorial, dă sens f reneziei maniheice din ciclul
Desfrunzind peisaje. Fatalul limitativului, dicţia lirică
impecabilă şi aceeaşi dezabuzare auctorială, între micile
rebeliuni ale Anei Kremm, trece în recluziune atmosfera
onirică. Organicitatea omenescului, imaginaţia fugoasă
şi redundanţele corelativului (mistificare elaborată, şi-ar
nota acum hermeneutul), fragmentează monologul egotic
şi evocă mai degrabă un metaforism inflaţionar: „Ştirile
războinice ocupă eterul/şi se refugiază în somnul
oamenilor.//Păsările urbane zboară/în cercuri tot mai largi/
până când se lovesc de umbrele/deformate ale blocurilor
turn.//Respiraţia copacilor înfaşă pământul/să nu
putrezească sub ape.//Pendula, o moştenire de familie,/
taie aerul şi îşi acoperă urmele.//Floarea spânzurată de
marginea unui balcon/ocroteşte pământul.” (Peisaj urban,
p. 78)
Ultima secţiune, Pro mea sapientia, acumulează
aporiile fiinţei ternare şi, refuzând emfaticul ori tristeţea
disperată, arată, iarăşi, un eu exorcizat prin poezie. Fiindcă
realmente poezie autentică ne propune în această recentă
carte a sa Ana Kremm.
Biblioteca municipală Reşiţa (bibliotecar Carmen Trif) şi
Şcoala gimnazială “MIhai Peia”(bibliotecar şcolar, prof.
Ionela Moca) - Ziua Cărţii pentru copii, 3 aprilie 2017.
Invitată: scriitoarea pentru copii,
dr. ist. Dana Antoaneta Bălănescu
Reflex 1 - 6/ 2017
Ladislau DARADICI
VADUL ARS, UN ROMAN AL TRANZIŢIEI
Din 1988, de când a debutat cu volumul de versuri
Fructul din fruct (Editura Facla, Timişoara), Constantin
Stancu este o prezenţă constantă printre scriitorii
transilvani contemporani. Pe lângă cărţile sale de poezie,
dintre care amintim Păsările plâng cu aripi (1988), Pomul
cu scribi (2006), Greutatea gândului nerostit (2012) şi
Eteminanki 2014), scriitorul haţegan s-a făcut cunoscut
şi prin numeroase monografii şi studii critice, publicate în
volume şi periodice, iar în ultimul deceniu, prin două
romane. Cel dintâi, Pe masa de operaţie (2011), a apărut
la Editura Rafet, Râmnicu Sărat, fiind premiat la ediţia a
IV-a a Concursului „Titel Constantinescu”.
Iată că, după cinci ani, Constantin Stancu publică,
la aceeaşi editură, al doilea roman al său, Vadul Ars
(2016), a cărui scriere o începuse încă din toamna lui
2009. Într-o notă, autorul precizează că romanul „tratează
viaţa unor oameni în perioada tranziţiei de la un mod de
organizare a societăţii la un alt mod, pe o perioadă de
mai mulţi ani, din 1991 până în 2013”. Din aceeaşi notă
af l ăm că acţi unea se petrece într-o localit ate
monoindustrială, bazându-se „pe fapte trăite de unii, citite
de alţii în ziare”; un roman document, aşadar, istoria
declinului unei comunităţi întregi implicând eforturile de
supravieţuire ale locuitorilor săi, numiţi de scriitor, simplu,
„oamenii tranziţiei”.
Vadul Ars este un roman polifonic, urmărind o
diversitate de aspecte ale celor două decenii imediat
următoare evenimentelor din 1989 („aglomeraţia din
decembrie”, cum le numeşte autorul). Chiar dacă în
centrul naraţiunii rămâne oraşul de provincie şi complexul
său industrial (Mastodontul), atenţia romancierului este
focalizată mai cu seamă pe destinele semenilor săi,
dependenţi, în majoritate, de această întreprindere (un
rău necesar care le asigura traiul, fiind în acelaşi timp şi
o sursă majoră de poluare), siliţi de noile realităţi ale
tranziţiei (odată cu falimentarea uzinei) să se adapteze,
să emigreze ori să dispară.
Toate aceste categorii (de la oportuniştii politici,
afacerişti îndoielnici, oameni căutându-şi de lucru în
străinătate şi până la sinucigaşi) sunt reprezentate în
roman, în final ieşind în evidenţă şi categoria acelor
cetăţeni responsabili şi dezinteresaţi (încă puţini la număr),
care cred în renaşterea (spirituală cel puţin) a comunităţii,
canalizându-şi resursele în slujba ajutorării celorlalţi.
Vadul ars este un roman al supravieţuirii, al
parvenirii şi corupţiei, al dragostei şi-al morţii deopotrivă,
dar (şi nu în ultima instanţă) al credinţei şi speranţei, căci
dincolo de dramele existenţiale şi tragediile oamenilor
simpli umiliţi şi abandonaţi de sistem ori ale artiştilor şi
intelectualilor marginalizaţi, romancierul surprinde cu
realism fauna pestriţă a profitorilor: fie hoţi amărâţi,
înfometaţi, organizaţi în clanuri, fie politicieni, şefi de poliţie
şi de instituţii, primari şi consilieri locali, afacerişti
ocazionali, patroni de localuri ori prostituate de lux.
Personajul central este Ilie Talan, un inginer tânăr,
inteligent, consilierul lui Ardelean Ion, directorului
Mastodontului. Liniştit şi la locul său, cu o atitudine
constructivă şi „idei de milioane” (dar şi „prost de cinstit”
în acelaşi timp), şefii se bazează pe el, delegându-i cele
mai importante şi mai delicate sarcini. Naiv, Ilie crede până
în ultima clipă că întreprinderea poate fi salvată, pleacă
la Bucureşti, semnează contracte pentru investiţii,
nebănuind că în subteran directorul împreună cu câţiva
politicieni parveniţi şi oameni ai legii (în cârdăşie cu cei
din capitală) puseseră deja la cale desfiinţarea uzinei
pentru profitul uriaş, dar imediat, rezultat din vânzarea
fierului vechi.
67
Relaţia lui Ilie Talan cu avocata Ana Nor este de o
frumuseţe tragică. Sunt doi adulţi neputând trăi unul fără
celălalt, aşteptându-se şi dorindu-se cu aceeaşi ardoare.
Iubirea lor este surprinsă în pagini emoţionante, relevând
capacitatea romancierului de a înţelege oamenii, de a
releva omenescul personajelor sale, nedezminţindu-şi
statutul de poet. Două sunt motivele pentru care această
dragoste nu poate da vieţilor celor doi tineri un sens:
indecizia privind căsătoria (din pricina nesiguranţei
vremurilor, dar şi a propriilor convingeri), dar mai cu seamă
neputinţa bărbatului de a se reseta după falimentarea
uzinei (după ce, idealist, se luptase cu morile de vânt ale
noii puteri şi ale corupţiei): „Se întâlneau destul de des,
dar erau şi zile când nu se vedeau. Ilie Talan era mereu
ocupat, dar iubirea era ceva serios pentru el. Ana simţea,
era de acord, dar regreta că nu s-au căsătorit.”
Prin dragoste (întemeindu-şi o familie) şi credinţă,
Ilie Talan ar fi putut renaşte, moartea sa timpurie fiind pur
simbolică, practic el sfârşindu-se odată cu dispariţia uzinei.
Vadul ars devine astfel şi un roman al unei iubiri eşuate.
Ilie n-a putut trece peste schimbările bruşte ale tranziţiei,
acestea bulversându-i viaţa. În final, Ana va reuşi să se
adapteze, emigrând în Anglia şi stabilind o serie de legături
cu românii de acolo, aparent găsindu-şi rostul, marcată
însă definitiv de dragostea pentru bărbat (îi plăcuse să
joace rolul de soţie răbdătoare care îşi aşteaptă soţul).
Drame şi uneltiri, interese şi trădări, lăcomie şi
depravare – toate îşi găsesc loc în această frescă a lui
Constantin Stancu. Romanul e clădit pe mai multe planuri,
ca un scenariu cinematografic, întâmplările fiind relatate
cu simplitate şi empatie. Foametea şi sărăcia îi împinge
pe oameni la gesturi disperate. Haldele de zgură devin
câmpuri de bătălie între clanuri, ţiganii fură noaptea fier
vechi, sapă tuneluri în zgură căutând, murind îngropaţi
de viu. Anchetele poliţiei stagnează, conflictele se
agravează… Pentru a le aplana şi a nu se face vâlvă, se
fac compromisuri, după moartea unei tinere ţigănci de
douăzeci şi opt de ani, de exemplu, directorul promiţând
şefului violent al clanului ajutor de înmormântare şi loc
gratuit în cimitir.
Astfel, de la înălţimea aranjamentelor dintre şefi,
politicieni şi poliţişti, al afacerilor de miliarde, romancierul
coboară la nivelul muritorilor de rând, rămaşi fără vreo
sursă de subzistenţă, siliţi să fure, catalogaţi de oficialităţi
simple „probleme sociale”. Există şi o categorie a
neadaptaţilor disperaţi, turnul de pe care Ilie Talan cade,
accidental, fiind folosit deja de alţi sinucigaşi.
Se relevă în roman câteva episoade emblematice.
În prima parte, în timp ce idealişti ca Ilie Talan încercau
să salveze combinatul, şeful poliţiei judeţene, poreclit
Capo, şi Sorin Militaru, şeful poliţiei locale, se întâlnesc
în cimitir pentru a nu fi ascultaţi şi pentru a pune la punct
câteva „istorii viitoare”. Vorba lui Capo: „Viitorul începe
într-un cimitir”. Afacerea: se autorizase o firmă de
recuperare a deşeurilor (condusă de Vodă Maria). Banii
ajungeau unde trebuie, ei alegându-se cu promovări (în
final îi regăsim pe amândoi în funcţii mari: Capo devine
prefect, iar Militaru, primar al oraşului).
Un alt moment-cheie este acela în care Ilie Talan
se urcă în turnul de echilibru, înalt de peste o sută de
metri, de unde poate vedea uzina, oraşul. Locul e
devastat, pe unele porţiuni fiind furată chiar şina ferată.
Un grup de oameni, cu o căruţă, săpau de zor după fier
vechi. Ei erau oropsiţii. Pentru că bogaţii furau altfel…
„Era o prăpastie între două epoci, nu era criză, era o
prăpastie”, conchide Ilie Talan. Dezechilibrat de o uşă care
se deschide, cade de la înălţime („combinatul l-a chemat
în pământul său” – notează autorul –, „ca-ntr-un pântec,
pentru a doua naştere”). Finalul e poematic: „Trupul lui a
mai stat pe pământ, inert, fără viaţă mai multe ore, l-a
încălzit soarele, păsările au zburat peste el, mineralele
din pământ i-au primit sufletul…”
68
Vadul ars nu vizează doar aspectul economic şi
social al tranziţiei, ci şi de fenomenul cultural şi artistic
postdecembrist. Ca şi în primul roman al lui Constantin
Stancu, unde ne erau prezentate destinele zbuciumate
ale unor poeţi, întâlnim şi în noul roman câteva studii de
caz relevante. Unul este cel al scriitorului Duminică
(amintind de un personaj de-al lui Llosa), părăsit de soţie
şi devenit dependent de internet, la un moment dat
nemaifăcând diferenţa dintre textele sale şi cele selectate
din lumea virtuală, publicând carte după carte, practic
„dizolvându-şi” personalitatea.
Un alt personaj interesant este Ioan Jude, jurnalist
cu ambiţii de scriitor. Se învârte printre politicieni, face
rost de sponsorizări pentru cărţile sale, în cele din urmă
reuşind să intre în uniune (deşi revistele nu-i acceptă
lucrările, f iind ca un cerc închis, accesibile doar
sponsorilor, politicienilor şi universitarilor). Jude este tipul
omului care se adaptează schimbărilor, incomod la
început pentru reprezentanţii legii: smulge informaţii de
DORZIANA SAU DESPRE FERVOAREA
ABSOLUTULUI DIVIN*
Valy CEIA
Universitatea de Vest din Timişoara
Distins prezidiu, onorată asistenţă,
În numele conducerii Facultăţii de Litere, Istorie
şi Teologie, îmi face o deosebită bucurie să salut, în anul
universitar tutelat de sărbătorirea a 60 de ani de la
înfiinţarea facultăţii filologice timişorene, o nouă izbândă
editorială a colegei noastre, doamna lector univ. dr.
Florina-Maria Băcilă. Şi, după această reverenţă
instituţională, îngăduiţi-mi să abdic de la simpla şi
superficiala calitate în numele căreia am fost invitată de
către Florina să vorbesc şi să mă aplec, graţie unei priviri
sinoptice, asupra elementelor menite să confere, în largul
peisaj editorial, amprentele originalităţii volumului
Dorziana – o (re)construcţie a textului prin limbaj.
Care sunt, prin urmare, din punctul meu de
vedere, instanţele personalităţii auctoriale? Recurgând la
viziunea lui Miguel de Unamuno, aş descrie astfel studiul
fără osârdie al colegei mele: „Credinţa cea cu adevărat
vie, cea care trăieşte din îndoieli şi nu le «depăşeşte»,
credinţa [...] este voinţa de a şti care se preschimbă în
voinţa de a iubi, este voinţa de a înţelege care devine
înţelegerea voinţei, şi nu o dorinţă de a crede care
sf ârşeşte în neant. Însă toate acestea se petrec
agonizând, luptând.”. Rezultatul acestei înălţătoare lupte
cu realitatea textului poetic al lui Traian Dorz ni-l oferă
astăzi Florina-Maria Băcilă sub chip de amplu studiu.
Laborioasa-i muncă ştiinţifică s-a transformat într-o idee
de care este urmărită în chip admirabil, coborând, cu tot
mai multă implicare, în firidele textului, fără să îşi piardă
însă echilibrul şi obiectivitatea de cercetător. Iar dacă
întâlnirea de astăzi dă prilej reflexivităţii noastre, ea nu
se mărgineşte la dimensiunea ştiinţifică a volumului, ci
este dez-mărginită tocmai de simplitatea, idealismul,
dedicarea fără oprelişti în slujba unei idei, ce trebuie să
însufleţească spiritualitatea înaltă şi pe care doamna
Florina Băcilă le probează. Lumea noastră nu poate fi,
socot, decât în acest mod frumoasă.
Acceptând că literatura are o imanentă funcţie
gnoseologică, fundamentală pentru existenţa operei
literare, poezia e, în pofida unei false şi păguboase
*Cuvânt rostit în cadrul manifestării culturale Repere
identitare ale spiritualităţii româneşti, Timişoara, 10 noiembrie
2016.
Reflex 1- 6 / 2017
la oameni (şi chiar SRI), publicând reportaje despre furtul
de fier vechi, despre implicarea politicienilor, managerilor
şi a poliţiei. Capo vrea să-l cumpere, primeşte bani pentru
un ziar, devine şef de campanie la partid, în cele din urmă
optând pentru literatură şi reuşind să dea sens destinului
său: se pregăteşte de însurătoare, apropiindu-se de Ioan
Hora, conducătorul unui centru creştin care doreşte să le
ofere o alternativă tinerilor (dar nu numai) la ceea ce le
rezervă societatea de consum (mall-uri, dependenţa de
lucruri, credite fără limite, faliment material, dar mai cu
seamă spiritual).
Vadul ars este un roman complex, emblematic
pentru majoritatea zonelor industriale din România,
falimentate de mafia politică, zone catalogate de guvern
„defavorizate”, lăsând în urmă zeci şi sute de mii de familii
fără vreo sursă de venit, ajunse în pragul disperării. Un
gest literar curajos şi necesar, realizat cu responsabilitate
şi dăruire de Constantin Stancu.
înţelegeri, nu în primul rând afect, cât gândire. Poezia e
afectul gândirii. Astfel, poezia izbuteşte ceea ce proza
dintotdeauna aspiră: exprimarea începutului, dar şi a
sfârşitului. Afirmă discret această idee Ştefan Augustin
Doinaş: „Din marea Carte a Universului lipsesc – acesta
este destinul nostru întru temporalitate – geneza şi
apocalipsa. Poezia ca erratum la proza lumii încearcă să
le suplinească pe amândouă.”. Iată, se regăsesc aici
elemente menite să configureze însuşi sensul poemelor
lui Traian Dorz. Viziune complexă şi coerentă asupra
existenţei omului, subtil îndreptar axiologic, confesiune
sublimată constituie câteva dintre nivelurile, convergente,
ale operei sale poetice. Pe toate acestea le surprinde, cu
minuţie de aurar, contrabalansată de o afecţiune care
învăluie „obiectul” cercetării sale, colega mea, Florina
Băcilă. Şi daţi-mi voie să spun că mă gândesc nu doar la
volumul care cu deosebire ne reuneşte astăzi – Dorziana
– o (re)construcţie a textului prin limbaj –, ci la o
îndelungată şi, mai ales, temeinică, valoroasă, preocupare
a Florinei. Aşa cum ne demonstrează cu acuitate
cercetătoarea, a interpreta textul înseamnă a-l simţi în
articulaţiile sale ontologice, gnoseologice, stilistice.
Subsecvent nivelului gnoseologic, nivelul expresiv se
aşază drept corolar, dar şi instrument în ordonarea
nuanţată a unei gândiri de o mare adâncime, viziunea
transcendentului înflorind în volutele expresivităţii.
Fervoarea absolutului divin grăieşte, la Traian Dorz, în
cel mai înalt şi persuasiv limbaj. Există o constantă
atitudine metafizică reflectată, antonimic, prin prisma celor
sensibile, cum demonstrează autoarea. Experienţa
carcerală devine cale înspre cunoaşterea nefragmentată
în creaţia lui Traian Dorz. Dacă trupul poate fi atât de
lesne „hotărât”, gândul este, în schimb, slobod să
cutreiere. Izolarea deplină îşi revelează, contrariant,
valoarea de circumstanţă instauratoare a împărtăşirii din
/ cu Divinitatea, i.e. a trăirii, la nivel superlativ, a
sentimentului, rar, al comuniunii divine. Traseul acestei
prefaceri existenţiale înaintează dramatic dinspre
deznădejdea neagră spre cea mai durabilă solidaritate
umană, precum şi spre revelaţia comuniunii absolute, fără
fisură. Alt merit, capital, al autoarei, Florina-Maria Băcilă,
este şi acesta: de a ne indica treptat în ce rezidă realitatea;
a textului, a vieţii. Suntem astfel martori ai revoluţiei
instituite în conştiinţe şi reflectate prin şi dincolo de limbă,
mereu insuficientă. Elanul către Dumnezeu şi dumnezeire
condiţionează şi, totodată, asigură demersul ascensional
al omului. Însufleţit, revigorat el însuşi de această căldură
ce învăluie, înălţând-o, viaţa noastră, limbajul artistic – în
calitatea sa de instrument – îşi adună forţele spre a ne-o
transmite.
Reflex 1 - 6/ 2017
În sfârşit, încă un aspect care se insinuează în
ţesătura studiului Florinei-Maria Băcilă. Dacă am ajuns
să acceptăm că suntem ceea ce suntem doar în
integralitate, doar priviţi în toată complexitatea noastră
orizontală şi verticală, e tot atât de important să ne
asumăm activ faptul că suntem verigi dintr-o continuă
devenire. Dintr-o astfel de perspectivă, întrebarea, ce
revine din timp în timp, dacă avem sau nu nevoie de
modele, este de o frapantă inconsistenţă. De altminteri,
am spus-o în mai multe împrejurări, sprijinindu-mi
conv ingerea (şi) pe ceea ce marea literatură ne
învederează: nu dacă avem sau nu nevoie de modele, ci
în ce chip ştim să nu trăim inerţial, în ce măsură noi,
69
fiecare, putem ca, lipindu-ne de ceea ce e, oricând,
însemnat, valoros, durabil, să le sporim, să le, chiar,
împlinim. Însemnăm cu adevărat ceva dacă ştim ca,
păstrând ceea ce e preţios, să remodelăm, să înnoim în
consonanţă cu ordinea atemporală a universului,
cosmosul nostru. În fapt, am clădit aici în jurul unui truism,
dar, cum se întâmplă uneori, tocmai adevărurile cele mai
puternice şi mai străvezii au nevoie de luptă pentru a fi
acceptate. Poate în acest chip le e dat să se impună.
Luminând plenar vieţile noastre, literatura izbuteşte să
ne reveleze sau, măcar, să ne sugereze adevărurile
nodale ale existenţei. Este lecţia, discretă, pe care ne-o
oferă, mai presus de interpretarea punctuală, filologică,
şi Florina-Maria Băcilă.

