Reflex 7 - 12/ 2018 1

„... şi ţine-te de Banat”

(Nicolae Stoica de Haţeg)

CONSILIUL JUDEŢEAN
CARAŞ-SEVERIN
La Centenarul Marii Uniri
Sursa foto: Librăria Semn de Carte, Reşiţa

CENTRUL JUDEŢEAN Pr. prof. univ. dr. Florin DOBREI

CARAŞ-SEVERIN Universitatea „Eftimie Murgu” Reşiţa
pentru CONSERVAREA
La 1 decembrie, în fiecare an şi mai ales acum, la aniversarea Centenarului
şi PROMOVAREA Marii Uniri, întreaga suflare românească serbează, în mod solemn, istoricul
CULTURII moment de la Alba Iulia din 1918, când, după secole de silnică dezbinare, Ardealul
TRADIŢIONALE străbun s-a unit – în sfârşit – cu „Patria Mumă”. Pentru a înţelege mai bine
însemnătatea acelui eveniment, se cuvine o scurtă întoarcere – cu gândul – în
timp.
Anul 1914 a reprezentat, aşa cum bine se cunoaşte, un moment de cotitură
REFLEX în istoria Europei, marcând debutul Primului Război Mondial (1914-1918) sau al
artă • cultură • civilizaţie „Marelui Război” – cum a rămas el cunoscut în istorie –, o încleştare armată
ISSN 1582 - 361X uriaşă, care a lăsat în urmă, la nivel de ansamblu, peste 10.000.000 de morţi1;
anexate la Ungaria, Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul au fost antrenate
într-o luptă care nu le aparţinea. După 15 august 1916, data intrării în război a
Apare sub egida României alături de forţele Antantei, drama românilor din spaţiul intracarpatic s-a
UNIUNII SCRIITORILOR accentuat; fraţii de pe cele două culmi ale Carpaţilor s-au găsit nu de aceeaşi
din ROMÂNIA parte a baricadei, ci luptând silnic unii împotriva altora. Au fost înrolaţi zeci de mii
de ostaşi români, participanţi pe un front uriaş, întins din Galiţia până în nordul
Italiei; în urma celor răpuşi de gloanţe sau de boli a rămas o mulţime de orfani şi
Redactor şef: de văduve2.
Octavian DOCLIN Sudul acestui spaţiu a fost puternic militarizat, o atenţie deosebită
Redactor: acordându-se, în mod special, culoarului Timiş-Cerna, Văii Jiului etc. La Deva a
Ada D. CRUCEANU fost stabilit pentru puţin timp, începând cu 16 septembrie 1916, însuşi marele
Secretariat: Cartier general al Armatei a IX-a germane, condus de generalul Eric von
Falkenhayn3. Din dispoziţia autorităţilor austro-ungare numeroase lăcaşuri de cult
Georgeta HAVEI au fost distruse în luptele purtate, jefuite sau deposedate apoi, chiar pe cale oficială,
de obiecte de o valoare artistică şi istorică inestimabilă: clopote, icoane, obiecte
Colaborator: de cult, arhive4; spre exemplificare, materialul rezultat din topirea clopotelor
BIBLIOTECA rechiziţionate s-a folosit la fabricarea de tunuri şi de proiectile5.
JUDEŢEANĂ Prezenţa trupelor străine, numărul mare de răniţi şi de prizonieri au impus
localităţilor româneşti un efort uriaş de întreţinere. Fiscalitatea excesivă, specula
„PAUL IORGOVICI” (care a dus la apariţia unui mare număr de îmbogăţiţi peste noapte), lipsa braţelor
CARAŞ-SEVERIN de muncă din agricultură (datorată mobilizărilor forţate şi unidirecţionării spre
Manager: sectorul metalurgic) 6, precum şi măsurile dure ale Guvernului faţă de orice
prof. Clara Maria manifestaţii cu caracter naţional – îngrădirea activităţii despărţămintelor „ASTRA”7,
CONSTANTIN crearea aşa-numitei „zone culturale” în 1917 (etatizarea şcolilor româneşti de pe
linia Carpaţilor)8, interzicerea întrunirilor9 etc. – au provocat în sânul societăţii vii
Corespondenţa pe adresa: reacţii. În sudul Ardealului, din pricina dezertărilor în masă, Regimentul 64 Infanterie
Reşiţa de la Orăştie a fost mutat la Viena, în loc fiind adus Regimentul 82 Infanterie de la
cod 320162 Odorhei, compus din elemente secuieşti, ostile românilor10.
Aleea Buziaş nr. 6 Cu toate acestea, flacăra din sufletele românilor nu s-a stins. Propaganda
tel./fax 0255 226698 naţională era sprijinită de periodicele vremii; dintre cele bisericeşti, amintim
e-mail: „Telegraful Român” de la Sibiu, „Biserica şi Şcoala” de la Arad, „Foaia Diecezană”
revistareflex@gmail.com de la Caransebeş şi „Unirea” de la Blaj (la acestea se adaugă „Gazeta Poporului”
tavidoclin@gmail.com de la Sibiu, redactată de profesorii de teologie Nicolae Bălan şi Silviu Dragomir şi
tel. 0740 077174 de catehetul Ioan Broşu) 11
.
2 Reflex 7 - 12 / 2018
De asemenea, mulţi dintre intelectuali au trecut
munţii, militând, de la Bucureşti, Iaşi sau din străinătate,
pentru recunoaşterea dreptului la autodeterminare
naţională; cei mai cunoscuţi dintre „bejenarii” acelor
timpuri au fost preoţii Ioan Moţa din Orăştie (jud.
Hunedoara) şi Vasile Lucaciu din Şişeşti (jud. Maramureş),
trimişi în 1917, împreună cu Vasile Stoica, de la Bucureşti
tocmai în America, spre a le face cunoscute aliaţilor
revendicările poporului român12. Alţi intelectuali (în special
preoţi şi dascăli) au fost alungaţi din localităţile de baştină,
anchetaţi, bătuţi, internaţi în lagărele de concentrare de
la Şopron, Wperd, Ruszt şi Szent Margit sau condamnaţi
la ani grei de temniţă, „ispăşiţi” în închisorile de la Cluj,
Timişoara, Caransebeş, Deva etc.13
Tratamentul la care au fost supuşi a fost cu totul
inuman; peste ani, preotul hunedorean Sebastian Stanca,
paroh în Sebeş la acea dată, rememora: „Temniţele din
Cluj, Târgu Mureş, Odorhei şi Seghedin s-au umplut de
preoţi, iar deviza ameninţătoare «Pahod na Şopron!»
colinda ca un glas lugubru de cucuvaie [...]. În aceste
închisori, preoţii români erau înjosiţi, ca cele mai urgisite
animale, alături de toţi tâlharii, vagabonzii, bicherii,
haimanalele, ţiganii şi prostituatele. Dormeau pe
scândurile goale, fără niciun fel de aşternut. O dată sau
de două ori pe an li se dădea un braţ de paie, care, în
scurtă vreme, se făceau gunoi. Insecte de tot soiul
bâjbâiau cu milioanele. S-au umplut toţi de păduchi [...].
Alimentaţia varia după felul închisorii, dar, în cele mai
multe, numai o dată pe zi, o bucată de pâine neagră şi
uscată [...]. Mai îngrijorător a fost însă tratamentul la
investigaţii. Legaţi cu lanţuri, cari le tăiau adânc în carne,
deţinuţii erau târâţi în faţa judelui de instrucţie.
Interogatoarele erau însoţite de pălmi, pumni, ghionturi
şi maltratări. Bieţii mucenici se întorceau în celule cu
degetele sdrobite de ciocane, cu picioarele pline de
potcoavele cismelor jandarmilor, cu răni adânci în piept,
în braţe, în spate şi plini de sânge, cu obrazul umflat şi
plin de vânătăi, cu unghiile şi părul smulse, cu capul plin
de cocori. Pe mulţi îi duceau pe sus, schingiuiţi şi mai
mult morţi şi îi aruncau cu înjurături sălbatice în mijlocul
celulei ca pe nişte hoituri netrebnice. În calvarul acesta
de la 1914-1919 au fost surghiuniţi, internaţi, 308 preoţi,
alţi 86 închişi în puşcărie, 4 omorâţi, 4 osândiţi la
spânzurătoare, 5 au murit în închisoare, 7 în pribegie 7,
iar în ura suferinţelor alţi 35. În total: 487 de preoţi. N-au
fost scutite nici preotesele; 19 au fost deţinute, aruncate
în închisoare, surghiunite şi osândite la 15 ani de
închisoare”14.
Cei rămaşi în mijlocul credincioşilor au avut de
îndurat jafuri şi mari umilinţe. În memorialul vicarului unit
Teofil Crişan al Haţegului se descrie cum „s-a serbat, cu
mare alai, ocuparea Bucureştilor din partea Armatelor
Centrale; aici [în Haţeg n.n.] s-a dispus tragerea clopotelor
la toate bisericile, apoi luminaţie în tot oraşul, iar primarul
de atunci, Musznai Bela, a chemat la primărie pe toţi preoţii
şi intelectualii şi, în faţa tuturor, a batjocorit şi insultat
neamul românesc, numindu-l neam de bastarzi şi de
ţigani”15.
Numeroşi păstori sufleteşti au trecut apoi prin
suferinţe greu de imaginat. Preotul ortodox Avram Stanca
din Petroşani (jud. Hunedoara), care, la preluarea Văii
Jiului de către armata română, a oferit informaţii
„ocupantului”, pomenindu-l pe regele Ferdinand I la Sfânta
Liturghie, a fost arestat şi, într-o noapte friguroasă de
octombrie, purtat pe jos de jandarmii unguri 40 de km,
îmbrăcat în haine de vară şi cu capul descoperit; acest
fapt i-a cauzat pierderea totală a vederii; a murit la Sebeş,
la 24 decembrie 1916, în casa fiului său, preotul Sebastian
Stanca, pe atunci deportat la Ruszt, în pusta maghiară16.
Un alt preot ortodox hunedorean, Teofil Păcurariu din
Valea Nandrului, a fost arestat la 2 octombrie 1916 şi
condamnat, de Tribunalul Diviziei Honvezilor din Cluj, la
12 ani de închisoare, pentru că „a declarat înaintea a doi
locuitori valahi din Nandru-Vale: «Aţi auzit că ne-a ajutat
Dumnezeu? Armata noastră se află acum în Sebeşu
Săsesc şi, dacă ajută Dumnezeu, în câteva zile va fi aici
şi atunci terminăm cu asupritorii , căci n-avem lipsă de
ei»”. În urma recursului, judecat la Curtea de Apel a Diviziei
Hon-vezilor din Budapesta, i s-a redus pedeapsa la 5 ani
de închisoare. Şi-a ispăşit pedeapsa la Cluj, pînă în
noiembrie 1918, dar a murit în anul următor din cauza
torturilor îndurate17.
Lista celor arestaţi sau deportaţi este însă mult
mai numeroasă. Mulţi dintre ei au murit; între aceştia,
preotul Alexandru Atnagea din Vrani (jud. Caraş-Severin),
mort în temuta temniţă din Deva, la vârstă de doar 30 de
ani, şi protopopul Dr. Gheorghe Dragomir din Biserica Albă
(azi în Voivodina), în lagărul din Sopronyek18.
Alţi numeroşi clerici au fost înrolaţi apoi în armata
austro-ungară în calitate de preoţi-confesori şi trimişi pe
diferite fronturi, în special pe cele din Galiţia şi Italia19.
Dintre preoţii militari îl amintim pe Ioan Felea, fratele mult
mai cunoscutului teolog dogmatist Ilarion V. Felea, ultimul
rector al fostei Academii teologice din Arad. Acesta s-a
numărat, în toamna anului 1918, printre organizatorii
Legiunii de voluntari români din Italia, compusă din foşti
prizonieri transilvăneni, dispuşi să lupte pentru reîntregirea
ţării. După război, în anii 1919-1923, a activat la Roma,
ca reprezentant al Crucii Roşii din România, încredinţat
de Guvernul de la Bucureşti cu aducerea osemintelor
soldaţilor români din Ardeal şi Bucovina căzuţi în luptă pe
teritoriu străin sau cu amenajarea unor cimitire
corespunzătoare pentru aceştia20.
De multe pătimiri au avut parte, în anii grei ai
„Marelui Război”, şi dascălii confesionali, 357 de învăţători
fiind mobilizaţi pe front, iar alţi 158, declaraţi apţi de luptă;
aşadar, mai bine de două treimi dintre aceştia, anume
515 învăţători din cei 763 existenţi, erau trimişi să se
jertfească pentru o cauză străină 21. În fapt, în anul 1917,
din iniţiativa contelui Apponyi Albert, ministrul Cultelor şi
al Instrucţiunii Publice, s-a purces la crearea aşa-numitei
„zone culturale”, adică la trecerea pe seama statului a
şcolilor româneşti de pe graniţa sudică şi răsăriteană a
Ardealului şi a Banatului cu România (adică cele din
comitatele Bistriţa-Năsăud, Trei Scaune, Braşov, Făgăraş,
Târnava Mare, Sibiu, Hunedoara şi Caraş-Severin), în
loc urmând să funcţioneze 1.600 de şcoli primare de stat
şi 800 de grădiniţe. Tot acum a fost numit şi un „comisar
special”, în persoana baronului Emil Horvath Petrichevich,
însărcinat cu supravegherea etatizării şcolilor. În plus, în
iulie 1918 s-a decretat exproprierea tuturor imobilelor
şcolare din „zona” amintită, ridicate, cu atâta jertfă, de
preoţii şi de credincioşii români22.
Dar iată că, după mai bine de patru ani de sângeros război,
au început să se întrezărească şi zorii unei mari izbânde.
Prin „Declaraţia” de la Oradea, din 29 septembrie/12
octombrie 1918, cu mult curaj, s-a proclamat
independenţa naţiunii române. La 18/31 octombrie 1918,
s-a constituit apoi „Consiliul Naţional Român” cu sediul la
Arad (numit şi „Marele Sfat al Naţiunii Române”), format
din câte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român
şi ai Partidului Social-Democrat, „ca unic for care
Reflex 7 - 12 / 2018
reprezenta voinţa poporului român”. Sub conducerea
acestuia, s-a intensificat activitatea revoluţionar-
democratică şi lupta pentru unirea Transilvaniei cu
România. Un rol decisiv în acest Consiliu l-a avut Vasile
Goldiş, pe atunci secretarul Consistoriului Episcopiei din
Arad. Peste câteva zile, tot la Arad, s-a organizat
„Comandamentul Gărzilor Naţionale Româneşti”, astfel
de gărzi naţionale organizându-se apoi pretutindeni, în
oraşe şi la sate, în vederea asigurării ordinei publice şi a
apărării poporului împotriva acelora care ar fi încercat să-
1 împiedice în afirmarea voinţei sale de libertate şi de
unitate statală. De asemenea, s-au convocat numeroase
adunări populare în oraşele şi în satele româneşti din
Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, pentru organizarea
consiliilor naţionale judeţene şi comunale, precum şi a
gărzilor naţionale româneşti. În cadrul acestor adunări,
s-au adoptat memorii şi moţiuni cu mii de semnături, prin
care se cerea unirea Transilvaniei cu România. După
eşuarea tratativelor de la Arad cu reprezentanţii
Guvernului maghiar, derulate în zilele de 13-14 noiembrie
1918, spre Iaşi au plecat profesorul Dr. Nicolae Bălan de
la Institutul teologic din Sibiu (viitorul mitropolit al
Ardealului) şi căpitanul Victor Precup, spre a-i informa pe
conducătorii de atunci ai României, aflaţi la Iaşi (generalul
Constantin Coandă, preşedintele Consiliului de Miniştri,
generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Stat Major, Ion
I. C. Brătianu, Nicolae Iorga ş.a.) despre situaţia din
Transilvania. Nicolae Bălan a discutat, de asemenea, cu
miniştrii Franţei, ai Angliei şi ai Statelor Unite ale Americii
de pe lângă Guvernul român. În scrisoarea trimisă atunci
lui Vasile Goldiş, el recomanda să se întrerupă orice
tratative cu Guvernul maghiar şi, „în timpul cel mai scurt
posibil, într-o adunare ce se va ţine oriunde, dar mai bine
la Alba Iulia, şi la care să participe mulţime cât mai mare
şi reprezentanţii consiliilor locale de pretutindeni, să
proclamaţi alipirea necondiţionată la România”, mai
înainte de intrarea trupelor româneşti în Transilvania.
După câteva zile a avut o întrevedere, la Giurgiu, cu
generalul Henri Mathias Berthelot, şeful Misiunii Militare
franceze de la Dunăre. În acelaşi timp, analizând situaţia
creată în Transilvania, Consiliul Naţional Român a lansat,
la 15 noiembrie, o chemare către naţiunea română
transilvăneană, prin care i se cerea să-şi hotărască în
mod liber destinul. Prin urmare, în data de 20 noiembrie
a fost comunicată decizia de convocare a unei Mari
Adunări Naţionale la Alba Iulia în data de 1 Decembrie
1918, la care erau aşteptaţi să participe delegaţi ai tuturor
cercurilor electorale, proveniţi din toate categoriile sociale,
aleşi de obştile locale prin vot universal şi egal. În zilele
care au urmat (24-27 noiembrie), într-o atmosferă de
însufleţire generală, au fost nominalizaţi delegaţii oficiali,
cei ordinari şi cei supleanţi, iar din partea instituţiilor, a
asociaţiilor şi a reuniunilor, reprezentanţii de drept23.
Pretutindeni s-au întocmit „adeziuni” sau
„credenţionale”, intitulate Hotărârea noastră, prin care
locuitorii oraşelor, ai târgurilor şi ai satelor îşi exprimau
dorinţa liberă şi unanimă de alipire a Transilvaniei la
România; acestea sunat astfel: „Obştea poporului român
din [urma numele localităţii n.n.], din îndemn propriu şi
fără nicio silă sau ademenire din vreo parte, dă la iveală
dorinţa fierbinte ce însufleţeşte inima fiecărui român şi
declară că dorinţa nestrămutată este: Voim să fim alăturaţi
împreună cu teritoriul românesc din Ardeal, Banat,
Ungaria şi Maramureş la Regatul României, sub
stăpânirea Majestăţii Sale, regelui Ferdinand! În această
hotărâre a noastră aşternem tot ce au dorit strămoşii
3
noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi cei de faţă şi tot ce va
înălţa pururea pe fiii şi nepoţii noştri. Aşa să ne ajute
Dumnezeu!”24.
Tot atunci, marii proprietari funciari, notarii,
primarii şi jandarmii maghiari au fost dezarmaţi şi alungaţi;
confruntările au lăsat în urmă gospodării distruse, sedii
de instituţii devastate, morţi, răniţi, văduve şi orfani de
ambele părţi. Maghiarii, aflaţi în retragere, au ordonat
execuţii în masă; spre exemplu, în satul Ohaba (jud.
Hunedoara) au fost împuşcaţi 20 de ţărani, surprinşi la
muncile câmpului25.
Dar iată că a venit şi măreaţa zi a Unirii! Duminică,
1 Decembrie 1918, de dimineaţă, s-au săvârşit Sfânta
Liturghie şi Te Deum-uri în cele două biserici româneşti
din Alba Iulia (la cea ortodoxă a slujit episcopul Ioan Papp,
iar răspunsurile au fost date de corul teologilor din Sibiu,
condus de Timotei Popovici). La ora 10 s-a întrunit
„Adunarea Naţională Constituantă”, la care au participat
deputaţii şi delegaţii oficiali, prezenţi cu mandat electoral
sau cu titlul lor de drept, pentru a vota unirea. Între aceştia
s-au numărat şi delegaţii celor două Biserici româneşti,
Ortodoxă şi Unită, anume cei 5 episcopi în funcţiune, 4
vicari, 10 delegaţi ai Consistoriilor ortodoxe şi ai Capitlurilor
greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al
Institutelor teologico-pedagogice şi câte 2 reprezentanţi
ai studenţilor de la fiecare Institut; de asemenea, numeroşi
preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale, aleşi ca delegaţi
oficiali. În biroul Adunării au fost aleşi trei preşedinţi
(George Pop de Băseşti, episcopii Ioan Papp de la Arad
şi Dimitrie Radu de la Oradea), trei vicepreşedinţi şi nouă
secretari. Principalul raport a fost prezentat de Vasile
Goldiş, cel care a citit apoi istorica „Declaraţie de unire a
Transilvaniei cu România”. Adunarea a ovaţionat prelung
pentru unire, apoi a ales „Marele Sfat Naţional”, format
din 212 membri, menit să exercite atribuţii administrative
şi legislative. În afară de episcopi, în acest Sfat au fost
aleşi numeroşi profesori de teologie, protopopi şi preoţi.
Şedinta „Adunării Constituante” a luat sfârşit prin
cuvântarea rostită de episcopul Ioan Papp de la Arad,
care a mulţumit tuturor pentru însufleţirea cu care au
participat la dezbateri. La ora 14, toţi delegaţii s-au
deplasat pe „Câmpul lui Horea”, unde s-au rostit rnai multe
cuvântări de pe tribunele ridicate în mijlocul celor peste
100.000 de români, care aşteptau, în cântece naţionale,
proclamarea unirii. Între alţii, au rostit memorabile
discursuri episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, apoi
episcopul unit Iuliu Hossu de la Gherla şi alţii. În aceeaşi
zi s-au oficiat slujbe solemne în toate oraşele şi satele
Transilvaniei, iar slujitorii altarelor le-au vorbit
credincioşilor despre importanţa marelui act care se
înfăptuia la Alba Iulia. În dimineaţa zilei de 2 decembrie,
„Marele Sfat Naţional” a ales „Consiliul Dirigent”, ca guvern
provizoriu al Transilvaniei, până la întrunirea
„Constituantei” întregii Românii, cu sediul la Sibiu, urmând
ca, la 14 decembrie, o delegaţie a „Marelui Sfat Naţional”,
alcătuită din Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod şi
episcopii Miron Cristea de la Caransebeş şi Iuliu Hossu
de la Gherla, să prezinte, la Bucureşti, actul unirii
Transilvaniei cu România26.
După mărturiile vremii, la Alba Iulia era prezent
„fiecare sat cu delegaţii lui, cu table pe care scria numele
satului, cu fruntaşii comunei în frunte, preoţi şi învăţători,
fiecare cu un imens drapel tricolor care fâlfâia în vânt”27.
Cu acelaşi entuziasm, cei rămaşi acasă au trimis
telegrame de felicitare şi de adeziune cu lucrările Adunării
Naţionale de la Alba. Fiind zi de duminică, la ora 10
4 Reflex 7 - 12 / 2018
clopotele tuturor bisericilor din judeţ au început să bată,
vestind sutelor de mii de hunedoreni începerea istoricei
adunări; preoţii i-au binecuvântat pe cei prezenţi, au
predicat despre solemnitatea momentului şi au înălţat
rugăciuni pentru acest început de drum. Pretutindeni s-
au ţinut apoi serbări28. La Ghelari (jud. Hunedoara),
anterior plecării, preotul Gheorghe Henţia, „de pe un loc
ridicat”, le vorbise celor prezenţi „despre însemnătatea
cea mare a zilelor de azi, prin faptul că românii, după o
robie de 1.000 de ani sub jugul maghiarilor, azi se văd
eliberaţi de cătuşele ruşinoase”, îndemnându-i „să se
poarte cu cinste faţă de toţi concetăţenii, fie de orice limbă
vor fi, ca să dovedească lumii că românul păstrează în
sine o inimă nobilă şi că urmează prescrierile legilor şi
preceptelor creştineşti, aruncând cu pâine în cel ce până
aci a aruncat cu petrii în el”29.
Din nefericire, în tot acest timp, în Banat situaţia
se menţinea confuză, din pricina unei efemere ocupaţii
militare sârbeşti. Ca atare, la începutul anului 1919 s-a
constituit aşa-numita „Ligă Bănăţeană”, sub preşedinţia
activă a lui Avram Imbroane, între conducătorii ei
numărându-se şi câţiva preoţi. Aceasta avea menirea de
a informa opinia publică mondială, precum şi Conferinţa
de Pace de la Paris în privinţa drepturilor româneşti asupra
Banatului istoric în integralitatea sa. Sub îndrumarea „Ligii”
au avut loc numeroase întruniri în diferite centre din Banat,
în care s-au votat moţiuni în acest sens. O delegaţie, din
care au făcut parte preotul dr. Ioan Sârbu din Rudăria
(jud. Caraş-Severin), cunoscut istoric, profesorul univ. dr.
Iosif Popovici, diaconul dr. Avram Imbroane şi profesorul
Constantin Nedelcu, a plecat apoi la Bucureşti şi, ulterior,
la Paris, pentru a prezenta Conferinţei de Pace un
memoriu privind drepturile noastre asupra acestui spaţiu
eminamente românesc, dar sfâşiat – iată – şi acum, la
un secol de la Marea Unire, între trei state: România,
Serbia şi Ungaria30.
La nivel de ansamblu, Unirea Transilvaniei cu
România, aşadar, se proclamase! Era nevoie însă de
parcurgerea unor paşi fermi în vederea consolidării ei,
mai ales în contextul în care, între lunile martie şi august
1919, în campania anticomunistă din Ungaria, având ca
scop înlăturarea regimului bolşevic instaurat de Bela Kun,
a curs din nou sânge românesc. Între cei ucişi s-au
numărat şi opt preoţi, împuşcaţi de soldaţi din armata
maghiară bolşevizată, după ce, în prealabil, au fost
schingiuiţi în mod barbar; între aceştia îi enumerăm pe
Atanasie Conceatu din Deta (jud. Timiş), Cornel Leucuţa,
Cornel Popescu din Şimand şi Augustin Târziu din
Chereluş (toţi din jud. Arad)31.
Prin urmare, din cele expuse mai sus, reiese
limpede faptul că Biserica românească intracarpatică –
Ortodoxă şi Greco-Catolică, deopotrivă – şi-a adus, până
la capăt, propriul prinos de jertfă la realizarea măreţului
act naţional de la 1 Decembrie 1918, participând la
scrierea unei pagini de strălucită biruinţă în istoria
neamului românesc. Pentru noi, cei de astăzi, exemplul
preoţilor, al dascălilor confesionali de odinioară şi al altor
şi altor bravi români trimişi pe front, ucişi, maltrataţi,
încarceraţi ori nevoiţi să plece în neagra pribegie –
majoritatea pierduţi, ca nume, sub colbul istoriei – ar trebui
să constituie o lecţie de demnitate, de onoare, precum şi
un imbold mobilizator în direcţia redescoperirii valorilor
acelei Românii profunde de odinioară. Dar ... câţi dintre
noi mai aprindem pentru aceşti uitaţi eroi măcar o banală
lumânare? Câţi le mai mulţumim măcar printr-o fugitivă
rugăciune, evocându-le şi invocându-le numele ca pe ale
unor sfinţi, acolo unde sunt, dincolo de moarte (de unde
ne privesc cu frunţile brăzdate de grija pentru soarta
noastră, a strănepoţilor şi a nepoţilor lor), pentru jertfa,
pentru tinereţile şi vieţile – ca ofrandă – dăruite?
NOTE:
1
*** Istoria lumii de la origini până în anul 2000, Editura Olimp,
Bucureşti, 2003, p. 499.
2
Ioachim Lazăr, Nicolae Cerişer, Hunedoara şi Marea Unire.
Contribuţia românilor din Ţinutul Pădurenilor şi Zona Hunedoarei la
realizarea Unirii, Editura Altip, Alba Iulia, 2009, pp. 12-39.
3
Victor I. Şuiaga, Deva, contribuţii monografice, vol. I, Editura Emia,
Deva, 2010, p. 85.
4
Ioachim Lazăr, Românii din sud-vestul Transilvaniei şi Marea Unire.
Ţara Haţegului şi Valea Jiului, Editura Emia, Deva, 2007, pp. 14-16.
5
Florin Dobrei, Istoria vieţii bisericeşti a românilor hunedoreni, Editura
Eftimie Murgu, Reşiţa, 2010, p. 377.
6
Ion Lungu (coord.), Din trecutul de luptă al ţărănimii hunedorene,
Deva, 1967, pp. 230-234; Dumitru Gălăţan-Jieţ, Tiberiu Svoboda,
Petrila în oglinda timpului, Editura Confluenţe, Petrila, 2009, p. 65.
7
Dorin Goţia, „Din activitatea Astrei în perioada 1914-1918”, în
Sargetia. Acta Musei Devensis, Deva, an XXV, 1992-1994, p. 713.
8
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a III-a, vol.
III, Editura Trinitas, Iaşi, 2008, p. 283.
9
Gheorghe Platon (coord.), Istoria românilor VII/2. De la Independenţă
la marea Unire. 1878-1918, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2003, p. 470.
10
V. I. Şuiaga, op. cit., p. 13; Dorin Petresc, Ioan Lăzărescu, Istoria
Regimentului cezar şi regesc nr. 64 Orăştie (1860-1918), Editura
Corvin, Deva, 2004, p. 134.
11
M. Păcurariu, op. cit., pp. 337.
12
Vasile Netea, „Lupta emigraţiei transilvănene pentru desăvârşirea
unităţii de stat a României”, în Revista de Istorie, Bucureşti, 1968, nr.
6, pp. 1145-1162.
13
Victor I. Şuiaga, Hunedorenii la Marea Unire din 1 Decembrie 1918,
Deva, 1993,pp. 13-14; M. Păcurariu, op. cit., pp. 380-381; I. Lazăr,
op. cit., pp. 14-29, 235-267.
14
Sebastian Stanca, Carmen saeculare. Preoţimea română din Ardeal
în slujba idealului naţional, Cluj, 1927, pp. 15-17.
15
I. Lazăr, op. cit., pp. 11, 14-15.
16
S. Stanca, op. cit., pp. 107, 123-124.
17
Mircea Păcurariu, „Un preot hunedorean luptător pentru unitatea
naţională”, în Mitropolia Banatului, Timişoara, an XXX, 1980, nr. 10-
12, pp. 725-729.
18
Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii din Ardeal la răsboiul pentru
întregirea neamului (1916-1919), ediţie, studiu introductiv, note şi indici
de Mihai-Octavian Groza şi Mircea-Gheorghe Abrudan, Editura
Argonaut/Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, Cluj/Deva,
2015,passim; Grigorie N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea
neamului, vol. II, Bucureşti, 1940, pp. 134-142; Mircea Păcurariu,
Politica statului ungar faţă de Biserica românească din Transilvania
în perioada dualismului (1867-1918), Editura Mitropoliei Ardealului,
Sibiu, 1986, pp. 260-275.
19
Ion Matei, Şcoala noastră şi războiul, Tiparul Archidiecesan, Sibiu,
1915, pp. 13-23.
20
Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ed. a III-a, Editura
Andreiana, Sibiu, 2014, pp. 240-241.
21
I. Matei, op. cit., pp. 13-23.
22
M. Păcurariu, Istoria Bisericii..., III, pp. 249-250.
23
A se vedea, pe larg, Vasile Netea, O zi din istoria Transilvaniei – 1
Decembrie 1918, Editura Albatros, Bucureşti, 1970.
24
Vasile Ionaş, Roşcani, Mihăieşti, Panc, Panc-Sălişte. File de istorie,
Editura Emia, Deva, 2002, p. 66.
25
Ion Frăţilă, Vasile Ionaş, „Aportul populaţiei din judeţul Hunedoara
la unirea Transilvaniei cu România”, în Sargetia. Acta Musei Devensis,
Deva, an XIV, 1979, p. 466; I. Lungu (coord.), op. cit., pp. 242-247.
26
V. Netea, op. cit., passim.
27
Viorel Lupu, Şcoala hunedoreană şi Marea Unire. Valenţe
educaţionale în perioada 1860-1918 şi contribuţii ale slujitorilor şcolii
la realizarea Unirii Transilvaniei cu România, Cluj-Napoca, 2008, p.
163.
28
I. Lazăr, op. cit., pp. 106-107.
29
V. Lupu, op. cit., pp. 156-157.
30
A se vedea, pe larg, Vasile Mircea Zaberca, Centenarul Marii Uniri
din 1918. Banatul Montan şi Voivodina, Editura TIM, Reşiţa, 2018.
31
S. Stanca,op. cit.., passim.
Reflex 7 - 12 / 2018
Nicolae MAGIAR – 70
Născut la Soceni în 5 octombrie 1948
Absolvent în 1972 - Universitatea Babeş Bolyai din Cluj -
Napoca, Facultatea de Istorie - Filosofie;
Doctorat în istorie din 2007.
Din 1972-1978 profesor la Liceele teoretice din Anina şi
Bozovici, apoi de la 1 septembrie 1978 până în prezent,
profesor de istorie la Colegiul Naţional Mircea Eliade din
Reşiţa. O perioadă de 17 ani şi director.
Ca profesor (timp de 46 de ani) – performanţă cu elevii
(34 participări la fazele naţionale şi 21 de premii şi menţiuni,
inclusiv premiul 1)
Colaborator cu posturi de radio şi televiziune timp de 38
de ani (la Radio Studenţesc şi Radio Cluj, Radioficarea din
Bozovici, Radio Terra Sat Reşiţa, Radio Reşiţa, TV Terra Sat,
Banat TV).
Activitatea publicistică:
Până în octombrie 2018 sunt publicate 20 de cărţi
(monografii de localităţi, instituţii, istorie, jurnalism, viaţă
monahală etc) şi peste 100 de articole în diverse reviste de
specialitate. Peste 50 de comunicări şi referate ştiinţifice
prezentate la diferite simpozioane locale, judeţene, naţionale
şi internaţionale. Redactează 4 reviste (două şcolare) şi în
prezent conduce două reviste (revista CRONOS a Societăţii
de Ştiinţe Istorice din România, filiala Caraş-Severin, de 11
ani; revista sătească a comunei Ezeriş – Spic de Grâu, de
un an);
• 6 premii judeţene şi naţionale;
• fond arhivistic în nume personal la Arhivele Naţionale
din Caransebeş;
• Ttitlul de Cetăţean de onoare din partea localităţilor
Reşiţa şi Ezeriş-Soceni;
Statut de pensionar, dar unul foarte activ, profesează în
continuare la Colegiul Naţional Mircea Eliade din Reşiţa şi
continuă să scriu şi să publice.
Ultime lucrări publicate: Monografia Colegiului Naţional
Mircea Eliade din Reşiţa; Revistele CRONOS (nr 22) şi Spic
de Grâu (nr.2); Monografia CCD Caraş-Severin;
Dezmembrarea Iugoslaviei în context internaţional.
Colaborator la revistele Reflex şi Nedeia.
5
REPREZENTANŢI DIN JUDEŢUL
CARAŞ-SEVERIN – PREZENŢI
LA ADUNAREA DE LA
ALBA IULIA ÎN 1 DECEMBRIE 1918
Prof. dr. Nicolae MAGIAR
Colegiul Naţional Mircea Eliade, Reşiţa
Anul 1918 a însemnat în istoria universală finalul
Marelui Război, aşa cum a fost denumit primul Război
Mondial, până la izbucnirea celei de a doua conflagraţii
mondiale. Pentru români 1918 a însemnat mult mai mult,
pentru că la finele acelui an s-a împlinit un vis de veacuri:
unirea într-un singur stat naţional România.
Lupta naţională a românilor din Transilvania şi
Banat intră într-o etapă finală în primăvara anului 1918.
Astfel, după constituirea Consiliului Naţional Român
Central de la Arad în iunie 1918, au început tratativele cu
guvernul Ungariei pentru stabilirea situaţiei românilor din
Transilvania. Acestea nu au dus la niciun rezultat şi
principala urmare a fost faptul că românii simţeau tot mai
mult teama oficialităţilor maghiare din Transilvania că nu
mai aveau autoritate asupra lor. Era rezultatul direct şi
firesc al înfrângerilor armatelor austro-ungare pe toate
fronturile.
Această realitate va fi confirmată ulterior de
evenimentul de la 28 noiembrie 1918 când, la Cernăuţi,
românii bucovineni proclamau oficial ,,unirea pe vecie” a
Bucovinei cu România.
Aceste evenimente importante nu au lăsat
indiferenţi românii din Banat. În aceste condiţii, prin
reprezentanţii lor cei mai de seamă, aproape fiecare
localitate din judeţul Caraş-Severin a început să-şi
desemneze oamenii care să meargă la Alba Iulia pentru
a participa la marele eveniment de la care aşteptau chiar
să le schimbe soarta.
În destul de multe localităţi, autorităţile austro-
ungare locale au încercat o ultimă răbufnire de forţă,
respectiv să împiedice oamenii să meargă la Alba Iulia.
Un astfel de exemplu a fost în localitatea Doman. Cu toate
aceste impedimente, mulţi români au plecat. Unii au fost
opriţi şi întorşi din drum, mai ales cei care mergeau cu
trenul, dar restul au ajuns acolo unde îşi doreau.
De menţionat că pe lângă autorităţile austro-
ungare, în zona noastră armata sârbă a fost cea care a
intervenit cu forţa împotriva celor care voiau să meargă
la Alba Iulia.
Vom prezenta în continuare un tabel selectat cu
toţi cei 61 de participanţi din Caraş-Severin (actualul judeţ)
la Adunarea de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.
1. Apadia – preotul Nicolae Cornean şi
ţăranul fruntaş Mihail Peica;
2. Bărbosu – comuna a fost reprezentată de către
protopopul Mihail Gaşpar din Bocşa Montană;
3. Berzovia – preotul Alexandru Ogărlaciu;
4. Bocşa Română – preotul Ioan Guţiu, comerciantul
Iuliu Crina, Iancu Ciuta, Constantin Mureşan Pirca;
5. Borlovenii Noi – preotul Traian Călţun şi Dr. Ioan
Sîrbu (delegat al Văii Almăjului);
6. Câlnic – Iosif Eremie şi Ioan Crina;
7. Ciuchici – Emanuil Ciulei, Nicolae Lighezan şi
George Balota;
8. Doman – Marius Colojoară, Toma Purcăriţă,
Traian Dragalina, Mircea Ioan ,Andrei şi Traian Gherguţă.
6 Reflex 7 - 12 / 2018
9. Forotic – preotul Mitrofan Ciorei şi învăţătorul
Pavel Frenţ;
10. Macovişte – Dr. Lazăr Zarcula şi Vasile Ocnariu;
11. Maidan – Pavel Liuba şi Pavel Lungu;
12. Mercina – preotul Iosif Caragea şi Leontin Polgar;
13. Ocna de Fier – primarul Anton Munteanu;
14. Oraviţa – dr. Mihail Gropşianu, locotenent Petru
Manciu, cadetul Gheorghe Fara.
15. Prigor – preot Coriolan Buracu şi învăţătoarea
Zarva Sofia;
16. Ramna – Filip Stângu;
17. Reşiţa – preotul Ioan Popovici, Ioan Marila,
Nicolae Goanţă, primarul Gheorghe Pocreanu, Avram
Neda, Petru Bandu, Traian Belcea, Traian Blajiţa, Traian
Doaga Mare, Traian Doaga Mic, comerciantul Gheorghe
Doagă, Moise Corbu, Ştefan Apădean, Ştefan Ioan, Petru
Chermeleu, Ioan Scrobală, Petru Ienciu, Moise
Gârlişteanu;
18. Vasiova – Nicolae Vasiu şi Nicolae Anţilă Boşcotă;
19. Vărădia - Remus Mioc;
20. Vrani – învăţător şi director Mihail Anca,
comerciant Ioan Ogrin şi Gheorghe Ţurlaş;
21. Vrăniuţ – preotul Simeon Bartolomei;
Localităţile în care, cei care au vrut să meargă al Alba
Iulia au fost împiedicaţi de către armata sârbă sunt
următoarele:
1. Cărbunari; 2. Cârnecea; 3. Ciclova Montană; 4.
Gârlişte – preoţii A. Popovici şi Septimu Câmpeanu,
comerciantul Ioan Negru şi studentul Ioan Popovici; 5.
Giurgiova; 6. Iertof; 7. Milcoveni; 8. Moniom; 9. Ramna.1
Pentru o exemplificare cât mai semnificativă
privind participanţii la Adunarea de la Alba Iulia de la 1
decembrie 1918, oferim în continuare câteva date
biografice despre unul
dintre ei. Este unul din
reprezentanţii localităţii
Prigor, preotul Coriolan
Buracu.
Acesta s-a născut
la 15 mai 1888 în comuna
Prigor, jud Caras Severin
(şi a decedat în Bucureşti
la 11 feb 1964). Coriolan
Buracu provine dintr-o
veche familie de grăniceri
şi preoţi din Banat. A fost
preot, ofiţer superior, om
de cultură, deputat, dar şi
un înflăcărat luptător
pentru Unire. A urmat
şcoala primară la
Budapesta şi la Viena, iar
liceul la Blaj. În 1911 a absolvit Institutul Teologic din
Caransebeş, fiind hirotonit preot un an mai târziu.
În clasa a VII-a a câştigat concursul ,,Societăţii
pentru crearea fondului de teatru român” şi o bursă de
800 de coroane pentru a merge să studieze teatru în Italia
cu celebrul dramaturg Novellini. El voia să fie actor, o
parte a familiei îl vedea militar de carieră, iar o alta preot.
Tânărul Coriolan Buracu va alege definitiv preoţia atunci
când primeşte o scrisoare de la logodnica lui, viitoarea
soţie Maria Mocanu, care-i scrie ,,Nimic altceva, decât
preot să te faci.”2
Încă din tinereţe, spiritul său profund naţionalist,
de dragoste necondiţionată pentru români, se va afirma
tot mai puternic, dar şi cu urmări dramatice pentru el.
Astfel, cu ocazia jubileului a 50 de ani de domnie a
împăratului austro-ungar Francisc Iosif I a participat cu
clasa sa la defilare. Trecând prin faţa împăratului i-a strigat
tare în limba română ,,Să trăiască”. Acest fapt a generat
o amplă anchetă poliţienească: anchetarea sa, a rudelor
şi a învăţătorilor. Atitudinea naţionalistă a tânărului Buracu
va continua şi după ce va fi admis la liceul militar de
artilerie Wiener-Neustadt. Acolo a rezistat doar trei
săptămâni, fiind nevoit să părăsească liceul ca urmare a
unui incident cu ocazia prezentării tezei sale cu titlul ,,Ce
te-a îndemnat să păşeşti pe cariera militară”. Atunci când
comisia l-a întrebat concret de ce vrea să urmeze cariera
militară, Coriolan răspunde că vrea să se facă ,,ofiţer ca
să-i conducă pe români la lupta împotriva ungurilor”. Cum
profesorul care prezida comisia era... maior ungur, acesta
a cerut imediat eliminarea sa.3
Paralel cu preoţia, Coriolan Buracu desfăşoară
o importantă activitate gazetărească şi o intensă
propagandă naţionalistă, fapt pentru care a fost încarcerat
în 1914 de către austro-ungari şi trimis apoi pe front în
Galiţia, ca preot militar. Astfel, Coriolan Buracu poate fi
considerat primul deţinut politic român de la începutul
primului război mondial. El a fost arestat de către jandarmii
unguri în ziua de Duminică, 26 iunie 1914, chiar în timp
ce slujea Sfânta Liturghie sub acuzaţia de ,,spion al
României şi agitator pentru descompunerea monarhiei
Austro-Ungare”.4
Pe front a dat dovadă de un umanism veritabil
îngrijind deopotrivă prizonieri, răniţi, bolnavi de toate
naţionalităţile. Pentru felul în care preotul militar i-a tratat
pe prizonierii ruşi, apoi eliberaţi, aceştia au ţinut să-i
mulţumească tânărului preot pentru grija şi dragostea
arătată: ,,În aceste zile de suferinţă atroce ce Dumnezeu
ne-a trimis-o, noi ofiţerii ruşi am văzut aici, în străinătate,
cu multă satisfacţie, venind un preot român ortodox cu
un cuvânt de consolare şi rugăciuni”. 5
Colonelul Virgil Economu, şeful Armatei a VII-a,
l-a remarcat pe preotul militar Coriolan Buracu şi mai târziu
l va caracteriza astfel în ,,foaia calificativa”: “Preotul
Coriolan Buracu cristalizează în fiinţa sa morala creştină
în toată puritatea sa. Este singurul om la care am întâlnit
o aşa perfectă identitate între vorbă şi faptă. Interesant
ca înfăţişare, captivant la cuvânt, exemplar la fapte, popa
Buracu a fost apostol în Regimentul 105 Infanterie. Preotul
Buracu este una din structurile omeneşti mult departe de
comun prin educaţiunea minţii, inimei şi voinţei. Dacă ar