Ana KREMM

Vremuind prin vreme

Poezia solară a profesorului Marin Vânătoru din

recentul volum „Vremuind prin vreme”, Timişoara, Ed.
Gordian, 2017, este o întoarcere în timp. În timpul trecut
al eului liric, dar şi al poeziei. Muzicalitatea versurilor,
peisajul rural evocat, anotimpurile pline de soare şi Nikolaus Horn Simion Dănilă
speranţă, dau măsura optimismului posibil şi la 77 de ani.
Există în versurile sale subiecte filozofice implicite: rostul
omului pe pământ, relaţia lui cu cerul şi pământul, cu
divinitatea şi evident cu poezia înaintaşilor: Mihai Beniuc,
Nicolae Labiş, Nechifor Crainic, Octavian Goga, până la Ein Wort, ein
tristul şi însinguratul George Bacovia.
Marin Vânătoru desenează, în multe din pastelurile Bild
sale, nostalgica trecere a timpului, dar în culori optimiste
ca în poeziile: Iar revine primăvara, Grădina cu vişini, Gedichte von
Vremuind prin vreme, Cireşul, Bunicul, A venit bogata Peter Jung
toamnă, Vara, Iarna, Au înflorit pe deal cireşii.
Titlul volumului sugerează tema principală, vremea
illustriert mit
abordată în diferite rame. Cadrele se succed precum Werke von
anotimpurile, dar fără teamă, doar cu o uşoară detaşare Stefan Jäger
filozofică. Nici măcar iarna, când „de-i frig şi vântul geme”,
nu-i un motiv de îngrijorare căci „atâta puritate pluteşte Un cuvânt, o
peste tot/...În casele avute miroase-a pâine caldă/...copiii-
s fericii şi trăiesc în voia lor.” (Iarna) pictură
Că autorul se simte legat de poezia limpede,
descriptivă a bogatului nostru trecut literar, stau mărturie
versurile ce împrumută haina poeziei populare: Cîntec, Poezii de Peter
Versurile mele, Amintiri, Rugă neîmplinită. Jung ilustrate
Autorul dialoghează cu Dumnezeu. Fie că îi
reproşează neîmplinirea unor dorinţe, ca în Rugă cu picturi de
neîmplinită, „M-ai făcut, Doamne, la grămadă”, fie că Stefan Jäger
explică pedeapsa alungării din Rai ca în poezia Creaţie:
„Tatăl cu sârg le-a poruncit/ De vor să fie liberi, n-au voie
să se atingă/ De pomul cunoaşterii”, fie că admiră creaţia
divină:” pământul cât este de frumos/…şi-n drumu-i printre
aştri de soare luminaţi/ Duce atâta viaţă prin secoli de Volum prezentat în cadrul
folos.” În poezia Din colţul de istorii se premăreşte OMUL: „Zilelor Literaturii Germane
„Eu, omul, Doamne, sosit-am pe pământ/ M-am întrupat
în fapte, în spirit şi-n cuvânt/ şi dăinuiesc prin vreme supus la Reşiţa”
voinţei Tale.” Ediţia a XXVII-a,
Care este rostul poeziei în sistemul de gândire şi
simţire al autorului, aflat la a 7-a carte de versuri, ni se 6 - 10 aprilie 2017
spune explicit în poezia Versurile mele: „ Versurile mele,/
Gînduri către stele,/ Către oameni lacrimi/ Aş dori să fie/
Picături de bucurie/ Pline toate de fior.”
Poezia lui Marin Vânătoru trebuie citită cu voce tare
pentru ca urechea, ascultând, să se bucure, gândul, cu
ochii minţii, să deseneze peisajele pline de soare.

apr.2017
70 Reflex 1- 6 / 2017
Alexandra GORGHIU Invitat în 2016 pentru prima dată la Reşiţa, la cea
de-a VI-a ediţie a Festivalului Internaţional „Porţile
Jean Poncet – de la « Poemele luminii » Poeziei”, Jean Poncet a povestit cum a ajuns să fie
fascinat de România şi de miracolul poeziei lui Blaga dar,
la integrala Blaga
mai ales, să îi traducă opera poetică:

Povestea traducerii în limba franceză a operei poetice „Doresc să vă mărturisesc că sunt foarte fericit că
complete am petrecut patru zile la Reşiţa şi la Oravita, e prima oară
când am venit în aceasta regiune, e cea mai frumoasa
Răsfăţatul festivalurilor de poezie din România în 2016 parte a României din cele pe care le-am văzut şi am avut,
(Cluj-Napoca, Alba-Iulia, Reşiţa), poetul francez Jean de asemenea, ocazia să mă întâlnesc cu oameni extrem
Poncet şi-a propus să ducă la îndeplinire un proiect de interesanţi. Mi se pare extrem de important că s-au
editorial pe cât de ambiţios, pe atât de necesar, întrucât adunat poeţi din foarte multe ţări, voci lirice diferite, că au
vizează universalitatea operei poetice a lui Lucian Blaga. împărtăşit din poezia lor cu ceilalţi participanţi dar, mai
Tradus integral în limba engleză sub sigla UNESCO în ales cu marele public. Deşi nu vorbesc româneşte,
colecţia de opere reprezentative ale literaturii mondiale, cunosc România de foarte multă vreme. Am venit pentru
Lucian Blaga a fost descoperit şi publicului francez datorită prima dată în 1978 la Suceava, unde am fost profesor de
traducerii sale, primul volum din integrala operei poetice civilizaţie franceză. Cu toate că n-am cunoscut până atunci
a lui Blaga „Poemele luminii” fiind semnificativ în acest România, studenţii mei mi-au făcut cadou, la plecare, o
demers editorial anevoios şi costisitor. grămadă de cărţi româneşti şi, printre cele mai importante
cărţi pe care le-am primit atunci erau cărţile bilingve ale
Date biobibliografice despre traducător: marilor poeţi români. Între ele era şi o ediţie antologică
din poezia lui Lucian Blaga, publicată la Editura
Poet, lingvist şi traducător, Jean Poncet s-a născut « Minerva ». Cunosc mai mulţi poeţi români dar, fără doar
în 29 mai 1949 în partea sudică a Franţei, la Marsilia. A şi poate, Blaga mi-a lăsat cea mai profundă impresie. Am
fost profesor de engleză la Universitatea din Grenoble şi început să-l citesc imediat ce-am păşit pe tărâmurile
a călătorit în calitate de diplomat în diverse posturi franceze. Cred că Blaga mi-a făcut darul de a învăţa limba
culturale în Europa, Asia şi Oceania. A publicat mai multe română. Mi-am cumpărat după aceea cărţi de gramatică
volume de versuri, unele fiind traduse în chineză, croată, şi am învăţat inclusiv conjugările. Practic am învăţat limba
italiană şi română. A tradus autori din poezia franceză şi română singur, fără profesor. Câţiva ani mai târziu m-am
din engleză. A realizat o antologie din lirica lui Blaga, cea gândit să utilizez cumva toate cunoştinţele de limba
mai consistentă de acest fel în limba franceză, distinsă în română acumulate şi am considerat că cel mai bine ar fi
România cu numeroase premii. În 1997 i se acordă să fac cunoscută publicului francofon poezia românească.
Premiul „Lucian Blaga” pentru contribuţia la înţelegerea Din păcate, aceasta e foarte frumoasă, m-a făcut foarte
poeziei româneşti în Franţa. Autorul a colaborat la revista fericit, dar nu a fost tradusă în franceză până nu am făcut-
franceză SUD (1988-1997) . De asemenea, a fost o eu. În 1996 am publicat în Franţa prima antologie
membru în comitetul redacţional şi unul dintre fondatorii bilingvă de versuri, o selecţie ce cuprinde 75 de poeme
publicaţiilor Autre SUD şi PHOENIX până în 2011. Este de Lucian Blaga, precum şi un capitol din romanul său
membru onorific al Uniunii Scriitorilor din România. « Luntrea lui Caron ». Este vorba despre publicarea
A publicat mai multe volume de versuri, unele fiind acestor traduceri în revista literară « SUD », apărută în
traduse şi în România: „Drum de lună”, Ed.Cogito, 1997; câteva sute de exemplare care s-au epuizat însă imediat,
„Lanuri de dragoste arse”, Ed.Helicon, 1997;” Lumina dar care a însemnat o mare descoperire pentru publicul
tăcerii”, Ed.Eikon, 2014, dar şi traduceri: „Lucian Blaga francez interesat de poezie şi pentru poeţi, bineînţeles.
sau Cântecul ţărânii şi al stelelor”, Revista SUD, (Marele Deşi au trecut 20 de ani, mă mai întâlnesc şi astăzi cu
Premiu al Târgului de Carte Oradea, 1996), „Lucian Blaga: poeţi francezi care l-au cunoscut prin intermediul meu pe
Poezii”, Libra (Marele Premiu al oraşului Cluj, 1997 şi Blaga, oameni de cultură care nu auziseră de el dar care
Premiul Special pentru traducere al Festivalului „Lucian îl apreciază acum şi îl iubesc foarte mult. Precizez că
Blaga”, Cluj, 1998); „Vocea României”, Revista SUD, această antologie e, totuşi, doar o antologie, are un număr
1997; „Ioan Ţepelea (1949-2012)”, Encres Vives, 2012; limitat de texte, 75 de poeme, deşi Blaga a scris mult mai
„Mihaela Albu şi Dan Anghelescu: Reviste literare ale mult. Cred însă că datorită ei, autorul poate fi cunoscut şi
exilului românesc – Luceafărul (1948-1949)”, Institutul de către publicul francez. După atâţia ani, iată că pot vorbi,
Cultural Român 2013; în sfârşit, de traducerea operei poetice complete a lui
„Lucian Blaga: Poemele luminii”, Ed.Şcoala Blaga în limba franceză. Vă mărturisesc sincer că mult
Ardeleană/Jacques Andre editeur, 2016. A mai tradus în mai dificil decât traducerea e găsirea unui editor dispus
limba franceză poezii de Gheorghe Zamfir, Rodica să publice un număr mare de pagini. E vorba de o carte
Draghincescu, Cassian Maria Spiridon, Ioan Ţepelea, monumentală, ce ar trebui să conţină peste 1200 de
Horia Bădescu şi Cezar Ivănescu, traduceri publicate în pagini, iar editorii sunt foarte reticenţi în publicarea cărţilor
reviste literare franceze: SUS, Autre SUD, Europe and voluminoase în general, cu atât mai mult cele de poezie
Les Archers. În 2017 urmează să vadă lumina tiparului la care nu le aduc câştiguri. Aşa cum ştiţi, poezia nu se vinde
Ed.Jacques Andre editeur, v olumul „Dan Stoica: prea bine. Din fericire, am găsit un editor român care s-a
Declaraţie de dragoste”. asociat cu unul francez, şi, ca urmare, opera poetică a lui
Blaga va fi publicată integral în ediţie bilingvă româno-
franceză. E un proiect ambiţios ce ar trebui să se
concretizeze cu prilejul centenarului Marii Uniri, graţie
Reflex 1 - 6/ 2017 71
colaborării editurilor Jacques Andre editeur din Lyon şi
Editura Şcoala Ardeleană din România, cu sprijinul
Consiliului Judeţean Alba şi al Bibliotecii Judeţene Cu prilejul
« Lucian Blaga » Alba. Un prim succes este volumul aniversarii a 150
bilingv româno-francez « Poemele luminii », cu o postfaţă de ani de la
de Horia Bădescu, pe care l-am lansat deja la Cluj-Napoca fondarea revistei
şi la Alba Iulia. Dacă totul va decurge aşa cum am Convorbiri
planificat, urmează să apară curând şi cel de-al doilea Literare, Jean
volum, « Paşii profetului ». Traducerea şi mai ales Poncet a primit
publicarea integrală a liricii lui Lucian Blaga în ediţie
la Iasi, în 24
bilingvă româno-franceză este, desigur, un act curajos
aprilie 2017,
din partea editorilor, dar vine, iată, ca o promisiune
culturală îndelung pusă la cale ce trebuie salutată pe Premiul pentru
măsură. traducere
(traduceri din
lirica lui Lucian
Blaga - n. m.
A.G.)

Premiul Naţional de Poezie „Lucian Blaga”

În locul naşterii poetului Lucian Blaga, la Lancrăm, şi

în ziua naşterii sale, 9 mai, a avut loc ceremonia
decernării Premiului Naţional de Poezie „Lucian Blaga”
pentru Opera Omnia (…). Cîştigătorul primei ediţii a
fost declarat, prin vot secret, Adrian Popescu, unul
dintre cei mai de seamă poeţi de astăzi ai Ardealului.”
Jean Poncet la Festivalului Internaţional „Porţile (România literară, nr. 22/ 19 mai 2017, p. 13)
Poeziei”, Reşiţa, 2016 (foto: Alexandra Gorghiu)

Jeluirea exilatului la Tomis. Recitindu-l pe OVIDIUS după 2000 de ani

PUBLIUS OVIDIUS NASO (43 a.Chr.-17 p.Chr.), poet latin, răsfăţat de Muze, a trăit şi a scris în Roma augustană.
„Carmen et error“/Poezia şi o greşeală sunt cuvintele cu care Ovidius îşi explică aspra pedeapsă a exilului la Tomis,
dictată de Octavianus Augustus în anul 8 p.Chr.
Opera sa poetică este străbătută de firul roşu al iubirii/ amor. El a urmat pilda poeţilor inovatori, care au introdus
la Roma elegia erotică alexandrină. Cele trei cărţi de poezii intitulate Amores/ Amoruri sunt dedicate Corinnei şi
surprind cochetăriile erotice ale tinerilor din Roma imperială. A doua culegere de poezii Heroides/ Eroinele cuprinde
21 de scrisori imaginare adresate de femei legendare unor iubiţi la fel de legendari: Penelope către Ulise, Didona
către Eneas, Sappho către Phaon etc. În studiul „Ovidiu, poet,” 1957, G. Călinescu afirma: „În timp ce Amores
aparţin inspiraţiei senzuale şi facile, Heroides explorează amorul-pasiune, amorul-furie“. Experienţa acumulată îl
îndreptăţeşte pe poet să se proclame „dascălul lui Cupidon“, să scrie si celelalte elegii: Ars amandi/ Arta iubirii şi
Remedia amoris/ Leacuri împotriva iubirii. Aceste opere, de mare succes, îl vor transforma pe Ovidius în ochii lui
Augustus, care prin lege pedepsea adulterul sperând să obţină asanarea morală a societăţii, drept un corupător al
tineretului roman.
Opera de maturitate este însă poemul de mari dimensiuni Metamorphoses/ Metamorfoze, în care poetul
adună şi prelucrează 250 de legende cu care demonstrează preceptul filozofic „omnia mutantur“/toate se schimbă.
Poemul începe cu originea lumii şi se opreşte la asasinarea lui Iulius Caesar, contopind mitologia greacă cu cea
latină.
Fasti/ Sărbători - enumerarea sărbătorilor romane, a rămas neterminat, fiindcă în anul 8 p.Chr., Ovidius a fost
ostracizat pentru obscenitatea operei sale de tinereţe/carmen/ şi pentru o indiscreţie/error comisă se pare involuntar.
Tristia şi Epistulae ex Ponto, opera de bătrâneţe, lacrimile exilatului, sunt culegeri de scrisori, elegii personale.
Sunt o opera originală, fără precedent în literatură.
După două casnicii ratate, Ovidius şi-a găsit soţia ideală, pe Fabia. Către ea şi către prietenii de la Roma,
oameni cu mare influenţă pe lângă împărat, se îndreptă gândurile, strigătele de ajutor, speranţele de întoarcere
acasă, timp de 9 ani. Jalea şi jeluirea ovidiană străbat elegiile, timpul, impresionând şi azi. Ovidius îşi schimbă încet
dar sigur, când rămâne fără speranţă, concepţia de viaţă, sentimentele, îşi scrutează suferinţa care îi cuprinde
sufletul şi trupul. Prietene constante şi sprijin moral în deznădejdea exilului îi sunt soţia şi poezia. Ovidius are
conştiinţa valorii operei sale şi o apară cu fiecare cuvânt. Rămâne, fără voia lui, la Tomis să-şi petreacă veşnicia,
departe de cetatea eternă, Roma, aproape de Pontul Euxin. Dupa 2000 de ani, noi, cei care i-am moştenit limba şi
poate jalea, trebuie să ni-l asumăm, sau cel puţin să-l cunoaştem si să-l cinstim.
I. Eu în fundul lumii
„ Eu în fundul lumii/ voi rămâne, departe de scumpa mea ţară“( Tristia, cartea I,1)„Zvârlit aici-ntre duşmani, dureri
cumplite sufăr/… Trimis aici, la Istru cu şapte guri, eu singur/ îngheţ sub Ursa mare, de frigul cel cumplit./ Nici
Dunărea nu poate să mă păzească bine.“ (Tristia,C. II,p.37)
72 Reflex 1- 6 / 2017
„Neamul meu n-a fost un neam de rând/ Nici prea bogat el n-a fost, dar nici sărac cu totul/ Cum trebuie să fie un
neam de cavaleri”(Tristia,C. II,p.35)
„Văd casa mea şi Roma şi locuri scumpe/ Şi tot ce din fiinţa-mi acolo am lăsat! (Tristia,C. II,p.54)
„Şi ţara mea-i departe, departe-a mea soţie/ Şi tot ce-n lumea asta mi-a fost, apoi, mai drag/ Departe-s toate, mâna-
mi nu poate să le-atingă./ Cu ochii minţii însă pe toate eu le ating“ (Tristia, C. IV, p.59)
„Eu sunt acum în ţara de lângă Ursa mare/ Pe ţărmuri îngheţate de gerul cel cumplit/…Iar dincolo… nimica, decât
pustiu şi iarna!/ De marginile lumii, ah !cât de-aproape sunt”(Tristia, C. IV,p.58)
„În toiul barbariei acolo eu trăiesc./ Mă-ncing de pretutindeni sarmaţii barbari, geţii/ Şi bessi…/ Aice vinu-ngheţă şi
el păstrează chipul/ Ulciorului, şi nu-l bei, ci-l fărâmi în bucăţi./ Am suferit atâta pe mări şi pe uscaturi/ C-ai plânge
chiar tu însuţi, de-ar fi să le auzi“(Tristia,C.III.X.p.67)
„Aş vrea un loc mai dulce, de Roma mai aproape./De duşmanul sălbatic un loc mai depărtat“ (Tristia, C.IV.IV,p85)
„Ah, nu mai pot! Mă credeţi! Nu mult o să mai sufăr,…/Eu nu mai am putere, ce galben sunt la faţă!.../ Şi sufletul îmi
este mai bolnav decât trupul…/ O singură speranţă mă mângâie-n durere:/ Că moartea-mi o să facă sfârşit acestui
chin.”(Tristia,C.IV,VI,p.89)
II. Cine sunt eu poetul ?
„S-ascuţi, viitorime, cine sunt eu poetul/ Iubirilor gingaşe pe care tu-l citeşti!/ De loc sunt din Sulmona, cea cu
fântâni de gheaţă…/am rang de cavaler…/Eu însă îndrăgisem cereasca poezie/ Şi Muza într-ascuns la dânsa mă
chema…Eu am citit bătrânii: pe mine mă cinstiră/ Cei tineri, şi îndată am fost poet vestit…/O inimă duioasă aveam
şi simţitoare,/ Săgeţile iubirii uşor mă biruiau…/ M-am însurat de tânăr…/A treia pân-la urmă ramase lângă mine/ Şi
n-a roşit să fie soţie de surghiun…/ Să ştiţi ca nu o crimă, ci numai o greşeală/ Mi-a căşunat surghiunul-să mint ar
fi păcat…/ Dau ţie mulţumire, o, Muză, mângâiere…/ în lumea întreagă sunt citit“ (Tristia,C.IV.X.p.93-97)
„Gonit din Roma eu sunt, nu operele mele,/ Ce n-au meritat soarta acelui ce le-a scris” (Tristia,C.III,XIV,p.74)
„Doar versurile mele făcură să mă ştie/ Tot omul din cetate, spre nenorocul meu” (Tristia,C.II.p.32)
Eu n-am decât talentul, şi soţ, şi bucurie/ Cât o să vadă Roma de pe-ale ei coline/ Supus tot universul, citit şi eu voi
fi”(Tristia,C.III.VII.p.64)
„Pe mine poezia şi-o oarbă rătăcire/ Pierdutu-m-a: pe-a doua n-o pot destăinui“(Tristia,C.II.p.38)
„Cer poeziei mele uitarea suferinţei./ De capăt eu această răsplată, mi-e de-ajuns“ (Tristia,C.V.VII.p.111)
„Ah! De-ar pieri cu trupul şi sufletu-mpreună.../Căci dac-al nostru suflet îşi ia în slavă zborul … /Atunci, vai mie!
Printre sarmaticele umbre/ Va rătăci de-a pururi o umbra de roman…/ Iar pe mormântul proaspăt, cu slove mari
săpate,/ Citeasc-aceste versuri grăbitul trecător:/ Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul/ Iubirilor gingaşe, răpus
de-al sau talent./ O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, /Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul
lin.”(Tristia,C.III.III.p.56)
P.S. Citatele sunt reproduse din lucrarea: Publius Ovidius Naso, Scrisori din exil. Tristele.Ponticele. Traducere
de Theodor Naum, Editura Gramar, 2006, 227pag.
prof. Ana KREMM
EVENIMENT

Lansare de carte

Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri de Sanda Golopenţia

– comunicat de presă –

Editura Spandugino are plăcerea să vă invite la cele două evenimente de

lansare a volumului Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri, autor Sanda
Golopenţia, ce vor avea loc pe 25 şi 27 mai 2017:

 Joi, 25 mai 2017, ora 14:00, în Sala de Lectură a Bibliotecii Facultăţii de

Litere (Universitatea din Bucureşti). Alături de autor, vor lua cuvântul: Prof.
(sursa foto: www.formula-as.ro) univ. dr. Liviu Papadima, Prof. univ. dr. Emil Ionescu, Romulus Bucur, Lavinia
Spandonide.

 Sâmbătă, 27 mai 2017, ora 14:00, la Scena Arena, Pavilion C1, în cadrul
Salonului Internaţional de Carte Bookfest, Pavilion C1 (Romexpo). Vor vorbi,
alături de autor: Doina Jela, Prof. univ. dr. Mircea Martin, Dan C. Mihăilescu,
Lavinia Spandonide.

Tema emigraţiei şi a exilului rămâne o temă actuală care se cere dezbătută

în cultura românească. Consecinţele valurilor de emigraţie ale secolului XX
operează încă. Li se alătură, de neignorat, tema stringentă a migraţiei forţei de muncă. Fluviul Alfeu sau
despre exil şi întoarceri marchează, în viziunea la care subscriu, un îndemn la examinarea întoarcerilor din
exil sau emigraţie, cu potenţialul lor de dăruire şi creştere. Înainte de anul 1989, întoarcerile prin emisiuni
sau publicaţii au fost semn de neuitare şi modalitate de a fi utili celor de acasă, prin informare trează cu
privire la ce se întâmpla în lume sau în exilul românesc. După 1989, întoarcerile în România, cu vorba, cu
gândul sau cu fapta, au fost încercări de a acţiona intelectual împreună, descoperind modurile în care
experienţa dobândită prin emigrare sau exil se poate vărsa în efortul de înţelegere şi depăşire al întregii
societăţi româneşti. Proiectele, care s-au îndesit în interviuri sau în eseuri, şi nu lipsiseră în fapt încă de la
început, sunt proiecte în care cred, astăzi, la fel ca atunci când le-am pus pe hârtie. Trecute prin filtrul
experienţelor din România, ele ar putea contribui, nădăjduiesc, la limpeziri necesare.

Sanda GOLOPENŢIA
Reflex 1 - 6/ 2017 MOMENT POETIC 73

Ion COCORA

Victima şi călăul
Nu-mi aduc aminte nici de mâine şi nici de ieri
privesc cu ochi mari de un verde spălăcit pe nemernicul de azi
fără să ştiu care dintre noi suntem victima şi care călăul
scrâşnesc din dinţi de lehamite scrâşneşte din dinţi de ură
fie cum o fi plictisitor coşcovit mă agăţ de picioarele lui prea grăbite să plece
îi scormonesc prin măruntaie trag de el să rămână dar nu are timp de pierdut
îmi scormoneşte măruntaiele trage de mine să mă înghită
ca şi când nu i-aş mai fi nimănui de trebuinţă
în zadar încerc să mă reinventez
în cel care aşteaptă pe un peron de gară
într-o noapte de noiembrie cu o ploaie măruntă şi rece
sunt o umbră care nu mai ştie a cui a fost

Un locuitor obscur
Am fost un locuitor obscur al subsolurilor secolului douăzeci
al cămăruţelor lor igrasioase cu ziare la geamuri în loc de perdele
unde o rază de soare era un lux
unde luna atunci când îndepărtam ziarele pătrundea
să se ascundă de vârcolaci şi să bucure fetele acelea romantice
venite de la ţară să se şcolească la oraş
care ori de câte ori se nimerea să împărţim patul nu se plângeau niciodată
că e prea strâmt deşi în copilărie visau la o dragoste pe câmp
lângă o căpiţă de fân într-o noapte de vară cu lună

acum mi-e totuna

scuip printre dinţi iluzii ori poate iluziile mă scuipă pe mine
nu mai am nimic de ascuns nici de pierdut nici de primit
nu am cu cine să beau o bere rece în amiaza de septembrie
pe o terasă în oraşul natal
între atâtea prefăcătorii şi vorbe mieroase nu am cui să mă grăbesc
să-i dedic acest poem de teamă să nu rămână postum
o mlaştină se întinde ca stuful într-un peisaj de deltă peste cimitirul
din închipuirea viermilor fumându-şi ţigara la siestă
după masa de prânz
crăpăturile pe suprafeţele vieţii sunt din ce în ce mai mari
că nu ştiu în care mă voi afunda să mă locuiesc

Capul
Capul meu e bolnav credincioasa mea mamă
e un testicol imens ţinut ostatic de curve rivale
am senzaţia că pune stăpânire pe el o gheară fierbinte
mă aştept ca dintr-o clipă în alta să ia foc
capul meu e o magazie bătrâna mea mamă
în care sunt înghesuite de-a valma
cotoare de cărţi contradicţii masochiste confuzii
deliruri şi insomnii frustrări şi umilinţe

ce mă voi face dacă se va aprinde

mi-e frică buna mea mamă să nu sfârşesc
îngropat în cenuşa propriului meu cap
de ce m-ai lasat mamă singur fără mamă
şi nu eşti să-mi aşez capul în poala ta
poate aşa mi se va răcori creierul puţin
74 FILOLOGICA
VASILE C. IONIŢĂ, LA 85 DE ANI
MAI MULT CA LINGVISTUL
Scriind, zilele trecute, la un reportaj despre Anina,
simţeam nevoia să cunosc etimologia unui nume de
personaj, despre care simţeam că are o semnificaţie
ascunsă. Şi la cine era să apelez, dacă nu la un specialist
recunoscut, cu care mă pot lăuda că am relaţii de amiciţie.
Luat aşa pe nepregătite, Moş Ioniţă de pe Nergăniţă, cum
se alintă rimându-şi numele cu strada pe care stă în
cartierul Câlnic al Reşiţei, mi-a dat o sugestie, promiţându-
mi să mai caute, să aprofundeze problema.
Poate că aş fi trecut în rezervă, ca atâtea altele,
bucuroasa noastră convorbire telefonică, dacă nu mi-ar
fi ieşit în cale o altă fericită întâmplare. În deschiderea
revistei „Bocşa culturală”, pe care o fac profesionist, de
nişte ani buni, Gabriela Şerban şi Gheorghe Jurma, foarte
vizibil, un titlu: „Prof. dr. Vasile C. Ioniţă, la ceas aniversar”.
Prin care revista consemna o manifestare omagială , pe
care Biblioteca „Tata Oancea” din Bocşa îl aniversa pe
unul din principalii săi donatori de carte. O personalitate
proteică, trecută din păcate în uitare de cei din jur şi de
instituţii culturale. Ni se reamintea, prin revista bocşeană,
că lingvistul şi condeierul , profesorul şi memorialistul
reşiţean Vasile C. Ioniţă a împlinit de curând venerabila
vârstă de 85 de ani. Iar cărţile sale, dar şi întreaga lui
personalitate, spiritul tânăr şi stilul direct de a spune unele
adevăruri, uneori incomode, deranjante, merită un popas
aniversar şi urările noastre de bine. Iar din partea mea, în
plus, o duioasă recunoştinţă. Pentru câteva colaborări,
amintite în treacăt aici.
Mai mult decât anii de gazetărie la „Flamura”, cred
că ne-au apropiat mai întâi numele profesorilor Ioan Pătruţ
şi Romulus Todoran, lingvişti de marcă din Cluj, unde
Vasile C. Ioniţă şi-a luat doctoratul. Recunosc, i-am citit
mai ales cărţile de proză şi amintiri. Mai puţin pe cale de
specialitate, toponimia şi antroponimie nefiind între
pasiunile mele de forţă. Şi totuşi, când am av ut
îndelungatul şi stupidul proces cu o judecătoare din
Reşiţa, pentru că m-am adresat ei, într-un titlu de ziar, cu
„Fă”, am apelat la autoritatea lingvistică a domnului Ioniţă.
Îmi amintesc cum mi-a înmânat atunci o expertiză de patru
pagini dactilografiate, pe care am depus-o la dosarul
cauzei.
Şi cum aş putea trece vreodată cu vederea faptul
că „De o sută de ori Banat”, una din cărţile mele de suflet,
este „blindată” cu o caldă şi competentă Prefaţă semnată
de dr. Vasile C. Ioniţă. Sau cronica de întâmpinare ,
publicată în revista „Reflex”, la o altă carte a mea: „La
Paradisul mineral Gruescu”. Multă receptivitate, un stil
direct şi sincer.
Avem şi o neîmplinire a colaborării noastre. Dar au
existat explicaţii, dialog de bunăcredinţă, astfel că nu s-a
ajuns la ruptură. Aşa cum a păţit-o cu alţi foşti prieteni.
Dl. Ioniţă a donat Bibliotecii judeţene „Paul Iorgovici”, pe
vremea când eram directorul instituţiei, un număr mare
de scrisori, din valoroasa lui corespondenţă cu mari
personalităţi ale lingvisticii româneşti. Am dat dispoziţie
ca ele să fie luate în inventar şi fişate corespunzător, într-
o mapă specială. Ulterior, donatorul a constatat că unele
scrisori au dispărut. Ba i s-a insinuat cu perfidie că eu aş
fi avut, Doamne fereşte, asemenea slăbiciuni de
prestidigitator. Evident, nu acesta era adevărul şi dl Ioniţă
nu a crezut infamia şi sentimentele reciproc amicale, iată,
dăinuie şi azi.
Îmi amintesc cât îl afecta faptul că, la 80 de ani, era
ignorat în Caraş-Severin, dar continua să fie apreciat la
Suceava, în bucovineanul său loc de baştină. A trăit şi
Reflex 1- 6 / 2017
(sursa foto: semndecarte.metarsis.ro)
activat o viaţă în Banat, unde nu merită să fie tratat ca o
nevrednică „vinitură”. Cartea sa de debut, din anul 1972,
se intitulează „Glosar toponimic Caraş-Severin”. În l976,
sub egida Bibliotecii Judeţene Caraş-Severin, scoate o
plachetă numită explicit „Banatul, parte intergrantă şi
individualitate distinctă în contextul istorico-geografic şi
al spiritualităţii româneşti. Contribuţii bibliografice. 1 Graiul
bănăţean”. Tot cât se poate de explicit este titlul cărţii din
1982, de la Editura „Facla”: „Nume de locuri din Banat”.
Pentru ca la aceeaşi editură să apară, în 1985, volumul
„Metafore ale graiurilor bănăţene”. În anul l997 tipăreşte,
la editura „Timpul” din Reşiţa, „Monografia localităţii
Câlnic” şi eseul monografic „Sabin Păutza”, dedicat
marelui muzician româno-american, de regăsit şi azi în
cartierul vecin, Moniom. Fără să-mi propun a face acum
o bibliografie exhaustivă a lucrărilor sale dedicate
lingvisticii, unele rod al colaborării cu Radio Reşiţa, pe
vremea când director era acolo Doru Dinu Glăvan, trebuie
amintite, la acelaşi capitol, „Contribuţii lingvistice.
Onomastică. Lexicologie”, din anul 2002, sau, cu un
conţinut mai larg cultural, „Dicţionar de evenimente şi
personalităţi din Banatul istoric”, vol 1, 2007, „Memento.
Evenimente şi personalităţi din Banatul istoric”, vol. 2,
2008, „Memoria cuvintelor”, Editura „Banatul Montan”,
2010.
Un loc aparte în bibliografia lui Vasile C. Ioniţă, unde
regăsim omul, cu biografia, întâmplările , obsesiile şi visele
sale, îl ocupă amintirile („Capricii”, editura „Timpul”, 1999),
proza şi memorialistica: „Aripi frânte” (2004), „Oglinzi
inf idele” şi „Meandre” (Editura „Intergraf”, 2005).
Descoperim aici, pe lângă talentul de povestitor, spiritul
pol emic şi dorinţa de a restabili adev ărul ale
„împuternicitului” (în care unii vedeau pe nedrept un
cenzor fără scrupule), insinuări şi înscenări care l-au scos
de la catedră, pentru a se pensiona în 1990, ca traducător
la dispărutul Institut de cercetări.
În acelaşi număr al revistei „Bocşa culturală”, putem
citi un articol „Cangurul şi paţachina”, semnat de Vasile
Ioniţă. Aşa cum el însuşi declară, autorul preferă să spună
lucruri serioase într-o manieră anecdotică, în care
etimologia devine o ştiinţă interesantă, accesibilă şi
plăcută la citit. Inf ormaţie ştiinţifică, cu asocieri
neaşteptate, povestire, umor. Calităţi nealterate nici azi,
la 85 de ani, când foloseşte mai des cuvinte din sfera
medicală, dar scrie la maşină şi se bucură de succesele
nepoţilor .
Nicolae SÂRBU de OHABA
Reşiţa, 30 aprilie 2017
Reflex 1 - 6/ 2017 ORA de ISTORIE
Omagiu istoricului Liviu Groza,
la împlinirea vârstei de 85 de ani
Liv iu G roza se
identif ică de mai bine de
jumătate de secol cu istoria
locală a Banatului, în mod cu
tot special cu istoria oraşului
Caransebeş. Aniversarea la
cei 85 de ani, la care cei mai
mulţi din noi doar visăm, îl
găseşte în plină putere de
muncă, implicat în proiecte de
cercetare istorică în care el
doreşte să ducă în conul de lumină al cercetării contribuţia
locală la istoria naţională şi europeană a anului 1918.
Munca este elementul definitoriu, dacă am dori neapărat
să identificăm unul care să definească activitatea
istoricului octogenar. Sigur însă munca a dispărut în
ultimele decenii din scara valorică a societăţii româneşti.
„Scara valorilor a fost inversată, a fost contorsionată, a
fost distrusă”, spunea academicianul Bogdan Simionescu,
vicepreşedintele Academiei Române, într-o alocuţiune
rostită în 3 iunie 2016. Valoarea principală a devenit banul.
Munca zilnică, ataşamentul faţă de istoria locală, faţă de
trecutul românilor din acest spaţiu european au fost
elemente definitorii ale muncii de istoric a lui Liviu Groza.
A fost implicat, la începuturile activităţii sale de
istoric profesionist, o profesie exercitată concomitent cu
cea de ofiţer activ al armatei române, în cercetarea
arheologică a zonei Caransebeş. Aşezat de-a lungul unor
culoare culturale şi geografice care legau sudul Dunării
de Transilvania şi spaţiul Câmpiei Române de Câmpia
Panonică, Caransebeşul a avut din preistorie şi până în
epoca modernă o foarte bună poziţie geostrategică, în
care s-au aşezat comunităţi, s-au format aşezări şi oraşe
şi s-au ridicat fortificaţii ce au asigurat controlul zonei.
Vestigiile aşezărilor preistorice de la Balta Sărată, de la
Ruginosu ori de la Zorlenţ au început să fie cercetate de
către Gheorghe Lazarovici cu sprijinul direct al lui Liviu
Groza. Din această perspectiv ă, activ itatea sa
istoriografică din deceniul al şaptelea al secolului trecut
este legată nemijlocit de cercetarea arheologică a zonei
Caransebeş. De altminteri, spiritul său de colecţionar, ce
nu le-a părăsit toată viaţa, l-a determinat în anul 1963 să
susţină, alături de alţi intelectuali ai oraşului, constituirea
Muzeului de Istorie Locală din Caransebeş. Instituţia nou
creată va adăposti vestigiile arheologice ale zonei. Înainte
de a vorbi de cercetările sale de teren la monumentele
romane, cu special interes în zona oraşului antic Jupa,
aş dori să prezint apropierea sa faţă de Constantin
Daicoviciu. Este un merit al lor, al celor din Caransebeş,
a lui Liviu Groza, Petru Bona şi Richard Petrovschi, că au
ştiut să promoveze după anul 1973, după dispariţia
savantului Constantin Daicoviciu, a memoriei acestuia prin
scrieri şi conferinţe ştiinţifice anuale. Din nefericire, Muzeul
Judeţean de Istorie din Reşiţa n-a avut niciodată această
preocupare faţă de Constantin Daicoviciu. Oraşul roman
Tibiscum a avut o şansă unică de a nu fi acoperit de
construcţia satelor moderne, Jupa şi Obreja, în hotarul
cărora se află. El a reprezentat mereu o atracţie nu numai
pentru cercetători, dar şi pentru pasionaţii de vestigii
arheologice până la începerea cercetărilor arheologice
sistematice din anul 1960. Tânărul ofiţer Liviu Groza a
făcut atunci, în anul 1960, o descoperire de excepţie pe
malul râului Timiş. El a recuperat o a doua diplomă militară
după cea găsită tot acolo în anul 1851. Descifrată şi citită,
diploma a fost publicată de Constantin Daicoviciu în anul
1965.
Contribuţii însă cu adevărat remarcabile la istoria
locală a Caransebeşului dar şi a Banatului de sud în
secolul al XIX-lea a adus în scrierile sale după anul 1993.
75
S-a ivit atunci pentru el oportunitatea accesului la izvoarele
scrise şi cartografice păstrate la Kriegs Archiv din Viena.
Doi oameni de spirit, extrem de generoşi, Trinţu Măran şi
Alexander Krischan, i-au facilitat accesul la surse şi i-au
pus la dispoziţie planuri din Arhiva de Război referitoare
la oraşul Caransebeş. Oraşul medieval Caransebeş, ca
mai toate oraşele medievale din Banat, a fost acoperit în
întregime de fortificaţiile austriece şi mai apoi de
construcţiile civile ridicate în secolele XVIII-XIX.
Reconstituirea aspectului iniţial, de la începuturile
celui de Al Doilea Ev mediu, al cetăţii şi oraşului medievale,
se poate face numai prin apelul la sursele cartografice
austriece. Alexander Krischan a catalogat la Arhivele
Imperiale de Război din Viena nu mai puţin de 495 hărţi,
din care un număr de 15 planşe oferă informaţii puţine
despre oraşul Caransebeş, începând din secolul al XIII-
lea şi până în secolul al XIX-lea. Pe baza suportului
documentar găsit la Arhivele de Război din Viena, istoricul
Liviu Groza a publicat între anii 1993 şi 1999 un număr
de zece volume intitulate sugestiv Restituiri istorice. Toate
au abordat, din angulaţii diverse, istoria militară a Banatului
de sud la finele secolului al XVII-lea şi pe parcursul
secolului al XVIII. Regăsim astfel planuri inedite ale
fortificaţiilor de la Mehadia (Restituiri istorice, I, p. 15-21),
ale Cetăţii Lugojului în anul 1688 (Restituiri istorice, I, p.
9-14), dar şi alte planuri la fel de interesante şi deopotrivă
de utile în construcţia identitară a istoriei bănăţene în
secolul al XVIII-lea. Liviu Groza aduce în conul de lumină
fortificaţiile Caransebeşului încă în abordarea ce a avut-
o cu Petru Bona, în anul 1989, cu privire la ruinele bisericii
identificată în centrul Caransebeşului, susţinând existenţa
unei fortificaţii austriece cunoscută doar din documentele
cartografice. Are formată mental evoluţia arhitecturii de
fortificaţii de la Caransebeş la începuturile epocii moderne,
pe care o susţine pe baza planurilor militare austriece.
(Valorificarea noilor cercetări în domeniul istoriei naţionale,
Caransebeş, 1989, p. 27-28, în planurile de la fig. 18-23).
El a reluat sintetic această dezbatere însoţită, ca de fiecare
dată, cu planurile făcute de doi mari generali ai epocii,
Luigi Ferdinand Marsigli şi Federico Veterani (L. Groza,
Contribuţii la monografia Caransebeşului, Lugoj, 2006,
p. 96-114).
Documentele de epocă pe care îşi construieşte
discursul istoric îi oferă o perspectivă asupra întregului
spaţiu al sudului Banatului, cu întreaga lor problematică,
ce uneori vin dintr-un trecut îndepărtat până la chestiuni
sociale cotidiene cu care se confruntau românii grăniceri
în veacul al XVIII-lea. Am să invoc aici Conscripţia militară
din anii 1771 şi 1772, care s-a făcut în 110 sate şi care
oferă o imagine foarte exactă, făcută cu meticulozitate
tipic germană, cu privire la sat, la numărul caselor, numărul
familiilor trăitoare în sat şi a situaţiei etnice a fiecărei
aşezări. Acest din urmă aspect reflectă vechi conexiuni
cu trecutul aşezării, cu aspectul etnic al acesteia, firesc
la fiecare sat este înscris şi numărul exact de colonişti.
Aş dori să amintesc doar o chestiune de mare impact în
istoria Banatului şi care oferă piste de abordare pentru
istoria medievală. Două studii geostrategice ale ofiţerilor
austrieci, publicate de Liviu Groza, analizează importanţa
strategică a Văii Almăjului şi a căilor de comunicaţii cu
Clisura ale acesteia. Culoarul dunărean avea legături,
atunci în secolul al XVIII-lea, doar prin drumuri de munte
ce porneau din Depresiunea Dunării către Valea Almăjului,
altminteri Clisura Dunării nu era un culoar de comunicare
utilizat în veacul al XVIII-lea. Sigur, această constatare
trebuie să ne trimită către începuturile Evului Mediu când
spaţiul Banatului de Sud a intrat în cuprinsul Regatului
Arpadian.
Liviu Groza, prin activitatea istoriografică, se
înscrie într-o tradiţie a cercetării locale unde îl regăsim
alături de Patriciu Dragalina, Gheorghe Cotoşman, A.
Ghidiu şi I. Bălan. Contribuţiile sale fundamentate pe acte
şi documente de cancelarie conf eră operei sale
durabilitate iar lui un onorabil loc în istoria scrisului
românesc din Banat.
Dumitru ŢEICU
76 Reflex 1- 6 / 2017

Camera de gardă

Dr. Iosif BADESCU

înăuntru. Şi totuşi, trei femei almăjene ajung la mine (2
portari sunt din satul meu).
Am timp de lectură şi citesc un frumos eseu al lui
Alex. Ştefănescu despre Ana Blandiana (în România
literară). „Poeta a devenit atunci (în epoca comunistă –
Jurnal de spital V spun eu), pe neaşteptate, o Jeanne d’Arc a noastră. Până
şi azi mai sunt unii care vor să o ardă pe rug”. Ea scrisese
în 1985 poezia „Totul” care se compunea, aşa cum zice
Alex. Ştefănescu, „dintr-o enumerare de elemente ale
vieţii cotidiene, enumerare aparent inofensivă, dar având
Marţi 26.03.2002 o forţă acuzatoare neobişnuită”.
Deschid ochii cu greu, clipesc intermitent, în timp Nu doar obstetricienii lucrează noaptea. Inspecţia
ce pleoapele au tendinţa să se lipească la loc şi asta până a avut loc între orele 1.00 şi 3.00 (nu 13.00 şi 15.00!!!) Au
ce ora critică (7.50) îmi dă puterea de a mă ridica din pat. fost mulţumiţi.
La ora 8.00 este raportul de gardă şi eu trebuie să-l prezint.
Bilanţul gărzii arată că au fost cinci naşteri, două
prin operaţie cezariană, una fiind la soţia prietenului meu, Vineri 05.04.2002
Ghiţă Călţun Branco, un excelent solist de muzică Maria, soţia mea, mă atenţionează că a avut un
populară originar din Valea Bolvaşniţei. Locuieşte la Băile vis urât cu mine personaj principal şi zice să fiu atent la
Herculane, dar sarcina am urmărit-o eu, la Reşiţa, şi acum spital. Am la sala de naştere două gravide, una în vârstă
i-a venit sorocul. Ghiţă suferea mai mult decât soţia lui, de 37 de ani din Oraviţa, la prima sarcină după tratament
era agitat, nu mai ştia ce să facă pentru a o ajuta. La un de sterilitate şi o alta, asistenta medicală de la Bocşa, la
moment dat am trimis, cu targa, o pacientă cu a doua naştere.
extrauterină, la sala de operaţie. El a crezut că este Rămân la spital până la 18.30 când naşte
doamna lui şi a început să plângă, să o mângâie. Cu greu orăviţeanca – o fetiţă de 3.000 gr., căreia i-am dat nota
a fost lămurit că nu este ea. Cezariana i-am făcut-o mai 10.
târziu, aducând bucurie şi scâncet de nou născut.
Pe cale naturală a adus pe lume un băiat de 2.800
gr. nora unui consătean de-al meu, preot la Pârvova, Emil Luni 08.04.2002
Găină–Ducă. Îl amintesc aici fiindcă Dr. Cornel Pătrucă, Zăpada mieilor mi-a dezmierdat ieri privirea şi
coleg ginecolog, în urmă cu mulţi ani a fost cu el şi Traian obrajii cu nişte fulgi jucăuşi, care parcă nu voiau să cadă
Jurchelea la Restaurantul de la Răscruce din Oraviţa. La pe pământ şi se înclinau tot mai mult, ajungând aproape
un moment dat, îmboldiţi de o oareşcare euforie, au orizontal. Un alb pufos, ca şi cum s-ar umfla în pene.
început să cânte domol. Auzindu-l Jurchelea îi spune Adevăraţi fulgi.
doctorului – Cornele, parcă popa cântă mai bine decât Veşti din Almăj de la părinţii mei, însoţite de patru
mine!!!. litri de lapte, de la vaca noastră - Mândra.