fi numai al armatei ce câştig imens!”6
Întors de pe front in Mehadia, Banat, ia iniţiativa
şi contituie ,,Consiliul Naţional Român” după îndrumările
date de ,,Consiliul Dirigent” din Arad. Organizarea s-a
făcut la 4/17 noiembrie într-un cadru solemn în piaţa
publică, unde, după serviciul religios, preotul Buracu cere
mulţimii adunate să depună jurământul de credinţă şi luptă
pentru neamul românesc, jurământ rostit cu entuziasm şi
solemnitate. Consiliul National Roman îşi trimite apoi la 1
decembrie la Alba-Iulia un delegat care să voteze Unirea
cu Romania.7
Imediat soseşte însă în zonă un escadron de
cavalerie sârbă care îl caută pe preotul Buracu şi alţi
fruntaşi naţionalişti din zona pentru a-i închide. Părintele
este anunţat de intenţiile sârbilor de către un român din
Banatul de la sud de Dunăre, ce făcea parte din acel
escadron. Din cauza acestor ameninţări, părintele
hotărăşte să se refugieze în Romania. Înainte a asta,
reuşeşte să-i dea la 26 decembrie un memoriu generalului
francez Berthelot cu privire la situaţia Banatului.8
Reflex 7 - 12 / 2018
După încheierea războiului şi-a intensificat activitatea
pastorală şi culturală ridicând biserici, şcoli ortodoxe, zeci
de cămine culturale, case de ofiţeri, biblioteci şi muzee. A
fost ales deputat PNŢ de Caras (1928 - 1931), iar apoi
senator (1932 - 1933). Reuşeşte aducerea osemintelor
luptătorului naţionalist bănăţean Eftimie Murgu de la
Budapesta la Lugoj. Din cauza trecutului său de luptător
naţionalist şi a atitudinii anticomuniste (dar şi datorită
faptului ca fiii săi făceau parte din Mişcarea Legionară)
este arestat de Securitatea Oraviţa în 1948, condamnat
şi trimis la Canal, de unde se va elibera în 1953. Moare
în Bucureşti în 1964, osemintele fiindu-i ulterior aduse şi
înhumate la biserica din Prigor.
Dorin BĂLTEANU
Băile Herculane
Centenarul Marii Uniri
omagiat în Zona montană banato – mehedinţeană
(I)
„Pe urmele Regelui Mihai în Zona montană banato –
mehedinţeană. Traseul care ne uneşte!”
Zona montană banato-mehedinţeană din jurul
staţiunii Băile Herculane, cuprinzând Valea Cernei –
Craina Bănăţeană - Ţara Almăjului - Defileul Dunării -
Podişul Mehedinţi, una dintre cele mai înzestrate de la
noi din ţară, cu un patrimoniu natural peisagistic cu
caracteristici rareori întâlnite, cu ape term ale
binefăcătoare şi cu o civilizaţie material-culturală
multimilenară, omagiază Centenarul Marii Uniri prin
organizarea unor simpozioane cu activităţi ştiinţifice şi
artistice.
Manifestările omagiale care au evocat Marele Act
Istoric de la 1918 s-au desfăşurat, în trei localităţi de pe
traseul urmat de Regele Mihai I al României, pe atunci
Principe, Mare Voievod de Alba Iulia în excursia de studii
din vara anului 1938, Băile Herculane, Petnic (jud. Caraş
- Severin), Podeni (jud. Mehedinţi).
Simpozioanele desfăşurate în cursul lunilor iunie
– august au avut ca invitaţi, specialişti, profesori, scriitori,
oameni de cultură, reprezentanţi ai administraţiilor locale
şi judeţene, ai bisericii, tineri artişti talentaţi precum şi
rapsozi populari şi interpreţi instrumentişti de folclor
autentic. În cadrul activităţilor, au fost prezentate publicului
comunicări de înalt nivel ştiinţific şi programe artistice
apreciate de cei prezenţi. Vizitele Principelui Mihai al
României au fost marcate prin prezentarea comunicării
”Pe urmele Regelui Mihai I al României în Zona montană
banato - mehedinţeană” şi prin ceremonii de dezvelire a
unor plăci de marmură omagiale, în locuri vizitate de clasa
palatină împreună cu profesorii săi.
Seria acestor simpozioane a început cu
manifestarea ”Herculane - Centenarul Marii Uniri”
organizată în zilele de 21, 22 şi 23 iunie 2018 de către
Primăria din Băile Herculane. Simpozionul din staţiunea
de pe Valea Cernei a fost organizat în cadrul cadrul
manifestărilor anuale ”Herculane – arcade în timp”, un
proiect cultural iniţiat în iunie 2017, de către primărie
împreună cu scriitorul şi publicistul Dorin Bălteanu din
Băile Herculane şi dr. ist. Dana Bălănescu din Reşiţa,
având ca obiectiv evocarea evenimentelor importante care
au avut loc de-a lungul istoriei bimilenare a staţiunii de pe
Valea Cernei, promovarea patrimoniului cultural istoric de
7
NOTE:
1
Toate informaţiile referitoare la numele localităţilor şi
persoanelor participante la Alba Iulia la 1 decembrie 1918
provin din lucrarea Nicolae Ilieşiu, Monografia istorică
a Banatului; studiu introductiv, ediţie şi note de Dumitru
Ţeicu.
2
Ionuţ Baiaş, Cezarina Bărzoi - Preotul Coriolan Buracu,
apostolul Armatei Române în cele două războaie mondiale, în
HotNews.ro, 20 martie 2008.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ordinul de zi nr 243 - au semnat 27 de ofiţeri ruşi.
6
Ionuţ Baiaş, Cezarina Bărzoi - Preotul Coriolan Buracu,
apostolul Armatei Române în cele două războaie mondiale, în
HotNews.ro, 20 martie 2008.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
Crucea Albă
excepţie al staţiunii precum şi al tinerilor arhitecţi care s-
au implicat prin proiectele lor în reabilitarea centrului istoric
şi regenerarea urbană a staţiunii.
Pe parcursul celor trei zile s-au desfăşurat diverse
activităţi care au fost urmărite cu viu interes de publicul
prezent în Sala de conferinţe a Hotelului Diana din Băile
Herculane: invitaţi din mediul academic, oameni de cultură
din Reşiţa, Caransebeş, localnici şi turişti sosiţi în
staţiunea Băile Herculane. Printre invitaţii veniţi special
pentru a asista la acest simpozion s-au aflat şi
reprezentanţi ai Forumului Democratic al Germanilor
din jud. Caraş - Severin, ai Cenaclului ”Seniorii” din
Timişoara, precum şi scriitorul francez Philippe
Denhery.
După intonarea Imnului de Stat al României de
către talentata elevă a Colegiului Naţional de Arte ”Dinu
Lipatti”, din Bucureşti, Maria Mara Cazacu, simpozionul
a fost deschis de Cristian Miclău, Primarul oraşului
Băile Herculane. Au rostit discursuri de salut membrii
prezidiului: prof. univ. dr. Vasile Mircea ZABERCA
(Reşiţa), Ioan Cojocariu, consilier judeţean, Preşedintele
Comisiei de Cultură a Consiliului Judeţean Caraş -
Severin, Dana Antoaneta Bălănescu (Reşiţa), expert
autorizat al Ministerului Culturii, moderator al secţiunii
artistice şi ştiinţifice ca şi la prima ediţie a simpozionului,
Dorin Bălteanu, scriitor, publicist, promotor turistic,
moderator al secţiunii ”Herculane – viziuni”.
Manifestarea a continuat cu programul ”Secvenţe
artistice”, în cadrul căruia publicul a aplaudat evoluţia
artiştilor invitaţi: Maria Mara Cazacu, o tânără speranţă
a muzicii canto româneşti, în vârstă de numai 12 ani,
poeta Silvia Hârceagă, conducătoarea Cenaclului
”Seniorii” din Timişoara care a recitat din creaţiile proprii
şi prof. Ana Zeicu de la Liceul ”Nicolae Stoica de Haţeg”
din Mehadia ce a impresionat audienţa prin recitarea
poeziei ”Doina” de Mihai Eminescu cu o trăire artistică de
mare sensibilitate. Programul prezentat a creat o
puternică emoţie în rândul spectatorilor, unii dintre aceştia
declarând, cu lacrimi în ochi, în pauza ce a urmat
programului artistic, că ”aşa ceva nu au mai văzut”.
8 Reflex 7 - 12 / 2018
În cadrul secţiunii de istorie a simpozionului au
prezentat comunicări ştiinţifice:
– prof.univ. dr. Vasile Mircea Zaberca, Reşiţa –
”Centenarul Marii Uniri”,
– Lavinia Micu, consilier superior la Serviciul judeţean
al Arhivelor Naţionale Caraş - Severin din Caransebeş -
”Băile Herculane şi preluarea staţiunii de către
administraţia românească”,
– prof. Despina Bălteanu – ”Proiect de amenajare
Muzeu de etnografie la Băile Herculane”,
– ing. muzeograf Dorin Bălteanu, Băile Herculane -
,,Amenajarea Muzeului de istorie G-ral Nicolae Cena
în cadrul Vilei Elisabeta”.
Ziua a doua a simpozionului a început cu
vernisajul expoziţiilor dedicate Centenarului Marii Uniri.
În cadrul vernisajului, expoziţiile au fost prezentate de
autorii acestora: ing. muzeograf Dorin Bălteanu, ”Vizite
regale la Băile Herculane”, ”Pe urmele Regelui Mihai
la Băile Herculane – Topleţ - Petnic”, ”Muzeul de
istorie Gen. Nicolae Cena din Băile Herculane – 90 de
ani de la premierea cu medalie de aur la expoziţia
Parcul Carol Bucureşti, mai – iunie 1928”, ”Valsul
Souvenir de Herkulesbad compus de vienezul Jakob
Pazeller la Băile Herculane în iunie 1903 -115 ani de la
lansare”, Iacob Sîrbu, colecţionar din Băile Herculane –
”Herculane în perioada interbelică” şi ”Expoziţia
etnografică” a prof. Despina Bălteanu de la Liceul
”Hercules” din localitate.
Secţiunea ”Herculane – viziuni” a fost deschisă
de primarul Cristian Miclău care a prezentat ”Stadiul
de realizare a proiectelor primăriei Băile Herculane şi
perspectivele de dezvoltare”, după care a urmat
prezentarea proiectului echipei de studenţi timişoreni,
”Herculane – Project”, de către Cristina Apostol,
studentă la Facultatea de arhitectură din Timişoara.
Ambiţiosul proiect al studenţilor timişoreni, deveniţi, între
timp,arhitecţi, urmăreşte reactivarea turistică a staţiunii
Băile Herculane, începând cu proiectul de punere în
siguranţă a Băilor Imperiale Austriece şi, ulterior de
reabilitare a acestui monument istoric, cândva
reprezentativ pentru arhitectura balneară din Europa. În
continuare, arh. Elvira Lohri – Constantin sosită special
pentru acest eveniment, din Elveţia a prezentat un proiect
apreciat de specialişti, cu care a absolvit masteratul la
Facultatea de arhitectură din Berna, Elveţia ,,Baia termală
Apollo în cadrul regenerării urbane a oraşului Băile
Herculane’’. În final, ing. peisagist Alexandra Cazacu
din Bucureşti, a prezentat propuneri şi idei interesante în
cadrul comunicării ”Amenajare peisagistică a parcului
dintre Pavilionul 12 şi Vila Elisabeta din Centrul Istoric
al staţiunii Băile Herculane”. După prezentarea
comunicărilor a urmat festivitatea de înmânare a
diplomelor de participare şi a medaliilor omagiale
participanţilor la simpozion.
Ziua a doua a continuat cu un tur ghidat al
Centrului Istoric, iar sâmbătă, 23 iulie, simpozionul s-a
încheiat, cu traseul tematic de drumeţie, ”Pe urmele
regelui Mihai – La Crucea Albă” în care participanţii,
însoţiţi de rangerii Parcului Naţional Domogled – Valea
Cernei au putut admira panorama staţiunii Băile Herculane
de la Crucea Albă, pe unde a coborât Regele Mihai cu
colegii săi de clasă palatină, venind de la Podeni precum
şi placa de marmură montată la Crucea Albă, în onoarea
excursiei Princiare din anul 1938.
15 august 2018, Petnic (jud. Caraş - Severin)
Primăria din Iablaniţa împreună cu Fundaţia
Culturală ”Craina Bănăţeană”, a răspuns iniţiativei
scriitorului şi publicistului Dorin Bălteanu, de omagiere a
Anului Centenar în localităţi aflate pe traseul regal,
organizând simpozionul ”Iablaniţa – Centenarul Marii
Uniri”.
Manifestarea desfăşurată la Şcoala generală din
Petnic, a avut trei activităţi distincte:
- simpozionul ştiinţific
- dezvelirea plăcii de marmură dedicată vizitei la
Petnic a Principelui Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia,
împreună cu clasa palatină (23 iunie 1938), urmată de
sfinţirea plăcii şi o slujbă oficiată de preotul satului.
- moment artistic susţinut de rapsodul popular
Iosif Puşchiţă şi de prof. Ana Zeicu, urmat de o masă
festivă la care au participat invitaţii alături de gazdele şi
organizatorii manifestării.
În deschiderea simpozionului, s-a intonat Imnului
de stat al României, după care viceprimarul comunei
Iablaniţa Ioan Hînda, în calitate de gazdă şi organizator
al evenimentului, a rostit câteva cuvinte de salut.
În continuare, prof. dr. Mihai Vişan, istoric din
Bocşa, a prezentat comunicarea ”Instaurarea
administraţiei româneşti în Banat şi Ardeal în perioada
dec. 1918 – aug. 1919”, după care a moderat secţiunea
ştiinţifică a simpozionului. Au prezentat comunicări:
- dr. Flavius Bozu, directorul Muzeului Banatului
Montan din Reşiţa -
”Ţinutul Craina Bănăţeană şi Marea Unire de la 1
Decembrie 1918”.
-prof. Pavel Panduru din Prigor – ”Valea Almăjului
şi Marea Unire de la 1
Decembrie 1918”.
- ing. muzeograf Dorin Bălteanu, scriitor şi publicist
din Băile Herculane – ”Pe urmele Regelui Mihai I al
României în Banatul Montan, la Băile Herculane,
Petnic, Topleţ”, prezentare multimedia Power Point.
Ultima parte a secţiunii ştiinţifice a simpozionului a
fost dedicată evocării unicului bănăţean, coleg de clasă
palatină a Principelui Mihai, Ioan Gheorghe Jurchescu
din Petnic, ai cărui părinţi, Gheorghe şi Versavia
Jurchescu l-au invitat la masă, acasă la ei, pe Principe
împreună cu ceilalţi colegi de clasă, în 23 iunie 1938. Prof.
Petru Erimescu din Petnic, reprezentantul Fundaţiei
Culturală ”Craina Bănăţeană”, a prezentat comunicarea
”Oameni de seamă din Craina Bănăţeană, Petnic –
avocatul Ioan Gheorghe Jurchescu”.
Un moment emoţionant l-a reprezentat evocarea lui
Ioan Gheorghe Jurchescu de către fiica acestuia, prof.
Doina Marcu Jurchescu, venită special pentru acest
simpozion, din Germania.
După înmânarea diplomelor de participare, cei
prezenţi în sală au ieşit în curtea şcolii pentru a participa
la ceremonia de dezvelire a plăcii de marmură prin
care se omagiază vizita Principelui Mihai Mare Voievod
de Alba – Iulia în satul Petnic, ceremonie ce a fost însoţită
de o slujbă de sfinţire susţinută de preotul paroh Ştefan
Bubă.
(continuare în numărul viitor)
Reflex 7 - 12 / 2018 9
[Radom] cu suita lui
Alexandru RUJA mergînd în front.” „Tot azi
a venit în acest oraş
JURNAL INEDIT DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL principele Friedrich. Şi cu
această ocaziune s’au
postat soldaţi pe ambele
Surprinzător, dar se mai găsesc şi în zilele părţi ale drumului pe
noastre, la peste o sută de ani de la Primul Război unde a trecut. Musica
Mondial, jurnale ţinute de participanţii la această militară i’a eşit afară în
conflagraţie, încheiată cu un moment auroral pentru întîmpinare. Principele
România — înfăptuirea Marii Uniri. Este şi cazul jurnalului acesta este şeful armatei
scris pe front de către învăţătorul Nicolae Opriş (1884 – noastre. Pela oarele 12
1939), găsit în arhiva familiei de către nepotul său, am avut norocire a’l
colonelul în rezervă, economist Nicolae Opriş, care îl vedea şi eu, care iar am
publică acum — Nicolae Opriş, Jurnal din Primul Război fost pus ca (post)
Mondial, 1914 – 1918, Editura David Press Print, santinelă. A venit cu auto,
Timişoara, 2018, 184 p. a cercetat spitalele,
Despre Primul Război Mondial s-au scris studii
pecăria diferitelor Comande, biserica rusească iar pela
istorice, s-au publicat documente din arhive publice şi
oarele 1 p.m. a mers la masă însoţit de statul major cu
arhive private, jurnale sau notiţe zilnice ale participanţilor
comandantul Kövesi. La masă a fost întîmpinat de
direct la război, corespondenţă, memorialistică. Nu este,
comandantul armatei germane şi alţi oficeri majori
însă, vorba de jurnale, memorii, însemnări ori
(n.n.N.O.— din statul major).”3
corespondenţă aparţinând doar unor personalităţi,1 ci, mai
Sunt în jurnal şi informaţii foarte amănunţite, atunci
ales de jurnalele ori memoriile oamenilor simpli, ale
când autorul jurnalului se afla în proximitatea
soldaţilor şi gradaţilor, ori ale ofiţerilor de rang inferior.
evenimentului şi îl putea recepta în amănunţime. Spre
Amintim dintre acestea încă un jurnal foarte valoros pentru
exemplu, serviciul de protocol şi meniul cu ocazia vizitei
informaţiile conţinute aparţinând lui Petre Ugliş
pe front a lui Carol Francisc, pe care îl poate descrie
Delapecica, Jurnal de război din anii 1914 – 1919, Muzeul
amănunţit, fiind de serviciu „la garderob”: „ Aranjamentul
Naţional al Unirii din Alba Iulia, Editura Altip, Alba Iulia,
în salonul de menaj era următorul: în fundul salonului
2015, 245 p. La acestea se adaugă memorii, amintiri,
era un rînd de mese pentru stabsgenerali, moştenitor şi
notaţii de jurnal semnate de Ionel Rişca, Ştefan Bitnei,
comandantul frontului, 20 locuri; în faţă cu acest rînd de
Romul Cărpinişan, Ştefan Merlaş ş.a. (a se vedea şi
mese, la dreapta, era alt rînd pentru căpitani, locotenenţi,
volumul, Legiunea Română din Italia, Muzeul Naţional al
medici iar la stînga alt rînd pentru sublocotenenţi, oficiali
Unirii din Alba Iulia, Seria Memoriale, Editura Altip, Alba
dela poştă, comisari civili, oficiali dela cassa cu bani. Întreg
Iulia, 2016).
aranjamentul era conform rangului. Mesele erau foarte
În acest context este valorificat, prin publicare, şi
împodobite cu flori etc. Cu această ocaziune sąa servit la
jurnalul (notiţele aproape zilnice) soldatului Nicolae Opriş.
masă cu vase de tot nouo. Aşezarea la masa de gală a
Gestul nepotului său — colonel rez. ec. Nicolae Opriş —
fost cam următoarea: simpaticul oaspe[te] a fost ocupat
nu este doar unul de pietate în memoria bunicului său, ci
loc în mijlocul mesei visavi de chipul încărunţitului împărat
şi unul cu valoare istorică şi culturală. Publicarea acestui
aflător pe părete; la dreapta comandantul nostru, apoi
jurnal în Anul Centenar al Marii Uniri înseamnă, pe lângă
colonelul etc.;la stînga alt general, subcolonel etc. iar
gestul de cinstire al acestui important eveniment, şi o
visavi majori (n.n.-maiori) din statul major. Şi cele trei
contribuţie, cât de mică, la cunoaşterea felului în care s-
scaune pe cari au şezut moştenitorul cu cei 2 mari generali
au derulat anumite evenimente din război, văzute,
au fost mai mari şi cu jiţ (jilţ) şi pe laturi, ca tronurile.
observate şi notate din perspectiva simplului combatant.
Sosirea escortei regale în oraş a fost pela oarele 1 p.m.,
În afară de notiţe zilnice/jurnale există o bogată
care împreună cu comandantul nostru etc. a cercetat linia
corespondenţă ale participanţilor la război cu cei rămaşi
de foc. Pînă în oraş au venit cu trenul iar de aici pe iar de
acasă, multe dintre scrisori fiind în versuri.2
aici pe automobile au mers la front, de unde seara pela
Notiţele învăţătorului Nicolae Opriş oferă date şi
oarele 8, pe cină, a fost aşteptaţi în localul pregătit. Escorta
informaţii — toate din perspectiva participantului şi a
s’a compus din civili şi 2-3 soldaţi de gală în rang de
observatorului direct — asupra acţiunilor de pe front,
sergenţi-caporali ca păzitori, 2-3 detectivi, şoferi,
asupra situaţiei şi condiţiei soldaţilor, asupra felului în care
ordonanţă etc. în număr de 8-10 inşi. E de notat că escorta
au fost percepute şi evaluate acţiunile de control/inspecţie
au luat cina în odaie separată pănă ce simpaticul
din partea conducătorilor armatei sau chiar de la nivel
moştenitor a fost în visită la Excelenţă, care a fost păziţi
imperial ( „Mercuri în 7/IV timp noros, moină. Azi ne-a
de 2 sentinele de onoare. Masa sąa început la oarele 8 ˝
făcut vizită moştenitorul de tron. Ordine şi curăţenie
iar la 9 oare a fost gata. În decursul cinei detectivii etc. au
ecsemplară. Cu această ocaziune am fost pus la garderob
stat pe afară. Cina sąa compus din următoarele feluri:
pentru a ajuta oficerilor la îmbrăcat şi desbrăcat.
1,Supă de ou 2,Conservă de raci împodobită cu diferite
Simpaticul şi drăgălaşul moştenitor de tron Carol Francisc
zaharicale colorate, ridichi etc. 3, Friptură de galiţe (găini,
în rang de colonel (oberst) a fost aşteptat pela oarele 8
gîşti etc.) cu salată, castraveţi, cartofi 4, Prăjitură, 5
seara în localul unei bănci elegante, unde să menajază
Poame: nuci, mere, pere, portocale, struguri etc. aranjate
(n.n.N.O. — aranjează) oficerimea. Aranjamentul de gală
admirabil 6, Café negru, 7 ţigarete. Serviciul la masă sąa
era: la intrare 4 sentinele şi anume 2 jandarmi şi 2 soldaţi;
făcut de 6-8 soldaţi din officiersmese (n.n.-popota
înlăuntru pe coridor la uşă era un soldat care avea
ofiţerilor) şi ordonanţe. Fiecare din aceşti soldaţi au fost
datorinţa a deschide şi închide uşa la intrarea şi eşirea
denumiţi (n.n.-numiţi) anume pe cari domni să servească;
oficerilor, iar eu eram la garderob.”; „Azi [22.VII.1915] pela
fiecare servea 5-10 domni. Pe marele oaspe[te] ląa servit
oarele 8 dimineaţa a trecut Vilhelm pe aici prin oraş
10
un singur soldat cu nume Mihaiu, din Sălişte; pe
comandantul corpului ordonanţa lui iar pe ceilalţi oficeri,
pe cîte 5-10 un om. Masa s’a compus din 60-70 persoane,
care a fost costat 1200 coroane. După ce s’a ridicat masa
marele oaspe[te] a lăsat 50 cor.[oane] pentru a se împărţi
personalului cari a servit la masă. Sublocotenentul
conducător Haufmann din Făgăraş a primit banii, cari
împărţindu-I sąa venit la fiecare cîte 2 cor.[oane] iar la cel
care a servit pe majestateasa a primit 4 cor.[oane]. ”
Sau meniul cu ocazia inspecţiei pe front a Prinţului de
Bavaria, când fiind „sentinel” a putut observa lucrurile în
amănunt: „ Vineri în 30/IV timp admirabil. Azi pela oarele
1 p.m. am aşteptat pe prinţul de Bavaria, care împreună
cu 3-5 generalsteberi a luat parte la masa oficerimei
noastre. Gala şi pompa iar a fost la culme. Prînzul sąa
compus din 7 plese (n.n. N.O. — feluri):1- supă de ou, 2-
ficat conservă cu răci (n.n.-răcituri/gelatină), ridichi, 3-
friptură de paseri (n.n.-păsări) cu salată, compot de mere,
prune, pere, persece (n.n. N.O.—piersici) etc., 4-
macaroane, 5- prăjitură, 6- poame:mere, pere, nuci,
portocale, curmale,etc., 7- café negru (n.n.-cafea neagră).
Beutură: vin, bere, champanie. Preţul preste 1200
cor[oane]. Oaspeţii au venit cu 3 automobile. Pela oarele
2 p.m. au plecat. La plecare au fost fotografaţi (n.n.-
fotografiaţi). La această ocasiune iar am fost pus ca
santinelă la uşă.”
Sunt în jurnal, de asemenea, date despre armament,
despre modul de deplasare al unităţilor militare, despre
persoane cunoscute din civilie, despre starea de spirit în
anumite momente, despre populaţia civilă întâlnită în
diverse zone prin care a trecut, despre soldaţii români
din armata austro-ungară luaţi prizonieri pe frontul de est
(Rusia), condiţiile de prizonierat şi modul de revenire în
ţară etc. De cele mai multe ori marşurile sunt epuizante,
iar jurnalierul notează fără direct starea în care se află. („
De aicea am plecat cam prin 10,11/IX ducîndu’ne iar pînă
în Hasanyi unde am durmit. Dimineaţa am plecat mai
departe ajungînd iar întrąun sat unde am fost încuartiraţi
întrąo baracă rotundă de unde să mîna apa în grajdurile
unui grof. În acest sat am ajuns pela oarele 11 unde am
stat pînă Duminecă dimineaţa. În această zi au început
ploile. Pînă acuma am mers tot prin prav (n.n.-praf) şi
călduri mari. De aici înainte am mers tot pe ploi, udînduąne
pănă la pele (n.n.-piele). În Dumineca cînd a început ploile
am mers prin locuri foarte rele călc.[înd] pe hotar cu tină
pînă la genunchi. În aceea zi am mers toată ziua pînă
noaptea pela1 oară, unde am ajuns iar la curtea unui grof
durmind preste noapte în o şiră (şură) de pae. Acesta a
fost unul din cele mai obositoare marşuri.”)
Unele informaţii din jurnal pot să difere de informaţiile
cuprinse în alte lucrări jurnaliere ori memorialistice, în
diverse studii, dar toate au valoarea unor surse primare.
Nicolae Opriş a fost încorporat în august 1914 la Sibiu şi
trimis pe front, în Galiţia, în 10 august. Se ştie că toţi
românii transilvăneni au fost trimişi pe frontul de est în
Galiţia, iar în Vest pe frontul italian, în conformitate cu
strategia conducerii armatei austro-ungare de a nu se
întâlni cu conaţionalii lor. Astăzi, cercetându-se arhivele
se cunoaşte structura (organigrama) armatei austro –
ungare (cezaro – crăieşti: Kaiserlich – Königliche — K.u.K)
de pe teritoriul Transilvaniei şi Banatului (: Corpul 7 Armată
— Timişoara (Divizia 17 Infanterie — Oradea şi Divizia
34 Infanterie — Timişoara) şi Corpul 12 Armată — Sibiu
(Divizia 16 Infanterie — Sibiu şi Divizia 35 Infanterie —
Cluj). Divizia 16 Infanterie (Sibiu) includea Brigada 16
Infanterie (Sibiu) şi Brigada 31 Infanterie (Braşov). Având
Reflex 7 - 12 / 2018
în vedere zonarea, probabil compania din care făcea parte
Nicolae Opriş era inclusă în Brigada 31 Infanterie
(Braşov). Jurnalul oferă şi imaginea unui nesfârşit marş,
cu deplasări din localitate în localitate, notate minuţios de
jurnalier, unele după denumirea şi în pronunţia localnicilor
(unele nu se mai regăsesc astăzi pe hartă cu aceeaşi
denumire).
În iulie 1917, Nicolae Opriş ajunge prizonier la ruşi.
(„Duminecă în 8/VII pela oarele 1˝ p.m. am avut alarm,
părăsind comuna Podmichale şi luîndu-ne drumul cătră
linia de foc. După un marş forţat şi obositor, seara pela
oarele 10 am ajuns înapoia ştelungului (n.n.-frontului)
nostru,aşezîndu-ne întrąo pădure în care am stat preste
noapte. Luni în 9/VII după amiază pela oarele 3 am intrat
în luptă în pădurea Czeczov între Stanislav şi Halici unde
după o ciocnire şi zarvă mare am fost înconjuraţi de ruşi,
ajungînd în captivitate dinpreună cu Bat. Kom. Oblt.Boer
(căci căpitanul Pop fiind rănit în picior a dat comanda
Comp. komandantului nostru Boer). Pe lîngă noi au mai
ajuns adjutantul(n.n.-adjunctul) Slt.Bulha etc.etc. Ajunşi
în captivitate pănă ne-am depărtat de focul tunurilor am
avut un drum foarte greu şi înfricoşat.”)
Partea finală a jurnalului redă perioada de prizonierat
în Rusia. Din păcate informaţiile sunt telegrafice, scurte
şi nu surprind un moment important, acela al organizării
trupelor de voluntari pentru a intra în armata română.
Autorul jurnalului ajunge în lagărul de prizonieri de la
Darniţa de lângă Kiev („Joi în 26/VII ne-au pus pe tren
părăsind oraşul Kamenec. Luni în 30/VII am ajuns în
oraşul Zarniţa lîngă Kiev unde e un lagăr mare de
prizonieri.”), cel mai mare lagăr, de unde s-au şi recrutat
voluntarii pentru unităţile militare române din Corpul
Voluntarilor Români Ardeleni şi Bucovineni din Rusia.
Recrutarea şi organizarea voluntarilor a întâmpinat
dificultăţi multe şi grele. Acţiunea s-a desfăşurat pe un
areal foarte extins, din partea europeană a Rusiei până
în Siberia. Situaţia existentă în Rusia a diferit mult de
situaţia din Italia. Nicolae Opriş intră şi el în rândul trupelor
de voluntari.( „Marţi în 31/VII ne-am insinuat(n.n.-infiltrat)
în armata romînă pentru desrobirea fraţilor noştri de sub
jugul austro-ungar”.)
De coordonarea organizării voluntarilor, integrarea
lor în armata română şi trimiterea în ţară s-a ocupat
locotenent colonelul Constantin Pietraru, amintit şi de
autorul jurnalului sub numele Pietranu. („Vineri în 3/
VIII(21/VII) am primit un avans de 50 ruble dela
loc.[otenent] colonelul Pietranu ca bani de buzunar.”).
Nicolae Opriş a avut, într-un fel noroc, pentru că nu a fost
prins în Rusia de evenimentele politice din octombrie
1917. La Darniţa Corpul voluntarilor români într-o adunare
solemnă (26 aprilie/9 mai 1917) — cunoscută sub
denumirea Prima Alba Iulia — au lansat ideea de
solidaritate şi unitate naţională. În iunie 1917 primele
unităţi de voluntari au ajuns la Iaşi, unde au fost
întâmpinate, între alţii, de Generalul Constantin Presan,
care a rostit o alocuţiune. Ultimul carnet cu notiţe se
încheie astfel: „După trei ani în uniformă austriacă, condus
de marele ideal, am îmbrăcat uniforma romînă. Duminecă
în 6/VIII am îmbrăcat uniforma de ofiţer romîn. Luni în 7/
VIII am plecat din Kiev cătră România. Înainte de plecare
am scris 3 corespondenţe acasă şi în Cărp.[iniş] ca
ultimele coresp.[ondenţe].” Este,deci, notată plecarea spre
România nu şi ajungerea. Nu este exclus să mai fi fost
un carnet de note care s-a pierdut, pentru că este greu
de imaginat ca Nicolae Opriş să nu fi consemnat tocmai
Reflex 7 - 12 / 2018
acest drum înspre patrie. Nu ştim nici modalitatea de
repatriere, dacă s-a produs organizat sau pe cont propriu.
Un jurnal cu o vechime ce depăşeşte veacul, nu
trebuie privit doar prin informaţiile pe care le aduce, între
timp s-au deschis arhive, secrete atunci, şi s-a conturat
din punct de vedere istoric cam toată problematica
Primului Război Mondial. Sunt foarte importante notaţiile
despre oameni, al căror nume îl consemnează (de cele
mai multe ori şi localitatea de unde sunt), cum şi unde i-a
întâlnit, starea de sănătate a acestora, participarea la
luptă, dacă au fost/sau nu răniţi, etc. („Tot azi am primit o
corespondenţă dela Mihaiu lui Brie scrisă în 15/VIII prin
care îmi comunică trista veste că consăteanul George
Ciora a fost lovit de glonţ de puşcă de aşa (n.n.-aşa fel)
că în aceiaşi zi, adecă în 15/VIII a şi reposat. Pela oarele
3 p.m. m’am scăldat în Bug. Apa foarte curată dar rece şi
aproape tot năsip pe fund. Marţi în 24/VIII timp frumos.
Preste noapte am durmit iar în ţelt (n.n.-cort). Odihna a
fost foarte mulţămitoare. În această comună adecă în
lagăr m’am întîlnit cu mai mulţi învăţători şi anume:
Rusală,Tănase, Buta, Stroia,Turdean, un Bănăţean, un
sas din Şeica mică şi cu Papay Laczi care e la peste 43
(n.n.-ani). Am petrecut binişor. Miercuri în 25/VIII timp
plăcut. Preste noapte am durmit tot sub ţelt. Eri în 24/VIII
am vorbit cu Janu Dobrotă din Cărpiniş şi cu Popa Janu
din Reciu, cari să află la municionskolone K.2. Ambii erau
sănătoşi şi voinici.Tot eri am vorbit şi cu fratele nevestei
lui Savu Nicoară din Şugag. Acesta a adus la mine pe
Janu lui Dobrotă.”) Nu este exclus ca singurele informaţii
despre aceştia să fie doar în jurnal.
Dar, textul jurnalului este interesant şi valoros şi prin
problemele de limbă pe care le oferă. Cititorul
contemporan îşi poate da seama despre felul construcţiilor
lingvistice de atunci, despre cuvintele dialectale ori zonale
folosite (nu ne referim aici la probleme de ortografie).
Editorul jurnalului a explicat multe dintre cuvintele întâlnite
în text. Jurnalul reprezintă astfel un text din care se poate
deduce specificul limbii din perioada începutului de secol
douăzeci. Din punct de vedere lexical remarcăm folosirea
cuvintelor din spaţiul apropiat de existenţă, din arealul în
care a trăit.
Percepţia omului simplu asupra evenimentelor,
lucrurilor şi situaţiilor întâlnite revărsată în jurnal încarcă
textul de umanism — scrie nu doar despre desfăşurări
pentru lupte, marşuri, tehnică de luptă, răniţi etc., care
ocupă, totuşi, cel mai mare spaţiu al jurnalului, fiindcă în
esenţă este un jurnal de război , ci şi despre fapte şi lucruri
mai omeneşti, întâlnite sau făcute în viaţa de toate zilele
— spre exemplu mersul la biserică („În noaptea de
Crăciunul nostru, adecă în 6 spre 7 januarie a nins bine.
Crăciunul nostru a fost alb şi frumos. În ziua primă de
Crăciunul nostru pela orele 9˝ am fost la biserica rusească
gr.[eco] ort.[todoxă], unde s-a ţinut liturghie în limba
română de preotul militar din Braşov, Ilie Hociotă de origine
din Sălişte. Răspunsurile liturgice le-am ţinut eu împreună
cu 2-3 soldaţi.”; „În 19/I 1915 ziua de Bobotează am fost
din nou la biserică, unde pe lîngă liturghie s’a făcut şi
sfinţirea apei. Biserica plină de soldaţi dintre cari cei mai
mulţi ruşi, apoi romîni între cari au fost şi generali, coloneli,
maiori, căpitani şi alţi oficeri.”; „ Duminecă în 18/VII ploaie,
nor. Dela oarele 9-10 am fost la biserica polacă (n.n.-
poloneză) rom.[ano] cath.[olică] unde a fost şi muzica
militară. Biserica teşită (n.n.-plină ochi) de militari germani
şi austro-ungari de diferite naţionalităţi şi religii. Serviciu
în limba latină. Predica în limba maghiară şi germană de
unul şi acelaşi preot.”), descrierea bisericilor („Biserica în
11
ecsterior e foarte frumoasă şi lucrată cu gust. Interiorul e
alb şi foarte simplu. E de notat că încă nu e isprăvită fiind
biserica nouo. E de mirat (n.n.-mirare) însă boltitura
plafonului care pela mijloc e aproape orizontală cu
padimentul (n.n.-podeaua). Te miri cum stau petrile (în
forma cărămizilor) de nu cad. Din punct de vedere
architectic (n.n.-arhitectural) e foarte elegantă. Am
cercetat şi clopotele din turn cari sunt 4 la număr. Cel mai
mic, ca un clopot de şcoală; al 2 lea ca la biserica noastră;
celelalte tot mai mari. Clopotele sunt ficsate, adecă nu
să mişcă, numai cu limbile bat în ele, a căror limbi sunt
legate cu şpargă (n.n.-sfoară), care să întruneşte (n.n.-
unesc) într’o singură şpargă, iar aceia e legată de o
scîndură pusă jos, pe care să calcă cînd le trag, aşa că
un singur om cu piciorul trage trei, iar cu mîna pe cel mic
care nu e în legătură cu celelalte. Clopotele nu sunt
aşezate unul lîngă altul ci în diferite părţi a le turnului.
Cam cîte 4 clopote să află în fiecare biserică rusă”),
sărbătorirea unor evenimente, momente de relaxare
(„După aceste sărbători [Crăciun, 1914] am pus mîna pe
o violină dela un civil corist cu care apoi neąam distrat
foarte bine cîntînd doine, cîntece de veselie, joc etc.”),
întâlnirea cu consăteni ori cunoscuţi („Duminecă în 4/
VII[1915] timp frumos. Azi după amiazi pela oarele 4 am
cercetat pe consăteanul Janu lui Iordachie la Bat.[alion].”;
„Azi pela oarele 6 p.m. a trecut prin orăşel al 12 lea
Marsbat.[alion], în care am văzut mai mulţi colegi
înv.[ăţători] şi cunoscuţi. Dintre consăteni pe Ioan Opriş
al Tomi căprarului, Mihaiu etc. Sîmbătă în 10/VII timp
frumos. Duminecă în 11/VII timp mestecat, soare, nor,
vînt. După amiazi pela oarele 4 am cercetat pe Mihaiu şi
Janu Tomi Căprariului.”; „Tot azi am prim it o
corespondenţă dela Mihaiu lui Brie scrisă în 15/VIII prin
care îmi comunică trista veste că consăteanul George
Ciora a fost lovit de glonţ de puşcă de aşa (n.n.-aşa fel)
că în aceiaşi zi, adecă în 15/VIII a şi reposat. Pela oarele
3 p.m. m’am scăldat în Bug. Apa foarte curată dar rece şi
aproape tot năsip pe fund. Marţi în 24/VIII timp frumos.
Preste noapte am durmit iar în ţelt (n.n.-cort). Odihna a
fost foarte mulţămitoare. În această comună adecă în
lagăr m’am întîlnit cu mai mulţi învăţători şi anume:
Rusală,Tănase, Buta, Stroia,Turdean, un Bănăţean, un
sas din Şeica mică şi cu Papay Laczi care e la peste 43
(n.n.-ani). Am petrecut binişor. Miercuri în 25/VIII timp
plăcut. Preste noapte am durmit tot sub ţelt. Eri în 24/VIII
am vorbit cu Janu Dobrotă din Cărpiniş şi cu Popa Janu
din Reciu, cari să află la municionskolone K.2. Ambii erau
sănătoşi şi voinici.Tot eri am vorbit şi cu fratele nevestei
lui Savu Nicoară din Şugag. Acesta a adus la mine pe
Janu lui Dobrotă.”), bucuria primirii unor veşti de acasă,
scrisori, fotografii („În presara Anului nou 1915 adecă în
19/I am primit 7 bucăţi fotografi[i] ce s’au făcut în
Rosenberg, oraş în Germania, nu departe de graniţa rusă.
Odată cu aceste fotografii am primit de la Lenuţa fotografia
în care mă aflu cu foştii mei elevi în anul şcolar 1913/
1914. Bucuria nedescrisă. După aproape 8 săpt.[ămâni]
a sosit fotografia ce sąau fost făcut Dumineca pela oarele
2 p.m. în 21/XI 1914.”)
Există şi fragmente cu inserţie literară, venită din
sinceritatea exprimării, din uimirea exprimată direct, din
exprimarea unor sentimente („În decursul acestui marş
pela oarele 8 ˝ am trecut rîul Vistula pe un pod făcut pe
pontoane, numai mijlocul pe stîlpi. Cel mai mare rîu ce
am văzut în viată.” — subl.n.Al.R.).
Alternarea, la un moment dat, a realului cu visul, prin
povestirea viselor conferă o structură inedită jurnalului —
12
realitate/oniric. („Marţi în 26/X nor şi răcoare. Preste
noapte am avut norocire (n.n.-noroc) de prima zăpadă în
acest an. Un vis interesant: ,,am divorţat din cauză că
El.[ena] (n.n.-soţia) a voit să meargă întrąo mănăstire
nemaiplăcînduąI lumea. M’am căsătorit (logodit) din nou
dar nu eram mulţămit cu a doua consoartă fiind departe
de prima în ceeace priveşte inteligenţa şi purtarea. Mă
cugetam (n.n.-gîndeam) ca să părăsesc şi pe a doua
luîndu’mi pe una dintre cumnatele R.[afila] ori S.[ofia]
aflîndu’le (n.n.-găsindu’le) mai demne ca oricare alta
pentru mine. Notez că despărţirea de Elena a fost fără
ceartă şi supărare aşa că cu socrii corespondam şi după
divorţ. În acest vis au fost mestecate (n.n.-amestecate)
multe personae şi anume: tata, maica (n.n.-bunica),naşii,
colectărul, primariul cel vechiu, m.[ucărul] Ghiţă şi Nică,
colegi, socri, cumnate etc.etc.ą” ; „ Sîmbătă în 13/XI timp
moale, nor. Azi noapte un vis ciudat: ,,Am fost acasă. Casa
cea vechie. M’am certat cu tata pentru fratele Toma, fie
ertat, care era slăbit şi să tot plîngea că nu’i ca mine, din
care cauză ną’am voit să mînc (n.n.-mănînc) o friptură de
Reflex 7 - 12 / 2018
puiu etc. În vis am mai avut de lucru cu preotul Opriş,
feciorii lui şi membrii familiei noastre”.”)
Jurnalul învăţătorului Nicolae Opriş din Primul
Război Mondial rămâne, alături de alte însemnări şi lucrări
de memorialistică, un text cu notaţii minuţioase, scris
inteligibil, cu informaţii utile, care pot conduce la o
cunoaştere mai bună, chiar dacă secvenţial, a realităţii
din timpul războiului.
NOTE:
1
Amintim dintre aceste lucrări: Octavian Goga,
Jurnal; Generalul Averescu, Notiţe zilnice din război (1914 – 1916);
Sextil Puşcariu. Memorii; Iuliu Maniu, Ardealul în timpul războiului;
Octavian C. Tăslăoanu, Note şi documente din războiul de întregire al
neamului; Ion Clopoţel, Însemnări pe răboj. Jertfe româneşti în războiul
neamurilor; Sever Bocu, Drmuri şi răscruci. Memorii; Simion
Mândrescu, În Franţa şi Italia pentru cauza noastră; P. Nemoianu,
Prima Alba Iulie. Voluntari români în războiul pentru întregirea
neamului, Timişoara, 1922, ş.a.
2
A se vedea în acest sens: Marcu Mihail Deleanu, Pune, Doamne,
pace-n ţară!. Culegere de scrisori în versuri din Primul Război Mondial.
Editura David Press Print, Timişoara, 2014, 510 p.
3
Citatele păstrează textul aşa cum a fost redat de îngrijitorul ediţiei.