Miercuri 27.03.2003
De la 8.30 sunt în sala de intervenţii chirurgicale.
Prima operaţie, la o femeie de 25 de ani din Oraviţa, un
fibrom voluminos, a doua, de 35 de ani, are tot un fibrom
dar mai mic. Totul merge bine.
Ziua de naştere a asistentei de la salon (face 30
ani). Printre altele, primesc şi un măr mare, bicolor (roşu
cu galben) foarte gustos.
Joi 11.04.2002
Ziua mea de lucru începe la ora 0.30 cu o
chemare la spital pentru o naştere care are loc peste două
ore. Când să plec acasă vine o altă gravidă aflată în
urmărirea mea şi cu mult noroc, pentru mine dar şi pentru
ea, îşi vede copilul după o oră. Pe la 4.00 mă aşez în pat,
dar somnul îmi dă târcoale fără să mă lase să-l prind!.

Luni 01.04.2002
Pro-Tv-ul nu a uitat ca azi este ziua păcălelilor şi Luni 15.04.2002
a dat o ştire care arăta că în recensământul din martie În sfârşit se arată soarele şi râde cu gura până la
anul acesta, în structura populaţiei ţiganii sunt majoritariurechi de ne bagă direct în vară. Verdele începe să
cu 53%, românii având 35%. Ca urmare, Comunitatea cuprindă natura şi să-i redea tinereţea.
Europeană ne va retrage dreptul de a călători fără vize şi Am timp să citesc două articole din revista
fiindcă ai noştri parlamentari europeni au miros urât se „Apostrof”. Primul este scris de Dorli Blaga şi descrie
pun ventilatoare în sălile de şedinţe!!! reacţia ei la citirea dosarului de la securitate – al ei şi al
La sala de naştere am trei gravide şi anume, una soţului – Tudor Bugnariu. Al doilea este Jurnalul Gabrielei
gemelară – cu 2 băieţi, alta cu făt mort şi o a treia cu fătMelinescu – din anul 1984, unde găsesc un citat interesant
voluminos, ce în final va fi cezarizată (copil de 4.100 gr.).
din Picasso:
A fost o noapte petrecută ca într-un tren, cu treziri „Nu mi-e frică de sărăcie pentru că n-am avut
şi adormiri scurte de câte 5-10 minute. niciodată gust pentru lux. Eu port aceste haine de zece
ani. Urăsc mondenitatea, conversaţiile inutile. Moartea e
Miercuri 03.04.2002 în ordinea lucrurilor. N-am luat-o niciodată în serios. Nu
O noapte în nemişcare, cu somn continuu, mai mult decât viaţa. Corpul nostru se transformă
profund, nederanjat nici de soneria ceasului. devenind floare, fruct. Dar unde se va duce sufletul? Asta
La spital linişte aparentă, se aşteaptă o inspecţie e întrebarea. Mi-a fost frică mereu că moartea mă înhaţă
din minister şi portarii au devenit cerber, nu lasă nimic înainte de a avea timp să fac tot ce vreau eu”.
Reflex 1 - 6/ 2017
BIBLIOTECA în CETATE
prof. Clara Maria CONSTANTIN
manager - Biblioteca Judeţeană „Paul Iorgovici” Caraş-Severin
Raportul de activitate al
Bibliotecii Judeţene ,,Paul Iorgovici”
Caraş-Severin pentru anul 2016 – sinteză –
În temeiul Legii Nr. 334/2002 (Legea bibliotecilor),
cu modificările şi completările ulterioare, Biblioteca
Judeţeană „Paul Iorgovici” Caraş-Severin, instituţie
publică de cultură aflată în subordinea Consiliului
Judeţean Caraş-Severin, se defineşte ca structură info-
documentară aparţinând Sistemului Naţional de Biblioteci,
parte integrantă a Sistemului Naţional de Informare şi
Documentare şi are, în societatea informaţională, rol de
importanţă strategică.
Ca bibliotecă publică, ea are misiunea de a
asigura accesul liber, democratic şi nelimitat al întregii
comunităţi la colecţiile, produsele şi serviciile sale
informaţionale, documentare şi culturale, având în acelaşi
timp puternice valenţe educaţionale, de f ormare
permanentă şi de protecţie socială.
Instituţie cu rol fundamental în societatea
cunoaşterii, Biblioteca Judeţeană ,,Paul Iorgovici” Caraş-
Severin şi-a stabilit şi îndeplinit în anul 2016, strategii care
au urmărit: să asigure accesul la informaţii din toate
domeniile cunoaşterii; să permită accesul publicului la
calculatoare şi aplicaţii software; să sprijine menţinerea
identităţii şi activităţilor culturale în cadrul comunităţii.
Organizarea lecturii şi informării la nivelul comunităţii
Lectura şi informarea la nivelul comunităţii
reşiţene şi a judeţului Caraş-Severin s-au realizat pe
parcursul anului 2016, prin intermediul Sălii de Lectură şi
a Depozitul Central, precum şi al secţiilor şi filialelor
următoare :
- Centrul de Carte ,,Banatica” : Secţia pentru Adulţi,
Secţia ,,Banatica”, Secţia Periodice
- Secţia pentru Copii
- Secţia Franceză
- Secţia Anglo-Americană
- Secţia Germană ,,Alexander Tietz”
- Filiala ,,Lunca Bârzavei”
În cursul anului 2016, Compartimentul Relaţii cu
Publicul şi Comunicarea Colecţiilor a înregistrat următorii
indicatori :
- utilizatori înscrişi în perioada de referinţă (2011-
2015) : 7 931
- utilizatori activi în anul 2016 : 5 280
- utilizatori înscrişi în anul 2016 : 495
- total documente difuzate : 49 795
- vizite la bibliotecă : 30 520
Din totalul documentelor difuzate – 49 795,
majoritatea o constituie cărţile, apoi publicaţiile seriale,
77
Biblioteca Judeţeană
„Paul Iorgovici”
Caraş-Severin,
Str. Paul Iorgovici, Nr.50,
Jud. Caraş-Severin,
Cod 320026;
Telefoane: 0255-212535;
0355-417595;
Fax: 0255-211687;
E-mail: contact@bjcs.ro
documentele audio-video, diferenţa până la 100 % fiind
dată de numărul documentelor de muzică tipărite,
documentelor grafice, cartografice, alte documente.
După limba în care sunt tipărite - cele mai multe
solicitări au fost pentru cărţile în limba română, aşa cum
este şi firesc iar procentual, după acestea, se situează
cele în limba engleză, germană şi franceză, situaţia
prezentându-se în mod asemănător cu situaţiile din anii
precedenţi.
Beneficiarul principal al serviciilor bibliotecii
rămâne cel din mediul educaţiei formale (elev/student cca
60%), de vârstă tânără (între 14 – 25 de ani) şi preferă
lectura de informare şi documentare, în special bibliografia
şcolară. În acest context, biblioteca acordă o atenţie
sporită dezvoltării colecţiei şi serviciilor pentru această
categorie de public.
În ceea ce priveşte accesul gratuit la internet, serviciu
pe la biblioteca îl oferă începând cu anul 2012, pe
parcursul anului 2016 am înregistrat un număr de 1 181
utilizatori.
Numărul total al participanţilor la programele culturale
şi expoziţiile organizate de către Biblioteca Judeţeană
,,Paul Iorgovici” Caraş-Severin în anul 2016 a fost de
15.359, cu aproximativ 4 000 de participanţi în plus faţă
de anul trecut, ceea ce dovedeşte interesul de care se
bucură activităţile pe care le organizăm.
Subliniem faptul că, în prezent, Biblioteca Judeţeană
,,Paul Iorgovici” Caraş-Severin oferă pe lângă serviciile
tradiţionale de împrumut şi consultare a documentelor,
acces gratuit la internet, cursuri de alfabetizare digitală,
cursuri de învăţare a unei limbi străine, acces gratuit online
la informaţii legislative (prin softul Lex Navigator), ateliere
creative, spaţiu pentru organizarea unor expoziţii de
pictură/fotografie.
Cu sprijinul financiar al Asociaţiei Caen –
Calvados - Roumanie, pe parcursul anului 2016, la Secţia
Franceză a bibliotecii au continuat cursurile de limba
franceză oferite gratuit pentru public ( începători şi
avansaţi).
Animaţie culturală. Promovarea colecţiilor şi
serviciilor
În scopul valorificării şi comunicării colecţiilor şi, implicit,
pentru atragerea unui număr cât mai mare de utilizatori
spre bibliotecă, au fost organizate în cursul anului 2016,
388 activităţi cultural-educative din cele mai diverse :
lansări de carte, întâlniri cu scriitori, expoziţii de fotografie,
filatelice, concursuri de creaţie, lecturi publice, vizionări,
78 Reflex 1- 6 / 2017
audiţii. Toate acestea au fost mediatizate prin intermediul
mass-media – presă, radio sau televiziune, prin
intermediul paginii web (www.bjcs.ro ) şi paginii facebook
a instituţiei noastre.
Şi pe parcursul anului 2016, au fost acordate, în
diverse împrejurări, premii, diplome, însemne culturale
ca modalitate de a promova instituţia, de a stimula
colaboratorii şi utilizatorii, de a ne arăta recunoştinţa pentru
partenerii de activitate.
Alte acţiuni întreprinse pentru îmbunătăţirea
promovării instituţiei în perioada de referinţă : Săptămîna cărţii şi lecturii pentru
- întreţinerea unei pagini web proprii (www.bjcs.ro ), care copii – Marşul Cărţilor lui
furnizează informaţii de interes pentru public, actualizate Andersen (Reşiţa, 17 aprilie
periodic ; 2017)
- în vederea promovării colecţiilor bibliotecii, saptămânal,
volume pe care instituţia noastră le deţine, au fost
prezentate sub genericul ,,Invitaţie la lectură”, pe postul
public Radio România Reşiţa, în cadrul unei emisiuni
realizate de managerul bibliotecii;
- redactarea unor materiale informative despre colecţiile
şi serviciile bibliotecii: afişe, pliante, semne de carte;
- participarea periodică a managerului instituţiei dar şi a
unor bibliotecari, în cadrul unor emisiuni de interes pentru
public, difuzate de posturile locale şi regionale de radio şi
televiziune ;
Merită de asemenea menţionat faptul că activităţi
de promov are a lecturii organizate de Biblioteca
Judeţeană ,,Paul Iorgovici” Caraş-Severin au fost
prezentate în cadrul expoziţiei Cititul pentru toţi –
Campanii de lectură în bibliotecile publice din
România, expoziţie anuală colectivă de fotografii a
ANBPR – Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi
Bibliotecilor publice din România. Expoziţia face parte
dintr-un proiect drapel al ANBPR, prin care se urmăreşte
reflectarea activităţii bibliotecilor publice pe diferite paliere,
care arată contribuţia în viaţa comunităţilor.
Spre deosebire de anul 2015, în 2016 expoziţia
este realizată atât virtual – fiind găzduită pe platforma
ANBPR la adresa https://expozitiaanbpr.wordpress.com/
, cât şi în format fizic.
Dintre manifestările organizate în cursul anului
2016 sub egida Bibliotecii Judeţene, cu un impact deosebit
, amintim :
15 ianuarie – Ziua Culturii Naţionale marcată la
Centrul de Carte ,,Banaticaî prin lansarea cărţii
,,Monumentele Mihai Eminescu” de Erwin Josef igla şi
Gheorghe Jurma, Cu participarea extraordinară a
actorului Zeno Balint;
Prezentare – dezbatere asupra Enciclopediei
Banatului, I, Literatura şi a colecţiei Bibliotheca Banatica
– cu prilejul Zilei Internaţionale a Poeziei - Sala de Sedinte
a Consiliului Judetean Caras-Severin - 21 martie 2016
Săptămâna Naţională a Bibliotecilor - Lansarea
v olumului ,,Reşiţa literarăî de Gheorghe Jurma;
Bibliografiile Banatica şi vernisajul expoziţiei de artă
plastică semnate de Ioan Bujor – eveniment organizat cu
prilejul Zilei Internaţionale a Bibliotecarului din România
Nocturna Bibliotecilor – a treia ediţie a celei mai
importante campanii de activare a bibliotecilor publice din
România – 30 septembrie 2016
Promovarea lecturii în rândul copiilor şi tinerilor
s-a realizat în cadrul parteneriatelor bibliotecii cu unităţile
de învăţământ din Reşiţa dar şi prin intermediul unor
proiecte, dintre care amintim : cea de-a treia ediţie a
concursului naţional de lectură ,,Bătălia cărţilor”, ,,Trofeul Cu prilejul Zilei Internaţionale a Poeziei, in faţa
Micului Cititor”, Ziua Internaţională a Cititului cu Voce Tare, Palatului Cultural Reş iţa s -au c itit vers uri
alternativ : poeţii reşiţeni din creaţiile proprii,
campania ,,Dăruieşte o carte, oferă o şansă”, precum şi iar elevii din creaţiile regretaţilor Ion Chichere şi
ORA DE POVE‘TI în limba germană ( prin care se Gheorghe Zincescu. Eveniment organizat de
urmăreşte dezvoltarea interesului pentru învăţarea unei Bibliotec a Judeţeană “Paul Iorgovic i”, in
limbi străine) sau ,,CITIM Zâmbete” ai cărui beneficiari parteneriat cu Cenaclul literar ,,Semenicul”,
Inspectoratul Şcolar Judeţean Caraş-Severin şi
Teatrul de Vest Reşiţa
Reflex 1 - 6/ 2017
au fost copiii internaţi la Secţia Pediatrie a Spitalului
Judeţean de Urgenţă Reşiţa.
Program de petrecere a timpului liber, dar şi de
instruire şi educaţie, pentru copii, prima ediţie a
BiblioVacanţei s-a bucurat de un real succes în rândul
copiilor care au participat la activităţile creative organizate
în bibliotecă.
Alte proiecte realizate în calitate de partener pe
parcursul anului 2016 au fost :
Concurs national de poezie ,,Ioan Chichereî - editia I –
octombrie 2017 – iniţiator : Casa de Cultură a Sindicatelor
Reşiţa
Lecturi Urbane – Reşiţa citeşte - proiect de implicare
socială ce are drept obiectiv principal încurajarea lecturii
în spaţiile publice - iniţiator : Centrul de Voluntariat Reşiţa
Just read! - proiect şcolar educaţional de parteneriat
strategic Erasmus, desfăşurat de Şcoala Gimnazială Nr.2
Reşiţa, în parteneriat cu şcoli din Polonia, Spania şi
Germania
Plăcerea de a citi – proiect de promovare a lecturii dedicat
elevilor din ciclul gimnazial iniţiator : Colegiul Naţional
,,Mircea Eliade” din Reşiţa
Gânduri către Dumnezeu, ediţia a IX-a - Concurs de
creaţii literar-artistice iniţiat de către Biblioteca
Orăşenească ,,Tata Oancea” Bocşa
Eminescu în eternitate – ed. a VII-a – concurs organizat
de Casa Orăşenească de Cultură Anina şi Biblioteca
Orăşenească ,,Virgil Birouî Anina
Tabăra Naţională de Literatură „Colocvii Banatice” de la
Anina-Mărghitaş – ed a III-a-
1-4septembrie 2016 - initiator Casa Orăşenească de
Cultură Anina
Zilele Literaturii Germane la Reşiţa – ed. a XXVI-a – Cel
mai important eveniment al etniei germane din România
a reunit şi la acestă ediţie scriitori din România, Slovenia,
Germania şi Austria. La Secţia Germană a Bibliotecii
Judeţene au avut loc lansări şi prezentări de carte, lecturi
publice, vernisaje de artă plastică şi fotografie, precum
şi concerte de muzică clasică – iniţiator : Forumul
Democrat al Germanilor din judeţul Caraş - Severin.
Proiectul „Reşiţa - 245 de aniî – iniţiator: Forumul
Democrat al Germanilor din judeţul Caraş – Severin.
Programului minimal propus pentru 2016 i s-au
adăugat noi evenimente dintre care le menţionăm pe cele
prilejuite de lansarea următoarelor volume :
„Baletul de noapte” de Octavian Doclin
„Când stelele cad” de Felicia Galu
,,În umbrele destinuluiî de Igor Isac
„Multiculturalism, identitate şi diversitate. Perspective
istorice. In honorem prof. univ. dr. Rudolf Gräf la împlinirea
vârstei de 60 de ani.
,,Literatura Banatului” de Cornel Ungureanu
„File din viaţa mea” scrisă de Prea Sfinţitul Alexandru
Mesian, episcop greco-catolic de Lugoj
,,Adam” de Daniel Botgros
„Mori în Reşiţa şi împrejurimile mai apropiate = Mühlen
in Reschitz und in der näheren Umgebung” (Mechernich,
Editura „Dokuî, 2016), Autor: Helmut Kulhanek.
,,Despre iubire” Clubul de literatură de la Timişoara
„Uitând, vom visa din nou. Poeme de dragoste” (autori:
Nana Ilieana Filip şi Lorin Cimponeriu) şi „Felinarele
veşnice. Proză, versuri şi cugetări“ (autori: Nana Ilieana
Filip, Carmen Marcela Munteanu şi Lorin Cimponeriu).
„George Enescu - Consonanţe bănăţene”, de Constantin
Tufan Stan (Lugoj).
„Momentaufnahmen. Rumänien unter der Lupe“ (Impresii
de moment. România sub lupă) de Werner Kremm.
„Heinz Stritzl. Der Zeitzeuge im Gespräch mit Thomas
Cik” .Întâlnire cu prilejul împlinirii a 95 de ani a laureatului
Premiului „Alexander Tietz” pentru anul 2003, Heinz Stritzl
din Klagenfurt am Wörthersee (născut la 27 decembrie
1921 în Unzmarkt / Stiria, Austria).
79
Sub egida bibliotecii, în cadrul programului
editorial au fost publicate următoarele volume :
,,Reşiţa literarăî – o veritabilă monografie a
mişcării literare reşiţene – prezintă capitole de istorie
literară, aprecieri ale scriitorilor care au trecut prin ,,Oraşul
cu poeţiî, portrete ale scriitorilor reşiţeni, inclusiv pagini
de istorie sprijinite de Biblioteca Judeţeană.
,,Ion Chichere. Manuscriseî - volum dedicat
poetului reşiţean Ion Chichere, care prin creaţia sa şi-a
adus o contribuţie importantă la dezvoltarea mişcării
culturale reşiţene, câştingându-şi un loc meritat in
memoria colectiva a reşiţenilor.
Programul editorial al bibliotecii a constituit
subiectul unor comunicări prezentate cu prilejul
următoarelor evenimente :
Colocviile internaţionale ale revistei Reflex – iunie , Băile
Herculane;
Simpozionul ştiinţific internaţional Literatura şi presa scrisă
în Banat – iunie, Zrenianin, Serbia.
Clara Maria CONSTANTIN
ISTORICULUI
LIVIU GROZA,
GÂNDURI LA
CEAS
ANIVERSAR
Ajuns la venerabila
vârstă de 85 de ani,
istoricul Liviu Groza
continuă să ne
uimească prin
perseverenţa şi
pasiunea cu care îşi
urmează crezul:,,Am
muncit toată viaţa, ca să trăiesc şi după moartea mea3 .
Un nou volum de specialitate, cea de-a cincizeci şi şasea
scriere a domniei sale, intitulată «Aspecte din activitatea
Regimentului de Graniţă Româno-Bănăţean Nr. 13 din
Caransebeş», vine să întregească zestrea documentară pe
care reputatul istoric o lasă moştenire generaţiilor viitoare.
Nouă, celor ce slujim în templul cărţilor, ne revine nobila
misiune de a păstra şi valorifica scrierile bine gândite şi atent
documentate ale celui care şi-a câştigat un binemeritat loc în
galeria personalităţilor bănăţene.
Admiraţie şi mulţumiri autorului pentru restituirile istorice
oferite, alături de calde urări de sănătate şi bună sporire în
toate.
LA MULŢI ŞI BUNI ANI !
Clara Maria CONSTANTIN
Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă
Caransebeş, 4 mai 2017; în foto, de la stînga la dreapta: Adrian
Ardeţ (directorul Muzeului), Clara Maria Constantin şi col. (r.) Liviu
Groza
80 Realitatea Culturală şi Spirituală
“7 ZILE-7 ARTE” – MARATON CULTURAL ORGANIZAT DE CASA DE CULTURA A SINDICATELOR REŞIŢA,
11-17 MAI 2017
sursa text&foto: www.evensi.com
joi, 11.05.2017
ora 17: Sala Horatiu Vornica: Deschiderea manifestarilor –
Un moment de muzica clasica si dansuri de societate realizat
de elevii liceului de arta si cursantii clubului de dansuri
“Mystic”.
ora 17 30: Expozitie de Pictura - Rafael Matias
ora 19: Teatrul de Vest Resita, premiera: Bani din Cer - de
Ray Cooney, un spectacol de Daniel Vulcu (regia şi
scenografia). Distribuţia: Alexandru Cazan, Andrada Samoilă,
Marius Tudor, Ana-Maria Cizler, Marian Stan, Sorin Fruntelată,
Florin Ibraşi.
Vineri, 12.05.2017
ora 13: Opera pentru copii: Mary Popins - Compania “Fascinatia
Sunetului” Timisoara.
ora 19: FOLCLOR - Spectacol de muzica si dansuri populare.
Cu: Ansamblul Resiteana, Ansamblul Datina, Ansamblul
Semenicul, Ansamblul Barzava. Solisti: Ramona Vita, Camelia
Ciocu, Alin Turculescu, Nina Cozâltea, Ionica Ivan, Rafaila
Vincu, Marcel Bota – cobza si voce. Prezinta: Maria Golban
Somlea
Sambata, 13.05.2017
ora 11. Masa rotunda/dezbateri pe tema: Resita, orasul cu
poeti. Despre poezie, despre prezentul si viitorul cenaclului
Reflex 1- 6 / 2017
literar “Semenicul”, impreuna cu Gheorghe Jurma si membrii
cenaclului. Parteneriate si actiuni ce trebuie intreprinse pentru
revigorarea cenaclului si relansarea revistei Semenicul.
Lansare carte: Radio Scorpion, de Matei Mircioane.
Duminica, 14.05.2017,
ora 11. Perso nalitati ale Resi tei: In memoriam Bebe
Cojocaru.
Luni, 15.05.2017.
ora 17. Lansare carte: Tunurile Resitei, de General Adrian
Marinescu
ora 19. Teatru: Tragedie Dentara, cu Maia Morgenstain, Tudor
Istudor, Anka Levana, Andrei Finti. Regia: Felix Alexa.
Marti, 16.05.2017
ora 17. Lansare carte: Iernile de altadata, de Mihai Vintila
ora 19. Dragoste si Cultura – Erotopoetica,
Un spectacol de teatru, muzica, poezie si imagine. De la
Eminescu la Baudelaire, cu Toma Enache, de la Maria
Tanase la Edith Piaf cu Jezebel.
Distributie: Jezebel (Izabela Barbu, solist vocal), Toma Enache
(actor), Lucian Maxim (percutie), Alexandru Burca (pian) si
Oana Dragnea (muza). Regia: Toma Enache.
Miercuri, 17.05.2017
ora 11. Magia Copiilor , spectacol de magie si iluzionism cu
magicianul Lorenzo Cristian.
ora 19. Spectacol coral – Sala LIRA, cu Grupul Vocal
“Canticum” Bucuresti. Dirijor: Răzvan Rădos.
Spectacolul marcheaza incheierea manifestarilor culturale
“7zile – 7arte” si inceperea celei de-a IV-a editii a festivalului
international de interpretre pianistica si compozitie “Sabin
Pautza”.