ANCHETA „REFLEX”

1. Vă rog să rezumaţi realitatea acestei prime 100 de ani de la Marea Unire. De fapt în ce au constat luminile
şi umbrele acestui secol?

2. La o analiză de profunzime, cum găsiţi România acum?

3. Cum vedeţi România în următorul secol?
Titus CRIŞCIU
Conf. univ. dr. Carmen Albert, cercetător ştiinţific la Muzeul Banatului Montan, Reşiţa
1. E corect spus 100 de ani de la Marea Unire, din păcate în media circulă frecvent varianta „Centenar România”
sau „România 100”, ceea ce îi duce cu gândul pe răuvoitori la ideea că România are doar 100 de ani, deci un stat
tânăr, fără istorie, fără vechime, fără rădăcini, ştergându-se în felul acesta câteva mii de ani. De la acel „moment
astral”, cum l-a denumit preşedintele Academiei Române Ion Aurel Pop, s-au scurs iată 100 de ani, greu de rezumat,
dat fiind multitudinea de evenimente care s-au petrecut. Luminile sunt date de sentimentul de împlinire, de desăvârşire
al statului român, a cărei construcţie modernă s-a inaugurat la 1859. Alipirea provinciilor în anul 1918 la România a
fost rezultatul unui efort intens diplomatic, a unor politici inteligente, a unei conjuncturi internaţionale favorabile, de
care elita politică a profitat neîntârziat. Ceea ce a rezultat a fost un teritoriu extins, o populaţie numeroasă, un nou
proiect care să asigure nu numai unitate teritorială, ci mai mult: un întreg. Asamblarea părţilor şi armonizarea
întregului ua fost de departe cel mai greu de înfăptuit. După trasarea frontierelor şi modificarea geografiei politice
continentale, au urmat adevăratele provocări: schimbarea atitudinilor, a accentelor, a sensului mutaţiilor, a toleranţei
şi încrederii, România în noua configuraţie înscriindu-se în iureşul modernizator al primei jumătăţi a sec. XX. Nu a
durat mult şi de aici încep umbrele: pierderile teritoriale din anul 1940 şi o lungă perioadă socialistă/comunistă,
extrem de opresivă mai ales în primele şi ultimele decenii.
2. România acum? Se poate caracteriza prin: Ieşirea din democraţiile de tip occidental (în care abia a intrat),
construcţii politice semidictatoriale, cultul personalităţii, democraţie dictată prin voinţa majorităţii, imbecilitate politică
şi multe altele, toate angrenate într-un joc distructiv care ne va ţine multă vreme departe de valorile pe care construcţia
europeană le presupune şi pe care ne-am angajat că le respectăm şi noi.
3. O întrebare la care doar pot să exprim nişte speranţe, dorinţe, aşteptări pe care le am, deoarece funcţie de
evenimentele internaţionale, lucrurile se pot schimba într-o clipită. Eliminând orice perspectivă de război, eu văd
România înscrisă pe linia democraţiei constituţionale, a respectării drepturilor şi libertăţilor, o elită politică formată
după criterii de selecţie, depolitizare, mai multă siguranţă, deschidere, mai mult respect pentru lege şi aplicarea ei,
pentru românii din diaspora... e o listă lungă la care voi mai adăuga peste 100 de ani când sper că mai luaţi
interviuri!

Ion Marin Almăjan, scriitor, Timişoara

1.Să încerci să cuprinzi o sută de ani în câteva fraze este nu doar o mare cutezanţă, ci şi o iresponsabilitate.
Banatul, căci presupun că despre el ar trebui să scriem mai înainte, a traversat din octombrie 1918 până la 1
decembrie 1919 un timp care ar putea fi echivalat cu mai multe secole. Poftit de Ungaria cu orice preţ, ca parte
integrantă sau ca republică sub tutela ei, ceea ce era acelaşi lucru, de Serbia, Banatul şi bănăţenii români bineîneles,
cei care au reuşit să ajungă la Alba Iulia, au înţeles că trebuie să se grăbească să declare unirea necondiţionată cu
România şi au făcut-o la 30 octombrie 1918. După unire, integrarea administrativă, economică, socială etc . nu a
fost deloc lejeră şi nici simplă. Au fost chiar momente în care intelectualii bănăţeni, dar nu numai ei, au trăit o
Reflex 7 - 12 / 2018 13
mare dezamăgire.Năravurile regheţenilor, aduse odată cu politicienii de peste munţi, cu şefii administrativi, au
creat multe nemulţumiri.România Mare nu a avansat în pas cu celelalte ţări europene Franţa, Germania, Anglia.
Nivelul de dezvoltare economică şi socială era extrem de diferit chiar şi în interiorul ţării, de la o regiune la alta, ca
să nu mai vorbim de comparaţia cu ţările amintite.Discrepaţnele între deţinătorii de mii de hectare de pământ şi
ţăranii posesori ai câtorva pogoane sau chiar fără, erau uriaşe, iar sărăcia populaţiei majoritare nu era generatoare
de progres şi bunăstare. Aceste consideraţii pot suna unora a analiză comunistă, dar ele sunt cred reale şi corecte.Se
poate spune, însă, că din punct de vedere cultural şi artistic România Mare a cunoscut o redutabilă evoluţie.
Fireşte, dacă avem în vedere personalităţile care s-au ridicat în perioada interbelică.Şi din acest punct de vedere
între provinciile României Mari au existat mari discrepanţe.Mai exact, Bucureştiul a adunat, datorită condiţiilor oferite,
crema intelectualităţii, pregătită autohton sau în universităţi europene. Dincolo de munţi, în Banat, în Ardeal, în
Bucovina sau Basarabia lucrurile se adunau mai greu şi cu multe dificultăţi. Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul
că la evoluţia societăţii româneşti o contribuţie esenţială a avut-o, cum o are şi astăzi, clasa politică. Coruptă, într-
o luptă acerbă, nu pe principii, ci pe interese, acesta avea, din păcate, şi un rege pe măsură, Carol II.
Adăugaţi la această imagine venirea la putere a legionarilor, preluarea puterii de către Antonescu şi războiul
de partea Germaniei naziste. A urmat perioada bolşevizării ţării, cu toate crimele şi aberaţiile ei, apoi un timp în
care guvernul comunist a dat o lovitură mortală ţărănimii, prin colectivizare. S-a pedalat pe dezvoltarea industriei
fără să se ţină seama de nevoile populaţiei, înfometată şi înfrigurată. Nu poate fi trecută, însă, cu vederea dezvoltarea
temeinică a învăţământului de toate nivelele, a vieţii artistice şi culturale, chiar dacă ideologii partidului comunist au
pus filtre mari şi adânci, încercând să adune totul sub lumina strâmbă a unor principii dezastruoase.
2-3.. Ceea ce a urmat am descris în două dintre cărţile mele. Prima, apărută în 1996, s-a intitulat „Vremea hahalerelor”
şi cealaltă, apărută în 2004, România cu pistolul la tâmplă. Titlurile spun totul. Cine are fantezia să cutreiere ţara,
va fi oripilat de un peisaj ca în filmele tâmpite americane, schelete de construcţii care au fost cândva fabrici măreţe,
cu nume nu doar în Europa. S-a vândut pământul ţării, s-au furat bunuri de patrimoniu, s-au demolat prin lăcomie
castele, conacuri. Cineva scris, mi se pare Paler, că nici romanii, nici popoarele migratoare, nici turcii, nici austro-
ungarii, nici ruşii nu au furat cât s-a furat după 1989 din România. Este de mirare că această ţară mai există, mai
supravieţuieşte. În schimb, societatea românească trăieşte, bizar, sub umbrele bolşevismului. Cine nu e cu noi e
împotriva noastră. De la politicienii cei mari şi până la cel din urmă semianalfabet, acuzele ţâşnesc fără ruşine şi
fără frică de Dumnezeu. Pe ură nu se poate clădi nimic, iar ura domină România.
Şi, dacă se va continua aşa, secolul următor, pentru România nu va mai fi.

George Vulturescu, scriitor, Satu Mare

1. 2. Permiteţi-mi să mă refer la zona mea, Satu Mare. Odată cu primii paşi pe care i-a făcut Armata Română la
sfârşitul Primului Război Mondial şi intrarea în Judeţul Satu Mare, acesta a devenit românesc. Până la Unirea din
1918 noi nu am avut o revistă, un ziar românesc, nu am avut un liceu românesc, numai o biată catedră, începută de
Petru Bran, care s-a oprit, datorită protestelor maghiarilor din Satu Mare. Ca atare, primul beneficiu a fost românizarea
oraşului şi a judeţului. Pentru această românizare, statul român a făcut o campanie şi a adus o serie de personalităţi
aici. Dintre acestea îl amintesc pe G.M. Zamfirescu, care a fondat revista „Icoane maramureşene”, o revistă de
umor, „Săgeata” şi a făcut un teatru de amatori la Satu Mare, în limba română. Apoi s- a făcut un contract cu Teatrul
Nottara, care susţinea spectacole la Satu Mare. S-au înfiinţat şi alte reviste, făcute de români veniţi din alte spaţii
decât cel de aici. Prin acestea s-a lucrat asupra limbii române, pentru că în zona Satu Mare se vorbea cu
preponderenţă limba maghiară. Dar şi azi Satu Mare este condus de un primar UDMR, judeţul este condus de un
preşedinte UDMR şi toate clădirile importante luate de statul român şi în care s-a desfăşurat primul dirigent, primele
bănci ş.a.m.d., au fost retrocedate fără nici un protest. Apoi, sub ocupaţia hortistă, statuia eroului necunoscut,
făcută pe banii Garnizoanei militare, a fost zdrobită, dusă şi nu s-a mai găsit. Acum, Primăria, Consiliul Judeţean şi
Societatea „Eroii Neamului” („Tempora” cum se numeşte la noi) nu pot găsi suma necesară să se pună la loc, după
atâţia ani. Deocamdată, în locul ei, este o troiţă. De fapt, şi azi dispar clădiri, fiind luate de vechi proprietari. Nu ştiu
care sunt aceştia, dar ştiu că la Budapesta este un birou care se ocupă cu recuperarea terenurilor din România.
Vreau să vă spun că asta se face cu ajutorul avocaţilor români, pentru că nu toţi, dar mulţi, suntem mizerabili în
anumite momente.
3. Vreau să vă spun, cu mâna pe inimă, că nu am încredere în conducătorii de astăzi, nu sunt preocupaţi de
problemele istoriei noastre, ale identităţii noastre. Sunt organizaţii ale deportaţilor, ale celor care au fost scoşi din

Colocviile „Reflex” 2018

14 Reflex 7 - 12 / 2018

EMINESCÂNDU-NE...
prof. univ. dr. Liviu SPĂTARU

De la „copil de mãnãstire” la „adult de sacrificiu”

În anul 1886, în apus de toamnă, de Sfinţii Mihail şi Gavril s-a produs un eveniment care dă certitudine
despre relaţia Poetului cu Dumnezeu, mărturia infailibilă venind de la duhovnicul din acea vreme a Mănăstirii
Neamţ: “Pe ziua de Sf. Voievozi, în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, l-am spovedit şi l-am
împărtăşit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au
sărutat mâna şi au spus: Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici, şi să ascult
în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină…”.