Regret că nu sunt alături de

Dumneavoastră la un moment rar. Că
nu trăim împreună, cu sufletul la fel
de luminos ca o stea în palma lui
Dumnezeu, întâmplarea prilejuită de
întâlnirea cu Sabin Pautza cel real şi
cel din pagini de carte! Cărţile sunt ca
oamenii, scrie Amos Oz, cunoscutul
scriitor din Israel. Mult adevăr e,
desigur, în această comparaţie. Eu
merg însă, parafrazându-l, cu gândul
mai departe şi zi c că în cazul
miracolului Sabin Păutza, cartea este
chiar omul. Un om din stirpea celor
nepereche. Un om minunat, un artist
desăvârşit, dinaintea căruia ar trebui
să îngenunchiem. Asta se cuvine celui
care declară că lui îi este dor de
România şi când se află în România.
Personal nu am auzit cev a mai
tulburător şi memorabil. Dacă într-
adevăr cartea închinată Maestrului,
asupra căreia a vegheat cu dragoste
Dana, soţia mea, vă place cum se
înfăţişează, atunci, în calitate de editor
şi bănăţean în ţoalele mele, v ă
mărturisesc că sunt fericit. Permiteţi-
mi deci, în închierea acestor cuvinte Volumul a fost lansat la
grăbite, dar gâtuite de emoţie, să vă Secţia germană „Alexander
îndemn să o apropiaţi o clipă de inimă, Tietz” a Bibliotecii Judeţene
căci şi eu aici unde mă aflu fac acelaşi „Paul Iorgovici” Caraş-
lucru. O ţin aproape de inimă şi aud o Severin (18 mai 2017), în
muzică divină. Muzica Maestrului. cadrul Festivalului
Vă îmbrăţişez! Internaţional „Sabin
Păutza” (F.I.S.P. 2017),
Ion COCORA ediţia a IV-a, Reşiţa, 17-21
mai. Organizatorul
Mesaj transmis pentru lectură cu Festivalului: Societatea Reşiţa. Parteneri culturali: Inspectoratul Şcolar
prilejul lansării la Reşiţa “Metarsis” Reşiţa, cu Judeţean, Universitatea „Eftimie Murgu”, Forumul
a cărţii: Daniela Caraman Fotea, sprijinul Consiliului Democratic al Germanilor din Caraş-Severin,
Sabin Pautza, Maestrul, Editura Judeţean Caraş-Severin, al Şcoala Populară de Arte şi Meserii „Ion Românu”,
Palimpsest, 2017 Primăriei şi Consiliului Local Rotary Club Reşiţa, Lions Onyx Reşiţa
Reflex 1 - 6/ 2017 EVENIMENTE 81

dr. Volker Wollmann la primirea Titlului de Cetăţean de Onoare al Municipiului

Reşiţa, 7 aprilie 2017 (foto: Radio Reşiţa)