Mănăstirea Agafton a fost ctitorită de ieromonahul Agaton (Agafton, popular), venit de la Mănăstirea Doamnei,
la rândul ei ctitorită de Elena Rareş, la 1552, mănăstire astăzi dispărută. Venit în pustnicie în pădurile seculare din
jurul Botoşanilor, sihastrul Agafton s-a rezemat, prin 1729, de un stejar falnic din pădurea Băişa, la marginea satului
Agafton, inexistent atunci; şi din stejar s-au auzit deodată glasuri îngereşti, cântând Troparul Sfinţilor Arhangheli
Mihail şi Gavril, Sfinţii Voievozi. Poate exista un motiv mai temeinic pentru a construi o biserică din trunchiul acelui
stejar, cu hramul Sfinţilor Voievozi? Şi pentru ca lucrarea să fie temeinic închegată, a construit şi un schit pentru
obşte de călugări…

Cu timpul, schitul s-a extins şi a devenit mănăstire de maici. Minunata transformare o datorăm celei mai
înaltă şi luminată faţă bisericească ortodoxă a Moldovei, mitropolitul Veniamin Costachi. La 1803, luminatul mitropolit
a înfiinţat Seminarul de la Socola, mutând maicile de acolo la Agapia. Pe vremea aceea, în Moldova nu exista
puzderia de mănăstiri de maici de acum; erau numai două, Agapia şi Văratec. De nevoie, mitropolitul a dispus
transformarea Schitului Agafton în mănăstire de maici, la 1814.

După aceea, “aici au strălucit prin evlavie fiicele şi văduvele boierilor de altădată”, cum scrie în monografia
mănăstirii; dar şi fiicele din popor, care şi.au căutat liniştea şi reculegerea în straiele de “mirese ale lui Cristos”.
Printre ele găsim şi trei dintre fiicele boierului Iuraşcu, bunicul dinspre mamă al Poetului: Fevronia, Sofia şi Olimpiada.
Ultima dintre cele trei a fost şi stareţă a mănăstirii şi Eminescu a fost foarte legat sufleteşte de ea.
Aşa se explică de ce Poetul, “copil fiind”, fugea adesea peste dealuri, de la Ipoteşti la Agafton, la mătuşile lui;
şi aşa se explică şi credinţa şi cultura religioasă a Poetului…ba chiar şi numele lui, Mihail.

Ce s-a ales şi a rămas peste timp din credinţa şi cultura religioasă a Poetului? Greu de spus! O spune chiar
el, în “Melancolie”, publicată în 1876 în “Convorbiri literare”:
“…Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas…”.
Dacă în 1876, “Biserica-n ruină/ Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână…”, dar încă stă, pe la 1886, peste un
deceniu doar, în capodopera “Mai am un singur dor” (ca pildă), “cele sfinte” lipsesc cu desăvârşire! Apare, iar,
obsesia morţii şi dorinţa îngropării “la marginea mării”, pe “un pat din tinere ramuri”, după modelul schivnicesc,
reminiscenţă a celor învăţate la Agafton.

Nu îndrăznesc să spun că Poetul şi-a pierdut credinţa! Dar că i-a fost serios zdruncinată, îndrăznesc să
spun! Şi cum să nu fi fost, după viaţa de martiriu, de-a dreptul ioviană, pe care a trăit-o, dincoace de graniţa
copilăriei edenice?! Viaţă de blestem, boală, iubire neîmpărtăşită, sărăcie, prăbuşire, haos… Din cei şase fraţi,
doar Mateiu a trăit mai mult, 76 de ani, ceilalţi murind de mici sau tineri, de tuberculoză, de tifos, de demenţă
sinucigaşă, de cădere de pe cal, de sifilis…Surorile mor şi ele, una la doar câteva zile, alta la şapte ani, iat Henrietta,
care i-a purtat de grijă până la moarte, a trăit toată viaţa într.un cărucior şi s-a târât în coate şi genunchi ca să-i dea
o cană cu apă în chinuitoarele nopţi de către sfârşit! Peste toate, infidelităţile şi cochetăriile frivole ale Veronicăi,
trădarea josnică din partea prietenilor, procesele cu “epigonii”, obsesia “netitrării”, a fugii din şcoli şi din faţa
examenelor, eterna sărăcie şi – peruzeaua de pe coroana cu spini – “marele” politician şi literat Maiorescu, trăgând
sforile pentru ca Poetul să fie interzis în ţara lui, de prin 1886…

De ce-ar mai fi trăit? A dus o viaţă de martir. Ca filosof, nu putea rămâne fără credinţă în Bunul Dumnezeu,
că aşa a lăsat chiar El, ca cei cu minte să fie mai credincioşi decât cei fără, sau semidocţii cu minte puţină. Dar
credinţa lui ajunsese ca “tristul greier” care “răguşit, tomnatic, vrăjeşte…”!
A murit la timp, scurtând suferinţa şi dobândind nemurirea! Iar noi, în nemernicia noastră, nu i-am respectat
nici măcar “un singur dor”, de a-l îngropa “la marginea mării”! L-am înghesuit în Bellu, alături de oameni buni, dar
şi de o pletoră de sceleraţi!
Reşiţa, 28.09.2018
Reflex 7 - 12 / 2018 15
Erwin Josef ŢIGLA

Şi Eminescu plânge…

Mii şi mii de kilometri am parcurs în ultimii ani pentru

a realiza împreună cu eminescologul reşiţean Gheorghe
Jurma, în anul Centenarului, un proiect editorial denumit
MONUMENTELE MIHAI EMINESCU, dar ce am întâlnit
în 6 iunie, nu mi-am putut închipui ca voi trăi…
Cunoaştem cu toţi că în oraşul Măgurele de lângă
capitala ţării, Bucureşti, pulsează inima fizicii atomice şi
a pământului din România. Cercetând pe net pe unde ar
mai exista busturi ridicate în memoria Poetului nepereche,
am dat şi de informaţa că în curtea actualului Institut de
Fizică Atomică din Măgurele s-ar afla un bust dedicat lui
Mihai Eminescu. Apoi întrebările, de ce?
Conacul Oteteleşanu din secolul al XIX-lea, aflat
în curtea Institutului, astăzi în plină restaurare (mă bucură
sincer, având în vedere faptul că am citit în multe
însemnări că se afla în ruină), a însemnat şi pentru
Eminescu un loc aparte. În parcul conacului se presupune
că ar fi poposit, alături de Ioan Slavici, nu de puţine ori.
Astfel, există încă în parc, pe lângă conac, „Chioşcul lui
Eminescu”, „Lacul lui Eminescu” şi nu în ultimul rând,
bustul lui Eminescu, realizat de artistul plastic Mihai
Onofrei, în 1950.
Am intrat pe poarta principală a Institutului şi am
încercat să mă documentez, încotro s-o iau spre conac,
caci în preajma lui trebuia să se afle şi bustul lui Eminescu.
Prima interlocutoare s-a arătat uimită ce caut eu,
dar m-a îndrumat spre conac. După 10 minute de căutat,
am găsit conacul într-un freamăt continuu de restaurare…
Apoi… Da, apoi am găsit o pădure deasă, aproape de
nepătruns şi nu mai ştiam încotro să o iau… Pur şi simplu
m-am pierdut. Am făcut cale întoarsă până am dat de
primul întâlnit. Acesta nu ştia nimic de existenţa unui
Eminescu aici…
Abia al doilea m-a îndrumat spre locul cu pricina,
dar „să aveţi grijă, nu mai există cărare, va trebui să daţi
la o parte crengi, veţi trece prin urzici, să aveţi grijă de
câini şi de şerpi…” Şi aşa a început aventura…
Direcţa era în sfârşit bună, am dat, trecând aşa
cum mi-a fost explicat pe îndelete, de „Lacul lui Eminescu”
şi de „Chioşcul lui Eminescu”, dar bustul, unde o fi?
Am înconjurat micul lac de câteva ori până l-am
găsit: Bustul lui Eminescu era aproape invizibil în desişul
frunzişului şi al arbuştilor care-l înconjurau, parcă
apărându-l de ignoranţa oamenilor. Îl apără pomii şi
urzicile, îl apără vieţuitoarele pădurii, îl apără liniştea…
Da, am simţit că Eminescu plânge de pe acel
piedestal, plânge acum, când în anul Centenarului, dar
nu numai acum, începem să ne pierdem şi ignorăm
adevăratele valori ale perenităţii noastre.
Oare nu s-a găsit nimeni din cei care administrează
acel loc al intelectualităţii de cel mai înalt nivel (Institut cu
care ne mândrim nu de puţine ori pe tot globul…) să-l
salveze pe EMINESCU?
Nici fotografiile pe care le-am făcut nu au ieşit aşa
cum mi-aş fi dorit, din cauza verdeţii care îl înconjoară, îl
apără de ignoranţa lumii de astăzi.
Am rămas cu un gust amar după această călătorie
în eternitatea lui Eminescu de la Măgurele. Da, Eminescu
plânge, acolo de pe piedestal... Oare ce ar gândi El despre
noi astăzi?

În trenul din Bucureşti spre Reşiţa, în 6 iunie a

anului Centenarului
16 Reflex 7 - 12 / 2018

COLOCVIILE „REFLEX” 2018

Miercuri, 13 iunie, au început la Băile Herculane, Colocviile „Reflex“, ediţia XVIII-a. Organizatorii, Consiliul
Judeţean Caraş-Severin, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Caraş-Severin
(CJCPCT CS) , Revista „Reflex” s-au bucurat de prezenţa numeroasă a unor oameni de cultură din judeţ şi din ţară.
Deschiderea colocviilor a avut loc în Sala de Conferinţe a Hotelului Golden Spirit, cu prezentarea invitaţilor de către
redactorul şef al revistei „Reflex” (Octavian Doclin) şi cuvântul de întâmpinare al autorităţilor locale şi judeţene,
respectiv al primarului oraşului Băile Herculane, Cristian Miclău, al prefectului Judeţului Caraş-Severin, Matei Lupu
şi al managerului Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Caraş-Severin (CJCPCT
CS), prof. Ioan Benga.
Primarul Cristian Miclău a mulţumit personalităţilor culturale pentru că au răspuns invitaţiei de a participa la
evenimentul din staţiunea Băile Herculane şi a subliniat importanţa turismului cultural ce se poate practica în zonă.
Prefectul judeţului, Matei Lupu, a declarat deopotrivă că este mulţumit de manifestările culturale din judeţ, pe care le
consideră nu doar obiectivul instituţiilor abilitate, cât mai ales o necesitate pentru comunitate şi o eficientă idee de
promovare a valorilor locale.
Managerul CJCPCT CS, Ioan Benga, a prezentat succint un tablou la zi al culturii tradiţionale şi raportul
societăţii cu privire la acest aspect, accentuând importanţa culturii scrise în peisajul cultural judeţean. Matei Mircioane
- argument.ro /15 iunie 2018

De la stînga la dreapta: prof. univ. dr. Vasile Mircea Zaberca,

prof. Ioan Benga, ing. Matei Lupu, Cristian Miclău
Reflex 7 - 12 / 2018 17
„Şi a fost ediţia a XVIII-a“
13 - 16 iunie 2018
Cuvânt de deschidere
Colocviile Internaţionale ale Revistei Reflex

Când se întâlnesc mai mulţi cărăşeni să

vorbească despre judeţul lor, cu siguranţă se plâng de
imaginea lui în ţară şi în lume.
Ce-i de făcut? Să construim un judeţ şi apoi se
vor găsi şi strategii de judeţ modern. Un judeţ civilizat,
funcţional european. Şi încă ceva mai important decât
toate observaţiile semiotice: să facem un judeţ care să
ne placă întâi nouă, să nu mai vrem să plecăm din EL, să
vrem să ne dăm copiii la şcoală aici şi să putem spune: „I
Michel BENARD <>
love you, România“. Un judeţ care să ne convingă pe noi
că suntem acasă.Apoi îi vom convinge şi pe alţii să ne lun., 18 iun., 23:05
caute, vor şti oricum că suntem aici şi vor dori să vină. cãtre eu
Un judeţ nu doar cu câmpii, munţi, Dunăre,
pensiuni sau hoteluri, un judeţ cu „SUFLET“.
Cărăşenii se vor ridica din această letargie şi vor
Bonsoir et merci Tavi
începe să construiască, vor putea fi fericiţi să se
regăsească după... ani şi ani în care au fugit de ei înşişi,
în care au încercat să evadeze din propria lor viaţă, să se Ces rencontres furent merveilleuses, avec quelques
îmbogăţească rapid, să-i pizmuiască pe alţii sau să fugă temps forts et belles
departe pentru a căuta o fericire iluzorie printre străini. Îşi émotions.
vor auzi din nou inima bătând şi îşi vor căuta prietenii,
J'espere que votre santé va mieux car j'ai voulu vous
aproape uitaţi. Şi locurile de care au fugit.
Vom putea redeveni o comunitate, vom putea offrir mon dernier
gândi la viitor. Atunci şi străinii vor observa că ne-am recueil Samedi matin mais vous étiez déja parti !
reîntors acasă şi că existăm ca egali ai lor, le vom spune Merci encore pour tout et votre belle organisation.
poveştile noastre şi ei ne vor spune poveştile lor. Bravo pour REFLEX ! Belle revue.
Noi cărăşenii, ar trebui să începem să
Je vous embrasse.
reconstruim judeţul. Suntem un judeţ fără proiecte sau
chiar proiectofag, care a uitat de un singur lucru: de Michel Bénard
oameni. Mă uit adesea la fotografii cu cărăşeni simpli, Conseiller culturel et vice-président
portrete ale mizeriei, statui ale abrutizării prin muncă. Cénacle Européen des Arts & des Lettres
Uneori deschid albume, mă uit la mâinile mari ale Poeta Honoris Causa.
cărăşenilor, la ochii lor trişti sau la hainele lor ponosite şi
caut acolo locul bogăţiei pe care o putem arăta străinilor.
Văd fotografiile şi mi-e drag acest judeţ Caraş-Severin şi Gabriela ŞERBAN
această zonă numită – Banatul de Munte.
Aşa cum este această zonă mirifică, frunză verde Colocviile revistei „Reflex”, sărbătoarea
sau uscată, grădină sau vale sau pajişte, pentru că e plină culturii cărăşene
de oameni frumoşi, făloşi care nu au ajuns la demnitatea
de a apărea pe un logo aşa cum a ajuns frunza, râul, Puse sub semnul sărbătorii Centenarului Marii
dealul. Uniri, Colocviile revistei „Reflex”, aflate la cea de-a XVIII-
a ediţie, au avut, în principal, subiectul Marii Uniri, sub
Începutul renaşterii judeţului Caraş-Severin poate
diverse aspecte: istoric, literar, editorial, artistic.
fi momentul în care redescoperim oamenii cu vieţile lor,
Potrivit programului, în deschidere au avut loc
cu poveştile lor, cu cântecele şi doinele lor, cu jocurile lor,
alocuţiuni din partea gazdelor şi a organizatorilor: Silviu
cu obiceiurile lor şi nu în ultimul rând, cu frumuseţea şi
Hurduzeu, preşedintele Consiliului Judeţean Caraş-
varietatea costumelor populare ale lor, şi ale tuturor
minorităţilor care trăiesc aici. Severin, Cristian Miclău, primarul oraşului Băile
Herculane, Matei Lupu, prefectul judeţului Caraş-Severin,
Cu sau fără fonduri europene, cu sau fără investiţii
străine, cu sau fără fabrică de armament, judeţul va Ioan Benga, managerul instituţiei organizatoare şi
reîncepe să trăiască şi să urce pe panta istoriei cu Octavian Doclin, redactorul şef al revistei „Reflex” şi
iniţiatorul proiectului.
încredere doar după ce statul şiintelectualii vor
După oficialul cuvânt de întâmpinare, au fost
redescoperi oamenii şi îi vor ajuta să se reîntoarcă în
declarate deschise lucrările evenimentului, startul
casa sufletului lor. aparţinând istoricului Vasile Mircea Zaberca, prof.univ.dr.
Eu, împreună cu Centrul Judeţean pentru la UEM Reşiţa, cel care a susţinut o conferinţă pe tema
Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Caraş-
„Marea Unire – început de epocă”. De asemenea, a
Severin, cu sprijinul Preşedintelui Consiliului Judeţean
fost prezentat volumul „Centenarul Marii Uniri din 1918.
Caraş-Severin, ne vom ocupa în mod permanent şi Banatul Montan şi Voivodina”, volum semnat de Vasile
profesionist de „SUFLETUL LOCAL“ în deosebitele sale Mircea Zaberca şi apărut la editura TIM din Reşiţa, 2018.
manifestări. Între altele, autorul preciza: „Centenarul Marii Uniri din
anul 1918 ne oferă un minunat prilej de a omagia aşa
MANAGER CJCPCT Caraş-Severin, cum se cuvine, cu demnitate naţională, fără excese,
prof. Ioan BENGA memoria şi faptele înaintaşilor făuritori de istorie. Acesta
18
este şi sensul acestor rânduri: preţuire, îndemn spre
raţiune colectivă, unitate în cuget, simţiri şi, totodată,
evidenţierea aportului Banatului de munte şi sârbesc la
făurirea României Mari.”
Încheind partea istorică a colocviilor, a început
„defilarea”revistelor şi a editurilor venite din toată ţara
pentru reîntâlnirea cu scriitorii şi colaboratorii cărăşeni.
„Cafeneaua literară” (Piteşti), „Poesis” (Satu Mare),
„Portal-Măiastra” (Târgu Jiu), „Alba Iulia- cultural”
„Anotimpuri literare” (Timişoara), „Actualitatea literară”
(Lugoj), „Arcadia” (Anina), „Bocşa culturală” (Bocşa),
„Interferenţe literare” (Caransebeş), „Reflex”, „Nedeia” ,
„Şcoala caraş-severineană” (Reşiţa), „Ardealul literar”,
„Semne” (Deva), „Rapsodia” (Sibiu) sunt doar câteva
dintre revistele prezente la eveniment şi prezentate de
către redactorii realizatori.
Tot acum au fost semnalate o serie de apariţii
editoriale, unele chiar foarte recente, grăbită fiind apariţia
lor pentru a putea fi prezentate în cadrul prestigioaselor
Colocvii „Reflex”. Cărţi semnate de Dumitru Cristănuş
(Sibiu), Dan Drăgoi (Argeş), Toma George Maiorescu
(Bucureşti/SUA), Dumitru Mălin (Alba Iulia), Ioan Gligor
Stopiţa (Sibiu), Octavian Doclin şi Ada D. Cruceanu
(Reşiţa), Mariana Pândaru (Deva), Manolita Dragomir-
Filimonescu (Timişoara), Nicolae Sârbu (Reşiţa), Vasile
Petrica (Reşiţa), Ionel Bota şi Silviu Orăviţan ( Oraviţa/
Timişoara), Ioan Pavel Azap (Cluj Napoca), Mihai Posada
(Sibiu), Maria Niţu (Timişoara), Ela Iakab (Lugoj), Iosif
Badescu (Reşiţa), Remus Giorgioni (Lugoj), Simion Dănilă
(Belinţ) şi alţii au fost prezentate şi supuse atenţiei
publicului prezent.
Un subiect discutat pentru o cunoaştere temeinică
a fost cel dedicat dedicat poetului şi filosofului Lucian
Blaga şi anume „Lucian Blaga şi lumea Banatului”,
expozeu susţinut de criticul şi istoricul literar Zenovie
Cârlugea (Târgu Jiu).
De asemenea, doctorul Tiberiu Nicola a supus
atenţiei participanţilor informaţii şi date importante şi
inedite despre sculptorul bănăţean Romul Ladea,
prezentând filmul „Prim plan…Romul Ladea“, producţie
TVR, 1970.
Cea de-a doua temă a Colocviilor revistei „Reflex”
a fost dedicată „celei de-a şaptea artă”, arta
cinematografică, subiectul fiind unul incitant – „Bănăţenii
şi filmul” – avându-l ca invitat pe regizorul Ioan
Cărmăzan, scriitor şi profesor universitar, doctor în regie
şi arte vizuale, preşedintele UARF. Cu acest prilej a fost
lansat filmul „100 de ani de cinematografie românească”,
un film realizat de Vasile Bogdan şi Ioan Cărmăzan, cu
sprijinul Institutului Cultural Român, al Centrului Naţional
sursa foto: reper24.ro / 18.
06.2018
Reflex 7 - 12 / 2018
al Cinematografiei, al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de
Film din România şi al DACIN SARA, un film realizat din
secvenţe ale celor mai semnificative filme româneşti
realizate pe parcursul a 100 de ani de cinematografie,
filme care, prin calitatea lor artistică au contribuit la
dezvoltarea culturii cinematografice şi diversităţii culturale
naţionale şi mondiale. Un periplu cinematografic
debutând, firesc, cu primul lungmetraj de ficţiune
românesc, „Independenţa României” (Grigore Brezeanu,
1912) şi se încheie cu „Restul e tăcere” (Nae Caranfil,
2008).
Cea de-a doua parte a acestei generoase teme –
„Bănăţenii şi filmul” – a fost dedicată tot regizorului Ioan
Cărmăzan, aflat la ceas aniversar ( în 27 iunie împlinea
70 de ani), prilej cu care a fost prezentat volumul
„Descifrând codul Cărmăzan”, volum apărut la editura
Eubeea din Timişoara şi realizat de Vasile Bogdan în
dialog cu Ioan Cărmăzan.
Despre această personalitate complexă numită
Ioan Cărmăzan au vorbit: Octavian Doclin, Ion Marin
Almăjan, Vasile Bogdan, Nina Ceranu, Rodica Pop, Doina
Moţ, Manolita Dragomir-Filimonescu, Maria Niţu, Ionel
Sporea, Gabriela Şerban, Florin Ionescu, Ionel Bota,
Constanţa Marcu, Nadia Farcaş, Titus Crişciu şi alţi
prieteni, mai vechi sau mai noi, ai sărbătoritului, membri
sau nemembri ai „Clubului de la Timişoara”, cetind,
totodată, din creaţiile lor literare.
Pe parcursul celor patru zile de evenimente şi
colocvii, participanţii au urmărit câteva filme propuse de
Andrei Bărbălău, custodele Muzeului Cineastului din
Reşiţa, precum şi filme realizate de Ioan Cărmăzan şi
Vasile Bogdan, ca de exemplu: un film dedicat lui Tata
Oancea, un film dedidat sculptorului bănăţean Tiberiu
Bottlik, „Negustorul de amintiri” – un scurtmetraj realizat
de Ioan Cărmăzan în spaţiul pe care-l iubeşte cel mai
mult, adică la Bocşa.
Un alt eveniment deosebit de important gândit de
organizatori a fost cel dedicat festivităţii de premiere a
scriitorului Toma George Maiorescu şi a artistului plastic
Silviu Orăviţan, premii acordate de Societatea Poeţilor
Franţei prin însuşi vicepreşedintele acesteia, Michael
Bénard, cel care a şi făcut laudatio celor doi premiaţi. Şi
de această dată intermediarul şi traducătorul delegaţiei
franceze a fost încântătoarea scriitoare timişoreancă
Manolita Dragomir-Filimonescu. Un evenim ent
emoţionant, onorant şi de înaltă ţinută.
Ca în fiecare an şi la fiecare ediţie, finalul
Colocviilor revistei „Reflex” aparţine Poeziei. „Rotonda
poeţilor” s-a desfăşurat de astă dată sub genericul „Pietre
pentru templul meu” şi au fost susţinute recitaluri toţi poeţii
prezenţi: Mariana Pândaru Bârgău, Paulina Popa (Deva),
Mircea Bârsilă, Dumitru Augustin Doman, Virgil Diaconu,
Dan Drăgoi (Piteşti), Maria Niţu, Elisabeta Bogăţan
(Timişoara), Dumitru Cristănuş, Ionel Stopiţă, Mihai
Posada (Sibiu), Dumitru Mălin (Alba Iulia), Ela Iakab, Ion
Oprişor, Remus Valeriu Giorgioni, Nicolae Silade (Lugoj),
George Vulturescu (Satu Mare), Ilie Cristescu, Cristian
Băleanu (Băile Herculane), Ionel Bota (Oraviţa), Toma
George Maiorescu (Bucureşti), Nicolae Preda (Marga),
Zoia Elena Deju, Zenovie Cârlugea (Târgu Jiu), Alexandra
Gorghiu, Nicolae Sârbu, Costel Simedrea (Reşiţa),
încheind cu poeţii francezi – Michel Bénard şi Eliane
Hurtado şi, evident, cu docliniana, adică binecunoscutul
recital inconfundabil al poetului Octavian Doclin.
O ediţie frumoasă a majoratului Colocviilor revistei
„Reflex”, o veritabilă sărbătoare a culturii cărăşene pentru
care merită felicitaţi organizatorii, dar, în mod special,
sufletul evenimentului, poetul Octavian Doclin, care s-a
priceput să transforme, de la an la an, un banal eveniment
cultural într-o grandioasă sărbătoare.
Reflex 7 - 12 / 2018 19
După deschiderea oficială, prof.univ.dr. Mircea Zaberca a susţinut o conferinţă cu
tema „Marea Unire – Început de Epocă“, evidenţiind momentele de referinţă; cu acest prilej
fiind lansată şi cartea sa dedicată acestui eveniment istoric, „Centenarul Marii Uniri 1918 –
Banatul de Munte şi Voivodina“, publicată la Editura „Tim“ din Reşiţa, cu sprijinul Bibliotecii
Judeţene „Paul Iorgovici“. Tot în contextul aniversării Marii Uniri, managerul Teatrului de
Vest Reşiţa, Florin Gabriel Ionescu, a făcut cunoscut proiectul naţional al regizorului Ştefan
Iordănescu „Ne ştim de 100 de ani“, care va fi realizat cu patru teatre din ţară, la care
participă şi teatrul reşiţean.
A urmat aşa-numita „seară a revistelor şi editurilor din ţară“, cu noutăţile editoriale
la zi, principalul obiectiv al acestei întâlniri între scriitorii din ţară fiind atins, după cum
remarca poetul Octavian Doclin, redactorul şef al revistei Reflex, întrucât scriitorii pot
schimba între ei reviste şi cărţi. O contribuţie importantă la această ediţie a avut-o criticul şi
istoricul literar Zenovie Cârlugea, poet deopotrivă, care şi-a prezentat cel mai recent volum
„Lucian Blaga – Dicţionar esenţial – Oameni din viaţa lui“, apărut recent în seria Opera
Omnia, la editura ieşeană TipoMoldova. Dealtfel, această carte a dat şi prima din temele
acestei ediţii a colocviilor, respectiv „Lucian Blaga şi bănăţenii“. Cea de-a doua temă a
fost dată de personalitatea regizorului Ion Cărmăzan, „Bănăţenii şi filmul“, omul de film,
dar şi scriitorul fiind elogiat de membrii Clubului de la Timişoara, dar şi de oamenii de
cultură din judeţ cu care colaborează. Tot pentru secţiunea film a venit şi tânărul cinefil
reşiţean Andrei Bălbărău, care a prezentat două filme documentare.
În ultima zi, Octavian Doclin a lansat şi noul număr al revistei de artă, cultură şi
civilizaţie „Reflex“, proiect sprijinit de Consiliul Judeţean Caraş-Severin şi CJCPCT,
organizatorii Colocviilor. Ca o noutate în peisajul editurilor din ţară, a fost prezentată editura
clujeană „Ecou Transilvan“, care a adus la Băile Herculane cele mai noi apariţii, între care
„100 de ani de cinematografie românească“ de Ioan Pavel Azap şi „Lumea lui Orăvitzan“
de Ionel Bota. Momentul special al ediţiei a fost premierea poetului Toma George
Maiorescu şi a artistului plastic Silviu Orăvitzan de către Societatea Poeţilor Francezi prin
vicepreşedintele Michel Benard, care a dat evenimentului un caracter internaţional.Colocviile
s-au încheiat cu „Rotonda poeţilor“, tradiţionalul regal de poezie, cu participarea poeţilor
invitaţi. (Alexandra Gorghiu, caon.ro/ 19.06.2018)
***
Scriitorul almăjan, trăitor în Timişoara, Ion Marin Almăjan a enumerat valorile culturale care ar trebui să fie emblemă
pentru acest judeţ care, din păcate, nu mai are industrie, dar poate să se menţină acolo unde îi este locul prin
cultură şi turism în diferitele lui ipostaze. Almăjan a prezentat în acelaşi context, autori şi cărţile acestora cu bucuria
că la aceste Colocvii participă cu drag pentru că are trei patrii: „prima satul/comuna în care s-a născut, Dalboşeţ/
Valea Almăjului, a doua patrie este Banatul şi a treia este Marea Românie.“ Toţi oamenii de carte care au luat
cuvântul, prezentându-şi truda dar şi rodul acesteia cu suflet au conchis că oamenii dau viaţă locurilor şi că, în limita
posibilităţilor, dacă se doreşte şi se munceşte cu implicare, se obţin rezultate notabile. (Sergiu Taban, reper24.ro/
18.06.2018)

sursa foto: reper24.ro / 18. 06.2018

20 Reflex 7 - 12 / 2018

Marele Premiu Internaţional de Poezie Francofonă 2018.

al
Societăţii Poeţilor Francezi
Decernat lui :

Toma George Maiorescu – România –

Această zi concretizează legătura şi apropierea fidelă care există de multe decenii între România şi Franţa.
Nemaisocotind artiştii, scriitorii, poeţii, muzicienii români care au făcut carieră în Franţa şi care au dat strălucire prin
talentul lor Franţei şi Parisului.
Este necesar să amintim printre aceştia, pe Mircea Eliade, Tristan Tzara, Paul Celan, Benjamin Fondane,
Emil Cioran, Eugen Ionesco, Ilarie Voronca, Bella Bartok, George Enescu, Victor Brauner, Constantin Brâncuşi etc.
Astel că astăzi vin cu anumită emoţie în România, ţara mea de suflet şi mai ales la Herculane, loc de înaltă
istorie, pentru a înmâna Marele Premiu de Poezie Internaţională Francofonă 2018, al Societăţii Poeţilor Francezi,
unui poet, filozof, om de litere de anvergură internaţională, prezent aici, Toma George Maiorescu; este emoţionant,
dar în acelaşi timp o mare onoare, atât pentru Societatea pe care o reprezint cât şi pentru mine însumi.
Cum o ştiţi şi mare parte dintre dumneavoastră, Toma George Maiorescu s-a născut la Reşiţa, cu un număr
de ani în urmă, într-o familie de artişti şi intelectuali activi, ceea ce este deja un atu favorabil pentru o devenire
strălucită.
După obţinerea doctoratelor sale în litere şi filozofie la universităţile din Cluj şi Bucureşti, el a creat, cu
A.E.Baconsky, Cenaclul literar sub numele foarte evocator „Noua Poezie”.
Trebuie subliniat că pentru Toma George Maiorescu mişcarea intelectuală era purtătoare de progres, căci i-
a avut ca profesori şi susţinători pe imensul poet Lucian Blaga, pe filozoful D.D.Roşca, pe criticul George Călinescu,
pe esteticianul Tudor Vianu.
Trebuie să fiţi de acord că beneficiarul unei asemenea grupări de patru personalităţi nu poate decât să
contribuie la un frumos destin pentru ca sămânţa să fie fertilă, ceea ce a fost cazul lui Toma George Maiorescu.
Este o misiune puţin obişnuită să prezinţi un autor şi poet de asemenea anvergură, care în afară de obţinerea
unora dintre cele mai prestigioase premii literare naţionale şi internaţionale, a unor înalte distincţii, a fost ales „Omul
anului 1990” de Institutul Biografic American şi nominalizat de două ori pentru premiul Nobel de Literatură; fără a
uita o prezenţă activă în mişcarea Marelui Spirit Ecumenic. Ca şi formă de destindere, el este un mare amator şi
restaurator de icoane; în asta văd o legătură flagrantă cu marele nostru artist, Silviu Orăvitzan.
Dar mulţi dintre cei de aici, în această strălucitoare adunare de intelectualu, cunosc deja mult mai bine decât
mine parcursul ieşit din comun al lui Toma George Maiorescu şi nu voi prezenta întreaga lui biografie stufoasă,
lunga sa bibliografie, peste 50 de lucrări savant editate, nenumăratele traduceri în toate limbile planetei şi toate
recunoaşterile, cele mai prestigioase venind să încoroneze globalitatea operei sale.
Într-un cuvânt, cele mai mari onoruri şi pe drept cuvânt i-au fost atribuite.
Ecologist convins înainte de vreme, el a edificat o mişcare, ”Ecosofia”, şi dincolo de cariera lui universitară
internaţională, a fost chiar apicultor şi horticultor, redactor al diverselor jurnale de mare importanţă şi globe-trotter
care a parcurs lumea ca ziarist, un soi de Ernest Hemingway românesc.
Într-un spirit modernist, el uzează de toate suporturile culturale existente: radio, audiovizual, presă scrisă,
traducerea celor mai mari autori Samoilov, Milosz, Neruda,Fleury,Ritzos, Zoltan etc.

Băile Herculane, 15 iunie 2018, de la stînga la dreapta: Michel Bénard, Toma George Maiorescu,
Manolita Dragomir-Filimonescu, Silviu Oravitzan, Octavian Doclin, Eliane Hurtado
Reflex 7 - 12 / 2018 21
Dar să vorbim despre poetul nostru, de vizionarul
nostru, înţelept purtător de profeţii, chiar dacă ar vrea să vă
demonstreze contrariul, dintr-o simplă umilinţă şi modestie!
Tocmai acolo este semnul distinctiv al marilor oameni !
La naşterea unui poet, cerul se deschide şi lasă să cadă
asupra lui pulbere de stale, este un semn de nobleţe şi de
înălţime spirituală

„Noi nu ne târâm în urma Marii Caleşti a iluziilor.”

Toma George Maiorescu ia cunoştinţă de marea iluzie

umană. El este mereu insurgent, adesea la riscuri şi pericole,
împotriva minciunilor bisericii, ale politicii, mai ales împotriva
şarlatanilor tuturor obedienţelor şi altor negustori de miracole.
El îşi revendică ecumenismul.
Basculând uneori într-un simbolism ermetic, poezia sa ia forme de caligrame, i se întâmplă chiar ca ea să
numească Divinitatea prin tetragramul YHWH.

Poetul nostru atrage atenţia, trezeşte conştiinţele şi visează la o nouă umanitate.

„Ai uitat tu oare că trebuie
Să reaşezi pâmântul după
O nouă moralitate ?”

Spiritul ecumenic îşi găseşte un loc larg în poezia şi în opera filozofică, teologică şi chiar ecologică din
moment ce natura este operă divină, deci în inima lui Dumnezeu. I se întîmplă voit sau nu, că îi găsim „un cal
albastru” sau un „cavaler albastru” între versurile lui Toma George Maiorescu şi-mi imaginez foarte bine aici
reminiscenţe ale acestei celebre mişcări artistice contestatare germane, considerată desigur de către o anume
dictatură ca o artă degenerată, „Călăreţul Albastru” şi dedicată unor autodafe din moment ce glorifică „Libertatea” şi
dreptul la exprimare. Căci se aplică foarte evident tuturor formelor de dictaturi, politice sau religioase.
In anumite poeme ale sale, Toma George Maiorescu percepe o lume fără urme, fără memorie, ceea ce
constatăm în cotidian – că memoria este fugitivă, lecţiile istoriei se uită –, atunci acest pasaj să nu fie decât
aparenţa unui vis ?
„…/… şi ne vom prăbuşi fără urmă
În abisul absenţei memoriei.”

Şi poetul nostru îl revendică sus şi tare, îl confirmă chiar ;

„…/… s-ar putea să am chiar dreptate
şi să punem în mişcare acest timp
aparent sculptural../…”

Toma George Maiorescu ţine cont de aventurile sau revelaţiile spirituale posibile.
Opera sa este în alternanţă şi poate, conform criticii avizate, să treacă de la întunecat la luminos,de la vid la
plin, de la alb la negru.
Unii văd în opera sa o dualitate, o alternanţă putând să oscileze între negru şi alb, între negativ şi pozitiv De
fapt o operă care ne întreabă adesea. O operă de convingeri şi reflexii.

O operă care ne plonjează într-o memorie înafara timpului.

”…/… şi am simţit atotputernicia Ne-Fiinţei../..”

Îmi rămâne de concluzionat printr-un citat pe care îl confirm şi îl semnez :

”Să fii poet, filozof, artist, compozitor înseamnă deja să-ţi revendici nevoia de iubire, de umanism, însemnă
să respecţi viaţa şi să mai îndrăzneşti să crezi în om, înseamnă să tinzi din toate puterile către devenirea ta şi,
departe de orbiri ale extremelor, de regresiile fanatice, de ignoranţe obscurantiste, să speri.”

Michel BÉNARD

Laureat al Academiei Fanceze.

Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor.
Poeta Honoris Causa

(traducere asigurată de Manolita Dragomir-Filimonescu)

22 Reflex 7 - 12 / 2012

CENACLUL EUROPEAN AL
ARTELOR ŞI LITERELOR
FRANCOFONE

Premiul
Léopold Sédar Senghor
al Artelor

SILVIU ORĂVITZAN
– România –

Încă o dată, marele Premiu Léopold Sédar Senghor al Artelor revine unui imens artist, care în acest an este
român.
Silviu Orăvitzan s-a născut la Ciclova-Montană, într-o familie de învăţători. Şi-a făcut studiile clasice la
Timişoara apoi se orientează în mod natural către artele frumoase, care-i erau deja prdestinate.
În 1983 el obţine o bursă Logos la Paris, apoi o alta, la fundaţia Peer Mattson în Suedia, ceea ce îi permite
să ia un avas deloc neglijabil pentru devenirea strălucitoarei sale cariere artistice.
Silviu Orăvitzan este un creator neobosit, un inovator şi renovator al viziunii ortodoxe. De la marea tradiţie el
reuşeşte să dea naştere unei tuşe de modernitate spirituală, în care abstractul reuşeşte uneori să atingă Divinul,
lucru de care ar fi mândri maeştrii iconografi precum Theofan grecul, Andrei Roublev, genialul său elev,sau Grigore
Popescu Românul şi mulţi alţii.
Opera este de o înaltă ţinută tehnică, de o rară preţiozitate şi originalitate. Laureatul nostru este un adevărat
bijutier în materie, un soi de comoară vie, aşa precum sunt recunoscuţi marii Maeştri din Japonia.
Operele sale sunt prezente în numeroase colecţii private, într-un mare număr de muzee, galerii din lumea
întreagă şi practic în toate marile ţări ale Europei şi cu un mare impact în USA.
De altfel, auzim adesea spunându-se că Silviu Orăvitzan este mai cunoscut acolo decât în România,
cunoscând dumneavoastră vechiul dicton care ne aminteşte că nimeni nu este profet în ţara lui.
El a predat artele plastice în numeroase universităţi.
Arta lui este de o calitate excepţională, marcată de o amprentă a unei meserii stăpânite la perfecţie şi a unei
puternice personalităţi puternice, de câteva mii de lucrări şi al căror echivalent este rarisim chiar şi la cei mai de
seamă artişti.
Arta abstractă este pentru el, totodată, de o mare importanţă, dar el îşi găseşte resursele creatoare în
armonie cu spaţiul său interior în adâncurile ezoterice ale artei bizantine şi ale inspiraţiei mistice a ortodoxiei.
Siviu Orăvitzan este un pictor al tăcerii monahale, al contemplaţiei, fiecare din lucrările sale echivalează cu
o rugăciune – este o legătură între o condiţie umană copleşită pe un pământ, care fusese un Eden, şi întreaga
speranţă cerească.
Laureatul nostru trăieşte în faţa operei sale într-un el de asceză solitară, constructivă, prin care el ar dori să
transmită un suflu universal.
Prin jocul feeric al aurului şi al fragmentelor sculptate ori ţesute, creaţiile sale trezesc în noi o gândire
transcendentală a luminii.
De fapt, Silviu Orăvitzan, ca toţi marii iconografi religioşi, nu pictează, el scrie.
Da, operele sale el le scrie ca pe marea carte a înţelepciunii pentru salvarea omului.
Este o adevărată muncă de bijutier aceea pe care o realizează artistul nostru, rafinamentul absolut, folosind
în acelaşi timp tehnici moderne, trecând chiar la sculptura smălţuită cu foiţă de aur.
Aici se atinge supremul, mi se pare chiar că într-un context favorabil putem atinge Absolutul.
Reflex 7 - 12 / 2018 23
Am resimţit opera de excepţie a lui Silviu Orăvitzan ca pe o revelaţie, în acelaşi timp prin înrădăcinarea ei în
înalta tradiţie spirituală ortodoxă referitoare la „Părinţii Bisericii”, cât şi prin evanescenţa atemporală ca şi scăldată
într-o lumină sacră.
Un lucru este sigur: după ce ai avut şansa să admiri opera lui Silviu Orăvitzan, nu mai poţi privi arta
contemporană în acelaşi fel, căci aici regulile, dacă sunt, sunt transcendentale.
Arta lui Silviu Orăvitzan restituie valorile fundamentale ale vieţii, ale umanităţii, ale spiritualităţii şi, pentru
unii, chiar credinţa.
Dar în orice caz, fie că eşti sau nu credincios, opera lui este o invitaţie la reflecţie, la elevarea umană sau
spirituală, ea se joacă cu metamoroza luminii pentru a lumina spiritele şi sufletele. Aceasta este funcţia acestei
iconografii contemporane.
Această operă cu frecvenţe şi vibraţii ortodoxe ne aminteşte sub anumite aspecte ale sale de mandala al
cărui scop este să ne transceadă prin abstracţiunea imaginii.
Silviu Orăvitzan creează adesea pentru mănăstiri şi biserici, locuri sfinte pentru care el realizează iconostase.
În acelaşi timp, el este adesea prezent în marile galerii internaţionale şi muzee. Toată lumea din Timişoara îşi
aminteşte de magistralele sale expoziţii din 2010 – 2012 – 2013, unele dintre ele fiind la Muzeul de Artă.
Critica internaţională s-a aplecat deasemenea asupra operei sale sale şi iată, la întâmplare,câteva extrase:
„Relaţia ontologică cu lumea este poate calitatea cea mai importantă a arte lui Silviu Orăvitzan.” – Paul
Barbăneagră.

„Cred că în pictura lui Orăvitzan, suntem dinaintea simbolului fundamental şi nu numai acela al creştinilor…”
– Theodor Cazaban.

„În operele lui Orăvitzan există o reală stare de a fi român…/… El l-a întâlnit pe Dumnezeu, chiar dacă nu are
conştiinţa acestui fapt” – Sergiu Celibidache.

„Opera lui Orăvitzan atinge o dimensiune uiversală, transculturală şi transreligioasă…” – Basarab Nicolescu
– autor a două magnifice lucrări de artă despre Silviu Orăvitzan.

Arta lui Silviu Orăvitzan este un soi de trecere între temporalul legat de materie şi atemporalul colorat de
eternitate. Profanul şi spiritualul fac un tot.
Marele nostru laureat visează la o reîntoarcere la arta originală, timp în care arta avea drept funcţie de a
conversa cu oamenii, să-i ghideze şi să le deschidă porţile cunoaşterii.
Aceasta este opera lui Silviu Orăvitzan, o alternanţă între credinţă şi simbolism, un soi de complementaritate
care nu este deloc incompatibilă cu creştinismul în generalităţile sale şi cu atât mai puţin aici cu ortodoxia.
Această religie este fondată pe soclul Iubirii care este singura cheie veritabilă a toleranţei şi a cunoaşterii.
Mi se pare că, în concluzie, Silviu Orăvitzan va fi de acord cu mine dacă îi spun, dacă vă spun, că a fi poet,
artist, compozitor, filozof, înseamnă să revendici nevoia de Iubire, de umanism, înseamnă să respecţi şi să protejezi
viaţa şi să mai îndrăzneşti încă să crezi în om, să tinzi în totalitate către devenirea proprie, departe de orbirile
extremiste, de regresiile fanatice şi şi de ignoranţele obscurantiste.
Michel Angelo a scris :

„Sunt singur şi mă consum în noapte

când soarele îi fură pământului lumina.”

Mi se pare că acesta din urmă ar fi folosit un alt limbaj dacă ar fi cunoscut operele creatorului nostru, laureat
al premiului Leopold Sedar Senghor al Artelor 2018.
Mulţumim Silviu pentru că ai ştiut să reinventezi Lumina pentru noi !

Michel BÉNARD
Laureat al Academiei Franceze
Cavaler în Ordinul Artelor şi Literelor
Poeta Honoris Causa

(traducere asigurată de Manolita Dragomir-Filimonescu)

24 Reflex 7 - 12 / 2018

COLOCVIILE „REFLEX” 2018

„Pietre pentru templul meu”
– recitalul poeţilor –

Toma George MAIORESCU

Nimicul nu-ncape în cuvânt

Nu mai avem ce explora

(Rufe nespălate
Întinse la uscat?)
Doar ce e Dincolo de idoli consacraţi Să nu se stingă lumina
De lumea difuză de lut În scrumurile sure
Dincolo de contururi mamut Să-ngrijim vâltoarea
Subnucleare Dăruirii supreme şi pure
Atomice sau moleculare
De entităţi fragile Viaţa e ardere
Secţionate în serie
Până la quark Şi totuşi din noi rămâne
Hadron şi antimaterie Doar un făraş de cenuşă
(Ascuns uneori sub preşul
Doar dincolo de fizică De uşă)
De găuri negre – Atât?
În metafizică... – Atât

Nimicul nu-ncape-n cuvânt Nimicul nu-ncape-n cuvânt

Tot ce se mişcă Pe altare focul iubirii
Ca un pendul al vremurilor virtuale E sacru e sublim şi chiar de tremură plăpând
Între letargia sufletului şi elanuri spirituale Nu-l va stinge vreodată
Între aşteptarea neuronilor O pală de vânt
Şi mişcarea electronilor
Între ţipăt extaz agonie şi împărtăşire – Blacky dă-mi laba
Între euforie şi lacrimi de gheaţă – Mrrr
Căzând – Te rog
Şiroind pe faţă: Insist degeaba
E viaţă
Îi plac doar pisica Behe şi plozii
Unde impulsul vital al firii (Şi uneori se învârteşte în jurul cozii)
Caută nurii Sublimului
E fiorul atotcuprinzător Crai Nou se îndepărtează
Al iubirii În grabă
Lăsând în spate
Fiecare O ameninţătoare nebulozitate
(Cu sensibilităţi şi limite)
Trăim un rol
Dăruire în plin sau în gol P. S. Aristotel caracteriza prietenia prin aforismul:
Contopire între Sinele meu „Un suflet în două trupuri.” Complementând
Şi al Celuilalt filosoful elen îmi vine să adaug: „ Iubirea e vârtejul
Împlinire în puritate ameţitor al unui câmp empatic în care fluxul
Supremă împărtăşire reciproc de carismă sincronizează bătăile inimilor
În singurătate într-un singur şi unic ritm.” N-ar trebui să omitem
nici sensul generic al cuvântului-concept; Iubirea.
Ca un foc de pădure Iubirea e Dumnezeu. Aserţiunea o regăsim încă în
Ca spaimă şi speranţă Vechiul Testament.
Reflex 7 - 12 / 2018 25

Michel BENARD Poate vei găsi acolo

Din ce să recompui
Dosul zdrelit al oglinzilor noastre.
Scrisul tău mi-a devenit
O atingere mătăsoasă,
O mângâiere de piele,
Da, să scrii peste pelicula
Îngheţată a unui canal de iarnă,
Să laşi ca o urmă
În nisipul supus
Capriciilor vântului.

Eliane HURTADO

***

Femeie necunoscută,
Femeie străină,
În liniştea umbrei
Te observ în secret.
Cu nespusă graţie
Mâinile tale fine şi albe
Cu sclipiri de rubine încrustate,
Mângâie linia
Graţioasă a gâtului tău.
Pieptănătura ta compusă
Din blondă floare veneţiană
Parodiază balansul CU BRAŢELE DESCHISE
Unui cap încuviinţând
Cuvântul atemporal. Tu mi-ai deschis braţele
Degetele tale de marmură şi fildeş Tu, bărbat cu tălpi de vânt
Alunecă pe tunica albă, Tu m-ai primit într-o lume magică
Apără inocent În care orice fior
Conturul sânilor tăi. Devine fir de lumină
Visezi la templul necunoscut? În care scrisul este caligrafie viu colorată
La un Ierusalim ceresc, Făcut din semne ignorate şi secrete fragile.
Cauţi lumina
Într-un mister fără formă Mână în mână
La cărţi iniţiatice, Traversăm galaxiile
La promisiuni eterne. Până la templul iubirii.

*** OPERA

Ia-l! Îţi ofer acest spaţiu Şi-au pus costumele

Presărat cu gânduri albe,
În care vei putea caligrafia
Tot ce-ţi va revela inima.
Poate vei depune acolo
Secretele fragile
Ale primelor noastre sclipiri din zori,
Poate îi vei încredinţa tu însăţi
Misterele adânci
Ale sevelor şi parfumurilor noastre
(traducere din limba franceză: Manolita Dragomir-Filimonescu)
Să se îmbrace în ceţuri
Încetişor muzica
S-a ridicat în zorii parfumaţi
S-au pus să danseze
Înfăşuraţi în văluri argintii,
Biet pierrot pirdut în visele lui!
26
Elisabeta BOGĂŢAN
Vântul
ca de-o adiere se clatină-n urmă-ţi
ierburile şi sufletele şi cuvintele
ca de-o părere
eşti şi nu eşti îmi suflă vântul
privind învolburarea de lumină
care mă fură
parcă ai fi mai mult trup
parcă ai fi mai mult ochi
parcă ai fi mai mult gură
parcă ai fi un cântec
pe care-l scaperi
lunecând printre forme şi înţelesuri
etanş prins în clipă
de parcă-ai vrea să te aperi
Cântec de izbucnit în râs
cine eşti tu dar
am apucat să întreb
rezemându-mă de tine
cu mirare
eu sunt un punct de sprijin
ai izbucnit în hohote albastre
de râs
şi tu eşti un punct de sprijin
căci ce ai putea fi
pe hotarul acesta clătinător
şi subţire
dintre cuvânt
şi răcoare
ai râs iar cu hohote limpezi
şi tot mai albastre
rezemându-te de mine
tot mai amirositor
a pământ
Reflex 7 - 12 / 2018
Nina CERANU
A Tavi Doclin*
La poesia aveva attarversato la strada,
stava in agguato dietro l’angolo,
per agganciarsi alla giacca di fumo del poeta.
Egli la vide,
smarrita,
la prese,
l’accarezzò,
la soccorse,
e la scandì
nel silenzio inasprito
che veniva dal monte altezzoso,
per dilungarsi verso la soligna città,
come sono portate la brocche d’aqua
per rammentare gli estinti.
Ho visto il poeta,
come si lasciava alla mercé delle gocce.
Il suo corpo fumigava come un rogo acceso.
Ed era rosso,
come il sole autunnale,
più grande del proprio pensiero,
più grande del proprio agire,
uguale al nome suo
e alla sua poesia
ad un margine d’animo,
ad un margine di mondo,
solo,
guardando come partiamo
abbracciati alle nostre solitudini.
* Dedicata al poeta Octavian Doclin. Tavi è l’abbreviazione
familiare del nome.
Traducere în limba italianã de Viorica Bãlteanu
Reflex 7 - 12 / 2018 27

Zenovie CÂRLUGEA Zoia Elena DEJU

Hic sunt dracones Candelabre

Solz de litanie castanii în candelabre

Ce aureolă de subţire mi-ai uns şi liturghia poemului
Doamne, pe frunte în amieze sorine
de mi se scurge în ochi acum deasupra largilor văi
la capătul nopţii gălbenuşul
orbitor al crucii de pe biserici! se porneşte o ploaie
de cuvinte
ca de un fulger arse-n cerul gurii
lovit în moalele capului şi un cântec
vezi ceruri de stele în vertiginoasă fără egal
cădere pe ape de logostele
peste îmbrumate
auzi torcătorii cari păduri
în clopotniţe cu faguri de viespi
şi vechi eresuri ţesute de lacomi înger obosit
păianjeni
pasăre vestitoare
şi simţi cum te atinge cu oglinda poemul
un automobil în mare viteză în liliacul înflorit
de parcă o palmă de înger a vrut un înger obosit
să se aşeze pe umeri şi n-a mai apucat poposeşte
decât să te atingă în trecerea-ţi pe umărul tău
grăbită
prin încreţita coajă de ulm ce vezi acolo nu se-aude
a potecii (glorioasă fie sandaua aici şi ce dincoace se aude
topită în sorbul pământului!) dincolo nu se poate vedea

doar apa în matcă

Ce ai făcut tu… îşi tot repetă povestea
şi pietrele picură-a somn
Ce ai făcut tu - de unde
ai căzut de te-ai strâns snop ape lustrale
de spice gata de bătut
de te-ai făcut ghem ca un arici în iarbă repede coboară chindia
pe care nu-l vezi şi dai cu talpa în el în ape lustrale
de vezi stelele galbene ale amiezii... din adâncuri
susur de perlă
Ce ai facut tu de ţi-ai luat la orizont
scara în spinare şi ai ieşit perdele de ploaie
pe poarta raiului nimeni
nu a strigat la tine nimeni în toate
nu te-a afurisit Principe un plânset
al Castanei de aur abia perceptibil
al demiurgului
Nimănui nu i-a păsat
că ai dus-o pe mal şi ai descărat- şitotuşi
o pe ea în vadul sporovăind dă în pârg muşcata
o pulbere de nouri sirius şi spicul ierbii
pentru ce aş trage
zăvorul?
28
Dumitru CRISTĂNUŞ
* * *
în catedrala livezii nopţii
cerul a intrat ca într-un Ierusalim
noaptea în faţa lunii îngenunchind
pereţii de iarbă ai întunericului
au fost pictaţi de îngeri
aduşi de soare
cântam în strană priceasna
morţii şi învierii
pe marea de aur a livezii
îngerul veşniciei a pus înaintea mea
sceptrul cuvântului şi a zis:
Te eliberez, viaţa ta
s-a născut pentru mine
aştept veşti de la tine
o foaie albă de poezie
adresa o vei găsi
pe ultima filă din copilărie
* * *
e răcoare, e întuneric
iarba livezii nopţii
roşiatică în lumina lunii
îmi arde tălpile
abia descuiate din piatra vieţii
şi puse la înflorire pentru
a doua noapte de şedere-n livadă
zăpada morţii îmi leagă de gât
iarna întunericului
întreb îngerii dacă mai ninge
din văzduhul livezii nopţii
mă clatin peste umbra mea de pământ
ca un pendul al unui ceasornic uriaş
ascult duminica
într-un oftat al lui Dumnezeu
ieşit de la slujba de înviere
a pământului şi a cerului
câinele meu Roşu din lanţ
rămas în picioare în faţa lunii
linge plictisit aerul de pe întuneric
lătratul lui e o coală
albă de hârtie pe care
îngerii mai scriu poveşti
nemuritoare pentru copiii învierii
lăsat sufletul îngropat într-o pasăre
se zbate lovindu-se de pragul de sus
şi pragul de jos al cerului
intru în graţiile unor garoafe negre
de pe inima unei mirese
tocmai când trecea peste mormântul meu
nu am niciun gând să mut
întunericul în dreapta sau în stânga luminii
deschid o nouă fereastră
a livezii nopţii
să nu vă temeţi
pentru mine
de ea
Reflex 7 - 12 / 2018
Mihai POSADA
/ JUGUL DE AUR /
(fragment)
trupul meu întâi templu
creat de bărbat
prosternează-te
trup din trupul meu
înălţat femeie
lasă-mă să-l venerez
vom intra unul în altul
ca două săbii în aceeaşi teacă
vajra maithuna
(citat din Biblie- cei doi vor fi una-unul)
dacă amândoi suntem unul
dragostea noastră să fie
iraţional autoerotism?
corpul de diamant
corpul de fulger
singurul gest ecologic
cu adevărat estemoartea
urmată de incineraţie înhumare
ori hrană la vulturi sau peşti
preacurvia pentru unii dovadă că sunt VII
pentru alţii porunca numărul VII
din decalog, prilej de virtute
atâta de sigur pe mintea ta
de acum
dacă râzi întreabă-te cum
de nu ştii
ce se întâmpla (timp de) o mie de ani
zi de zi
în mintea prostituatelor sacre
minunea nu e din lumea aceasta
cum altfel te-ar mai uimi
în trupul târfei
înfloreşte muceniţa
numele ei: transsubstanţialitate
frumuseţea nu e din lumea aceasta
altfel cum ar putea mântui lumea
numele ei: transcendenţă
democraţia nu înseamnă închinare la legi omeneşti
democraţie adevărată e numai libertatea
de a-L iubi pe Dumnezeu
şi a sluji legilor Lui
cu iubire şi milă de oameni
iubirea nu e nici ea din lumea aceasta
ea doar e un dar făcut lumii acesteia
nu îl topiţi în bani
pentru bănci pentru zarafi şi tejghele
veneraţi-l prosternaţi-vă îl iubiţi
logosul: jugul vostru de aur
Reflex 7 - 12 / 2018
Virgil DIACONU
Din oraşul de fier
Îţi scriu din oraşul de fier.
Gândurile mele iau foc pe străzi,
trupul se afundă în beznă.
Uneori mă împiedic de visurile altora,
de cadavrele lor aruncate în drum.
Mă ţin după aceste flăcări,
trec întunericul la pas.
Lama unui cuţit care
face dragoste cu lumina lunii
este un poem al zilei care
tocmai a trecut pe aici.
Suntem în cartierul cuţitelor.
Suntem printre prieteni.
Îţi scriu din oraşul de fier.
Aud că mai porţişi acum cireşe la urechi,
că încă mai ascunzi sub bluză trandafirul.
Şoaptele tale de dragoste mă ajung din urmă.
Eu am rămas în piaţa electorală, unde alesul
împarte prostimii sarmalele victoriei.
Eu am rămas în această farfurie publică,
unde se împart sarmalele democrate,
care vor sătura şi anul aceasta prostimea.
Încă puţinşimistreţii puterii
vor urca la tribună.
E vremea lor! A mistreţilorşi a vulpilor
cu două ieşiri. Şi a ţiparilor,
care înoată de voie printre degetele
împietrite ale Justiţiei.
E vremea cloştilor bicamerale,
care îşi votează cu patru aripi
pensia pe ouă de aur.
E vremea curcanilor care
dorm în fotoliile parlamentare.
Şi a cârtiţelor întunericului.
Şi a şobolanilorreciclaţi,
care fac gloria noului nostru partid.
E vremea şobolanilorroşii.
29
Îţi scriu din oraşul de fier.
Nici tu nu ai trădat trandafirul,
nici eu nu am urcat la tribună.
Şi nu am dat năvală în gamela
tinerei democraţii, în PiaţaSarmatică.
Ştiu că eşti de cealaltă parte a zidului
şi că de la tine începe pădurea.
Azi-noapte, ultimele visuri
au fost împuşcate în moalele capului.
Probabil cineva i-a deranjat
din nou pe mistreţii puterii.
Sau pe elefanţii guvernamentali.
Sau pe bordelina de la Palat,
care ţine strâns între pulpe
secretul succesului ei de Palat.
Da, ultimele visuri
au fost împuşcate în moalele capului.
Mai bine ar fi ca de acum înainte
să vorbesc în şoaptă; sau cu gura închisă,
ca un adevărat poet al ţării cu gura închisă!
Îţi scriu din oraşul de fier.
Cagulele Armani mă vizitează uneori
noaptea. Ultimele visuri sunt împuşcate
în moalele capului.
Ştiu că eşti de cealaltă parte a zidului
şi că de la tine începe pădurea.
Poate că e vremea
să ies din cercul acestui oraş.
Tu treci chiar acum cu trandafirul sub bluză.
Chiar acum, ascunsă în trupul tău de prinţesă.
În care ne vom întâlni cât de curând.
Fructe secrete
Îmbrăcată sumar, doar într-o metaforă,
iubita mea aleargă spre mine.
Într-o metaforă atât de lipită de trup
că i se vede zmeura sânilor.
Doamne, un poem aleargă spre mine.
Un poem se opreşte drept în inima mea!
În seara aceasta, în loc de cafea,
voi gusta câteva fructe secrete.
Voi da năvală la zmeură.
Voi mânca zmeură cu zmeur cu tot,
cu pădure cu tot!
30
Manolita DRAGOMIR-FILIMONESCU
ALTĂ PRIMĂVARĂ
False regrete
serile de primăvară
când aerul e blând şi
doare uneori.
Nu ştim unde şi când
revin imagini trăite,
false regrete depărtate de contur
pierdute în fumul altei seri,
False regrete înseamnă dorinţa de a
relua drumul laolaltă
acolo unde l-am lăsat
acum douăzeci de ani. Sufletul de altădată
ne aşteaptă la colţul anilor
ne-avertizează că iarăşi
primăvara a revenit
ca o recompensă înhipuită şi dulce-amară
în acelaşi timp.
SCHIMBĂRI
Să ai nevoie de trupul tău pentru
a traversa timpul primit cadou.
Să ai nevoie de vocea ta ca să poţi striga
sufletul tău în formă de cuvinte
doritoare de zbor. Să ai forţa
unei pietricele, să-ţi loveşti duşmanul,
să-l distrugi cu o lovitură rapidă
a sufletului în formă de zbor
fără ţintă pentru sine. Pasărea
pe care visele o vor întâlni undeva
în univers şi aceste scoici sfărâmate
sub pasul indiferent schimbă poate
totul în nisip egal şi etern el însuşi.
Reflex 7 - 12 / 2018
Maria NIŢU
DUREREA - HAINA DE DUMINICĂ
Nu pot spune că sunt singură,
prieteni fideli îmi sunt
în fiecare dimineaţă
robinetul
uneori binevoitor,
chiar languros,
mângâindu-mi tandru umerii
cu atingeri prelungi de apă caldă,
alteori, indispus,
pufăind pe nări şi tuşind
bolnav de frigul de pe ţeavă;
oglinda, oglinjoară
dezvelindu-mi rânjetul dinţilor
cât timp îi muştruluiesc cu blend-a-med,
un rânjet tot mai larg,
cu dinţi tot mai puternici,
gata din zori să încolţească ziua...
În timp ce-mi îmbrac rochia din cuier
simt cum pe trup
mi se mulează
hainele apăsărilor zilnice,
atât de strâns,
că nu le-aş putea lepăda
decât jupuindu-mi pielea...
Sunt hainele mele de lucru,
hainele de peste săptămână,
cu care rămân uneori şi-n weekend,
închisă-n casă;
le port ca un martir orgolios,
„mă descurc eu”,
le mai peticesc uneori,
nu-mi voi cumpăra nicicând altele -
le-aştrăda de bună voie
si m-aş perpeli masochist,
străină de mine însămi
în haine noi, de bal mascat.
Dacă suferinţa
e dată ca roba necesară de mântuire,
când o simţi arzând pe trup,
iar în picioare ai obiele grele
pe potecile zilei,
încolţurate de îndoieli,
pe drumul spre altar,
durerea e haina de duminică
spre biserica- torţă
pentru noi - azilanţi temporari ...
Reflex 7 - 12 / 2018
Mariana PÂNDARU
FULGERE PE MARE
Era atât de adâncă noaptea
şi eu mă plimbam desculţă
pe nisipul încă fierbinte
Gândurile mele, odată cu vântul
lunecau toate în urmă…
Ţipăt de pasăre,
ţipăt de pasăre îmi era inima
deşi mergeam liniştită
pe lângă marea
ce nu se lăsa în nici un fel
îmblânzită
Doar din când în când
limbile ei îmi ştergeau urmele
sau, repezite,
alergau să-mi atingă călcâiul
jucându-se parcă – într-un târziu –
cu umbra ce devenisem
Când iată, noaptea sfâşiată de fulger
prevesteşte apropierea furtunii…
nu mă puteam încă desprinde de ţărm
de volbura apei
de acest rămuriş din bice de foc
pe care nu l-am mai văzut
niciodată atât de aproape
atât de real…
Şi deodată păşesc peste ape
– oglindă vie
şi nemuritoare…
Dansul meu, fără spaimele formei
se întinde cât orizontul
într-o cadenţă ameţitoare
Bice de foc
îmi sfâşie carnea
odată cu întunericul,
iar tălpilor mele
le e dat să păşească
– umede oase –
pe fierberea mării
Nu mai aud nimic dinspre ţărm
Nu mai văd umbrele fosforescente
ştiu doar atât:
Eu mă înalţ
în vreme ce văzduhul se umple
de zgomote.
MÂINILE – O PERECHE DE ARIPI
Acestea sunt mâinile mele
de pământ sunt!
şi eu mă rotesc în jurul lor
ca un bulgăre mirosind
a iarbă şi flori
31
O hartă întipărită în palmă
se încăpăţânează să ameninţe
cu drumuri tot mai înguste
Iată, eu ştiu. E harta destinului!
– vă spun: E harta vieţii!
continui să repet cu încăpăţânare
în timp ce voi priviţi
stolul de grauri
iubind libertatea
şi cerul împânzit de lumină.
„Dar nu uitaţi nisipul din oase“
spun înţelepţii,
la vreme de înserare
Nu uitaţi!
– repet şi repet eu
în zadar…
Acestea sunt mâinile mele
luaţi-le şi faceţi din ele
o pereche de aripi.
IN LUMINA SCORUŞULUI
Îmi veneau atâtea idei despre lume
când stăteam în lumina scoruşului
din livada mea de pe munte
Îmi veneau atâtea idei
încât mă simţeam o pasăre
cu gâtul aprins de cuvinte…
Şi toate luau forma
unor peşti zburători
plimbaţi prin imaginare acvarii
Iarba devenea o apă verde-verde
şi neliniştită
Scoruşul – ah! – scoruşul
o flacără vie şi miraculoasă era!
Nu mă mai putea nimeni întoarce
din această visare de albă duminică
viaţa era undeva, ca o felie de pepene
din care lacom muşca
ba unul, ba altul!
UMBRA BUNICULUI MEU
Voios era bunicul meu
când urca dealul spre via lui
cea frumoasă
De-acolo, de sus,
privea satul ca un împărat
puternic şi mulţumit
de viaţa lui pământeană.
Îl urmam pas cu pas
ca un purtător de cuvânt
învăţând tainele
din miezul ţărânii
Învăţăturile lui erau pentru mine
legi şi porunci fără moarte.
Apoi îmi cânta
rotindu-mă-n soare:
„Tu eşti pasărea mea aurie
Tu eşti pasărea mea aurie!“
lăcrimând de prea multă lumină…
De-atunci
în fiecare bob de strugure copt
văd chipul lui
răsărind ca dintr-o veche icoană
De-abia clipeşte
din ochii lui obosiţi
semn că avea încă
atât de multe
să-mi spună.
32 Reflex 7 - 12 / 2018