Volker Wollman, Patrimoniu

preindustrial şi industrial în
România, vol. 6, Sibiu, Editura
Honterus, 2016
82
LUCRUL CARE TREBUIE
Corneliu CHISELIŢĂ
„UMBLAŢI CÂRMUIŢI DE DUHUL”
Nepoţilor mei: ANNA-ALEXIS şi MARK-CORNELIU şi părinţilor lor
De ce să umblăm cârmuiţi (călăuziţi) de Duhul Sfânt?
MOTIVE:
1. ESTE DOVADA IDENTITĂŢII NOASTRE:
Aceasta arată că aparţinem familiei lui Dumnezeu,
aparţinem lui ISUS:
„Căci toţi cei călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui
Dumnezeu” [ROM. 8:14].
„Dacă n-are cineva Duhul lui HRISTOS, nu este al Lui”
[ROM. 8:9].
2. PENTRU CĂ STANDARDUL LUI DUMNEZEU ESTE
FOARTE ÎNALT şi nu-l putem împlini prin propriile noastre
puteri. Standardul lui dumnezeu a fost enunţat de ISUS
HRISTOS şi este acesta:
„Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc
este desăvârşit” [Mt.5:48], sau „Iubiţi cum a iubit ISUS şi iertaţi
cum a iertat Dumnezeu”.
Ca şi copii ai lui Dumnezeu, răscumpăraţi din felul deşert
de veţuire, noi trebuie să trăim după standardul lui Dumnezeu.
Dar standardul lui Dumnezeu este atât de înalt încât prin
puterea noastră nu putem face aceasta. Fiind vorba de
standardul lui Dumnezeu noi avem nevoie de putere divină
pentru a trăi potrivit acestui standard, şi această putere o avem
prin Duhul Sfânt. [F. A. 1:8].
3. DUŞMANUL NOSTRU DIAVOLUL ESTE FOARTE
PUTERNIC
„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul,
dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită.
Împotriviţi-vă lui tari în credinţă”. [1 Pt. 5:8-9].
„Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci
împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor
răutăţii care sunt în locuri cereşti” [EF. 6:12].
Dar noi nu putem lupta cu acest corp fizic împotriva unor
fiinţe cereşti. Avem nevoie de puterea lui Dumnezeu cea
desăvârşită care este Duhul Sfânt.
Când umblăm cârmuiţi de Duhul suntem îmbrăcaţi cu
armătura lui Dumnezeu, cu puterea Lui şi astfel putem ţinea
piept uneltirilor diavolului.
4. Din cauza SLĂBICIUNII TRUPULUI – FIREA
PĂMÂNTEASCĂ.
„Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică
în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să
fac binele, dar n-am putere să-l fac.”
„Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac
binele, răul este lipit de mine” [ROM. 7:18,21].
În mădulare există o lege: Legea păcatului care duce la
moarte.
Întrebare: „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte (de
fire)? [Rom. 7:24].
Răspuns: ISUS HRISTOS prin DUHUL Său.
Dacă prin DUHUL, faceţi să moară faptele trupului, veţi
trăi” [ROM. 8:13].
Aceasta însemnează ascultare de HRISTOS, umblare
cârmuiţi de Duhul Său.
5. BINECUVÂNTĂRILE LUI DUMNEZEU le primim doar
când umblăm călăuziţi (cârmuiţi) de DUHUL SFÂNT.
Suntem mântuiţi, îndreptăţiţi prin harul lui Dumnezeu, prin
credinţă, dar suntem binecuvântaţi prin harul lui Dumnezeu,
dacă umblăm cârmuiţi de DUHUL SFÂNT, nu de firea
pământească, căci „DUHUL, pe care L-a pus Dumnezeu să
locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine. Dar, în schimb,
ne dă un har (binecuvântare) şi mai mare” [Ic. 4:5-6].
„Umblarea după lucrurile pământeşti este vrăjmăşie
împotriva lui Dumnezeu... cei ce sunt pământeşti nu pot să
placă lui Dumnezeu” [ROM. 8:7-8], pe când „umblarea după
lucrurile Duhului este viaţă şi pace” [ROM. 8:6].
Reflex 1- 6 / 2017
[GAL. 5:16]
ANDREEA-ARIANA şi MIRCEA-CLAUDIU CHISELIŢĂ
„Dumnezeu poate să vă umple cu orice har [2 COR.
9:8], dacă umblaţi cârmuiţi de DUHUL, dar dacă „întristaţi Duhul
Sfânt al lui Dumnezeu” [EF. 4:30] umblând (temporar) călăuziţi
de fire veţi fi privaţi de binecuvântările lui Dumnezeu.
Dacă umblaţi călăuziţi de fire (temporar) aveţi parte
mai degrabă de pedeapsă din partea lui Dumnezeu nu de
binecuvântare, căci: „Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte
fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? ... trebuie...
să ne supunem Tatălui duhurilor şi să trăim. ... Dumnezeu ne
pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei
Lui.” [EVREI 12:6,9-10].
UMBLAREA SUB CĂLĂUZIREA DUHULUI CA MOD DE
VIAŢĂ
Umblarea prin DUH implică înaintare şi efort zilnic din
partea noastră şi îndrumare din partea lui Dumnezeu.
A umbla călăuzit de Duhul Sfânt însemnează:
1. UMBLARE ÎN HRISTOS
„Îmbrăcaţi-vă în Domnul ISUS HRISTOS, şi nu purtaţi grijă
de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele” [ROM.
13:14].
„Umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii
pământeşti” [GAL. 5:16].
Duhul ne îndreaptă privirea spre HRISTOS. Umblarea prin
Duh însemnează modelarea vieţii după HRISTOS. Tot ce
trebuie să facem este să citim Biblia studiind lucrarea şi
PERSOANA lui HRISTOS, ca să-l cunoaştem pe EL, să călcăm
pe urmele Lui [1 COR. 11:1], să trăim ca EL [1 In 2:6].
„Astfel dar, după cum aţi primit pe HRISTOS ISUS, Domnul,
aşa să şi umblaţi în EL.” [COL. 2:6].
2. SMERENIE
Isus a zis: „Veniţi la Mine... şi învăţaţi de la Mine, căci EU
sunt blând şi smerit cu inima” [Mt. 11:29].
„Dacă n-are cineva Duhul lui HRISTOS, nu este a Lui”
[ROM. 8:9].
Cine are Duhul lui HRISTOS este smerit după cum EL a
fost smerit: „EL S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la
moarte, şi încă moarte de cruce” [FILIP. 2:8].
Pentru a fi călăuziţi de Duhul trebuie să ascultăm de Duhul.
Numai cei smeriţi pot fi ascultători de Duhul, nu cei mândri.
De aceea „Şi voi tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni [s. n.
ascultători de cei ce au o creştere spirituală înaltă] şi toţi în
legăturile voastre, fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci Dumnezeu
stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har. Smeriţi-
vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca la vremea
Lui, EL să vă înalţe” [1 Pt. 5:5-6].
Smerenia însemnează a asculta de Dumnezeu şi a
accepta deciziile lui Dumnezeu pentru tine, a recunoaşte
suveranitatea Sa.
3. SFINŢIRE
„Umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii
pământeşti” [Gal. 5:16].
„Cei ce sunt ai lui HRISTOS ISUS, şi-au răstignit firea
pământească împreună cu patimile şi poftele ei” [Gal. 5:24],
prin Duhul lui HRISTOS care este în ei.
„Căci dacă este cineva în HRISTOS, este o făptură
nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut
noi”. [2 COR. 5:17].
„Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii,
nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; ci
îmbrăcaţi-vă în Domnul ISUS HRISTOS, şi nu purtaţi grijă de
firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele” [ROM. 13:13-
14].
„Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire.
De aceea, cine nesocoteşte aceste învăţături nesocoteşte...
pe Dumnezeu care v-a dat şi Duhul Său cel sfânt” [1TES. 4:7-
8].
Reflex 1 - 6/ 2017
În momentul salvării Duhului Sfânt se instalează în viaţa
credinciosului şi devine sursa de putere din viaţa lui. Baza unei
vieţi creştine rodnice trăită spre gloria lui Dumnezeu este
puterea Duhului Sfânt. Umblarea prin Duhul este fundamentală
pentru sfinţire. Umblarea cu fidelitate prin puterea Duhului
produce sfinţenia lui Dumnezeu în viaţa credinciosului. Numai
prin puterea Duhului ne putem împotrivi ispitelor diavolului.
4. CREDINŢA
„Noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele care nu
se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când
cele ce nu se văd, sunt veşnice” [2 COR. 4:18].
„Aşadar noi întotdeauna suntem plini de încredere... pentru
că umblăm prin credinţă, nu prin vedere” [2 COR. 5:6-7].
„Căci cel neprihănit prin credinţă va trăi” [Gal. 3:11].
Cel ce este călăuzit de Duhul umblă prin credinţă, nu prin
vedere.
Nu este vorba de credinţă prin care suntem mântuiţi, ci de
credinţa în care trebuie să umblăm, credinţa care a fost dată
prin Duhul [1 COR. 12:9] „sfinţilor odată pentru totdeauna”
[IUDA 3], credinţa care ne face să „rămânem tari în Domnul”
[FILIP. 4:1] indiferent de împrejurări, să ne ducem mântuirea
până la capăt, „să avem o încredere neclintită în lucrurile
nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu
se văd”. [EVREI 11:1].
Credinciosul nu trebuie să evalueze lucrurile care i se
întâmplă după ceea ce vede, ci în funcţie de credinţa lui în
Dumnezeu. El trebuie să interpreteze totul dintr-o perspectivă
cerească. El îl vede pe Dumnezeu la lucru în pofida
împrejurărilor. Credinciosul călăuzit de Duhul Sfânt se încrede
în Dumnezeu indiferent de situaţii. El ştie că „toate lucrurile
lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu,
şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”
[Rom. 8:28].
5. LUMINĂ
„Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în
Domnul. Umblaţi ca nişte copii ai luminii” [Ef. 5:8].
Credinciosul călăuzit de Duhul Sfânt este lumină. [Mt.
5:14].
El trăieşte în:
a) LUMINA LUI DUMNEZEU pe care o reflectă lumii.
El trăieşte în dragoste şi sfinţenie.
„Dumnezeu este lumină, şi în EL nu este întuneric” [1
In.1:5].
„Dumnezeu este dragoste” [1 In. 4:8].
„Dumnezeu este sfânt” [1 Pt. 1:16].
b) LUMINA LUI HRISTOS
El trăieşte în ascultare de ISUS, împlinind cuvântul Său,
călcând pe urmele Lui, trăind în neprihănire.
„ISUS a zis: EU sunt LUMINA lumii; cine Mă urmează pe
MINE, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” [In.
8:12].
„HRISTOS... v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.
El n-a făcut păcat şi în gura LUI nu s-a găsit vicleşug” [1 Pt.
2:21-22].
c) LUMINA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU
„Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o
lumină pe cărarea mea” [Ps. 119:105].
„Strâng Cuvântul Tău în inima mea ca să nu păcătuiesc
împotriva Ta!” [Ps. 119:11].
„Şi avem cuvântul proorociei...; la care bine faceţi că luaţi
aminte, ca o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până
se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în
inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o
proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit
de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” [2 Pt. 1: 19-21].
d) PĂRTĂŞIE CU CEI CREDINCIOŞI
„Dacă umblăm în lumină, după cum EL însuşi este lumină,
avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui ISUS HRISTOS, Fiul
lui Dumnezeu, ne curăţeşte de orice păcat” [1 In. 1:7].
e) VEGHEAZĂ, aşteptând venirea lui ISUS
„Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei... De aceea... să
veghem şi să fim treji” [1 TES. 5:5-6]... „ aşteptând fericita
nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi
mântuitor ISUS HRISTOS” [TIT 2:13].
6. ADEVĂR
Credinciosul călăuzit de Duhul Sfânt, Duhul lui HRISTOS
trăieşte, umblă în adevăr. „ISUS a zis: EU pentru aceasta M-
am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr.
Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” [In. 18:37].
A. „CE ESTE ADEVĂRUL?” [In. 18:38].
83
a. ADEVĂRUL ESTE CĂ ISUS HRISTOS ESTE
DUMNEZEU [DUMNEZEU CU NOI – EMANUEL, Mt. 1:23].
„ISUS i-a zis: EU sunt calea, ADEVĂRUL şi viaţa... Dacă
m-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu”. [In.
14:6-7].
„EU şi Tatăl una suntem” [In. 10:30].
„EL [ISUS] este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi
născut din toată zidirea... Căci Dumnezeu a vrut ca toată
plinătatea să locuiască în EL” [COL. 1:15,19].
„Căci în EL locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”
[COL. 2:9].
„Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în ISUS
HRISTOS, FIUL LUI. El este DUMNEZEU ADEVĂRAT şi viaţa
veşnică” [1 In. 5:20].
b. ADEVĂRUL ESTE CĂ DUHUL SFÂNT ESTE
DUMNEZEU [DUMNEZEU ÎN NOI]. [ROM. 8:11].
„Căci trei sunt care mărturisesc în cer: TATĂL, CUVÂNTUL
(FIUL) şi DUHUL SFÂNT şi aceştia trei una sunt” [1 In. 5:7].
„Noi suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis
Dumnezeu: EU voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; EU voi fi
Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” [2 COR. 6:16].
„Duhul este ADEVĂRUL” [1 In. 5:6]
„Duhul adevărului... purcede de la Tatăl” [In. 15:26].
„Mângâietorul, Duhul adevărului are să vă călăuzească în
tot adevărul” [In. 16:13].
c. CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ESTE ADEVĂRUL
„Cuvântul Tău este adevărul” [In. 17:17].
B. CE ÎNSEMNEAZĂ A TRĂI ÎN ADEVĂR
a. A TRĂI ÎN ADEVĂR ÎNSEMNEAZĂ A TRĂI POTRIVIT
CU CUVÂNTUL ADEVĂRULUI, potrivit învăţăturilor primite de
la ISUS, a împlini Cuvântul lui Dumnezeu, a umbla călăuzit de
Duhul Sfânt.
„Mângâietorul, adică Duhul Sfânt... vă va învăţa toate
lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus EU” [In.
14:26].
b. A TRĂI ÎN ADEVĂR ÎNSEMNEAZĂ A FI LIBER
[ELIBERAT].
„Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii
Mei; veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi”.
[In. 8:31-32].
Adevărul primit de la ISUS eliberează de:
- ROBIA PĂCATULUI: „Oricine trăieşte în păcat, este rob
al păcatului...” „Dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat
slobozi” [In. 8:34,36].
„Aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de veţuire... cu
sângele scump a lui HRISTOS” [1 Pt. 1:18-19].
- ROBIA LEGII: „HRISTOS ne-a izbăvit ca să fim slobozi”
[Gal. 4:31]. „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub
Lege” [Gal. 5:18]. „HRISTOS ne-a răscumpărat din blestemul
Legii” [Gal. 3:13].
- DE TEAMA DE MOARTE
„EL însuşi a fost deopotrivă părtaş sângelui şi cărnii, pentru
ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii,
adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica
morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor” [EVREI 2:14-15].
- DE ÎNGRIJORĂRI
„Şi aruncaţi asupta LUI toate îngrijorările voastre, căci EL
însuşi îngrijeşte de voi” [1 Pt. 5:7].
c. A TRĂI ÎN ADEVĂR ÎNSEMNEAZĂ A NU STRICA
CUVÂNTUL EVANGHELIEI, a nu da învăţături false, a nu fi un
învăţător fals, a nu trăi după învăţături false.
„În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între
voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii
nimicitoare, se vor lepăda de STĂPÂNUL, care i-a răscumpărat,
şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. Mulţi îi
vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului
va fi vorbită de rău” [2 COR. 2:17].
d. A TRĂI ÎN ADEVĂR ÎNSEMNEAZĂ A TRĂI ÎN
DRAGOSTE
„Deci, ca unii care prin ascultare de adevăr, v-aţi curăţit
sufletele prin DUHUL, ca să aveţi dragoste de fraţi neprefăcută,
iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima” [1 Pt. 1:22].
7. ÎNŢELEPCIUNE
„ Frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea: depărtarea
de rău, este priceperea” [IOV 28:28].
„Luaţi seama deci umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte
neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi”
[EF. 5:18]
„ Fiţi plini de Duh” [EF. 5:18].
84
* Fecioarele înţelepte având candelele cu untdelemn (Duhul
* *
Dumnezeu este sursa înţelepciunii: „La Dumnezeu este
înţelepciunea” [IOV 12:13]
Înţelepciunea vine de sus [Ic. 3:17] de la Dumnezeu [Ic.
1:15].
„Înţelepciunea care vine de sus, este întâi, curată, apoi
paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de
roduri bune, fără părtinire, nefăţarnică” [Ic. 3:17].
Înţelepciunea vine prin Duhul Sfânt [Neemia 9:20].
A fi înţelept însemnează a fi plin de Duhul Sfânt. Ca să fi
înţelept trebuie ca: „Cuvântul lui HRISTOS să locuiască din
belşug în voi în toată înţelepciunea” [COL. 3:16].
„HRISTOS a fost făcut pentru noi înţelepciune” [1 COR.
1:30].
„HRISTOS este taina lui Dumnezeu Tatăl în care sunt
ascunse toate comorile înţelepciunii” [COL. 2:2-3].
De ce trebuie creştinul să umble în înţelepciune [să fie
plin de Duhul Sfânt care să-l călăuzească]
a. Pentru a discerne între bine şi rău.
„Înţeleptul se teme şi se abate de la rău” [PROV. 14:16].
„Începutul înţelepciunii este frica de Domnul” [PROV. 9:10].
„Frica de Domnul este urârea răului; trufia şi mândria,
purtarea rea şi gura mincinoasă, iată ce urăsc eu [DUMNEZEU]
[Prov. 8:13].
b. Pentru a avea o viaţă spirituală bogată.
„Fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de
laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată
inima laudă Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu tatăl,
pentru toate lucrurile, în numele Domnului nostru ISUS
HRISTOS. Supuneţi-vă unii altora în frica lui HRISTOS” [EF.
5:18-21].
c. Pentru o viaţă de familie după standardul lui Dumnezeu.
„Nevestelor fiţi supuse bărbaţilor voştri”
„Bărbaţilor iubiţi-vă nevestele”.
„Copii ascultaţi în Domnul de părinţii voştri”.
„Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copii voştri, ci creşteţi-
i în mustrarea şi învăţătura Domnului”. [EF. 5:22,25; 6:1,4].
d. Pentru relaţii sociale civilizate, paşnice.
„Purtaţi-vă cu înţelepciune cu cei de afară... vorbirea
voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi
cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” [COL. 4:5-6].
„Limba înţelepţilor aduce vindecare” [PROV. 12:18].
„Un cuvânt spus la vremea potrivită, este ca nişte mere
de aur într-un coşuleţ de argint” [PROV. 25:11].
e. Pentru corectitudine în relaţiile de muncă.
„Robilor, ascultaţi de stăpânii voştri pământeşti... slujiţi-le
cu bucurie, ca Domnului, iar nu oamenilor... Şi voi stăpânilor
purtaţi-vă la fel cu ei, feriţi-vă de ameninţări...” [Ef. 6:5,7,9].
„Cine umblă cu strâmbătate, îşi va primi plata după
strâmbătatea, pe care a făcut-o; şi nu se are în vedere faţa
omului” [COL. 3:25].
f. Pentru că zilele sunt rele.
Atunci când „zilele sunt rele” există pericolul răcirii credinţei,
îndepărtării de Dumnezeu, chiar a revoltei împotriva lui
Dumnezeu, a negării Lui.
Cel „plin de Duh”, călăuzit de Duhul Sfânt, rămâne „tare în
Domnul” chiar şi când zilele sunt rele.
„Înţelepciunea face pe om să fie răbdător” [PROV. 19:11].
Cei ce au plinătatea Duhului vor zice în orice vreme: „Cine
ne va despărţi pe noi de dragostea lui HRISTOS? Necazul,
sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de
îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?... Totuşi în toate aceste
lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin ACELA care
ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa,
nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum,
nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o făptură,
nu vor fi în stare să ne despartă de Dragostea lui Dumnezeu,
care este în HRISTOS ISUS, Domnul nostru” [ROM. 8:35-39].
Cel credincios, plin de Duhul Sfânt, ştie că „toate lucrurile
lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu
[ROM. 8:28] de aceea el rămâne tare în Domnul chiar şi atunci
când zilele sunt rele.
g. Înţelepciunea (plinătatea Duhului) este necesară în
vederea rugăciunii.
„Fiţi înţelepţi dar (plini de Duh), şi vegheaţi în vederea
rugăciunii” [1 Pt. 4:7].
„Rugaţi-vă prin Duhul” [IUDA 20].
h. Înţelepciunea duce la mântuire.
„Cine umblă în înţelepciune va fi mântuit” [PROV. 28:26].
Reflex 1- 6 / 2017
Sfânt) au intrat în odaia de nuntă atunci când Mirele a venit,
cele nechibzuite rămânând afară.
„Fiţi dar înţelepţi” [Mt. 10:16].
8. IUBIRE
„Dragostea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că
Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim
prin EL. Şi dragostea stă NU în faptul că noi am iubit pe
Dumnezeu, ci în faptul că EL ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe
Fiul Său ca j ertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.
Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie
să ne iubim şi noi unii pe alţii” [1 In. 4:9-11].
„Trăiţi în dragoste, după cum şi HRISTOS ne-a iubit şi S-
a dat pe Sine pentru noi ca un prinos şi ca o jerfă de bun miros
lui Dumnezeu” [EF: 5:2]. Noi trebuie să iubim cum a iubit
HRISTOS: cu sacrificiu.
Trebuie să avem felul de iubire care se sacrifică pe sine în
folosul altuia.
Dumnezeu defineşte totdeauna dragostea biblică în funcţie
de sacrificiu de sine.
„Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că
pe când eram noi încă păcătoşi, HRISTOS a murit pentru noi”
[ROM. 5:8].
În timp ce eram păcătoşi (vrăjmaşi ai lui Dumnezeu),
„HRISTOS a murit pentru noi”.
Dragostea nu este un sentiment, ci un act de sacrificiu de
sine.
„Aceasta este porunca Mea – zice ISUS – să vă iubiţi unii
pe alţii, cum v-am iubit EU. NU este mai mare dragoste decât
să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” [In. 15:12-13].
Dragostea este dovada salvării: „Noi ştim că am trecut din
moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi” [1 In. 3:14].
9. IERTAREA SEMENULUI
„Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care
aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune,
orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice
fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni
unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi
Dumnezeu pe voi în HRISTOS” [EF. 4:30-32].
„Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi,
îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu
smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii
pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-
vă unul pe altul. Cum v-a iertat HRISTOS, aşa iertaţi-vă şi voi”
[COL. 3:12-13].
Standardul lui Dumnezeu pentru iertare este acesta: „Şi
nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile
lor” [EVREI 10:17].
Standardul divin este acesta: să iubeşti ca şi HRISTOS şi
să ierţi cum ne-a iertat Dumnezeu.
10. PĂSTREAZĂ UNIREA DUHULUI
„Să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea, pe care
aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelunga
răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste, şi căutaţi să
păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii” [EF. 4:1-2].
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” [2 TIM. 3:16].
Există un singur DUH: există o singură învăţătură adevărată
despre Dumnezeu, ISUS HRISTOS, DUHUL SFÂNT,
CREDINŢĂ, BOTEZ, BISERICĂ, MASA DOMNULUI, MOARTE,
ÎNVIERE, JUDECATĂ, VIAŢĂ VEŞNICĂ etc., cea relatată în
Sfânta Scriptură.
A păstra unirea Duhului însemnează a păzi şi împlini
Scriptura în adevărul şi în totalitatea ei, a nu o falsifica.
Cei călăuziţi de DUHUL păstrează nealterat cuvântul
Evangheliei.
Pavel călăuzit de Duhul Sfânt scrie corintenilor: „Căci noi
nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu cum fac cel mai mulţi; ci
vorbim cu inima curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui
Dumnezeu, în HRISTOS” [2 COR 2:17].
Duhul a făcut unirea învăţăturilor lui Dumnezeu făcându-
le un întreg: SFÂNTA SCRIPTURĂ.
Responsabilitatea credincioşilor este să păstreze acest
întreg, această unitate.
Unirea Duhului trebuie păstrată prin legătura păcii.
Învăţăturile Scripturii nu se impun cu forţa, prin certuri,
lupte etc., ci cu pace.
Pace există acolo unde există: dragoste, blândeţe,
smerenie, îndelungă răbdare, acolo unde există călăuzirea
Duhului, căci pacea este roada Duhului.
Unirea Duhului prin legătura păcii nu exclude dezbateri,
păreri diferite, şi aceasta pentru că nu toţi credincioşii au
Reflex 1 - 6/ 2017
aceeaşi creştere spirituală, acelaşi grad de înţelegere, dar
aceste dezbateri trebuie făcute în dragoste, cu smerenie, în
pace.
„Dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu
vă va lumina şi în această privinţă. Dar în lucrurile, în care am
ajuns de aceeaşi părere, să umblăm la fel” [FILIP. 3:15-16].
Unde este păstrată unirea Duhului, acolo este şi unitate
între credincioşi.
„Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru ISUS
HRISTOS, să aveţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări
între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire”
[1 COR. 1:10].
11. SLUJIRE
„În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul.
Slujiţi Domnului” [ROM. 12:11].
„Sunt felurite daruri, dar este acelaşi DUH; sunt felurite
slujbe, dar este acelaşi DOMN, sunt felurite lucrări, dar este
acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se
dă arătarea Duhului spre folosul altora” [1 COR. 12:4-7].
„Fiecare are de la Dumnezeu darul lui” [1 COR. 7:7].
„Nu fi nepăsător cu darul care este în tine” [1 TIM. 4:14].
„Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti” [In. 12:26].
„Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu,
fiecare din voi să slujească altora după darul, pe care l-a primit.
Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.
Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o
dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit
Dumnezeu prin ISUS HRISTOS, a căruia este slava şi puterea
în vecii vecilor! Amin.”
[1 Pt. 4:10-11].
„Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul,
nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul
răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului HRISTOS” [COL. 3:23-
24].
Slujind semenilor noştri, slujim lui HRISTOS. „Slujiţi
Domnului cu bucurie” [Ps. 100:2].
12. RUGĂCIUNE
„Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni
şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată
Stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii” [Ef. 6: 18].
„Rugaţi-vă prin Duhul Sfânt” [IUDA 20].
„Rugaţi-vă neîncetat” [1 TES. 5:17].
„Nu stingeţi Duhul” [1 TES. 5:19].
Rugăciunea este viaţa sufletului celui credincios. Acesta
nu poate trăi fără rugăciune. Rugăciunea este o relaţie
reciprocă între Dumnezeu şi om. Fără această stare de
intimitate, Duhul se stinge, sufletul moare.
Duhul ne învaţă cum să ne rugăm, „Căci nu ştiu cum să
ne rugăm” [Rom. 8:26].
Rugăciunea prin Duhul este:
- dintr-o inimă curată [1 In. 3:21].
- în Numele lui ISUS [In. 14:14]; în conformitate cu
persoana lui ISUS [cine este EL], cu caracterul Lui.
- răspunsul aşteptat trebuie să aducă glorie lui Dumnezeu.
„Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri” [COL.
4:2].
13. MULŢUMIRE
„Cuvântul lui HRISTOS să locuiască din belşug în voi în
toată înţelepciunea (fiţi plini de Duh). Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă
unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări
duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inimile
voastre” [COL. 3:16].
Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Căci
noi n-am adus nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi
nimic din ea. Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să
ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns” [1 TIM. 6:6-8].
„Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci EL
însuşi a zis: Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi
părăsi” [Evrei 13:5].
„M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc.
Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug... Pot totul în
HRISTOS, care mă întăreşte” [Filip. 4:11-13].
„Cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat”. [PROV.
15:15].
„Fiecare să umble aşa cum l-a aşezat Domnul, aşa cum l-
a chemat Dumnezeu” [1 COR. 7:17].
Contextul pasajului din [1 COR. 7:17] se ocupă cu statutul
căsătoriei. Dacă o persoană este mântuită, dar căsătorită cu
un partener necredincios, acesta nu este un motiv să desfacă
căsătoria. Acea persoană trebuie să fie mulţumită şi să umble
în modul în care a chemat-o Dumnezeu. Nu pune capăt unei
85
căsnicii ca o scuză legată de viaţa spirituală, ci fi mulţumit.
Dumnezeu cunoaşte situaţia şi a permis să decurgă în felul
acesta. Căsnicia este o cale pe care trebuie să umblăm cu
mulţumire.
Cel călăuzit de Duhul lui Dumnezeu are o stare de
mulţumire ce nu depinde de situaţii şi împrejurări, el are o privire
transcendentală.
Această stare de mulţumire provine din faptul că:
- cel mântuit are o poziţie înaltă: el este copil al lui
Dumnezeu [1 In. 3:1-2].
- este în prezenţa lui Dumnezeu: el este Templul Duhului
Sfânt [1 COR. 6:19].
- el este sub protecţia lui Dumnezeu: „Voi sunteţi păziţi de
puterea lui Dumnezeu, prin credinţă” [1 Pt. 1:5].
- el este în administrarea (grija) lui Dumnezeu: „Aruncaţi
asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci EL însuşi îngrijeşte
de voi” [1 Pt. 5:7].
- el este în siguranţă: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le
cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţă veşnică, în veac
nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl
Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi, şi nimeni nu le
poate smulge din mâna Tatălui Meu” [In. 10:27-29].
- el are un viitor sigur, binecuvântat: „Făgăduinţa pe care
ne-a făcut-o EL, este aceasta: viaţa veşnică” [1 In. 2:25].
- el are o mare moştenire: el este moştenitor al Împărăţiei
lui Dumnezeu împreună cu HRISTOS [ROM. 8:17].
Cel ce este călăuzit de Duhul Sfânt ştie că viaţa lui este în
mâna lui Dumnezeu, sub controlul Lui, EL cunoaşte situaţia.
Ştie că ce i se întâmplă este permis de Dumnezeu. El are
pace.
De aceea cei ce sunteţi călăuziţi de Duhul Sfânt: „Nu vă
îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la
cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri.
Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va
păzi inimile şi gândurile în HRISTOS ISUS” [FILIP. 4:6-7].
„Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate
lucrurile, în Numele Domnului nostru ISUS HRISTOS” [EF.
5:18].
„Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta
este voia lui Dumnezeu, în HRISTOS ISUS, cu privire la voi.
Nu stingeţi Duhul.” [1 TES. 5:18-19].
Nemulţumirea crează o stare de nelinişte [1 COR. 7:21],
de stres; împiedică rugăciunea, slujirea pentru HRISTOS, poate
chiar stinge Duhul.
14. SEPARARE
Creştinul călăuzit de Duhul Sfânt, urăşte ceea ce urăşte
Dumnezeu.
Dumnezeu urăşte păcatul. De aceea creştinul călăuzit de
Duhul Sfânt: „nu se duce la sfatul celor răi; nu se opreşte pe
calea celor păcătoşi; nu se aşează pe scaunul celor
batjocoritori” [Ps. 1:1].
El trăieşte:
a) separat (diferit, NU izolat) de lume
„Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva
lumea, dragostea Tatălui nu este în EL.” [1 In. 2:15].
Un creştin adevărat a învins lumea şi nu mai este
îndrăgostit de ea.
„Pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte
lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa
noastră. Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede
că ISUS este Fiul lui Dumnezeu? [1 In. 5:4-5].
Prin lume înţelegem sistemul nelegiut al lumii, lumea
păcatelor, nu persoanele individuale.
b) separat de creştinii care trăiesc în păcat
„În numele Domnului nostru ISUS HRISTOS, vă poruncim
fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate care trăieşte în
neorânduială şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la
noi. Voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi; căci noi
n-am trăit în neorânduială între voi. Auzim însă că unii dintre
voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de
nimicuri... Şi dacă n-ascultă cineva ce spunem noi [PAVEL] în
această epistolă, însemnaţi-vi-l şi să n-aveţi nici un fel de
legături cu el, ca să-i fie ruşine.” [2 TES. 3:6-7, 11, 14].
Trebuie să trăim separat de creştinii care trăiesc în păcat.
„Să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar
că îşi zice „frate”, totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau
închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau răpăreţ; cu
un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi” [1 COR. 5:11].
86
15. TRANSFORMARE
„Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu
mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor,
având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu,
din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor.
Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare,
şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie. Dar voi n-aţi
învăţat aşa pe HRISTOS; dacă cel puţin, L-aţi ascultat, şi dacă
potrivit adevărului care este în ISUS, aţi fost învăţaţi, cu privire
la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel
vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înoiţi în
omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire
şi sfinţenie pe care o dă adevărul”... Să nu întristaţi Duhul Sfânt
al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua
răscumpărării” [Ef. 4:17-24,30].
Creştinul NU trebuie să trăiască asemenea celor din lume.
Viaţa lui transformată trebuie să fie diferită. Ei au fost înoiţi în
duhul minţii lor.
Vechea umblare a unui necredincios şi noua umblare a
unui creştin se află în contrast.
Vechea umblare: „în deşertăciunea gândurilor lor”, era
egocentrică.
Noua umblare: „creştinii n-au învăţat aşa pe HRISTOS”,
era cristocentrică.
Vechea umblare: era caracterizată de neştiinţă: „având
mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din
pricina neştiinţei, în care se află din pricina împietririi inimii
lor.”
Noua umblare: este caracterizată de cunoaştere: „dacă
cel puţin L-aţi ascultat, şi dacă potrivit adevărului care este în
ISUS, aţi fost învăţaţi.”
Creştinii au fost învăţaţi adevărul în HRISTOS prin Duhul
Lui.
Vechea umblare: conştiinţa necredincioşilor este
insensibilă faţă de păcat. „Ei (necredincioşii) şi-au pierdut orice
pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie
orice fel de necurăţie.”
Noua umblare: umblarea credincioşilor este caracterizată
de sensibilitate faţă de păcat.
„Cu privire la felul vostru din trecut, să vă dezbrăcaţi de
omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare.”
Vechea umblare a fost îndrumată de o gândire imorală:
„dedată săvârşirii oricărui fel de necurăţie.” Ea nu cunoştea
limite.
Noua umblare: credinciosul este „reînoit în duhul minţii
lui.”
Noua umblare şi vechea umblare sunt diametral opuse.
„Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava
Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă
în slavă, prin Duhul Domnului” [2 COR. 3:18].
„Căci dacă este cineva în HRISTOS, este o făptură nouă.
Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” [2
COR. 5:17].
16. RODIRE
„Roada Duhului, dimpotrivă este: dragostea, bucuria,
pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,
credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” [Gal. 5:22-23].
Roada este la singular. Duhul produce un singur rod, care
însemnează unitatea calităţilor spirituale menţionate mai sus.
Când umbli prin duh, nu vei vedea doar una sau câteva, ci
toate calităţile spirituale ca rod al Duhului în viaţa ta. Ai ori
toate, ori niciuna. Dumnezeu reduce totul la un numitor comun:
umblarea prin DUH care îşi dă rodul. E nevoie doar să umbli
prin DUH, şi EL le va produce pe toate în tine.
Rodul este dovada faptului că Dumnezeu este la lucru.
Dumnezeu a vorbit prin OSEA, zicând: „De la Mine îţi vei primi
rodul” [OSEA 14:8]. Umblarea în DUH produce rod.
Umblarea prin Duh însemnează: efort şi putere divină.
Creştinilor li se porunceşte să fie roditori, fapt care cere
dependenţă de Dumnezeu şi efort personal. Nu putem să fim
inactivi şi să aşteptăm să facă Dumnezeu.
E nevoie să ne predăm lui Dumnezeu şi „să ne dăm toate
silinţele.”
Sursa calităţilor este divină [Gal. 5:22-23], dar creştinul
are responsabilitatea în a le dobândi.
Noi suntem responsabili în a folosi puterea lui Dumnezeu
pentru ca Duhul să producă rod. Viaţa creştină implică
ascultarea de Duhul Sfânt.
Reflex 1- 6 / 2017
Ascultarea de Duhul Sfânt însemnează: „Daţi-vă şi voi toate
silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră, fapta; cu fapta,
cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea, cu înfrânarea, răbdarea;
cu răbdarea, evlavia; cu evlavia dragostea de fraţi; cu dragostea
de fraţi, iubirea de oameni. Căci dacă aveţi din belşug aceste
lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi leneşi, nici neroditori în
ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru ISUS
HRISTOS.” [2 Pt. 1:5-8].
Când „îţi dai toate silinţele” să asculţi şi să faci ce Duhul îţi
spune, EL îţi dă şi voinţa şi puterea să faci şi EL produce şi
rodul spiritual în tine.
Rodul spiritual este foarte important. El arată dacă un om
este salvat.
17. FAPTE BUNE
„Căci noi suntem lucrarea lui şi am fost zidiţi în HRISTOS
ISUS pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu
mai dinainte ca să umblăm în ele” [EF. 2:10].
Să vă umpleţi de cunoştinţa voiei LUI, în orice fel de
înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să
vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-i fiţi plăcuţi în
orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune” [COL.
1:9-10].
„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei
să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe tatăl vostru,
care este în ceruri” [Mt. 5:16].
„Cine rămâne în Mine şi în cine rămân EU, aduce multă
roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic... Dacă
aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi
voi veţi fi astfel ucenicii Mei” [In. 15:5,8].
„Iată EU vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să
dau fiecăruia după fapta lui” [Ap. 22:12].
FIŢI PLINI DE DUH!
UMBLAŢI CÂRMUIŢI DE DUHUL!
DAŢI LUMII CE AVEŢI MAI BUN
Oamenii sunt irezonabili, ilogici şi egoişti.
IUBIŢI-I TOTUŞI!
Dacă faceţi bine, acesta va fi uitat mâine.
FACEŢI TOTUŞI BINE!
Dacă reuşiţi să aveţi succes, veţi câştiga prieteni falşi şi
vrăjmaşi adevăraţi.
CĂUTAŢI TOTUŞI REUŞITA!
Onestitatea vă face vulnerabili.
FITI TOTUŞI ONEŞTI!
Oamenii au nevoie de ajutor, dar s-ar putea să vă atace
când încercaţi să-i ajutaţi.
AJUTAŢI-I, TOTUŞI, PE OAMENI!
Daţi lumii ce aveţi mai bun şi s-ar putea să fiţi loviţi de
aceasta.
DAŢI TOTUŞI LUMII CE AVEŢI MAI BUN!
MAICA TEREZA
Reflex 1 - 6/ 2017 „Porţile Poeziei” 87

Laureatul acestei ediţii a Festivalului, Christos

Koukis, recitînd pe scena Teatrului de Vest Reşiţa,
la Mitingul Internaţional de Poezie

Kayoko
Yamasaki
(în plan
îndepărtat),
Christos
Koukis (în
Silviu Hurduzeu, preşedintele Consiliului Judeţean prim plan)
Caraş-Severin, Liubiţa Raichici, directorul Direcţiei
pentru Cultură Caraş-Severin