Nicolae SILADE
miniepistole

51

n-am consultat prognoza meteo când am pornit spre herculane

să-l întâlnesc pe poetul octavian doclin şi pe poetul michel bénard
& să particip la colocviile reflex alături de alţi poeţi şi alte frumoase
poetese unele trecute bine de patruzeci de ani era în dricul verii şi

nu mă gândeam că vremea o poate lua razna într-o clipă că după

zile pline de soare şi poezie se anunţă cod galben ploi torenţiale şi
descărcări electrice vânt puternic vijelie şi grindină mă bucur însă
că vremea a fost frumoasă cât s-a citit poezie sau poezia a făcut

vremea frumoasă s-a spus acolo că viaţa e ba un hotel în care vii

îţi spui poezia şi pleci ba că e un râu pe marginea căruia stau poeţii
în neînţeleasa lor eternitate dar eu cred că viaţa este chiar muntele
din faţa ta îl urci pe o parte îl cobori pe cealaltă şi gata eşti iarăşi

pe marginea râului pe terasa unui hotel de şapte stele unde îţi bei
cafeaua în linişte privind cum vremea se schimbă vremurile nu

52

să ne tăvălim prin lanul de grâu ca nişte copii fugiţi de acasă să

fumăm pe ascuns naţionale carpaţi fără sau mărăşeşti furate din
tabachera bunicului / cumpărate pe ouă de la cooperativa din sat
s-alergăm în maieuri tetra & chiloţi tetra după cercul de la căruţa

cu roţi de lemn s-alergăm după combine şi cai şi tractoare într-o

întrecere socialistă cum numai românii ştiu să mergem la scăldat
în balta neagră la furat de cireşe în satul vecin şi să vină paznicul
să fugim cu doi cercei la ureche sau să ne-ascundem în arie între

şire de paie să urcăm pe buldog pe batoză & să facem ca motorul

cu aburi şi câte şi mai câte de la roata olarului / roata de la fântână
roată-roată în noi înşine până când cercurile desenate în aer devin
spirale spirale înălţătoare la cer să mergem la şcoală să învăţăm

ce înseamnă a fost odată ce înseamnă să fii fericit adică să fii

să fii mulţumit de ceea ce ai de ceea ce eşti de ceea ce este

53

revin mereu să privesc acest râu care curge fără oprire încă de pe
vremea romanilor şi chiar mai de demult acest râu cu şapte izvoare
care curge întruna de la facerea lumii nu mă mai satur privind şi nu
mă mai satur ascultând cum curge printre munţii aceştia stăruind în

măreţie încă de pe vremea romanilor şi chiar mai de demult aceşti

munţi care întrec în măreţie toate măreţiile lumii şi care tac şi care
fac mai misterioasă facerea lumii nu mă mai satur privindu-i nu mă
mai satur ascultând tăcerea lor grăitoare şi mă simt ca pe vremea

romanilor şi mă simt ca la facerea lumii revin mereu la cele şapte

izvoare şi văd şapte înţelepţi şi văd băile romane şi soldaţi romani
îmbăindu-se în sulf în aur în glorie şi gloria lor risipindu-se precum
norii norii risipindu-se peste crestele munţilor într-o ploaie de vară

după care se arată soarele acest rug care arde şi nu se mistuie

şi curcubeul semnul legământului tău cu lumea asta curgătoare
Reflex 7 - 12 / 2018
Nicolae SÂRBU
Prin vizorul aburit
Generaţia mea se pierde
tot mai mult în ceaţa
laboratoarelor de analize,
o, neiertătoarele verdicte
când doctorii şi criticii literari
schimbară măşti şi roluri,
hemograma operei totuşi
cu belşug de hematii
dar prea puţină hemoglobină
în venele albăstrii îngroşate,
prea puţină lumină în pupila
cândva răpitor de albastră,
între filele cărămizilor
de istorie literară,
lespezi pe virtualul mormânt.
Generaţia mea se zbenguie
discret, cu precauţie,
să nu stârnească furtuni
de paingi din prea
tinere generaţii,
descriind cu salivă
înflorite apocalipse.
Până-n tălpi îmi ajunge
şchiopătarea de fluturi,
de neclintit, de neoprit
acest du-te-vino prin miezul
opac al flăcării în stingere
şi cât de laxative
aceste flecăreli despre generaţii
buluc ameţitor învârtite
în acceleratorul elveţian,
cu particula lui Dumnezeu în frunte
aşteptând o pâlpâire de energie.
Uraaa, se aude ca pe stadion
din laboratoarele de analize,
în freamătul schimbării de măşti
dintre doctori şi critici literari
abia mă ţin de câştigătorul
iepure şchiop şi generaţia mea
nici nu observă când îmi scot,
cu adânci reverenţe
prin vizorul aburit, fără mască
pălăria de floarea soarelui,
ca pe o eprubetă cu analize pierdute.
33
Ca o pâine piatra creştea
Încă din vară, din acele seri
sortite parcă numai pentru învieri,
când se lăsa răcoarea şi eu
stăteam cu mama pe cele
câteva pietre fierbinţi de granit,
cum se găseau şi-n temelia
casei bătrâne, plecată
puţin la plimbare în mit.
Păstoream în creieri un fel de cor
pe mai multe voci contrare,
trebuia să fie pe-aproape
un cuib de greieri
speriaţi că s-ar putea,
da, chiar s-ar putea
să nu mai răsară luna cândva
şi cântul acela de greieri
ce părea a nu se-nţelege
asupra dirijorului
din stagiunea ce sta să înceapă.
Şi creştea ca o pâine
piatra pe care stăteam
cu mama aşteptând amurgul,
cum iarba încurcată creştea,
cum lianele depărtărilor
pe muzica de jazz gata,
gata să-l sugrume pe pianist.
Creşte poate şi azi piatra
şi iarba pe cântul greierilor
aceia grefaţi pe creierii mei,
pe inima mea, a altuia,
de nu mai ştiu cine cântă
despre creşterea pietrei
ca o pâine în faţa casei bătrâne.
Poate chiar iarba
ce va creşte cândva
pe cântul ascuns în inima mea.
Demonstraţie eşuată
Cum fălos la butonieră
aş fi purtat un abis
dietetic, aberant,
ce nu-mi dă găzduire
în mine însumi aici, la trei,
nici măcar ca flotant;
refuzam catâr să dau
domneşte noroc
cu apocalipsa calpă
jignită, răzbunătoare
ca un fachir cu amoc,
care-n plină demonstraţie
se trezeşte că n-are destul
jar sub talpă.
34 Reflex 7 - 12 / 2018

Remus Valeriu GIORGIONI Ion OPRIŞOR

Printre valuri şi stele ***

(căutătorii pe fund de mare)
atât de aproape
Există oameni, din fire scormonitori – vânzătorul de iluzii
Ei descoperă câteodată, din întâmplare strivind sub paşi păsări
în câte-o pivniţă mucedă trecerea... trece strigând
O bată putridă şi nu prea mare: în al ei mal
se zbate amarnic al mărilor val, poftiţi
sau însăşi ideea de Mare cumpăraţi arome

Ceva ca nişte conducte – ţevi de coral sunt pentru nomazii fluturi

fac legătura cu izvoarele Mării, izbucul ce poposesc pe tâmpla femeii
central (Iar acel tunel, răspunzând cu sufletu-n paragină
din centrul pământului
în cămările Vântului, sunt şi pentru aceia care
mai poate da aşa, într-o doară şi-au dus visurile la azil
chiar pe-un ţărm de mare interioară) păstrându-şi iluzia înaltă ca o papură
într-o păpuşă de paie fixată
Uscatul şi Mare nostrum nu sunt cu două ace exact deasupra inimii
nicidecum
de pe vreo altă planetă (sau nebuloasă) poftiţi
Chiar dacă pare că rătăcesc printre valuri cumpăraţi arome
de stele, departe de casă
apoi trece nevăzut
Iar lumea de Dincolo poate prin cumpăna sângelui
fi tocmai încăperea alăturată:
O cameră oarbă, descoperită din întâmplare când ferestrele îşi tatuează obrajii
(fereastra zidită) la demolarea unui perete cu strigătul neauzit
Gaură-n zid care străbate
inima Mării până-n Calotele nalte
***
... O cameră oarecare – dar care răspunde
vizavi, în Oceanul cu unde printre aripile orelor
iluzii cu colţi înfipţi în umeri
ănaintând prin intuneric
străpung lumina străzilor
veşnic înzăpezite
Reflex 7 - 12 / 2018
Nicolae PREDA
Făt Frumos
Eu sunt Făt-Frumosul hoinar
Plecat prin lume să-mi caut norocul
Am luat cu mine tot gustul amar
Pe care îl dă viaţa când o mistuie focul
M-am născut înttr-un an cu blestem
Răsuflarea arde stins în batistă
Spre dimineaţă şi de aer mă tem
Şi de lacrima nopţii peste fruntea mea tristă
Răspuns nu mai am de dat nimănui
Nici scrisori de trimis frumoaselor fete
Într-o haltă cobor, într-o gară mă sui
Furtuni de nisip mi se tulbură-n plete
Eu sunt Făt-Frumos cel hoinar
La mine-n palat dorm câini vagabonzi
Acasă mă-ntorc şi toţi câinii tresar
La colţuri dansează paianjeni blonzi
Am venit să vă-ntreb ce-aţi făcut
Dintr-un gând de iubire pornit fără veste
V-am minţit, sunt copilul tăcut,
Fratele meu cel frumos nu mai este.
Mi se părea
Şi se făcea că aburul de lut
Se-ntoarce din adânc, să miruiască mirii,
Mi se părea că timpul a trecut
Prin trupul unui om nedăruit iubirii
Şi se făcea că drămuiam prin ceaţă
Şi îl strigam plângând pe Dumnezeu
Mi se părea că într-o altă viaţă
M-au pedepsit şi am rămas ateu
Mi se părea că într-o altă viaţă
Din mine se-adăpa un curcubeu
Şi s-a făcut a opta dimineaţă
Când l-am privit în ochi pe Dumnezeu.
35
Costel SIMEDREA
Casa tainei
În casa înserării o să mă ascund
Ca într-o neştiută casă viitoare,
Să se împlinească marele rotund,
Să-mi poată răsări, din inimă, o floare...
Deasupra, cerul, mâine, va roti la fel
Aceleaşi constelaţii, cu aceiaşi sori,
Şi, de priveşti atentă imensul carusel,
Posibil să mă vezi pe-acolo, uneori...
Voi călări de-a pururi una dintre stele,
De-a lungul şi de-a latul marelui pustiu
Şi o să adun raze, ca să-ţi scriu cu ele
Că încă mai exist, că, poate, mai sunt viu...
Întrebări degeaba
Am vândut vioara cu cântec cu tot
şi-a rămas arcuşul singur într-un cui,
Ca o lege veche, uitată în chivot,
De care nu-i pasă însă nimănui.
Otrăvit de praf şi ros de rugină,
Stativul cu note zace inutil,
Oare partitura să fie de vină
Că nu pot, de-o vreme, să mai fiu copil?
Sau cântul viorii care, în surdină,
Notele îşi poartă spre necunoscut,
Că timpul în ceas invers se înclină
şi mă pedepseşte fiindcă m-am născut...?
Întrebări degeaba, puse nimănui,
Mă întreb şi astăzi de ce le-am mai pus...
............................................................
Răspunsul îl ştie arcuşul din cui,
dar tace, de-o vreme, bătrânul arcuş
36
Dumitru MĂLIN
Dragoste
Atâta dragoste vezi pe pământ
Aşa puţină-ţi este şi ţie
Timp să amâni pe atunci pe altcând
Orice nădejde e prea târzie
Nici vrăjitorii buni nici cei răi
N-ar mai putea pe aproape s-o ţină
Vraja-i pierdută şi pentru ei
Ziua-i pe gata ziua-i puţină
Cum tinereţea zboru-i de nor
Nu s-a întors nimănui niciodată
Nici vrăjitorii vrăjile lor
Nu ştiu s-apropie ce se departă
Atâta dragoste-n oamenii mulţi
Ţie puţină şi prea târzie
Stai la fereastră vîntul l-asculţi
Nu-ţi strigă numele nici el nu-l ştie.
Sfântul Dumitru
E Sfântul de Dumitru maica mea
Întoarce-ţi ochii iarăşi către poartă
Să-ncerci de nu cumva mă poţi vedea
Venind cu bucuria laolaltă
Venind pe-un Pegas alb înaripat
Cum mă ştii tu plecat fălos prin ţară
Că-n ochii tăi nicicând eu n-am picat
Din şa şi să nu urc acolo iară...
Dar poarta are zarurile reci
Rugină-i în ţâţânile bătrâne
Nici azi n-o va deschide nimeni deci
Nici mâine, bună maică, nici poimâine
Iar calu-i cu copitele în clei
Un clei vâscos ce strânge ca-ntr-un cleşte...
Dar dacă-aştepţi până la anul ce-i
Stai pironită-n poartă şi priveşte!
Reflex 7 - 12 / 2018
Ioan Gligor STOPIŢA
Casa noastră
Casa noastră, tată, se surupă
Pe un fundal de mari singurătăţi.
Casa noastră, mumă, cade-n râpă.
Puii veşniciei au acum mustăţi.
Şi din a cerului albă grădină
Luceafărul ieşit-a ca să-mi spuie
Clipind cu ne-nţeleasa lui lumină
De-o răstignire-n şapte cuie.
Din ceţuri ruginite cade teama...
Ce grav prohod e tata azi
Şi ce durere mare este mama!
Surorile sunt ciute dincolo de brazi
Ca un destin şi un blestem de-a valma
Printre popoarele pierdute de nomazi...
Fermecătoarea toamnă
Azi noapte mi-a bătut în uşă o-Doamnă,
Brutal fardată, la gât cu şal de vulpe,
Cu blugii vineţii mulaţi pe pulpe
Şi ie cafenie: fermecătoarea toamnă!
Azi noapte mi-a bătut cu degetu-n fereastră
Femeia acea brună... Doamna din Sonete,
Misterioasă, rece, în rochii de măiastră
Ce vine noaptea poeţii să-i deştepte...
S-a vestejit azi noapte înc-o stea
Şi a căzut aprinsă la margini de amurguri...
Fluturii rămaşi în vie printre struguri
S-au sinucis bezmetici la feeastra mea...
Vântul din Cindrel s-a rupt printre ecluze
Şi-a străbătut Sibiul cu... femeia...
Ce-a plâns sfâşietor şi cu sarcasm pe buze
Vai, ce „barbar plângea femeia aceea”...
Reflex 7 - 12 / 2018 37

George VULTURESCU
Cârjele şi mărul
Nu mai sunt pur: dau dracului cârjele versurilor
în care m-au sprijinit oglinzile din ochii femeii
nu-s duioşii în cartea mea, opreşte-te fetiţo:
nici aripi să sărim peste băltoacă nu mi-au crescut
nici măselele cariate nici să umple cu pământ
nu poate poezia - nici iarba n-o înverzeşte şi nu
poate naşte în locul iepei
„O mătrăgună-ţi plantează aceste cuvinte-n auz.
Asemenea plante de mult nu mai cresc: doar înecaţii mai
văd când luna le-aruncă pe ape sămânţa-i de aur.
Ştiu că turnurile din ochii lor nu sunt pentru
singurătatea ta; ştiu că nuferii pe care-i văd nu sunt
pentru iubitele tale. Ultima ta dorinţă este un cal alb -
n-ai avut altă doică să te cufunde într-un somn mai adânc".
Am încetat să mai scriu versuri iubind, venerând.
Aş vrea să-ţi arăt, doamnă, că uneori lupul e partea
bună din mine. Uită-te-n jur: cuvântul cleios intră
ca un parazit în trup şi coace bubele hâde-
cât hohot, câtă-mbulzeală, ce cârduri pe-această dâră
aurie ce duce spre miezul de nucă al vieţii
Înainte ca poezia să ne împace cu piatra cu câinele
şi cu sinele
să o întemeiem pe ce vedem
în loc să o impunem pe măsură ce orbim: satanică,
terifiantă, ca o taxă de igienizare
"Îmi iau capul în mâini- grei ochii, un pământ
răscolit de soboli. Ce se aude, de fapt, ceea ce cântă
vioara sau ceea ce plânge deasupra ei?"
32.
(Pietrele grotei spun altceva)
O parte din mine crede: grota e un lupanar
al amintirilor
piatra pereţilor nu le poate opri
dansurile deocheate;
lumânarea de seu nu le poate deforma
fugarele contururi;
rugăciunea mea se caţără speriată pe
firide ca un păianjen
altceva spune, pe altcineva caută
Cealaltă parte – un ochi?- din mine
vede vrăbiuţa care s-a oprit
pe piatra de la intrare
- Fă-ţi altundeva cuibul, hârşti!
streaşina casei copilăriei e în fundul ochiului
acolo Dumnezeu învaţă cucuvelele
să ne silabisească numele:
Misail!
Daniil!
33.
Noaptea n-am cu ce astupa intrarea-n chilie:
fac semnul crucii cu o piatră de calcar
pe piatra grotei ca să oprească diavolii
iar pentru fiarele nopţii proptesc cuţitul
între două pietre
cu lama ascuţită în sus
... În vis mi-a apărut din nou vecina Alesia:
a intrat în grotă şi urma de calcar a crucii
s-a gudurat în sus pe genunchii ei goi.
- Ai grijă, am strigat, ai grijă, ca atunci în
pădurea Nicoreţilor când o protejam de spini
iar ea a dispărut chicotind
Dimineaţa pe prag era o vulpe sfâşiată:
sângele i se scursese
pe crevasele stâncii în jos.
Am şters cuţitul de blana ei şi am aruncat-o
furnicilor de pe răzor
Doamne, m-am gândit,
atunci când mi se vor spăla oasele
(după vreo 10 ani)
pe ele nu va rămâne nici o picătură de sânge
vor luci precum lama cuţitului

Iubito, scriu cu un cuvânt păcătos: jivină

numai el mai poate sfâşia noaptea de pe statui
căutându-ţi trupul ca un cuţit curăţind mărul acestui
poem

Aur şi iederă,
Piteşti, Editura
Paralela 45, 2011
38 Reflex 7 - 12 / 2018

Rodica POP
Toamna Izvoarele leagănă

anotimp al stingerii poteci neumblate

cu picuri grele de ploaie cântecul luminii
şi rafale neaşteptate de vânt mă poartă
cîldura îmbrăţişării prin locuri căutate
îmi creează în oglinda fântânii
efecte de contrast rumenită de lună
povestea erotică îmi bate inima
se împlineşte prin reverie cu o forţă nebună
şi spulberă un secol rupt
atmosfera ostilă din rădăcină
a toamnei la ce mai sper
când inima mi-e frântă
femeie şăgalnică şi nu pot
senzuală, jucăuşă să separ
cu gesturi gingaşe grâul din neghină
de tandreţe pun toamna aceasta
cum poţi tu culcată la soare
să împrăştii norii pe furntea
unei trestii gânditoare

DEBUT
Dan DRĂGOI

Cristian-Ilie BÃLEANU
Şi mă răsari ca un curcubeu…
De la o vreme am început să colorăm adâncul cu stele, Introspecţie
Iar limpedea zare s-o colorăm în cuvânt.
Sufletul nostru să-l desenăm frumos în acuarele
Păcatele se aud plângând
Şi să întregim tabloul albastru numit pământ.
odată
Haideţi să facem un tablou şi-n înaltul nesaţiu. şi palpită
Aici găsim culori fără timp, fără spaţiu, iar singura încăpere din această lume
Aici putem colora oricând şi oriunde, e invadată de privirea lui Dumnezeu
Din pustiul albastru culoarea îţi poate răspunde. de temut
scenariu
Şi poate veni pe o rază de soare pe care-l ţin minte
Sufletul nostru să-l deseneze frumos într-o floare. şi-l retrăiesc
de fiecare dată când
Doamne, Doamne cum mă resfiri urc
Ca pe-un clopot cu note subţiri.
în
Ca pe-un clopot cu note înalte
Mă resfiri ca un duh peste ape. încăpere.

Şi mă desenezi frumos într-o floare

Şi mă-nalţi din culoare-n culoare, trecut peste pleoape
Şi mă arcuieşti peste-ntinderi în jos
Şi mă răsari ca pe-un curcubeu maiestuos. ...pe cer erau scãpate
câteva coji de portocalã
Din universul rece o lacrimă se stoarce. solubile nãzuinþelor mele
Nimeni n-arunc-o piatră ce înapoi se-ntoarce. care,
în mers,
Vreau faldurile zării-n lumină să se-ncarce,
mai pierdeam câte-o carte
Pe când vremea de veacuri tot toarce şi toarce…
prin freamãtul frunzelor
Aşa cum vântul toamnei sălbatic mă izbeşte, de lângã casa de bilete
Aşa cum o lumină în noapte se iveşte, unde aplaudau actorii publicul.
Aşa cum calcă luna pe ceruri vechi poteci, Nu mã puteam plânge -
Aşa petrec în viaţă şi tu aşa petreci. cãci multe sunt pierdute...
Reflex 7 - 12 / 2018 39

Ela IAKAB Octavian DOCLIN

Vin Îngerii Agonia

VII
Peregrin în noaptea solstiţiului,
Îngerul îmi părea,
închis cum era în trup,
un tragedian superb,
al cărui chip ascuns
după o mască strălucind rece şi trist,
a fost hărăzit,
pentru totdeauna,
numai contemplaţiei divine.
Nu călca în cercul aerului sacru!
Mi-a spus în cuvinte omeneşti,
pe când aluneca în urzeala
nevăzutului.
Aleargă dar nu ştie-ncotro
de sus în jos de la stînga spre
dreapta
căutînd locul unde să ţese în pînza
poemului
ochiul
invizibilul
ochiul acela atît de dorit
prin care să vadă
fără să fie văzut cuvintele întîile
care vor să cucerească
prin năvală cortul poemei
născute însă anume pentru a fi
condamnate
ca victime sigure primele

Am rămas încremenit II
sub văzduh,
până când golul dinspre marginea vieţii lui
dintr-o sferă a sufletului meu suspect de liniştit poetul priveşte
s-a făcut, brusc, clipa agonizînd între leşurile
dublă spirală sonoră. cuvintelor
(despre care se face scriere mai sus)
ce urmau să fie-ncinerate tîrziu
XIII. mult prea tîrziu şi ciudat de aproape
de locul unde porni să clipească deja
invizibilul ochi
Îngerul mi-a sfâşiat vedeniile,
una câte una,
cum într-un straniu rit de exorcism. Răsad

Deodată, s-a oprit din cînd în cînd

în faţa mirajului cu origini îndepărtate
într-un tulbure legământ metafizic.
Cum era el înrădăcinat
în fluxul elementelor dinlăuntrul meu,
aşa era şi fecioara,
descinsă dintr-o seminţie
înrudită cu străvechi oreade,
care venea mereu,
la o margine spectrală
din nordul pustiei,
să-mi aducă rune,
purificate în tăcerile de dincolo.
îi pare că aude un clopot cîntînd
a dragoste de moarte a tristeţe de viaţă
şi numai atunci cînd
coboară în grădină dimineaţa
să topească roua de gheaţă
de pe răsadurile avute
în grija poemului
cu aburii sărutului
ţîşniţi din gura caldă
a morţii
(clopot cîntînd)
40 Invitatul Revistei Reflex 7 - 12 / 2018

Mircea BÂRSILĂ

Mirosuri de parfumuri scumpe

Trec anii, înhămaţi la flăcări de chibrit.

Crăciunuri, Învieri… şi veştile proaste !
Un strat de narcisism din ce în ce mai gros
va acoperi, într-o zi, şi mormintele noastre.

Îşi neagă apele, în somn, sistemul lor osos,

îşi neagă pietrele atavica sămânţă.
Acum, splendoarea fiecărei zile e-o prinţesă
ce umblă cu tivul desfăcut la rochiţă.

Acum, mirosurile de parfumuri scumpe

lăsate de femei în aerul din lifturi
îmi plac mai mult decât cuvintele ce se prefac în fluturi
şi decât, cu ani şi ani în urmă, cleştii pentru rufe

şi lucrurile din poşeta cu fermoar a mamei

unde vieţuiau mirate de menirea lor – reală.
Mă trezesc, dimineaţă de dimineaţă, copil,
şi mă culc, bătrân, în fiecare seară.

Trec anii, înhămaţi la flăcări de chibrit:

nişte flăcări efemere şi fără importanţă.
Un cal fără frâu: sfârşitul.Un cal singuratic
pe care ochii mei îl beau de la distanţă.

Îşi neagă pietrele atavica sămânţă

şi apele, în somn, sistemul lor osos.
O prinţesă cu tivul desfăcut la rochiţă…
Un strat de narcisism din ce în ce mai gros…
Reflex 7 - 12 / 2018 41
Îmbrăcat în frunze Promisiuni ce ţin de câţiva stropi de sînge -
şi liliecii pe la geam în orele târzii.
O crâşmă unde ochiul – cel din suflet – plânge
Ca să poţi să scrii poezii şi unde am semnat şi eu, naiv, nişte hârtii…
nu e nevoie să te crezi mort,
e de ajuns să stai întins, sub cerul albastru, pe
iarbă, Dialog
la fel ca într-un cort;

ajunge să-ţi aduci aminte din copilărie - Şi zici că realitatea se prefăcea în cuvinte!
cum ai purtat pe braţe trena câtorva mirese. - Da, însă numai din loc în loc,
„Te spun eu mamei. O să-ţi arate ea ţie”: iar cercul din jur era tot mai fierbinte
se supărau fetiţele când le ciupeai de fese; şi câte-un peşte zburător lua dintr-o dată foc.

ajunge, îmbrăcat în frunze, printre paparude, Îmi aduc atât de bine aminte:
să joci, pe uliţi, invocând-o pe a ploii Mumă. cuvinte roşii, verzi, albastre şi căprui....
Cu puţină poezie în suflet sau în sânge Şi aveam o altă carne, pe oase, mult mai cuminte!,
nu mai miroase carnea de pe tine-a humă; iar umbra mea - sărmana - era a nimănui.

ajunge să treci printr-un oraş, în vis, Aveam vedenii, ca vrăjit

mirat de-a mulţimii frenetică slavă - sau îmbătat cu vin de Ganimede!
şi cea mai frumoasă dintre fetele din oraş: Vedeam ce nu era, vedeam ce nu se vede.
dansând, lascivă, cu capul tău pe-o tavă, Într-un altar nişte preoţi sfinţeau un cuţit.

ajunge tulburarea cea de fiecare dată Şi mă plimbam, încoronat ca rege,

dacă trec mai multe zile – anoste ori solemne - într-o barcă împodobită cu pânze şi sfori
în care nimeni, nici de formă, nu îţi face semne iar în palmă: un ban descântat de trei ori
din lumea celor de pe lumea cealaltă; şi al cărui tâlc nici azi nu pot a-l înţelege!

ajunge clănţănitul irealei foarfeci Era la ceasul auriu al dimineţii,

a sumbrei Moirei - şi care se teme de soare. când ochiul din triunghiuri ia forma unui ou
A fi poet înseamnă a fi mai mult un măr şi când toate femeile triste din lume
pe care chiar şi partea cea frumoasă-l doare. îşi aruncă, la gunoi, tristeţile, din nou.

Albastre, roşii, galbene cuvinte

Câţiva stropi de sânge şi floare – în convalescenţă – de trifoi...
O margine a vieţii mele curgea înainte,
iar cealaltă se târa pe coate – înapoi.
Mă exilez,adesea, şi eu într-o speluncă
unde mesenii îl aşteaptă pe ,,domnul” cel cu stilet:
un ins misterios ce lasă urme-n luncă,
de ţap, şi care în jur împroşcă, şiret,

promisiuni ce ţin de câţiva stropi de sânge

şi-o semnătură în joacă pe un colţ de hârtie.
Mă exilez într-o speluncă, în orele nătânge,
şi unde la visări – nişte visări bizare – ne îmbie,

prin fumul dens, o fată, cu nişte vechi romanţe,

ea însăşi, între cântăreţele de cântece nocturne,
o făptură himerică şi care crede în alternanţe.
În dileme şi în cenuşa – sfântă – din urne.

Ispita, ispita îmi este circumferinţă

în nopţile demonice de vineri înspre joi.
De ne-ar vindeca misteriosul ins de suferinţă
şi dacă suferinţa s-ar stinge odată cu noi !
42 Reflex 7 - 12 / 2018

Monica ROHAN
(LA) TENDRESSE

Viaţa se subţiază
sângele se îngroaşă
raze rigide pe chip
incizii amare.
Mlădioasă era ziua
şi-n faptul serii
şoapte lichide
scăldau suprafeţele netede.

Un surâs criogenat
cu blândeţea durerii
PEREGRIN mă înveleşte...

Peregrin POEZIA?
rana
mi-e raniţă Poezia nu-i sihăstrie,
în abisala sa nenumită nu vin pelerinii-nsetaţi
se sinucid ei, de veacuri ca la ulcica răcoroasă-a izvorului.
cei ce ştiu că interferenţe nu-s Nu-i cum credeam
fulgi în voia plutirii şi bine că nu-i aşa.
stingerea Aceasta nu-i Poezia
un cuvânt înstelat e doar o inimă crescută strâmb
picătură răspândită un clopot de sânge care înghite stele.
ca fulgerul în nervurile pietrei
roşu-nverzit – Poezia e îngerul căzut în piaţă
învăluindu-şi goliciunea în nori de mahorcă –
O, iată Inventaţi-i viaţa secretă
ţin în căuşul pieptului Scrijeliţi-vă numele pe pielea ei tristă
vâltoarea de cleştar Luaţi apoi o piatră ascuţită:
visul Loviţi!
în vrie...

SORBIREA

Vuiet surd tăcere regală

am fost cel ce aburului asemănându-se
cu tălpile deasupra plutind
în creştetul pulsatil magnetul
pilitura de foc
minereul
din măduva razei.
Nu m-ai chemat şi-am apărut –
cum însă va fi firea-mi
când strigarea pe nume
va smulge din toate-ascunzişurile
frăgezita făină, întoarcerea-n
bobul din spicul din snop...
Reflex 7 - 12 / 2018 43

Daniela ŞONTICĂ singurătăţile vin în pachete prompt legate

cu funde aurii, uneori pastelate -
cred că sunt eşarfele mele
care n-au nevoie de demonstraţie,
dar tu nu ai de unde să le cunoşti;
bine că eşti din nou fericit!
Pe o scală de 1 la 10
numai tu scrii pe inimi grăbit.

Garbarek, vântul roşu

Fata hoinară
îţi trece din nou prin vise
cu braţul plin de păpuşi,
le aranjează lângă roţile camionului
ca-ntr-o vitrină.

A văzut de dimineaţă vântul roşu,

ţi-a zărit în privire
dorinţa de a te pierde în lume,
ştie cât îţi este de uşor să faci asta
O zi cât de simplu vorbeşti
cu peştii
O să vină o zi de sub autostrada transparentă,
când norii se vor da la o parte minţindu-i că eşti copilul basmelor
şi voi avea întregul cer deasupra şi că numai solzii lor
şi pe tine aici te-ar face fericit.
plin de zgură.
Pentru prima dată
Vei fi descoperit piatra ai nostalgia vântului roşu
pe care părinţii tăi au îngropat-o, şi pentru ultima dată,
pe care strămoşii lor îl ascunseseră mult mai adânc, degetele ei prin părul tău.
vei sufla în palme
şi se vor topi marginile fricii, Fetiţe de cinci ani
vei sta aici, va ploua peste tine
şi vei lumina, Nu există fetiţe mai frumoase
vei fi un neonde pe altă planetă, decât cele de cinci ani,
voi înţelege că undeva, departe, cu bretonul aspru
din protopărinţii absoluţi şi rochiţele colorate,
coboară rana noastră comună, cum stau în faţa porţii şi privesc
o numim şarpe, oamenii mari trecând pe drum,
dar ea o scoică - care le întreabă ce fac,
în ea, toţi ne visăm mama fericită cum se joacă fercite cu umbra mamelor uriaşe,
şi tatăl ţinându-ne pe umeri. întreabă de Dumnezeu
şi de locul lor între fraţi;
Pădurea de acum nu există fetiţe mai frumoase decât
este vina de a nu fi lăsat să treacă cele de cinciani,
pe lângă noi puiul de cerb, care vor să afle cum se scriu notele muzicale
această vindecare cu lacrimi de aur. şi cum se citesc poveştile fără să ştii litere;
sunt cele mai simpatice
Suprafeţe chiar dacă se sperie seara
de ţârâitul greierilor
Nu cunosc suprafeţele vinului, ca de ruperea unei roţi din Carul Mare
îţi spun, şi nu vor putea niciodată să cobooare
dar dacă învăţ să înot în cupa aceasta din podul casei şi din cireş fără scară;
ce vei mai crede despre luna roşie un rând nesfârşit de fetiţe
care se crede şi ea un vin aspru? de cinci ani
Nu cunosc nimic, intră în inimă,
tocmai de aceea stau în faţa porţii şi le privesc atentă
vreau să-mi povesteşti să fie toate aici:
despre lucrurile lungi şi largi şi late, mai ales eu,
despre aria cercurilor deformate; mai ales eu,
mai ales eu.
44 Reflex 7 - 12 / 2018

G. P. SCHIVICEANU Iulian BARBU

Sunt deja uitarea ce voi fi Sfânta Liturghie

Aş vrea să-mi port trupul în haina din iarba proaspăt În biserică muşc
cosită, Din fructul credinţei
Ca să simt Ca din pâinea sfinţită .
Sudoarea trudei pe Pământ. E atâta linişte !
În lăcaşul de cult
Aş vrea să-mi frec obrajii de coaja copacilor, Dintre dealuri
Ca să simt Încât vocile îngerilor
Durerea Naturii când se taie pădurea. Ce se aud
Deasupra capului meu
Aş vrea să-mi pun sufletul într-un cuib de pasăre, Sunt amuţite de ea .
Ca să simt
Libertatea zborului pe deasupra lumii. La Sfânta Liturghie
Îngenuncheat simt
Aş vrea să merg cu picioarele desculţe peste vărfuri de Cum Hristos îmi pune
stâncă, Mâinile deasupra capului
Ca să simt Ca să-mi ia în cer
Povara ”Drumului Crucii” către Dumnezeu. Sufletul din trup .

Aş vrea să închid ochii într-o lacrimă de bucurie, Am scris primele

Ca să simt Versuri pe rodul iubirii
Gustul lutului din ziua cânt totul va fi deşertăciune. Ce se deschide
Ca o carte de rugăciune
*** În faţa Lui Dumnezeu.
Dar nimic în astă lume nu mai pot sădi,
Pentru că simt...
Sunt deja uitarea ce voi fi ! Plecând acasă

Mă duc liber
Dor de puritate în poezia iubirii
pentru casa părintească.
Prin lanul de grâu pluteşte fata în alb,
Macii roşii îi mângâie genunchii, Alerg peste dealuri
Albaştrii-s ochii fetei cum e cerul după pasărea martiră
Când îi fură seninul din privirea ei. ce cântă dimineaţa în nucul
din faţa casei .
Prin via-n rod aleargă fata în alb,
Strugurii copţi coapsele-i sărută, Îmi bag mâinile
Dulce-s buzele copilei cum e mustul în piept să scot din trup
Din boabele călcate de picioarele ei. copilul nebun
ce doarme sub un tei
Prin livada cu meri trece fata în alb, undeva într-un paradis
Razele aurii îi pârguiesc obrajii, din capul meu .
Rotunde-s merele cum sunt sânii fetei
Când muşcă din primul păcat! Poemul îmi palpită
în palmele pline de viaţa
ce mă strigă
de la poarta casei.
Reflex 7 - 12 / 2018 PROZA 45

Constanţa MARCU

DE TINE GLONŢU NU SE PRINDE...

Motto:

„În lume necazuri veţi avea,

dar îndrăzniţi. Eu am biruit
lumea.” (Ioan 16-33)

Vi-no, vi-no la Al-tar mireasă,

Vi-no, vino, vi-no buna mea,
Vi-no, vi-no de aproape-a mea,
Vi-no porumbiţa mea.
A-ra-tă-mi, a-ra-tă-mi faţa ta
Şi mă fă să aud glasul tău.
Glasul tău e dul-ce şi faţa ta-i fru-moa-să.

16 decembrie 1989, ora 13. Nunta fiicei domnului contabilul şef de la Spumotim.
Muzica şi versurile lui Gavriil Muzicescu îmi răscoleau, în minte, legătura de foi scrise, cu texte muzicale,
rămasă de la tata şi bunicul meu. Stăteam în dreapta mirilor, lângă rudele şi prietenii lor, singură.
Era cu câteva ore înainte de a se schimba istoria.
M-au învăţat să citesc Corinteni, capitolul treisprezece. Ştiam pe de rost îndemnurile care descifrează
esenţa.
Preotul şi naşii puneau pirostriile pe capul mirilor, cununi de martiraj, de fapt, pe care nu le poţi duce în viaţă
fără iubire. Mi le scrisese tatăl meu, pe o fâşie de hârtie lunguiaţă, să ocupe cât mai puţin spaţiu şi să o port acolo
unde ştiu.
Ciudat, azi, la tămâiatul celor două mâini tinere, legate cu mătase, îmi vin în minte tainele binelui, cele
şaisprezece alcătuiri ale iubirii.
„rabdă îndelung” – ţin minte anul ’83-84, când a izbucnit incendiul la Spumotim. După mai mult de o noapte
de groază, a doua zi, abia dacă m-au lăsat să îl văd. Îi dusesem un kilogram de vin, din via lui de acasă, de la
Caransebeş. Nu-i uit ochii, atât de înroşiţi, încât abia atunci au început să-mi dea lacrimile.
„nu se trufeşte” – La un an după nunta noastră, la Caransebeş, masă de duminică la socrii. Era 1973. Eu,
tânără soţie, studentă, încă şi noră, mă străduiam să ajut la servit. Parcă văd şi acum aburii „zupei cu tăiţei”, din
cocoş de casă... Eram la masă toată familia, pe vreo două generaţii. Nu uit! În capul mesei, socrul meu mă analiza,
încă. „Ar trebui să stai – mi se adresează mie – câteva luni la noi, la aer curat. Eşti galbănă ca oglicia. Să vezi fecile
de la Glimboca, roşii în buci, cu galbeni la gât...” Ani de zile au trecut şi nu pot să scot din sufletul meu jarul
cuvântului care doare.
În timp a fost un socru minunat, m-a sprijinit şi ajutat. Atunci, la masa de la prânz, am roşit de durere. Dacă
stau să mă gândesc, omul mi-a vrut binele. Puteam să mă întorc la o viaţă de ţară, colorată de dimineţile câmpului.
Îmi spusese simplu, un adevăr.

Eram în primii ani de serviciu. La un institut de cercetări şi proiectări în construcţii. Condica trebuia semnată.
La ora şapte şi câteva minute şeful o ridica. Copiii erau mici şi nu ajungeam decât pe la şapte şi douăzeci.
La calificativele anuale, eu şi femeia de serviciu am luat „bine”. Întârziere la mine şi la ea, săraca, vina
pentru sora ei, care fugise în R.F.G. O bănuiau ca o posibilă trădare. „Nu necăjiţi, Frau Marcu, asta vina la noi.”
M-a întristat calificativul „bine” şi am făcut o contestaţie. „Subsemnata...” şi scriu şi scriu cererea sub ochii
severi ai tatălui meu, avocat.
– Şi tu la cât trebuia să fii la seviciu, aud întrebarea, la care eu răspund: la şapte.
– Atunci, ce vrei? Tu nu vezi că vrei să minţi?
... „ci de adevăr se bucură.”

Soţul meu, directorul, nu avea voie să intre în Catedrală. La Caransebeş, când mergeam la socri, la
înmormântări şi la nunţi, intra, dar stătea mai la urmă, pe sub scara coriştilor.

Masa era la „Palace”, în centru. La ora 16.30 intrăm la restaurant şi şefa de creaţie ne întâmpină în uşă:
„şefu, la Maria, la biserica ungurească, au început... ”
Parcă văd. S-a uitat la ea, n-a spus nimic, m-a prins de mână şi mi-a spus: „hai să dăm florile şi să ne
aşezăm.”
Nunta, ca la nuntă...
Numai că, pe la 21.30, în spatele mesei mirilor, ţin minte geamurile înalte, murdare - era local de stat - au
început să tremure. Toate deodată, datorită loviturilor de pari lungi, mai lungi decât parvişul meu de praf, care are
aproape trei metri. Groşi cât o tulpină de vişin în al treilea- al patrulea an. La lumina localului, am apreciat vreo zece.
Naşul urcă mireasa pe scaun, se urcă şi el pe alt scaun şi cu o extraordinară precizie spune: „Începe dansul
miresei şi felicitările, acum, acum, haideţi vă rog.”
Parcă parii încetaseră puţin din zgomot. Era ultimul dans cu soţul meu director. El era calm. Eu, femeie. Îi
şoptesc: „în trei zile cade.” El: „taci, că ne arestează.” Eu: „cât dansezi tu cu mine, şi eşti lângă mine, nu ne
arestează nimeni. Poate începe.”
46 Reflex 7 - 12 / 2018
La ora 22.00 primise dipoziţie să fie în fabrică. Cu mine ce să facă? Copiii erau plecaţi în vacanţă (cu trenul
de ora 12.00, dintr-o intuiţie incredibilă a lui Ionuţ, fiul cel mare, care avea 16 ani), la Caransebeş. Hotărâserăm
acasă să plece cu trenul de după-amiază, dar n-a fost aşa!
M-am dus şi eu în fabrică. Cum să merg la părinţi, care locuiau pe strada Cluj, să-i deranjez noaptea şi să
le spun că au venit cu parii la nuntă?
Purtam o rochie culoarea liliacului, blana mea de Karacul (o primisem de la socrul meu, la Caransebeş,
când am născut al doilea fecior. Cumnatul ne spunea mie şi cumnatei, fie iertată, Maria, prin ‘78, când le-am primit:
„le purtaţi între dormitor şi baie, doar nu sunteţi nebune să ieşiţi cu ele pe stradă. O să spună lumea că bărbatu-tu
vi le-a făcut, că-i director.”)
Pălăria, cu borurile mari, asimetrice, îmi venea foarte bine.
Îmi amintesc, trăgea de mine să ne grăbim la Spumotim, eu mai privii o dată în oglinda mare să văd cum îmi
stă pălăria. Eram mulţumită.
... Şi totuşi ţin minte: el era în birou, cu ofiţerul de serviciu şi cu securistul care răspundea de întreprindere.
Fiind fabrică de poliuretan, în Calea Buziaşului, putea, de la o scânteie, să ardă în opt minute. (Tot asta auzeam
acasă, de când m-am căsătorit. L-au numit la douăzeci şi şase de ani, înainte de nunta noastră din 1972).
Făceam cafele în mica chicinetă de lângă biroul lui. Acolo, atunci, am simţit, am adulmecat nesperatul,
neimaginatul. Eram nascută în ‘50. Un copilandru cu o pancardă, urmat de încă doi, mai scunzi decât el, striga, din
când în când, pe mijlocul şoselei: „Jos Ceauşescu.” Mai mergea doi-trei paşi, iarăşi striga „Jos Ceauşescu.”
M-a dus acasă la părinţii mei. Era unsprezece noaptea. Am sunat la uşă, ticu Tuţi, parcă-l văd, a coborât
scările, stăteau în apartamentul de la etajul unu. Când ne-a văzut, săracul, a zis: „Ce-i cu voi la ora asta? V-aţi
certat?”
Eram copil să cred că dormeau. Cu postul România Liberă în braţe, aveau un radio portativ, cu volum
destul de redus, încât să audă numai ei doi. Ascultau totul.
În sfârşit era fericit.
„Ea rămâne la dumneavoastră, eu mă întorc în fabrică.”
Ticu m-a tras spre el, era fericit să mă ştie acolo. Cu cealaltă mână l-a prins pe omul meu de braţ, l-a sărutat
şi i-a spus: „Du-te cu Dumnezeu, de tine glonţu nu se prinde.”

În sufletul lui, după schimbarea din decembrie, a fost un incendiu grav. Tot ce construise, tot ce dăruise
s-a năruit. În primele luni am mers la sârbi. Am vândut creioane, caiele, ciorapi, lenjerie de pat, oglinzi. Cu prima
sută de mărci am cumpărat banane şi portocale pentru copii. Apoi am reuşit un xerox. Cu el a luat-o de la
început. Nu m-a chinuit, nu s-a plâns. Era la începutul lui ‘90.
O naivitate, însă, ne caracteriza; probabil nişte reguli ascunse de familie o întreţineau.
Am stat şi opt-nouă ore în vamă. Dar întâmplarea aceea tristă, comică n-am s-o uit niciodată. Oricâte
vremuri s-ar schimba…
Î n faţa noastră era o maşină cu o coroană mortuară pe capotă. Cu panglici negre, late… „Un ultim rămas
bun mătuşii...”, atât puteam eu să citesc, din maşina noastră.
La un moment dat coboară familia îndoliată. Culmea! Vechi cunoştinţe de-ale noastre.
Noi: Condoleanţe, vai ce ghinion.
Ei: Ce să faci, bine că nu ne-am chinuit cu vizele. E liber!
Noi: Şi unde mergeţi?
Ei: La Pančevo.
Noi: Putem să mergem în urma voastră, n-am mai fost niciodată pe aici!
Ei: Cum să nu! Veniţi, vă arătăm noi totul.
Noi: Neamuri bune, nu? Mătuşă de soră, de tată, ce era?
Ei: Da, s-a chinuit săraca, da...
Mă impresiona strădania unei familii pentru respectul celui care se duce şi mai ales efortul ce trebuiau să-
l facă, acum, când la noi ţara ardea de probleme.
Trecem de vamă, mergem vreo câţiva kilometrii şi maşina lor o luă la dreapta, într-o pădurice. Noi, după ei.
Oprim. M-am gândit că ei i s-a făcut rău. Coboară amândoi, cu o sticlă de whisky în mână, râzând, privindu-ne a
milă.
– Proşti aţi fost, proşti aţi rămas! Mergem la piaţă, azi e 8 Martie, uite sub coroană am aproape o mie de
garoafe, cum era să le trec? Hai să bem un pahar. Am şi certificat de deces!
Îşi schimbau hainele negre cu blugi şi bluze colorate.
– Voi n-aţi făcut comerţ cu flori? Ideea, mă, ideea contează, se bucură el.
Au rupt panglica neagră de pe coroană, au aranjat minunea de garoafe în portbagaj, ne-am luat rămas bun
şi ne-am despărţit...
Şi-au deschis printre primii butic în Timişoara.
Ideea!
Am pornit şi noi maşina. Deodată, soţul meu, cu zâmbet pe buze, îmi spune:
– Venea de trei-patru ori pe an la Spumotim după fâşuri. Înainte de garoafe avea altă idee!

Anul 1995

Copiii care-şi judecă părinţii au deja o „condamnare”. Dacă scrii cumva, undeva, gândul acesta să pui
cuvântul condamnare în ghilimele. Oricum nu vor înţelege decât atunci când vor fi şi ei, la rândul lor, părinţi.
După aniversarea de optzeci de ani, la câteva zile, acceptă, în sfârşit, să umble cu bastonul pe stradă,
pentru siguranţă. I-l dăduse mătuşa mea (cumnata lui, Mărioara), cu vreo doi ani în urmă, dar nimeni nu reuşise să-
l convingă că e spre binele lui.
Reflex 7 - 12 / 2018 47
Într-o duminică, tata, fără nici un cuvânt, după ce îmbrăcă pardesiul maron închis şi pălăria din păr de
iepure, cu borurile uşor ridicate pe margine, îl luase, ştergându-l minuţios de praf şi porni.
În drum spre Biserică, la fără un sfert, înainte de Liturghia de ora zece, ocolea casa în care locuiam.
Ţin minte, într-o dimineaţă, l-am văzut cum îşi urcă privirea şi eu, cu mâna înţepenită pe ruloul întredeschis,
aşteptam să coboare ochii şi să-şi continue drumul.
Altădată, venea de la Biserică, pregătindu-şi, cu câteva case înainte, şerveţelul alb în care punea patru
bucăţi de anafură şi suna la noi. Mă enervam uneori, pentru că pe la douăsprezece casa era, încă, cu fundul în sus,
ai mei mai dormeau!
Tare mi-e teamă, că într-o duminică nu i-am deschis...

Anul 1907

– Am la tine, mami, o rugare. Să nu minţi niciodată. Nici când ţi-o fi tare greu.
Era la a doua bătaie de clopot, când trebuia să urcăm în vagon.
În gara de la Cârpa, mama, în urma mea, îmi mai aranjă o dată fularul; eu, cu piciorul pe prima treaptă, aud,
între lacrimi şi desprinderea de mine, glasul ei lin, coborât: „unde eşti tu, acolo va fi şi gândul meu.”
Cuvintele ei, lauta şi cufărul. Asta era averea mea.
Până la a treia bătaie de clopot am avut timp să le aranjez în plasa vagonului, cu toate că o cotăriţă cu mere
îmi încurca socotelile, eu vroind să-mi aşez lucrurile unul lângă altul, deasupra locului meu.
Mă reped la geam, mama nu mai lăcrima.
– Să vii acasă când poţi, să nu tulburi rânduiala nimănui. Acolo or fi alte legi, mami, avere, oameni la lucru...
Când ţi-o fi dor, ia lauta şi cântă.
Bate clopotul gării de-a treia oară. Simt cum roţile trenului mişcă pământul. Până se face mică, mică de tot,
mă uit spre ea. „Se face depărtare, ca să-mi încapă în ochi.”
La Lugoj trebuie să schimb trenul.
Cobor în altă lume. Doamne elegante ieşeau din birje cu cauciucuri pe roate, însoţite ba de câte un copil,
ba de unul sau doi domni.
Privesc lumea străină din juru-mi şi primul gând care îmi vine este dacă aceste doamne şi domni s-au
spovedit şi s-au cuminecat, înainte să pornească la drum. Pe mine m-a pus taica, poate pentru că sunt copil de
popă, în genunche, mi-a citi din rugăciunile lui, mi-a dat binecuvântarea şi nu m-a lăsat să bag nimica în gură de
ieri, de la apus, până azi dimineaţă, pe la şase ceasuri, când a deschis biserica împreună cu crâsnicul Traian şi m-
a împărtăşit.
„Lasă, că-i bine cum îi rânduiala, Ghiţă dragă. Să nu uiţi asta!”
Mă uit la doamnele cu pene la pălării şi cufere din piele şi mă întreb dacă şi ele or fi sau nu cuminecate.
Iarăşi bate clopotul în semn de plecare, a treia oară. Gândurile mele se opresc, mă găsesc privind spre
geam, cu un soi de spor de viaţă, un senin lăuntric pe care nu l-am mai simţit până acum.
Am plecat de lângă ai mei. Am plecat?

Despre moarte am vorbit o singură dată... „Despre moarte ce să-ţi spun, decât Adevărul. Dacă Iisus n-ar fi
înviat a treia zi, Sfânta Scriptură n-ar mai fi rămas de două mii de ani. Restul judecă tu!”
După ce plecam de la ei, tata mă urmărea cu privirea de sus, de la etaj, cum mă depărtez de casă, şi-mi
făcea un semn discret cu mâna. (Locuiam în vila de pe strada Cluj, unde, după douăzeci şi cinci de ani, au vandut
apartamentul, din cauza vecinului de la parter, la o familie de ţigani.)
Mi-a fost frică de geamul gol...
În Ajun s-a mutat. A deschis o uşă şi a plecat...
Slujba de Crăciun, transmisă la radio, am ascultat-o acoperindu-i mâinile împreunate cu mâna mea.
Ating marmura albă, nici ea nu e rece. Simt o singurătate elegantă când merg la el.
Aprind lumânarea, schimb apa la flori, mă aşez pe o margine. Şlefuite acum câteva luni, cifrele anului 2001
sclipesc discret şi alb.
M-a pregătit senin.
Lângă fotoliul lui, pe măsuţă, în ultimii doi ani, mai erau Noul Testament, Viaţa Sfintei Maria şi textul meu: „O
oră de dragoste pentru o mie de ani”, povestea rugii de la Mehadica, satul în care s-a născut.
Îmi lua mâna în mâini şi mi-o săruta. „Mai stai un pic, mai stai cu mine”. Mi-am tras, prea repede, palma din
mâinile lui. Întotdeauna prea repede...

Căpătasem post de dascăl la şcoala primară din satul Mehadica. La Megica.

Trenul se opreşte în gara Cruşovăţ, de unde mai am opt kilometri până în sat.
Mă pregătesc, cobor cufărul şi lauta, erau parcă învelite cu mireasma merelor ionathan, lângă care le
înghesuisem.
Îmi amintesc de biletul, împăturit în patru, ascuns în buzunarul interior de la laibărul pe care îl purtam peste
flanela de corp. Când mi l-a împletit, Buna Tână (aşa îi spuneam, pentru că mi-era greu să pronunţ Buna Bătrâna;
a rămas pentru toată casa Buna Tână) mă dăscălea: „Să pitulezi în el tot ce n-ai voie să uiţi. Eu îţi pun iconiţa Maicii
Domnului, să n-o laşi niciunde, pe unde umbli.” Era mama mamei, puternică femeie, cuminte şi bine rânduită la
casa ei.
Cu scrisul frumos, mama mă ocrotea în continuare:
„Să-l cauţi pe Şandru, căruţaşu, să te ducă până-n capu’ satului. Are cai negri, cu hamuri din piele şi os de
elefant. Mic, gras, roşu în buci, nas mare şi strâmb. Are pe obrazul drept o umflătură neagră, greoaie, urâtă. Nu
prea mare. Altfel, e om bun. Să-i spui că eşti copilul lui popa Uzonescu de la Cârpa, că vei fi dascăl în sat şi să-l
ajute şi pe el bunul Dumnezeu.”
48 Reflex 7 - 12 / 2018
Ciudată descriere. De parcă pe peron ar fi fost o mie. Era el şi, în spate, căruţa şi caii.
Aburii de la gura lor revarsă nerăbdare. Carnea le zvâcneşte.
Mă apropii şi, fără să-i spun nimic, se uită la laută, apoi la mine, iarăşi la laută...
– Tu eşti, ţucă-l taica, copilul popii şi al doamnei preotese. Că mare te-ai făcut! Să nu-ţi fie vreo frică. Am cai
buni, pături calde, au Doamne, Doamne, erai mic fecior. Acum Domn’văţători. Urcă, cu taica!
În căruţă, pe a doua scândură, era o pătură groasă, ţesută cu dungi, destul de late, gri, pe culoarea ei,
asemeni nisipului.
Aspră, când am prins-o cu mâna să urc, mă zgrăbăla, dându-mi semn, parcă, să uit duna cu puf de gâscă
din patul meu de acasă, la Cârpa, unde Buna Tână mă culca şi-mi făcea semnul crucii.
Pe genunchi ţineam şcătula cu lauta. Neagră, căptuşită cu fetru roşu, aştepta parcă s-o mângâi, să-i spun
o vorbă, într-atât mi-am legat soarta de ea.
Am cumpărat-o la Herculane, de la un prieten de-al meu, tot tânăr dascăl, care pierduse totul, dar chiar
totul, la un joc de cărţi, la Cazinou. Îi mai rămăsese onoarea. La început a vrut să-mi vândă vioara cu şase galbeni.
Parcă L-aş fi supărat pe Cel de Sus să-mi bat joc de ea. I-am dat zece, cât am bănuit c-ar face.
Eram în parcul mare, din centrul staţiunii, pe o bancă, în spatele scenei unde cânta fanfara. Să fi fost pe la
trei după amiază, nu prea era lume. Stătea cu faţa spre mine, buhăit de băutură, cu ochii roşii, încercuiţi de pleoapele
umflate, bărbia se revărsa peste gulerul încă întărit şi alb, de la costumul elegant, din stofă gri.
– Onoarea, dragul meu! Mi-a vorbit de tine cumnatul, care-ţi cunoaşte familia. Asta-i viaţa mea. Cărţile. Tu
du-te să-ţi faci alta mai bună!
Cântări cu ochii monezile din palma stângă şi, fără să vreau, văzusem locul înălbit pe pielea inelarului, locul
inelului, pesemne. L-o fi pierdut, cu siguranţă la cărţi şi pe ăla!
Eu cu gândurile mele, Şandru porni trăsura.
– Harte mă! strigă aspru şi hotărât la caii lui. Roţile scrâşniră...

„Ţie, loc de naştere, jug al bucuriei, ţie satule care ai primit la tine naşteri de zâmbete, senine suferinţe şi
cărunte bucurii...
Verigă vie care nu-şi pierde niciodată sensul viu al transmiterii, al prezenţei sale la marile şi micile fapte
legate de oameni, este acel germen care nu conţine precepte şi imperative, ci este văzul şi auzul a tot ce un om
poate fi sau avea, de la primul zâmbet până la cea din urmă privire, ţesută din fagurii unei mari înţelegeri, integrări
şi aspiraţii, prin care ori pe lângă care a trecut.
Înfăţişarea satului, aşa cum un părtaş al lui, fiu sau trăitor al vieţii sale prezente, trecute sau viitoare, a
înţeles să o facă, reprezintă, fără îndoială, un aspect al unei îndeletniciri de a privi realităţile şi sensurile ei. ”

Talpa din metal, de la una din roţile trăsurii era, cred, meşterită proaspăt şi prost, pentru că lipitura ei
zdrăngănea supărător.
Mă absorbise sunetul ritmic, încât începusem să număr în gând locul unde petecul lovea drumul.
– Da mai spuneţi o vorbă, Dom’văţător, mai lăsaţi gândurile, să vă povestesc eu una, ce-am petrecut astă
primăvară cu taica socru!
Şandru privea caii şi, fără să întoarcă privirea spre mine, continuă... Vocea lui acoperi încet, încet, începutul
de drum.
Ia să vedeţi. O fost de Joi Mari, în săptămâna Paştilor. Ea, muma, aşa-i spun eu lu’ soacră-mea, ce-i veni,
ce nu-i veni de-şi pusăsă lipitori contra reumii, aţi auzit una ca asta, că vi-s crescut la sat, Doamne fii cu mine!
Ş’odată, numa că-i plezneşte vâna de la piciorul stâng şi-o luat-o o durere, o durere...
„Au, Iovo că mor, au că mor, atâta mă doare!” strigă cătră al bătrân.
Omul, repede, cu cârpe de bucătărie, cu ce o fi avut la îndemână, să strângă, iuta, vâna, să oprească
sânjili.
„Veto, Veto, să nu mori, că n-am cu ce te-ngropa, curechiul şi păsula de post s-or gătat.”
„Iovo, nu mi-i că mor, dar îi încurc pe copii. Cum să-şi spargă ei Sfintele Sărbători să vină să mă-ngroape.
Roagă-te lui Bunul Dumnezău să trecem dă năcaz!”
– Şi ce credeţi? S-o oprit sânjile lui muma, trecurăm sărbătorile şi nu mai deranjarăm copiii. C-avem şi noi
o nepoţică la Caransebeş, frumoasă şi gingaşă, ca un pup de primăvară!

Mehadica
(sursa foto:mehadica.ro)
Reflex 7 - 12 / 2018 ANIVERSĂRI 49

Toma George MAIORESCU – 90

Dicţionar
MAIORESCU, Toma George (8
dec. 1928, Reşiţa) – profesor, poet, prozator,
editor, eseist, publicist, militant ecologist,
glob-trotter. Şcoala elementară la Reşiţa,
liceul la Caransebeş şi Timişoara (1939-
1947). Licenţiat în Litere şi Filosofie. A
studiat la Universitatea din Cluj (1947–1948)
şi la Universitatea din Bucureşti (1948–
1949), avându-i ca profesori şi mentori pe
poetul Lucian Blaga şi filosoful D.D. Roşca,
respectiv pe criticul George Călinescu şi
esteticianul Tudor Vianu. În 1947 înfiinţează,
la Cluj, alături de A.E. Baconsky, Cenaclul
literar „Poezia nouă”, al cărui secretar
devine. În anii 1949-1954 urmează ca
bursier Institutul de literatură „Maxim Gorki”
din Moscova. Specializare postuniversitară
la Universitatea din Cleveland (Ohio), 1992.
Un literat gentleman, cu mişcări
fireşti şi gesturi credibile, care, fără a mai
avea nevoie de a epata, impune o siluetă
scriitoricească aparte, cu o bogată
experienţă de viaţă. O viaţă plină de
aventură a unui nonconformist ce îi poartă
paşii prin America de Sud, Africa, Orientul
Apropiat, Europa, apoi până dincolo de
Cercul Polar, realizând filme TV despre
locurile vizitate, ca un gazetar globe-trotter
care, îmbarcat ofiţer II pe nave comerciale
româneşti, străbătea meridianele şi
oceanele lumii (ca scenarist, operator,
regizor).
A tradus (din poezia
poloneză, greacă, turcă etc.) şi a
fost tradus în numeroase ţări ale
lumii (Rusia, Portugalia, Franţa,
Grecia, Spania, Germania, Turcia,
Ungaria, Bulgaria,în hindi şi
esperanto etc.), cunoscut fiind ca
laureat al mai multor premii literare
naţionale şi internaţionale.
Fondator, în zilele Revoluţiei
decembriste, al Mişcării Ecologiste
din România, şi preşedinte al
Partidului M.E.R.,membru în Biroul
Executiv al CPUN, director al unor
publicaţii de doctrină ecologistă,
TGM este creatorul ECOSOFIEI,
căreia i-a dedicat câteva volume:
Introducere în ecosofie (Fundaţia
Europeană E.C.E., 2000; Ecosofia
(Ateneul Român, U.E.B., 2001); Îmblânzirea
fiarei din om sau Ecosofia, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită (Fundaţia Europeană
E.C.E., 2001, ediţia a IlI-a revăzută şi
adăugită, Ed. Lumina Lex, 2002)…
Autor a peste 40 de volume de
poeme, proză, filosofie şi publicistică, TGM
rămâne în poezie acel „Prinţ al metaforei la
curţile metafizicii” (The Prince of Metaphor
al the Metaphysics Court), aşa după cum
se autodefineşte într-un titlu de volum
publicat în 2010 la „Amazon”, apăsat de
conştiinţa de a locui „Pământul minat al
speranţei” (Ed. Palimpsest, 2012).
Spiritul poeziei lui TGM a străbătut
mai multe etape, din anii 50 ai secolului
trecut până azi în mileniului III, când
„avangardismul” de care s-a tot vorbit s-a
limpezit într-o dicţie poetică uşor
recognoscibilă, axată în principal pe două
coordonate: năzuinţa metafizică în varii
contexte existenţial-metaforice şi atitudinea
unui civism universalist, a unui militantist
globalist, obsedat de ideea deteriorării acute
a lui homo humanus căzut sub influenţa
„fiarei” care i-a întunecat sensul existenţei
sale în lume şi univers. Cu cât această lirică
a incriminării este mai apăsată, cu atât
poetul îşi vede spulberată credinţa în
propria-i doctrină ecosofică (=„un sistem de
gândire, un mod de a privi, de a citi, de a
trăi şi de a înţelege lumea”), vizând
militantismul său larg umanitarist.(Z.C.)

TOMA GEORGE MAIORESCU văzut de...

Într-un interviu realizat cu prilejul Colocviilor revistei „Reflex”-2017 de la Băile Herculane (Cu scriitorul Toma
George Maiorescu - ad aquas Herculi sacras, „Portal-Măiastra”, Tg.-Jiu, nr. 1/2018, pp. 8-9), creatorul ecosofiei
(doctrină umanitaristă reprezentând „un sistem de gândire, un mod de a privi, de a citi, de a trăi şi de a înţelege
lumea”) ne făcea cunoscut că are în pregătire, pentru anul viitor când va sărbători 9o de ani de la naştere, la editura
„Tipo Moldova”, lucrarea Toma George Maiorescu văzut de..., „o culegere de texte în care voi face loc, alături de
texte iscălite de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, şi acelor critici literari şi comentatori, nu mai puţin
talentaţi, care s-au aplecat de-a lungul anilor asupra literaturii mele (poezia, proza, eseurile).” Cu precizarea că
„aceştia nu sunt «corifei ai criticii», ci reale vocaţii, campioni în analize şi sinteze, cu limbaj critic specializat, propriu
şi diferenţiat, demni de luat în seamă.”