„Portile Poeziei” s-au deschis joi, 25 mai, cu un

cuvânt de salut din partea gazdelor si cu
prezentarea invitatilor din strainatate. La eveniment
au participat 35 de poeti din strainatate, din Serbia,
Japonia, Franta, Spania, Italia, Germania, Grecia,
Cipru, Rusia, Belarus, Muntenegru, Ungaria,
Bulgaria, Macedonia, Slovenia si Polonia, precum si
peste 40 de poeti din Caras-Severin. Au fost si poeti
din Bucuresti, Arad si Sibiu. Cuvântul de deschidere
l-a sustinut poeta Liubita Raichici, directorul Directiei
pentru Cultura Caras-Severin, principalul
organizator al evenimentului. Printre oficialitatile
care au vorbit în deschidere s-au aflat: Ovidiu Bilav,
reprezentant al Ministerului Culturii, Constantin
Stere, sef serviciu în Ministerul Culturii, presedintele
Consliului Judetean Caras-Severin, Silviu
Hurduzeu, Nadia Potocean, presedinta Fundatiei
Activity, fundatie partenera în festival.” (Matei
Mircioane - http://www.argument-cs.ro)

Octavian Doclin recitînd la

Mitingul Internaţional de Poezie

De la stînga
la dreapta:
Nicolae
Vlădulescu,
Octavian
Doclin,
Nadia
Potoceanu,
Ovidiu Bilav

(fotografii transmise
redacţiei de: Iulian
Barbu şi
Adriana Weimer)
88 Cultura tradiţională Reflex 1- 6 / 2017
elaborarea Enciclopediei Române. În capitala României pulsa
Constantin-T. STAN o intensă viaţă culturală, întreţinută de o întreagă pleiadă de
personalităţi culturale din Banat şi Ardeal: Aurel C. Popovici
Liviu Tempea şi starea de graţie (profesor de limba germană şi engleză), Ioan Slavici (directorul
a folclorului bănăţean Institutului „Oteteleşanu”), George Coşbuc (Casa Şcoalelor),
Ioan Bianu (Biblioteca Academiei), Şt. O. Iosif, Ilarie Chendi,
Liviu Tempea (1870, Lugoj – 1946, Cluj), absolvent al
Zaharia Bârsan ş.a. Liviu Tempea a continuat preocupările din
Academiei de Muzică din Viena, a fost un virtuoz al pianului,
Dumbrăveni, fondând o corală bărbătească (unica la acea dată
un neîntrecut improvizator, punându-şi talentul în slujba muzicii
în Bucureşti, potrivit mărturisirii sale), în care a cooptat, în
româneşti de inspiraţie folclorică, fiind, în acest sens, un vrednic
exclusivitate, intelectuali bănăţeni şi ardeleni, aşa-numiţii
continuator al aspiraţiilor predecesorilor săi Ioan Iancu, Ştefan
„pribegi ai idealului naţional” (Tempea 1943a, 6). „Pribegii”,
Perianu şi Sofia Vlad-Rădulescu (mama lui Victor Vlad
refugiaţi la Bucureşti după Procesul Memorandului, se
Delamarina), pionieri ai prelucrării instrumentale culte a
întâlneau de două ori pe săptămână la berăria „Wilhelm” (pe
melosului de sorginte populară:
strada Edgar Quinet, vizavi de Capşa, lângă farmacia „Brus”),
„Trebuie să subliniez numele pianistului Liviu Tempea,
unde repetau cu ajutorul unui harmoniu închiriat. Printre corişti
originar din Lugoj, fost profesor la Academia Regală de
se aflau: Preda (viitor director al Fundaţiei „Vasiliu Bolnavu”),
Muzică din Cluj. Este incontestabil că d. Liviu Tempea a fost
Petrescu-Sadea (director la Fabrica de ciocolată „Zamfirescu”),
primul talent bănăţean care a dat importanţa cuvenită
Remus Caracaş (director la o şcoală comercială), Gheorghe
improvizaţiei muzicii româneşti. Dotat cu un real talent
Demeter (interpret la Ministerul de Externe), Valeriu Teconţie
muzical, fiind şi un excelent pianist, d. Tempea a ştiut să
(tipograf, traducător şi editor al lui Eminescu în limba germană),
interpreteze în mod impresionant dansurile şi cântecele
Ilarie Chendi, Zaharia Bârsan, gazetarul Gheorghe Stoica,
autohtone din Banat. Uşurinţa prin care evidenţia cea mai
Petre Ciorogariu (institutor, profesor de limba germană şi
dificilă melodie, apoi acompaniamentul, de un autentic spirit
muzician originar din Vărădia, jud. Caraş-Severin) ş.a. George
improvizator, ne-au redat câteva perle de muzică bănăţeană.
Coşbuc asista frecvent la desfăşurarea repetiţiilor, acestea
Ce păcat că aceste interpretări nu sunt nici astăzi imortalizate
devenind un pretext pentru întâlnirea oamenilor de litere
pe plăci de patefon” (Barbu 1942, 49; cf. Vancea 1968, 188-
bănăţeni şi ardeleni. În 1899, de Lăsata Secului, corala lui
189).
Liviu Tempea a susţinut primul său concert, la sala „Opler”,
Adept al unei vieţi boeme (memoriile publicate în
beneficiind şi de sprijinul Ligii Culturale. La Bucureşti, Tempea
presa timişoreană ne relevă bogăţia şi temeinicia cunoştinţelor
obişnuia să frecventeze locuinţa familiei Cionca, un laconic
literare, oferindu-ne şi valoroase informaţii privind selectul
episod al ineditelor experienţe artistice avute în compania
anturaj literar-muzical în care s-a manifestat în timpul deselor
pianistului lugojean fiind rememorat de Aurelia Cionca:
sale peregrinări prin marile centre culturale naţionale), cu studii
„Odată, eram întruniţi la soacra mea. Venise şi Tempea.
temeinice, dar nefinalizate (asemănarea cu destinul
Ca de obicei, după masă, Tempea se aşeza la pian şi cânta
eminescian e evidentă), societar al vestitului Cor Mitropolitan
mai întâi melodii poporale, într-un stil cum numai el ştia. De
din Iaşi, aflat sub bagheta lui Gavriil Musicescu, animator al
dragul meu, a cântat o Noveletă de Schumann, într-o
mişcării corale a studenţilor români clujeni la sfârşitul veacului
veritabilă interpretare schumanniană, care mi-a rămas
al XIX-lea, colaborator al lui D. G. Kiriac la Societatea Corală
întipărită în minte, parcă aş auzi-o chiar acum. Tempea avea
„Carmen” (pianist-acompaniator), la constituirea căreia şi-a
o tehnică briliantă” (vezi Millea 1960, 37).
adus aportul, dirijor al Reuniunii Române de Muzică din Sibiu
În acei ani, în capitala regatului român activau două
(unde a urmat unor iluştri predecesori – Gheorghe Dima şi
coruri mai importante: Corul Mitropoliei, dirijat de profesorul
Augustin Bena) –, medic militar pe frontul Primului Război
Nicolae Bănulescu, şi corul de la biserica „Domniţa Bălaşa”,
Mondial, Liviu Tempea şi-a risipit harul interpretativ pianistic
condus de basul Grigore Teodorescu, unde evoluau unii din
în gratuite şi efemere efuziuni improvizatorice, dar şi
cei mai buni cântăreţi vocali, între care Nicolae Corfescu şi
indubitabila chemare componistică, în varii proiecte de mai
Elena Bonciu. Ambele formaţii corale, aflate sub direcţia lui
mică amploare, cu un nesemnificativ ecou în epocă. După o
Eduard W achmann, directorul Conservatorului, ofereau
viaţă dăruită muzicii, cu prea puţine satisfacţii personale,
credincioşilor şi melomanilor bucureşteni, săptămânal,
marcată de un nobil altruism, la apus de carieră (tardiv, la
Liturghia şi alte cântări sacre, dar, în acelaşi timp, participau şi
aproape cincizeci de ani!) Tiberiu Brediceanu, amicul şi
la ceremoniile oficiale la care erau prezenţi membrii guvernului
colaboratorul său din copilărie, i-a oferit, ca binemeritată
şi reprezentanţii Palatului Regal. După pensionarea lui
răsplată, după Marea Unire, un post de profesor la catedra de
Wachmann, conducerea celor două coruri a fost preluată de
pian a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj.
D. G. Kiriac, care, în paralel, dirija şi un grup coral la şcoala
Creaţia sa, extrem de restrânsă, dedicată în
„Carmen”. La repetiţiile acestui grup coral era invitat să asiste
exclusivitate genului cameral, oferă totuşi muzicologilor
şi Liviu Tempea. La propunerea unor corişti (Petrescu-Sadea,
contemporani câteva repere certe pentru direcţiile muzicii culte
Petre Ciorogariu ş.a.), corala bărbătească a bănăţenilor şi
româneşti aflate în căutarea identităţii: Liturghia Sfântului Ioan
ardelenilor (care activa în localul Ligii Culturale, în spatele
Gură de Aur, pentru cor mixt (capodopera sa), una din primele
Bisericii Albe) a fuzionat cu grupul lui Kiriac, Tempea urmând
încercări de prelucrare în manieră contrapunctică a cântării
să funcţioneze în calitate de pianist-corepetitor (Tempea 1943b,
psaltice, şi câteva miniaturi pianistice, adevărate sclipiri de
2). Cu prilejul unuia din primele concerte carmeniste (25
geniu, cu o manieră personală de tratare a ductului melodic
noiembrie 1902, la câteva luni de la introducerea vocilor
de sorginte folclorică, în care tehnica briliantă se împleteşte
feminine), J. Movilă sesiza (în „Gazeta artelor”, Bucureşti, I, 6,
armonios cu profunzimea şi limpezimea expresiei tematice.
1902, 3) o disproporţie între repertoriul de factură clasică şi
După o inedită experienţă dirijorală la Dumbrăveni,
cel românesc:
lângă Ipote’ti (unde fusese invitat de prinul Leon Ghika pentru
„Se va obiecta că nu prea avem multă muzică românească!
a instrui o corală ărănească), în toamna lui 1897 Tempea
Ei, dar slavă Domnului că, afară de dl Tempea şi dl Kiriac –
poposeşte la Viena, într-o încercare de a obţine un atestat
să fim drepţi –, au mai lucrat şi alţi autori muzică românească,
care să confirme audierea cursurilor Facultăţii de Medicină,
atât în ţară, cât şi peste hotare, aşa că ar fi de unde să se
ceea ce i-ar fi permis accesul la examenele de licenţă. Fără a-
facă o alegere” (cf. Cosma O. L. 1983, 226).
şi atinge obiectivul, anul următor se reîntoarce la Bucureşti,
Referindu-se la aportul său la constituirea şi
unde continuă vechile preocupări artistice, atras însă şi de
consolidarea Societăţii Corale „Carmen”, L. Tempea scria:
studiile medicale . Aici este posibil să fi avut contacte cu
„La concertele corului [Reuniunea Română de Cântări şi
Constantin Rădulescu Jr, strălucit medic chirurg la Spitalul
Muzică din Lugoj, dirijată de Ion Vidu], de câte ori le-am dat
„Eforiei”, unchiul fostului său coleg şi prieten din copilărie Victor
concursul, a trebuit, afară de program, să cânt la pian «d-a
Vlad Delamarina, colaborator al lui Corneliu Diaconovich în
noaşce». Într-un concert, în timpul acestei improvizaţii, îmi
Reflex 1 - 6/ 2017
vine în minte Marşul lui Mihai Viteazul, şi, după o cadenţă
furtunoasă, când a apărut «Astăzi, fraţilor români, am ajuns
şi noi stăpâni», a izbucnit în sală o furtună de aplauze, în
mijlocul căreia fulgerau notele delirante ale marşului. Această
atmosferă, care stăpânea concertele şi publicul mai ales în
Banat, Lugoj, unde s-a cântat Deşteaptă-te, române! de
peste 800 de cântăreţi din 27 coruri ţărăneşti la Adunarea
Generală a ASTREI în 1896, am căutat să fie introdusă la
Societatea «Carmen»” (Tempea 1943c, 2).
La Bucureşti, L. Tempea a colaborat, în 3 martie 1902,
pe scena Ateneului Român, cu pianistul Ernesto Narice,
soprana Charlotte Leria şi baritonul Aurel Eliade, într-un concert
dedicat creaţiei lui Ioan Scarlatescu, dirijorul Corului Capelei
Române Ortodoxe din Paris (lieduri şi miniaturi pianistice) –
vezi Recital Scarlatescu, în „Bukarester Tageblatt”, XXIII, 62,
1902, 3, cronică semnată de Iosif Paschill, şi cronica de concert
publicată sub pseudonimul Spontini în „L’Indépendance
Roumaine” (XXVI, 7.745 din 7/20 martie 1902), dar şi-a exersat
şi talentul de cronicar şi critic muzical, reflectând, în presa
vremii, trepidanta viaţă muzicală bucureşteană (Concertul
„Chopin”. Mascagni în Bucureşti, în „Revista noastră”,
Bucureşti, nr. 4 din 15 februarie 1907). În perioada petrecută
în Capitală, Tempea a absolvit, în 1905, un curs de armonie
predat de D. G. Kiriac şi un curs de canto cu durata de doi ani,
iar în anul şcolar 1904-1905 a funcţionat ca profesor suplinitor
de limba germană (cl. II-VII) şi limba română (cl. a IV-a) la
Liceul „Gheorghe Lazăr”.
În 14 iunie 1902, la un an de la fondarea Societăţii
Corale „Carmen”, la Dumbrăveni, localitatea în care, în urmă
cu câţiva ani, L. Tempea înfiinţase un cor mixt ţărănesc, aveau
loc impozante serbări prilejuite de dezvelirea bustului lui Mihai
Eminescu, realizat în bronz de sculptorul Oscar Späthe (la
iniţiativa lui Leon Ghika, susţinătorul ipotezei privind naşterea
marelui poet în această comună), având ca sursă de inspiraţie
o fotografie a poetului la vârsta de 30 de ani. Späthe fiind
influenţat, se pare, de soarta identică a sfârşitului vieţii lui
Eminescu cu cea a lui Friedrich Nietzsche, după modelare
chipul creatorului Luceafărului prezenta asemănări frapante
cu fizionomia filozofului german, determinându-l pe
epigramistul Cincinat Pevelescu, prezent la festivităţi, să-i
dedice artistului plastic o şarjă-catren . Un alt invitat, Şt. O.
Iosif, a dedicat evenimentului un poem, transpus pentru cor
mixt de L. Tempea, interpretat după sfinţirea şi dezvelirea
bustului. Dorind să ofere invitaţilor o surpriză, Liviu Tempea a
pregătit, cu fostul său cor, Rugăciune, pe versurile lui
Eminescu, lucrare corală compusă special pentru acest
eveniment (cu contribuţia elevilor celor două şcoli locale), corul
urmând să cânte ascuns după un boschet. În finalul festivităţilor,
corul, instruit de L. Tempea, a interpretat o altă lucrare inspirată
de versurile eminesciene, La arme!, în prezenţa unei asistenţe
care cuprindea scriitori şi reprezentanţi ai unor instituţii culturale
de referinţă: George Coşbuc („Sămănătorul”), Rădulescu-
Pogoneanu („Convorbiri literare”), Petre Grădişteanu (cu un
discurs din partea Ligii Culturale, în care a amintit de „pietrele
nestemate ce lipsesc din coroana regală română”), Cincinat
Pavelescu (care a declamat o poezie ocazională, Pădure, ninge
câteva frunze), Al. Davila, Dimitrie Anghel ş.a.
La arme!, piesa lui Liviu Tempea, a avut o istorie aparte. Prinţul
Leon Ghika, dorind înlocuirea lui Deşteaptă-te, române! („care
avea o melodie prea monotonă şi lipsită de vigoare, mai mult
psalmodie religioasă”) cu un alt cântec, mai antrenant, care
să exprime „aspiraţiile viitoare ale românilor”, i-a propus lui
Tempea compoziţia lui É.-N. Méhul, Le chant du départ
(cântecul plecării la luptă al militarilor francezi, anterior imnului
La Marseillaise), înmânându-i două transcripţii pentru voce şi
pian. Tempea, găsind nepotrivit cântecul pentru a-l adapta
versurilor eminesciene, a compus însă o melodie originală.
După o lună de la festivităţile de la Dumbrăveni, cântecul La
arme! a fost tipărit, muzica fiind atribuită însă în mod eronat lui
Méhul. Greşeala s-a perpetuat, iar cântecul, care se dorea un
imn naţional, a fost difuzat în şcoli, fiind inclus în repertoriu de
numeroase coruri din Bucovina şi Transilvania.
89
După plecarea lui Tempea din Dumbrăveni (în toamna lui 1897,
după aproximativ şase luni), corul a fost preluat de notarul M.
Livescu, muzician diletant cu unele rudimente muzicale
dobândite la Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi, care a
rămas în fruntea coralei, cu o scurtă întrerupere datorată
episodului omagierii lui Eminescu, până în 16 martie 1906. I-a
urmat Calistrat N. Popărescu, fost student al lui D. G. Kiriac la
Conservatorul bucureştean şi longeviv membru carmenist, ales,
mai târziu, primar în Călăraşi, care şi-a atribuit compunerea
cântecului, susţinându-şi chiar şi examenul de definitivat în
învăţământ ca autor al acestei piese corale (episod relatat lui
Tempea de A. Cirillo, profesor la Conservatorul din Iaşi, despre
a cărui autenticitate nu ne putem pronunţa). Mai târziu,
Popărescu a ajuns profesor de muzică la Liceul „Ştirbei-Vodă”
din Călăraşi, unde a fost sărbătorit cu fast, în 1932, la jubileul
de 20 de ani al Societăţii Corale „Freamătul”, opera sa. După
moarte, călărăşenii i-ar fi ridicat un bust, considerându-l un
adevărat rapsod naţional, poate şi ca o recunoaştere a
participării sale, în fruntea coralei din Dumbrăveni, la Festivalul
Coral prilejuit de Expoziţia Generală Jubiliară din 1906 de la
Bucureşti (cf. Tempea 1943f, 2; Calendarul „Minerva”. 1907,
Institutul de Arte Grafice şi Editura „Minerva” SA, Bucureşti, p.
133-134; Aniversarea jubileului de 20 ani al Soc. Corale
„Freamătul” din localitate, în „Curierul Ialomiţei”, Călăraşi, II,
15, 1932).
Iată cum descrie muzicianul lugojean emoţionanta reîntâlnire,
în Capitală, cu foştii săi corişti din Dumbrăveni:
„M-am pomenit înconjurat de copiii corului ţărănesc din
Dumbrăveni, jud. Botoşani, făcut de mine, cari, văzându-
mă, au venit la mine, întinzându-mi mâinile şi dându-mi
«bună ziua» […], între [Nicolae] Iorga şi Aurel C. Popovici.
Le-am spus că sunt copiii corului ţărănesc, cel dintâi din
Vechiul Regat, format de mine. Aşa s-a făcut şi această
înfrăţire ţărănească între cei din Ardeal şi Banat şi cei din
ţara veche. M-am dus între ei, unde [i-]am întâlnit şi pe cei
mari, bâţa Patrachi, Florescu, Ignatescu, Ştirbu, Gălan, Mihai
Andruşcă. A fost o bucurie mare revederea, la care a luat
parte şi conul Teodor Ghica, care întâmplător era în Arene.
A fost nostimă întâlnirea cu Gh. Dima, care trecuse pe acolo.
L-am oprit, să-i prezint corul. [I-]am întrebat pe copii: «Voi
ştiţi cine a făcut Hai în horă? […]. Uite, boieru ăsta a făcut
cântecul!». Se uitau nedumeriţi la Gh. Dima, care râdea cu
plăcere. Cei mari mi-au povestit că, plimbându-se prin
expoziţie, mă căutau cu ochii şi, unde vedeau câte o figură
asemănătoare, se repezeau cu toţii […]. Am fost mişcat de
această dragoste şi încredere ce am reuşit să-mi câştig în
aceste suflete curate. Cea mai mare răsplată ce aş fi putut
să râvnesc” (Tempea 1943b, 2).
Prin episodica sa prezenţă la Dumbrăveni (ipotetic
loc al naşterii lui Mihai Eminescu), ca invitat al prinţului Leon
Ghika, Liviu Tempea a dăruit Bucovinei una din primele corale
mixte ţărăneşti. A reflectat în amintirile sale memorabilele
secvenţe ale festivităţilor prilejuite de dezvelirea bustului
creatorului Luceafărului, oferind istoricilor literari, dar şi
muzicologilor pagini inedite pentru reconstituirea peisajului
cultural românesc al începutului de veac XX. Artistul lugojean
a lăsat posterităţii suficiente împliniri, argumente certe pentru
a fi inclus la loc de cinste în Panteonul muzicii româneşti.
Iată un fragment din memoriile lui Tempea, publicat
în presa timi’oreană („Dacia”, V, 35, 1942, 2), în care este
descris ineditul episod petrecut la Dumbrăveni:
„În primăvara anului [1902], Leon Ghika, proprietarul moşiei
Dumbrăveni, din jud. Botoşani, s-a hotărât să-i ridice un bust
în bronz lui M. Eminescu în parcul proprietăţii. Susţinea, pe
baza mărturiei unui bătrân camerdiner al familiei Balş, că M.
Eminescu s-a născut la Dumbrăveni, unde a fost purtat de
bătrânul pe braţe, ca copil în faşe, iar nu la Ipoteşti, unde
tatăl lui Mihai era căminarul Eminovici al familiei Balş. Familia
Balş fusese proprietara marelui domeniu, care se întindea
de-a lungul şoselei Vereşti-Botoşani, de la Dumbrăveni peste
12 sate, cu Ipoteşti împreună, până la mânăstirea de maici
Agafton. Bustul a fost comandat la sculptorul Oscar Späthe,
90
care l-a modelat după o fotografie a poetului la vârsta de 30
de ani, în floarea bărbăţiei, şi poate soarta asemănătoare a
sfârşitului vieţii să-l fi influenţat pe sculptor să-i dea
asemănare cu filozoful german Fr. W. Nietzsche.
Pentru serbarea dezvelirii monumentului am fost invitaţi
de Leon Ghika la Dumbrăveni, imediat după Paşte, Şt. O.
Iosif şi eu, care formasem la 1897 corul ţărănesc mixt, şi
care s-a menţinut sub conducerea notarului comunei. Şt. O.
Iosif a scris o cantată ocazională, la care eu am compus
muzica, pentru cor mixt: Luceafăr falnic între genii,/ Ce
neamul nostru a avut,/ Mai recunoşti tu Dumbrăvenii,/
Pământul sfânt ce te-a născut?// În colţu-acesta de lumină,/
Pe malul mândrului Siret,/ Copilăria ta senină/ Urzit-a visuri
de poet.// Dar soarta te-a gonit departe/ Din raiul tău de pe
pământ,/ Şi valul astei lumi deşarte/ Te-a năpădit şi te-a
înfrânt./ În chinuri, trupul tău, sărmanul,/ S-a mistuit pân ce
s-a stins,/ Dar ca Isus Nazarineanul,/ Prin moarte, moartea
ai învins!// Şi iată, astăzi, Dumbrăvenii/ Văd iarăşi chipul
cunoscut,/ În parc, la marginea poenii,/În schijă falnic
renăscut.
Pentru primirea asistenţilor la serbare, am compus
Rugăciunea lui M. Eminescu, care avea să se cânte de cor,
nevăzut, dintr-un boschet, ascuns. Rugămu-ne-ndurărilor,
(...)
Şi după această rugăciune urmă slujba religioasă a sfinţirii
şi dezvelirii bustului, când s-au cântat versurile de Şt. O.
Iosif, scrise cu viziunea perfectă a celor ce s-au întâmplat,
iar ca încheiere a serbării s-a cântat La arme! de M.
Eminescu, poezie proaspăt apărută în ediţia postumelor, în
care cheamă la luptă ţara şi vitej ii pentru eliberarea
Basarabiei şi Transilvaniei din robie.
Serbarea s-a desfăşurat într-o duminică frumoasă din
iunie, într-un cadru minunat al naturii, şi dacă Rugăciunea
s-a răspândit misterios şi nevăzut pe aleile parcului, chemând
la evlavie, cantata lui Iosif a salutat apariţia bustului
nefericitului poet al neamului, demn şi solemn, iar marşul
La arme!, cântat cu o ţinută hotărâtă, plină de energie, a
stârnit sentimentele de ţară şi neam, trezind entuziasmul
asistenţei numeroase. Au luat parte la această serbare, din
partea «Sămănătorului», G. Coşbuc, din partea
«Convorbirilor literare», prof. Rădulescu-Pogoneanu, care
a ţinut un discurs preafrumos, din partea Ligii Culturale a
vorbit preşedintele ei, veşnic tânărul Petre Grădişteanu, care
a reamintit pietrele nestemate ce lipsesc din coroana regală,
Cincinat Pavelescu a declamat o poezie ocazională, Pădure!
ninge câteva frunze, iar un student bucovinean a amintit rolul
lui Eminescu în Bucovina.
În mulţimea ce a asistat la serbare a fost Al. Davila, Dim.
Anghel, O. Späthe, studenţi bucovineni şi de la Iaşi, public
din Botoşani, Suceava şi ţărănime din Dumbrăveni şi
împrej urimi. S-a făcut şi o fotografie a bustului şi a
participanţilor la serbare.
După încheierea serbării s-a servit gustare şi băutură
oaspeţilor, s-au schimbat impresii între cei ce au venit din
diferite părţi, s-au ţinut discursuri ocazionale, s-au discutat
chestiuni la ordinea zilei, s-au făcut epigrame, ca de obicei
când se întâlnesc intelectuali, iar Cincinat Pavelescu l-a
atacat pe Späthe pentru asemănarea bustului lui Eminescu
cu Nietzsche: «Gloria lui Eminescu/ Suferă de două pete,/
Poate versurile mele!?/ Sigur statua lui Späthe!»
S-a avut grijă, după agapă, de transportul la gara Vereşti
a oaspeţilor, care au dus cu ei amintirea unei zile petrecute
în atmosfera curată creată de acel ce a fost şi va fi cea mai
înaltă întruchipare a neamului românesc. Pe soclul bustului
său stau sibilicele cuvinte: «Nenţeles rămâne gândul/ Ce-ţi
străbate cânturile,/ Zboară vecinic, îngânându-l,/ Valurile,
vânturile», ultima strofă din prima poezie a postumelor”.
Note:

Ştampila aplicată pe un extras din Protocolul botezaţilor al bisericii
cu hramul „Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
“, eliberat în 3/15 octombrie 1896 de Protopopiatul Greco-Oriental
Român din Lugoj, ne relevă că Liviu Tempea se înscrisese la cursurile
Facultăţii de Medicină a Universităţii din Bucureşti: „Universitatea din
Reflex 1- 6 / 2017
Bucureşti, Facultatea de Medicină. Văzut la înscriere. 15 octombrie
1898“

Petre Ciorogariu (1870, Vărădia – 1909, Bucureşti) a activat ca dirijor
al Corului „Minerva”, fiind şi autorul unor compoziţii muzicale de
inspiraţie folclorică, reunite într-o colecţie (Cântece din popor,
Biblioteca Enciclopedică „Socec”). Volumul cuprinde cântece de stea,
colinde, cântece de lume (uşoare), cântece de dor (doine) şi cântece
voiniceşti, pe baza melodiilor culese în Banat, Ardeal, Muntenia şi
Moldova („Drapelul”, Lugoj, IX, 123, 1909, 3).

În amintirile s ale (Tempea 1943e, 2), L. Tempea plas ează
desfăşurarea evenimentului, în mod eronat, în primăvara anului 1901.

Prima încercare de înjghebare a unei corale în Dumbrăveni se
datorează lui Petrovici (un cor pe trei voci care cânta răspunsurile
liturgice în biserica familiei Ghika), dirijor-secund la corala mitropolitană
ieşeană, începând cu anul 1895, informaţie consemnatăde Liviu
Tempea în memoriile sale (cf. Cosma O. L. 1983, V, 282; Calendarul
„Minerva“. 1907, p. 133-134)

“Gloria lui Eminescu/ Suferă de două pete,/ Poate versurile mele!?/
Sigur statua lui Späthe!”. Pe soclul statuii era montată o placă din
bronz, pe care era inscripţionat textul: „Aici s-a născut Mihai Eminescu,
15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889", iar pe bustul poetului erau gravate
versurile ultimei strofe din poemul Dintre sute de catarge. Evenimentul
dezvelirii bustului autorului Luceafărului a prilejuit publicarea unui
capitol, însoţit de o fotografie a participanţilor (Solemnitatea dezvelirii
bustului lui Eminescu la Dumbrăveni).Bustul şi soclul ar fi fost distruse,
potrivit lui Cincinat Pavelescu, în timpul Răscoalei din 1907. Alţi autori
atribuie dispariţia statuii evenimentelor de la sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial, când, pentru a fi salvat din calea trupelor sovietice,
bustul ar fi fost ridicat de pe soclu, adăpostit de un localnic, Petrache
Andruş, că, apoi deplasat la Botoşani şi ascuns în podul Liceului
„Laurian”, de unde a dispărut. Soarta soclului a fost pecetluită de
soldaţii sovietici, care l-au distrus cu un tractor cu şenile.De-abia în
1992, un alt bust al poetului a fost montat, temporar, în faţa edificiului
şcolii din Dumbrăveni (autor: Ion Mândrescu, din Bucureşti). În 2007,
sculptorul botoşenean Marcel Mănăstireanu a dăruit Dumbrăveniului
douăbusturi, reprezentându-i pe Mihai Eminescu şi Prinţul Leon Ghika,
care au fost amplasate în scuarul din faţa Primăriei (...)

„Luceafăr falnic între genii,/ Ce neamul nostru a avut,/ Mai
recunoşti tu Dumbrăvenii,/ Pământul sfânt ce te-a născut? […]// Şi
iată, astăzi, Dumbrăvenii/ Văd iarăşi chipul cunoscut,/ În parc, la
marginea poienii,/ În schijă, falnic renăscut.”

Manuscrisul se află în fondul Bibliotecii Academiei de Muzică
„Gheorghe Dima“ din Cluj-Napoca, inv. 31.755/1963. (...)

Alte informaţii despre festivităţile de la Dumbrăveni (1902) şi
ceremoniile funerare ale prinţului Leon Ghika (1929), în Lăzăreanu
1929, 1. În 1929, vechiul cor fondat de Liviu Tempea era dirijat de
Laurian Ionescu.

Cântecul lui Gheorghe Dima, Hai în horă, scris pentru cor mixt, pe
versuri de Vasile Alecsandri, a fost interpretat în primă audiţie la Sibiu
în 1884.

Ultima strofă din acelaşi poem, publicată în „Luceafărul”, Budapesta,
I, 4, 1902, 64 (Bustul lui Eminescu), apare într-o altă variantă (...)
Cu aceastăocazie, sub conducerea artistului nostru bănăţean Liviu
Tempea, corul de plugari a cântat mai multe poezii de-ale lui
Eminescu:Rugămu-ne-ndurărilor şi La arme. Acesta din urmă a stârnit
un entuziasm nesfârşit. (...)

Peste aproape trei decenii, rememorând episodul festivităţ
ii de la Dumbrăveni, Cincinat Pavelescu avea să evoce un episod
inedit, cu accente tragicomice, în legătură cu chipul poetului reflectat
în creaţia lui Späthe, care avea obrajii „ca ciupiţi de vărsat“, trezind
sentimente de nedumerire printre invitaţi. Având o reprezentare
sumară, neconcludentă a fizionomiei artistului omagiat (bazat doar
pe câteva fotografii, reprezentând însă chipul unor rude ale poetului,
puse la dispoziţie de Leon Ghika), sculptorul a adus la Dumbrăveni,
imortalizat în marmură, un Eminescu cu barbă!:„Cu o zi înainte de
inaugurare s-a deplasat cu bustul la Dumbrăveni, pentru a-l monta
personal pe soclu. Cei câţiva invitaţi care veniseră cu el de la Bucureşti
să asiste la inaugurare şi gazdele au constatat cu stupoare, când
lucrarea a fost scoasă din lada în care era ambalată, că Eminescu
era redat cu o frumoasă ’i bogată barbă. La masa de seară, Oscar
Späthe află de la comesenii săi de gafa sa. Îngrozit de spectrul unei
mari batjocuri la care va fi expus cert în curând, i-a părăsit imediat şi,
înarmat cu un ciocan şi o daltă, de la fierăria conacului, la lumina unui
felinar, a dat jos barba, dar cioplind grabnic şi nervos câteodată, dalta
a pătruns mai adânc decât trebuia marmura. Aşa s-au pricopsit
botoşănenii cu o statuie a lui Eminescu, pe care o priveau cam chiorâş”
(Dianu 1929).
Reflex 1 - 6/ 2017 91
Mai trebuie menţionată o caracteristică proprie
Gabriela ŞERBAN revistei ”Reflex”. De 16 ani, anual, redacţia revistei şi
susţinătorii săi financiari, respectiv Consiliul Judeţean
Reflex, revista de suflet a Caraş-Severinului Caraş-Severin şi Centrul Judeţean pentru Promovare şi
Conservarea Culturii Tradiţionale, organizează „Colocviile
revistei Reflex”, o serie de manifestări culturale derulate
pe parcursul a câtorva zile, menite a aduna la un loc
De 16 ani, fără întrerupere, revista reşiţeană de colaboratorii acestei prestigioase publicaţii, a dezbate
subiecte „arzătoare” ale literaturii şi culturii actuale, a
artă, cultură şi civilizaţie ”Reflex” bucură sufletele iubitorilor
de lectură şi împătimiţi ai literaturii de calitate. promova cărţi, reviste, publicaţii din ţară şi de peste hotare,
Coordonată magistral de poetul Octavian Doclin dar, mai ales, a lega prietenii şi noi colaborări pentru
şi criticul literar Ada D. Cruceanu, revista ”Reflex” viitoare evenimente cultural-editoriale.
creionează un colţ al Banatului cultural, străjuită fiind de Sufletul acestor binevenite colocvii este, firesc,
binecunoscutul motto: ”... şi ţine-te de Banat” al lui Nicolae poetul Octavian Doclin, redactorul şef al revistei “Reflex”.
Stoica de Haţeg, dar, prin arta de a atrage colaboratori şi Având în faţa ochilor cele două numere de revistă
a promova scriitori contemporani de valoare, ”Reflexul” ale anului 2016 (XVII de apariţie) şi observând şi de
cărăşean trece cu mult graniţele Banatului, primind astfel această dată bogăţia de informaţii (multe prezentări –
un caracter naţional. cărţi, reviste, evenimente - interesante şi atractive),
Bine structurată, cu rubrici permanente şi bine acurateţea redactării şi aranjării articolelor, precum şi
delimitate, revista “Reflex” aduce în atenţia cititorului frumuseţea imaginilor, grăitoare într-o astfel de tipăritură,
nu putem decât să felicităm realizatorii şi să le urăm la
veritabile pagini de poezie şi proză, critică şi istorie literară,
artă plastică şi muzicală, istorie, religie, geografie, tradiţiemulţi ani şi la multe apariţii!
şi folclor, precum şi pagini care marchează evenimente
social-cultural-spirituale ale vremii, demne de a fi reţinute.
Între semnatarii rubricilor şi articolelor găsim
nume importante ale literelor şi culturii româneşti precum:
Lucian Alexiu, Ion Marin Almăjan, Sofia Arcan, Ion
Arieşanu, Gheorghe Azap, Adriana Babeţi, Veronica Balaj,
Paul Eugen Banciu, Florina Maria Băcilă, Iosif Băcilă,
Mircea Bârsilă, Valeriu Bârgău, Ştefan Bănulescu, Graţiela
Benga, Iosif Badescu, Olimpia Berca, Livius Petru Bercea,
Ana Blandiana, George C. Bogdan, Vasile Bogdan, Doina
Bogdan-Dascălu, Ionel Bota, Constantin Brătescu, Mircea
Cavadia, Zenovie Cârlugea, Nina Ceranu, Ioan Nicolae
Cenda, Iosif Cheie-Pantea, Ion Chichere, Corneliu
Chiseliţă, Dorina Chiş-Toia, Radu Ciobanu, Livius
Ciocârlie, Ion Cocora, Marcel Corniş-Pop, Florin Contrea,
Ioana Creţia-Patraulea, Titus Crişciu, Ada D. Cruceanu,
Constantin Cubleşan, Melania Cuc, Hans Dama, Vasile
Dan, Nicolae Danciu Petniceanu, Crişu Dascălu, Simion
Dănilă, Marcu Mihail Deleanu, Octavian Doclin, Eugen
Dorcescu, Ion Şerban Drincea, George Drumur, Ştefan Biblioteca Orăsenească „Tata Oancea” Bocşa , 5 aprilie 2017,
Ehling, Eugen Evu, Romulus Fabian, Costin Feneşan, Salonul primăverii de artă plastică, ediţia a II-a, Sucursala Reşiţa-
Dan Floriţa Seracin, Geo Galetaru, Cristian Ghinea, Bocşa, coorganizator Forumul German. Au prezentat: Gustav Hlinka-
Remus Valeriu Giorgioni, Gheorghe Grigurgu, Liviu Groza, preşedinte sucursală, Gabriela Şerban-managerul Bibliotecii „Tata
Edith Guip Cobilanschi, Slavomir Gvozdenovici, Nicolae Oancea”, dr. Dana Antoaneta Bălănescu şi Valentin Homescu. Au
Hillinger, Ela Iakab, Dumitru D. Ifrim, Vasile C. Ioniţă, expus 19 pictori.
Nicolae Irimia, Dumitru Jompan, Gheorghe Jurma, Ioan
Kaleve, Günter Waldemar König, Ana Kremm, Werner
Kremm, Gheorghe Luchescu, Adela Lungu-Schindler,
Valeriu Leu, Toma George Maiorescu, Ioan Matiuţ, Mircea
Martin, Viorel Marineasa, Paul Miclău, Mircea Mihăieş,
Gheorghe Mocuţa, Jeana Morărescu, Dorin Murariu, Olga
Neagu, Maria Niţu, Petru Oallde, Sabin Opreanu, Ion
Florian Panduru, Pavel Panduru, Dan Gh. Perianu, Vasile
Petrica, Vasile Pistolea, Maria Pongracz-Popescu, Dana
Nicoleta Popescu, Doru Popovici, Mircea Pora, Mircea
Popa, Paulina Popa, Aurel Pop, Adam Puslojić, Adrian
Dinu Rachieru, Liubiţa Raichici, Iacob Roman, Papi
Emilian Roşculescu, Alexandru Ruja, Nicolae Sârbu,
Gheorghe Secheşan, Liviu Spătaru, Constantin Tufan
Stan, Petre Stoica, Ovidiu Suciu, Titus Suciu, Robert
Şerban, Cornelia Ştefănescu, Mircea Şerbănescu, Doru
Timofte, Aurel Turcuş, Erwin Josef Ţigla, Gheorghe
Ţunea, Cornel Ungureanu, Varga Attila, Maria Vâtcă,
Daniel Vighi, Damian Vulpe, George Vulturescu, Adriana
Weimer, Mircea Vasile Zaberca, Gheorghe Zincescu şi
mulţi alţii, deoarece, în cei 16 ani de apariţie a revistei,
colaboratorii s-au înmulţit, fiecare dintre aceştia fiind
specialist pe domeniul său de activitate şi fiind onorat de
apariţia în prestigioasa revistă de literatură, artă şi cultură
”Reflex”.
Revista ”Reflex” poate fi numită pe bună dreptate
revista culturală a judeţului nostru, deoarece apare sub
egida Consiliului Judeţean Caraş-Severin şi a Centrului
Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii
Tradiţionale, de asemenea este singura revistă cărăşană
care are girul Uniunii Scriitorilor din România. Cu o apariţie
bilunară, fiecare exemplar al revistei numără aproape 100 Mihai Vintilă, Dincolo de opt decenii, Iaşi, Editura Studis,
de pagini frumoase, atent meşteşugite, în condiţii grafice 2016
de excepţie.
92
Cărţi primite la redacţie
Sabin Adrian Luca, Tărtăria rediviva,
Alba Iulia, Editura Muzeului Naţional Brukenthal,
Editura Altip, 2016 (Bibliotheca Brukenthal, LXXI)
Julius Podlipny [viaţa şi opera. Album îngrijit de
Annemarie Podlipny-Hehn.
Timişoara, Editura Cosmopolitan Art, 2016]
Concepţia şi realizarea numărului: Octavian DOCLIN
Consilier editorial, macheta: Ada D. Cruceanu
Culegere texte: Georgeta Havei
Foto: dr. Dana Antoaneta Bălănescu, Lucian Duca,
Matei Mircioane, Bujorel Purice, Josef Erwin Ţigla
Reflex 1- 6 / 2017
CUPRINS
Vasile Petrica, Titu Maiorescu... / 1
Liviu Spătaru, Eminescându-ne / 5
Ion Marin Almăjan, Trifoiul bănăţean... / 6
Zenovie Cârlugea, Gheorghe Bălan… / 8
Petru Galiş, Taberele din Banatul de munte... / 10
Titus Crişciu, Interviurile “R” - Matei Vişniec... / 13
Edith Guip Cobilanschi, Dor de ducă... / 15
Eugen Dorcescu - 75
Eugen Dorcescu, Poeme / 17
Oravitzan – 75
Dorina Sgaverdia, “Lumină în Lumină” / 18
Vasile Pistolea – 70
Titus Crişciu, Omul de frunte... / 23
A. D. Rachieru, George Bălăiţă - in memoriam / 24
Titus Crişciu, Valeriu Leu, o amintire... / 26
Trăilă Tiberiu Nicola, Gheorghe Baba... / 27
Iulian Barbu, Poeme / 34
Ada Botezan, Poeme / 35
Zoia Elena Deju, Poeme / 36
Alexandra Gorghiu, Poeme / 37
Constantin Leontescu, Poeme / 37
Ela Iakab, Poeme / 38
Victoria Milescu, Poeme / 39
Paulina Popa, Poeme / 40
Nicolae Sârbu, Poeme / 41
Elisabeta Isanos, Poeme / 42
Zenovie Cârlugea, În bătaia Lunetei/ 43
Iosif Băcilă, [Hei, Docline] / 43
Octavian Doclin, The Green Pastures / 43
Rolf Bossert, Poeziile de debut / 44
A. S. Nicolau, Vocaţia ... / 45
C. Voinescu, Viţel adult / 46
Nicolae Sârbu, Moartea lui Eleodor / 47
Aureliu Goci, Poezia lui Toma George Maiorescu... / 49
Diana Ureche, Presa literară... /52
Luciana Angera, Poezia lui Ştefan Aug. Doinaş... / 54
Eveniment editorial
Gabiel Chifu, Ploaia de trei sute de zile / 56
Zenovie Cârlugea, Monumentele Mihai Eminescu / 57
Radu Ciobanu, Lecturi şi privelişti / 58
Marian Barbu, Nasc şi la noi... / 60
Adela Lungu-Schindler, Radu Ciobanu... / 61
Adela Lungu-Schindler, Cristian-Paul Mozuru... / 62
Tudor Nedelcea, Mihai Eminescu.... / 63
Petru Vasile Tomoioagă, [Ion Marin Almăjan] /64
Octavian Doclin, Ochiul neadormit... / 64
Ionel Bota, Jocurile...Aurel Gheorghe Ardeleanu... / 65
Ionel Bota, Metafora...Ana Kremmm... / 66
Ladislau Daradici, Vadul ars... [C-tin Stancu] / 67
Valy Ceia, Dorziana...[Florina-Maria Băcilă] / 68
Ana Kremm, Vremuind...[Marin Vînătoru] / 69
Alexandra Gorghiu, Jean Poncet... / 70
Ana Kremm, Jeluirea exilatului la Tomis... / 71
Sanda Golopenţia, [Tema emigraţiei şi a exilului...] / 72
Ion Cocora, Moment poetic / 73
Nicolae Sârbu, Mai mult... [Vasile C.Ioniţă] / 74
Dumitru Ţeicu, Omagiu... [Liviu Groza] / 75
Iosif Badescu, Jurnal de spital V / 76
Clara-Maria Constantin, Biblioteca... / 77
Ion Cocora, [Regret... Sabin Pautza] / 80
Corneliu Chiseliţă, Lucrul care trebuie / 82
Constantin-T. Stan, Liviu Tempea... / 88
Gabriela Şerban, Reflexul... / 91