Între timp această carte, a 50-a în bibliografia autorului, a apărut şi ea cuprinde texte semnate de scriitori
români din diferite generaţii cu care TGM a venit în contact, de la Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga,
Ştefan Aug. Doinaş, Fănuş Neagu, Ana Blandiana, Evgheni Evtuşenco, Ion Brad, George Astaloş, Mircea Ciobanu,
Eugen Dorcescu, Cik Damadian, Ion Cocora, C. Cubleşan, Dan Grigorescu, Aurelian Titu Dumitrescu, Corneliu
Leu, Jana Morărescu, Adrian Popescu, Petre Sălcudeanu, Roxana Sorescu, Platon Pardău, Dana Dumitriu, Doina
Uricariu, Laurenţiu Ulici, Elena Tacciu, Valentin Taşcu, Paul Miclău, Boris Marian, Martha Eşanu, Adriana Iliescu, C.
Bălăceanu-Stolnici, Ion Biberi, D. Micu, Boris Marian, Eugen Drăguţescu, G. Anca, Nicolae Barna, N. Cajal, Şerban
Cionof, Călin Chincea, Traian T. Coşovei, Ioan Grigorescu, la Vasile Morar, Aureliu Goci, Gheorghe Mocuţa, Zoltan
Terner, Titus Vâjeu, Răzvan Voncu, Zenovie Cârlugea. Sunt, dacă am numărat bine, 50 de comentatori ai scrierilor
lui TGM, poet născut la Reşiţa, la 8 decembrie 1929, care şi-a plănuit, pentru sărbătorirea nonagenariatului, apariţia
acestei masive lucrări, rezervând într-o secţie din final o bogată iconografie (diplome şi titluri, coperţi ale cărţilor,
fotografii de familie şi cu prieteni din ţară şi străinătate etc.).
Străbătând mai multe epoci literare (anii războiului, epoca întreagă a comunismului şi, iată, perioada
postcomunistă cu interminabila-i tranziţie), Toma George Maiorescu a avut o biografie bogată, temerar-aventuroasă,
50 Reflex 7 - 12 / 2018
străbătând mări, oceane şi continente, aducând în paginile cărţilor realităţi şi oameni, gânduri, trăiri şi idei de
pretutindeni, din Asia şi Orient până în continentele Americii, poposind, acum, cu jumătăţi de an, când la reşedinţa
din Bucureşti, când la fiica dumnealui din Los Angeles, dar neuitând nici de oraşul natal din Banatul montan, Reşiţa.
T.G. Maiorescu a rămas acelaşi spirit manierat şi distinct, de o lucidă francheţe şi bonomie, impunând prin
statura literară clădită pe parcursul a trei sferturi de secol, martor şi personaj al unor vremuri de regăsit într-o operă
de mare freamăt expresiv, tematic şi ideatic. O prezenţă agreabilă reflectând specificitatea şi unicitatea unui veritabil
destin literar.
Lucrarea este dintru început una recapitulativă, de bilanţ scriitoricesc, adunând între coperţi cele mai
reprezentative pagini care s-au scris despre operele sale, ceea ce, în perspectiva viitorului act de istorie literară, ar
putea uşura mult munca de obicei dificilă a cercetătorului monograf. Dar nu numai, căci unele din texte, spre
exemplu cele cu Arghezi şi Blaga, trimit şi la alte contexte istoriografice, poetul fiind student al lui Blaga, la Cluj (în
anii 1947-1947), şi «misionar» al lui Arghezi, colaborator al „Contemporanului” în care apăreau cunoscutele „tablete”,
şi graţie curieratului şi promptitudinii lui TGM, intervievatorul în două rânduri al Maestrului revenit în forţă după anii
interzicerii sale (1958, 1960).
Urmărind „referinţele critice”, constatăm că TGM s-a bucurat de înţelegerea contemporanilor, opera sa
nefiind deloc una comodă şi uşor de receptat, din cauza „intranzitivităţii” reflexive, de care poetul este conştient, de
vreme ce ne declara ad litteram: „Opera mea a rămas parţial neînţeleasă, parţial viciată de incompetenţa cititorului
de a ţine pasul cu evoluţia formelor şi exprimărilor artistice. Cititorul trăieşte încă sub teroarea obişnuinţei şi fricii în
faţa noului, e timorat de limbajele mai puţin tranzitive ale poeziei care impun noutatea şi odată cu asta valoarea.” Pe
lângă aceasta, „mulţumirea... in deceptio”, de care făcea vorbire cu un surâs ironic, are şi alte cauze: „În particular
vedem mai peste tot interese şi grupuri de interese, uneori chiar aşa-numitele «găşti», care acţionează dictatorial în
locuri de răspundere, influenţând o posibilă ierarhie a valorilor, mergând de la provincie spre centru, totul fireşte în
mod subiectiv şi interesat.”
Ce poate fi poezia pentru TGM decât „o revărsare de preaplin a spiritului, dar şi un mod de luptă, o mobilizare
de sine pentru depăşirea limitelor”, ba chiar o „spovedanie a poetului în faţa unei lumi în care va intra”, cu o
disciplină care implică „concentrarea expresiei, forţa expresivă a noului, indiferent dacă formele sunt fixe, indiferent
de ritm, rimă, cezură, sau sunt libere, ca la Whitman sau Maiakovski.”
Desigur, mai spune fostul fondator al Mişcării Ecologiste în România postdecembristă, „poezia are şi o
dimensiune de intervenţie socială, însă trebuie să subliniez că politica în poezie, cât şi dezvoltările artisticului în
exces ucid artisticul”, iar „tendinţa în poezie trebuie să fie atât de bine ascunsă încât să nu compromită artisticul şi,
în general, esteticul.”
*
„La începutul poeziei mele, ne mărturisea TGM într-un moment de relaxare vilegiaturistă, pendulam între
poetul «de pe noptieră», care corespundea stărilor de meditaţie şi introspecţie ce le cultivam ca «trepte» ale
«templului» meu, ca să mă exprim cu o sintagmă blagiană, şi expresia liberă, năvalnică, ca un torent puternic,
herghelie de cai sălbatici – o libertate nemăsurată a expresiei ca la Whitman sau Maiakovski. Eram împotriva
curentelor literare care negau violenţa, dar şi liniştea nemişcării, tradiţionaliştii încorsetând creaţia. O replică
memorabilă a dat-o curentul suprarealist «dada», în literatură şi artă, cu Marcel Iancu, Tzara, Brauner, Perahim,
Rost, Voronca, Saşa Pană şi toţi ceilalţi. Apoi expresioniştii, îndeosebi prin Rilke în planul vizionar al poeticului. Asta
în timp ce la noi Arghezi rămânea un «clasicizant», iar Blaga se orientase din instinct către această nouă lume a
gândului absolut, expresionist, în creaţie. Şi dezvoltarea ulterioară a poeziei moderne i-a dat dreptate…
Am fost martor şi personaj al vieţii noastre literare din perioada 1954-1971, şi chiar până mai aproape de
Revoluţia din ‘89, când am lucrat, printre alte publicaţii, şi la „România literară” condusă de George Ivaşcu, secretar
de redacţie fiind Roger Câmpeanu. După Revoluţie, am militat în cadrul Mişcării Ecologiste (1989-1990), al cărei
preşedinte fondator am fost.”
*
După ce şi-a editat în mai multe volume „Operele definitive”, TGM a tipărit volumul Sinucigaş plonjez într-
un real imposibil (Ed. Palimpsest, 2015), un „poem-eseu” cu tentă de urgenţă umanitaristă, reluând astfel, în maniera-
i bine cunoscută suprarealist-ludică, teme mai vechi şi mai recente, ca un veritabil «sinucigaş» al Utopiei în sens
larg, existenţialist şi poetic.
Urmărind câteva comentarii, reţinem consideraţiile Anei Blandiana care-l vedea pe poetul TGM
„fantasmagoric şi realist, scientist şi romantic, citadin şi agrest, revoltat şi îngăduitor, visător şi casant, dinamic şi
ironic, liric şi dur, laconic şi dezlănţuit, ludic şi îngândurat”. Având în vedere literatura de călătorie cu figuri
caleidoscopice exotice şi arabescuri fanteziste, Ion Biberi îl vedea cu drept cuvânt un „Odiseu neobosit” La rândul
lui, Ştefan Aug. Doinaş vedea în lirismul cărţilor din anii 80, cu aspectele lor antinomice, o curajoasă „divulgare a
absurdului şi arbitrariului”, iar Fănuş Neagu, în stilu-i metaforic caracteristic, observa că în poezia lui TGM „lângă
Reflex 7 - 12 / 2018 51
ideea de zbor, gâlgâie minunea ideii de jertfă”. Ion Brad, într-un profil adus în actualitate, sublinia, precum Ioan
Grigorescu, „tripla ipostază” a afirmării lui TGM, aceea de „poet, de publicist şi de filosof”, un fel de Janus trifrons,
definind nu numai personalitatea omului ci şi însuşi procesul devenirii sale. Iar Jana Morărescu intuia perfect
dimensiunea de „ethos magic deopotrivă familiar şi opresiv” a operei jorjmaioresciene. Alţi comentatori au glosat pe
marginea „eului poetic cu deschideri spre universalitate” (N. Barna), a „europoetului” din „Timp răstignit”,1969
(Mircea Ciobanu), a „nonconformistului bine temperat” (Şerban Cionof), a „moralistului preocupat de fiinţa speciei
umane” (C.Cubleşan), a universului „simbolic şi misteriologic” (C. Crişan), a „echilibrului natură-cultură” (Eugen
Dorcescu), a „polivalenţei” scriitoriceşti (Planton Pardău), a „modernităţii metadiscursului poetic” (Paul Miclău), a
„postdefinitivelor” de factură violent-avangardisă, biblică şi umanitarist-sufletească (D. Micu), a „dimensiunii ecosofice
a omului modern şi destinului său enigmatic” (Gh. Mocuţa)...
O reevaluare a poetului din proximitatea fenomenului o realizează criticul Răzvan Voncu, care vede în TGM
un poet „cerebral”, din familia celor înzestraţi cu conştiinţă critică, precum Arghezi, Blaga şi Nichita Stănescu,
poetul bucurându-se de o longevitate ce-i dă prilejul unei „reinventări lucide conştiente” (Poezie şi conştiinţă în
opera lui Toma George Maiorescu).
Mai toţi comentatorii relevă spiritul nonconformist al poetului, discursul liric frizând un violent limbaj inovator,
polivalent, chiar sapienţial, colorat de o tentă alegorizantă, direcţionarea „ecosofică” a poeziei în anii din urmă cu
avertismentele urgent-umanitariste (prof. univ. dr. Vasile Morar).
TGM este creatorul ecosophiei ca „adevărat Weltanschaung pe tema legăturii Om – Natură – Univers”.
Volumul său din urmă, Sinucigaş plonjez într-un real imposibil (Ed. Palipsest, 2015) este engramat de un pronunţat
ecosofism de esenţă umanitaristă, fremătând de incertitudini gnoseo-antropologice. Ideea că Homo Humanus a
ajuns la «punctul terminus» al existenţei sale pe pământ ne aminteşte de recentele declaraţii ale regretatului geniu
astro-fizician Stephen Hawking, care lansa nu de mult următorul mesaj îngrijorător pentru umanitate, în speţă ideea
părerii de rău că e prea târziu şi că nu se mai poate face nimic în problema „supravieţuirii” omului pe Terra: „Trebuie
să continuăm să mergem în spaţiu, pentru viitorul umanităţii.Nu cred că vom supravieţui în următorii 1000 de ani
fără a depăşi limitele planetei noastre fragile.”
Zenovie CÂRLUGEA

Sinucigaş plonjez într-un real

imposibil, Bucureşti, Editura
Palimpsest, 2015

Convorbiri
în amurg,
Bucureşti,
Cartea
Românească,
2002

Prinţul metaforei la curţile

metafizicii, Bucureşti, Editura
Hasefer, 2008
52
Cornel UNGUREANU – 75
La Aniversare
Sunt oameni, puţini la număr, ale căror realizări în viaţă –
dacă ar avea dimensiuni materiale - , puse una peste alta, ar
constitui o scară ce ar urca până la înălţimi pe care mintea
noastră, a celor obişnuiţi, nu le poate atinge. Viaţa face ca
uneori să fim contemporani cu asememnea personalităţi şi
nu poate fi vină mai mare de a nu le recunoaşte la timp meritele
şi statutul de cinstire care li se cuvine din partea obştii.
Păşind în domeniul cuvântului scris şi rotind ochii asupra
Banatului, nu se poate să nu-ţi opreşti privirea asupra părului
cărunt şi mustăţii albe ale lui Cornel Ungureanu. Despre
distinsul cărturar care de mai bine de 55 de ani semnează
articole la revista „Orizont” (unde, de peste 25 de ani, este
redactor-şef adjunct), precum şi la alte publicaţii literare din
ţară, în mod categoric se vor scrie numeroase pagini, cu date
amănunţite privind viaţa şi munca sa. Prin aceste rânduri nu
voiesc decât să fac o plecăciune de respect şi mulţumire la
împlinirea vârstei de 75 de ani. Că merită pe deplin stima şi
recunoştinţa noastră, nu încape nici un fel de îndoială şi asta
numai amintind pe sărite câteva momente din viaţă, mai puţin
cunoscute, şi din cele care le-a nemurit în scris pentru
cunoaşterea de către viitorime a literaturii izvodite mai ales pe
plaiurile Banatului.
S-a născut în 3 august 1943,la Lugoj, dar a copilărit la
Zăgujeni, un sat în apropiere de Caransebeş, unde a urmat
liceul şi mai târziu a participat la viaţa literară, fiind prieten cu
George Suru, Sorin Titel, Horia Pătraşcu, scriitori apreciaţi şi
azi de istoricii literari. După ce îşi ia licenţa în filologie la
Timişoara (1965), un timp este profesor la şcolile din Vălişoara
şi Zăgujeni, dar a ajuns referent literar la Teatrul „Matei Millo”
din Timişoara, unde i-a cunoscut pe doi din cei mai importanţi
oameni de teatru ai momentului, regizorul Emil Reus şi actorul
Ovidiu Iuliu Moldovan. Deşi în 1984 şi-a luat doctoratul în
literatura română şi comparată, la Universitatea din Bucureşti,
abia din 1990 este conferenţiar şi apoi profesor la Facultatea
de Litere şi Filosofie din Timişoara.
Debutează la „Scrisul bănăţean” (1962), iar în volum, cu La
umbra cărţilor în floare, Timişoara, Ed.Facla, 1975, carte, alături
de altele mai târziu, premiată de Uniunea Scriitorilor. Dacă
până în 1990 a mai publicat patru volume de critică literară, în
ultimii ani a fost de-a dreptul prolific, reuşind să dea tiparului
cel puţin un volum în fiecare an. Dar nu numărul acestora i-a
dat aura de cel mai important critic al Banatului, ci valoarea lor
de necontestat. Dintre acestea voi aminti doar o originală istorie
a literaturii române, Geografia literaturii române, în patru
volume şi Literatura Banatului. Istorie, personalităţi, contexte,
monumentală lucrare pentru acest spaţiu.
Ca recunoaştere a meritelor sale, din 1990 breasla scriitorilor
l-a ales Preşedintele Filialei USR Timişoara şi tot de atunci
este membru al PEN CLUB, iar din 1999, de la înfiinţare, este
preşedintele Fundaţiei „A Treia Europă”.
S-a ţinut de dezideratul său din urmă cu aproape 40 de ani,
când mi-a declarat, în interviul publicat în 1983: „Suntem datori
nu numai literaturii române, suntem datori istoriei celei
adevărate a României, cu cărţile care să cuprindă şi să
reprezinte timpul definirii noastre”. Acum, putem spune că şi-
a făcut pe deplin datoria faţă de ţară. Ca recunoaştere a
meritelor sale, în 2008, i s-a acordat titlul de Cetăţean de onoare
al municipiului Timişoara. Acum, la aniversarea vârstei de 75
de ani, îţi urăm prieteneşte tradiţionalul „La mulţi şi fericiţi ani,
dragă maestre!”
Titus CRIŞCIU
Reflex 7 - 12 / 2018
Cornel Ungureanu, aniversat la Reşiţa (18. 09. 2018),
prin grija Bibliotecii Judeţene „Paul Iorgovici” (director:
prof. Clara Maria Constantin, stînga foto) şi a Asociaţiei
Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa
(preşedinte: Erwin Josef Ţigla, dreapta foto)
ÎN MITTELEUROPA
SPECTACOLUL POATE ÎNCEPE
Despre o „poveste a textului”
în scrisul lui Cornel Ungureanu
Întinderea oricărui text e o poveste frumoasă.
Fraze meditative, o naturaleţe fără emfază, admiraţia
valorii, ca postulat, atitudinea etică sunt principii ale
scrisului critic. Dar criticul n-a ocolit, s-ar zice, nici
produse şi autori de la „periferia” culturii şi literaturii.
Nimic acuzabil, însă. Din ingerinţele unui context
politic, cu o viziune maşteră asupra fenomenului
literaturii autohtone, destule eforturi s-au întrerupt,
au fost abandonate de iniţiatori sau amânate până
la clipa prielnică. Titu Maiorescu a ambiţionat –
mărturisiri exacte în jurnalul său – o istorie a literaturii
noastre dar, acaparat de orgoliul politic al unor amici
care cochetau, cu mai mult ori mai puţin talent, cu
literele – se va fi risipit, rămânând riguros-lucidul
descoperitor de talente ori semnatarul celor mai
exacte comentarii de întâmpinare. Mai târziu, Eugen
Lovinescu va încerca să aşeze eboşa modernistă la
temeiurile istoriei sale de literatură română, dar
pasionarea impresionistă a comentariului, selectarea
exclusivistă a unor autori au întors tentaţiile realizării
istoriei literaturii noastre la punctul zero. Acolo de
unde nici istoriile-antologii n-au mai reluat nimic,
odată cu schimbările contextului politic, ale lui Gh.
Adamescu, L. Predescu, M. Dragomirescu, nici
proiectul stufos al lui D. Caracostea şi nici măcar
„Istoria” lui George Călinescu, Tudor Vianu, Şerban
Cioculescu, n-au mai putut realua nimic din
entuziasmul mai vechilor întreprinderi, odată cu
schimbările de regim politic de după 1947. Dar spiritul
erudit al criticului român n-a lipsit nici în astfel de
vremuri, prelungind starea de agonie a literaturii până
aproximativ la „dezgheţul” de după 1965, chiar dacă
vom putea vorbi de mai puţine finalităţi în acest
teritoriu: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ion
Rotaru, George Munteanu, Mircea Scarlat, Ov. S.
Crohmălniceanu, Al. Piru. Cu Prozatori români de
azi, criticul duce la capăt, în două volume, explorarea
din interior a unui fenomen complex din vasta carte
Reflex 7 - 12 / 2018
de istorie a literaturii noastre de după al doilea război
mondial. Dotat cu o conştiinţă critică necanonică, suferind
nu atât de plăcerea comentariului cât de dorinţa evaluărilor
corecte, el nu va scrie despre autori influenţi ci despre
creatori-model. Modele pozitive, posibile opţiuni estetice
pentru argumentele care, venind din tradiţie în actualitatea
devoratoare, construiesc eşafodajul evoluţiei viitoare. Dar
am putea spune altfel că, între ambiţia sincretismului şi
eficacea alternanţă, el construieşte pe
o structură compozită: exemplul unui Proust
„întâlnindu-l” pe Lovinescu ne e acum la îndemână.
Evitând generalizările fade, criticul caută esenţialul, este
adeptul reconsiderărilor, se lasă furat doar de pasiunea
pentru adevărul primenirilor, acolo unde s-au produs,
pentru afirmarea calităţii a textului acolo unde aceasta
există, pentru depistarea situaţiilor de înfrângere a unor
prejudecăţi, acolo unde s-a afirmat atari triumfuri. Are un
stil proteic, aparent neconformist
Criticul bănăţean (e un spirit auroral, desigur, când
vorbeşte despre Banat şi despre scriitorii provinciei), îşi
propune de la bun început să discute despre „scriitori vii”,
din „imediata noastră apropiere”, autorii unui prezent
continuu în dinamica prozei postbelice. Transparenţa
temei, obligă, firesc, la o critică valorizatoare, la o călătorie
în larg şi o revenire pe ţărm pentru noi incursiuni în teritoriul
explorărilor. Sobru, concis, precis el caută, deci, imaginea
umanităţii reale în umanismul scriiturii. Se apropie de
metoda esteticii lovinesciene dar atmosfera în care se
consumă textul comentariului este călinesciană. Ţinutul
imaginar al scriitorului epocii impune, recunoaşte criticul
nostru, „un studiu al profunzimilor”.
Cornel Ungureanu construieşte ontologiile textului
dar vrea în aceeaşi măsură să ambiţioneze în analiza
acelui „limbaj al simbolurilor”, ca şi cum şi-ar pregăti pentru
lucrarea mirabilă a „cărţii antropocentrice”. El are oroare
faţă de extazele semioticienilor grăbiţi să se impresioneze
înainte de a se lucidiza, contaminaţi de invazia convenţiilor
textului. Criticul duce cu sine acest sentiment al revelaţiei
proprii şi spune, corect, că numai cucerirea tradiţiei,
redescoperirea şi Renaşterea devin, pe drept, triunghiul
erodărilor confortabile, gest cu o dublă natură: de salvator
al construcţiei critice, de explorator subversiv în canonul
sinelui estetic. Comentând literatura lui Mircea Eliade,
criticul relevă sensul latent al textelor şi-şi oferă
neaşteptate unghiuri de interpretare.1
Criticul e scriitor, spunea şi Al. Paleologu.2 E o
năzuinţă către sistem, gest de esenţializare, pe un traseu
continuu-discontinuu, pus în raport cu literatura de altă
dată. Provocări, distanţări, apropieri, respingeri, un duh
inconformist însoţeşte demersul criticului iar cartea sa –
printre puţinele în epocă, la apariţia ei, cu o atari temerară
abordare – nu mimează nicidecum excepţionalitatea, fraza
se păstrează în limitele lucrului temeinic bine făcut,
discursul nu se lasă copleşit de metaforizări, luciditatea
nu e contaminată, atmosfera se disipează într-un interes
aparte pentru aşezarea scriiturii în lume, de impactul eului
scriptor cu realitatea, contextul operei, al vieţii scriitorului
şi rolului său în societate, împrejurările formării scriitorului.
Transparenţele speculative arată că a înţeles de timpuriu
că nu poate birui prostia iar eclatantul rafinament îi
îngăduie să fie în permanenţă atent la micile-marile
remanieri ale spiritului critic. Scriind despre proza lui
Eliade, stilul critic inimitabil, zice Al. Ştefănescu, e orientat
spre desfăşurarea ceremonioasă a dizertaţiei dar şi spre
ironia discretă3, spiritul critic se manifestă altfel decât
suntem obişnuiţi. Nefiind adeptul precarităţii ontologicului,
strategie din arsenalul criticilor de amvon din comunism,
Cornel Ungureanu îşi „regizează” comentariul, funcţie
tocmai de o conştiinţă a convenţiilor literare care şi-a lăsat
ori nu şi-a lăsat amprenta asupra scrisului acestuia.
Spirit neliniştit şi patetic, atunci când e vorba să
discute valori reale şi nu inventate de unii dintre confraţii
prea binevoitori cu subprodusul literar, criticul abordează
absolut detaşat de superficiile unei lumi traductibile, la
vremea când apărea primul volum din Prozatori români
de azi, în directive şi indicaţii grevând chiar statutul
53
literaturii şi al autorului. De aceea, scrie Cornel Ungureanu
undeva, în tradiţie trebuie căutate rădăcinile literaturii
actuale, e nevoie de „a documenta cititorul” pentru a fi
studiat felul de a fi al tradiţiei literare, de aceea pune în
termenii urgenţei problema cuceririi tradiţiei. El se
însoţeşte în memorial cu spiritul nesfârşit al literaturii,
autenticitatea şi buna stăpânire a psihologiei
profuziunilor augmeneatză statutul sîu de martor la
priveghiul valorilor şi viitor restaurator, personaj
indispensabil în opera de remitologizare a cotidianului
literar. De altfel, deja volumul II îl va scrie ca după o
întoarcere din altă lume.
Criticul îşi joacă rolul său deopotrivă cu analiza
convenţiilor prozatorului epocii în dialogul cu lumea. Grila
de lectură zăboveşte mai ales pe verticala spirituală.
Eposul rural trebuie desprins „orizontului arhaic al fiinţei”
fiindcă literatura satului înseamnă „o lecţie despre
libertatea individului personaj şi a eului scriptor. Readusă
din pragul mitului în cotidian, proza interbelică nu stă nici
sub semnul textualizării şi nici nu este una a măştilor
deconcertante. Chiar şi revizitarea trecutului are loc din
perspectiva unui prezent ingrat cu valorile. Nu-l
interesează veleităţile autohtoniste, dar n-a semnat cronici
de descurajare, pare marcat de un simptom de
provincialism, dar îl preocupă diagnosticarea literelor
naţionale din perspectiva ataşamentului provinciei la
programul literaturii române.
La debut, scria S. Damian, criticul „smulge măştile
intimităţii”.4 Cât de periculoasă aserţiune, când azi are loc
o culpabilizare a criticii de întâmpinare. 5 Or, tocmai
oracularul spunerii nu l-a ocolit pe autorul nostru ca şi
elaborata plasticizare a textului care vine din vocaţia sa
de povestitor. De aceea, scriitorii abordaţi, prin operele
lor, i se par mai mereu singurătăţi ermetice. Spre o pildă,
despre o relaţie extra-temporală Lenau-Eminescu, criticul
vorbeşte, apăsând orgolios pe originalitatea fiecăruia
dintre cei doi titani ai liricii romantice
universale. 6 Personajele atât de importante pentru
evoluţiile literaturilor română şi germană marchează alte
argumente ale unor confruntări bipolare în Mitteleuropa,
cum ar zice criticul nostru.7
Re-examinarea e una din conduitele criticului care-
şi face din partajul cu textul o profesiune de credinţă.
Defineşte teritoriile în litigiu, noile teme în lectura textului,
caută noi argumente la modelul deja configurat. Este de
acord că, „opriţi în bibliotecă, foiletoniştii traversează tot
mai des istoria literaturii ca nişte profesionişti ai ai şi mai
puţin ca nişte amatori iluştri.” 8 „Colaje”- le lui Zaciu,
„Ordinea şi aventura”, „Bivuac”, imprimă personalităţii
cunoscute a ilustrului dascăl clujean postbelic dimensiuni
aproape necunoscute prin pana confratelui mai tânăr din
Timişoara.
Cornel Ungureanu decide, mereu în criză de timp,
construieşte determinări, le escamotează în economia
comentariului, e un geolog săpând la poalele muntelui
arhetip ca să ajungă în vârf. Acolo caută, află, alege dintre
multele drapele pe cel al schismei necesare şi-l împlântă
triumfător în roca tare. Spectacolul poate începe…
Ionel BOTA
NOTE:
1. AL. ŞTEFĂNESCU, Cornel Ungureanu, în „România Literară”,
XXXVI, nr. 39, 1-7 octombrie 2003, p. 11
2. AL. PALEOLOGU, Arta d e a admira, în volum ul AL.
PALEOLOGU, Ipo teze de lucru, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1980, p.187
3. AL. ŞTEFĂNESCU, lucr. cit., în loc. cit.
4. S. DAMIAN, Fals tratat despre psihologia succesului, Bucureşti,
Editura Cartea Românească, 1972, p.10
5. Opinia lui N. OPREA, Culpabilizarea criticii literare, în „Ziua
Literară”, nr.30, 2-8 decembrie 2002, p.I
6. C. UNGUREANU, Nikolaus Lenau la 200 de ani, în „România
Liberă”, nr.3788, miercuri 4 septembrie 2002, p.2
7. C. UNGUREANU, Patruzeci de ani, în „Orizont”, XIV, nr.5(1436)
20 mai 2002, p.2
8. Opinie în Idem, La umbra cărţilor în floare
54 Reflex 7 - 12 / 2018

Cornel UNGUREANU
Alte amintiri

I. Marx, odinioară

De fapt, nu aveam chef să devin student. Da, la examenul de maturitate am primit felicitări după felicitări,
am făcut cea mai bună lucrare la limba şi literatura română fiindcă îi citasem, cu mare iubire, nu numai pe Deşliu
şi pe Andriţoiu şi pe Beniuc, dar mai citasem din Brazdă peste haturi şi din Crohmălniceanu: îi uimisem pe
profesorii care ne învăţaseră şi ne-au invitat să scriem despre realismul socialist în „literatura română de azi”. Eram
cel mai bun. Nu voiam să devin student fiindcă ştiam, de la Garaudy, că munca intelectuală alienează, te desprinde
de esenţa umană. Te falsifică. Marx explică destul de clar – citisem cu atenţie, conspectasem, ca să ajung şi eu la
aceeaşi concluzie: munca intelectuală alienează, o adevărată cunoaştere are loc doar dacă devii un bun muncitor.
Între tine şi obiect nu mai există intervalul ticălos al meditaţiunii. Atingi, pui mâna, simţi unealta. Din nenorocire,
profesorul de lucru manual îmi atrăgea atenţia după fiecare încercare: n-o să iasă nimic din tine, habar n-ai să ţii în
mână un cleşte. O pilă. O daltă. Să dai cu ciocanul. Parcă ai două mâini strâmbe.
Fiindcă uneltele mă trădau, colegii priveau cu suspiciune prezenţa mea în atelier. Mai era şi prietenul meu
Buţco (azi, Kladiva Otmar, celebritate prin Budapesta): domnule, n-ai talent. Ca să lucrezi în fabrică, trebuie să ai
talent. Uite că şi Marx... Du-te la chimie.
Da, asta era replica de intelectual alienat a lui Kladiva, înnebuneau toţi, habar n-aveau ce lume ne asteaptă.
Dar detestam războiul cu prietenii, cu admiratorii, cu teribilele mele rubedenii. Dacă e să fiu student, voi fi
student. Dar la fizică. Sau şi mai bine, la chimie.
... Mai exista prin urmare un interval, o facultate în care aş putea să mă desfăşor: chimia. Dar aici se
duceau colegii mei cei buni, mai deştepţi decât mine. Dacă ei se îndoiesc încă de şansele lor de a intra la chimie,
cum voi intra eu la chimie? Chimia e profesiunea elitelor, în liceul la care învăţasem laboratorul profesorului Ciric
era teritoriu sacru. Eprubetele adăposteau miracole, doar unii dintre noi aveau dreptul să se atingă de ele. Laboratorul
lui Ciric era locul aleşilor.

Îmi rămânea, desigur, Facultatea de filologie. Nu la Bucureşti, oraşul acela e prea departe şi ar fi greu să
intru acolo, spunea unchiul meu, odinioară vedetă. Ginere al ministrului naţional ţărănist din anii treizeci, mort la
Sighet. La Timişoara, spunea eminentul chirurg, noi avem cunoştinţe. Un fin al nostru e directorul celui mai mare
liceu din oraş, poate să ne ajute. Mai ales că dosarul meu avea pete greu de trecut cu vederea. Familia mea fusese
una de chiaburi, de exploatatori, finul din Timişoara ar putea aranja lucrurile. Aşa că am ajuns – prima oară în viaţă
– la Timişoara. Acolo se făceau cursuri de pregătire. Noi, candidaţii, eram cazaţi la Căminul din Piaţa Vasile Roaită.
Eram în cameră cu poetul Victor Rusu din Turnu Severin şi cu poetul din Lugoj, Lucian Bureriu. Ei publicaseră, erau
deja cunoscuţi, după cum cunoscut era (Scrisul bănăţean - poezii) candidatul Ion Budescu. Dacă ne va da la
admitere poezia lui Lucian Bureriu? Nu era exclus, spuneau experţii, dar programul parcă mergea altfel. Nu era,
totuşi, foarte greu. La orele de pregătire - se ţineau în incinta Facultăţii de matematică - ajungeam după ce traversam
mănoase lanuri de porumb, aflate chiar la un pas de Catedrală. Şi la zece paşi de Operă. Nici o palmă din cernoziomul
câmpiei bănăţene nu trebuia irosit. Dacă era să fie porumb, să fie porumb. Cum eram de la ţară, acomodarea era
prielnică. Nu-l trădam nici pe Marx, nici pe Garaudy. Puteam face filologie, dar puteam să punem mâna la culesul
ştiuleţilor. Şi al cartofilor. Şi al legumelor, aflate la doi paşi.

II. La Antenă

Ni l-au dat pe Budai Deleanu. Fiindcă ştiam pe de rost Trei viteji, am citat pe larg din poemul pe care îl
ştiam pe de rost, adăugând mereu: aşa după cum ar fi spus Parpanghel. Ai intrat, mi-a spus, cu două zile înainte de
afişarea rezultatelor, finul care pusese umărul. Felicitări, mi-a dat o telegramă unchiul din Bucureşti, eminentul
chirurg Ilie Săbăilă, te ajut. Eşti student, ai intrat.
Am intrat, mi s-a acordat şi un loc la Căminul studenţesc nr.1 – la Antenă. Antena era fosta cazarmă a
armatei sovietice, acum întoarsă acasă. Noi eram urmaşii, profitorii trecerii prin oraş a Armatei Roşii. Căminul-
antenă era către marginea oraşului, dar nu foarte departe de lanurile care înconjurau Facultatea de filologie. În
camera noastră încăpeau vreo şaptezeci de paturi. Uriaşa sală era împărţită în fragmente egale, fără privilegiaţi.
Dulapurile pentru haine (cărţi, alimente ş.a.m.d) împărţeau vasta încăpere în şapte secţiuni. Pe mijloc era un culoar
pe care, în fiecare seară, se făceau întreceri sportive. De obicei, şaizeci de metri plat. Dar şi lupte greco-romane,
box, parada pompierilor. Eu eram în sectorul al şaptelea, între Eugen Beltechi (autorul a numeroase opere de
dialectologie, după 1970: noi suntem, deocamdată, în octombrie 1960) şi Ion Sorescu (viitor profesor de germană,
după 1975, la Craiova: viitor poet, numeroase scrieri pe urmele fratelui său, Marin). Ghidul nostru prin Timişoara
era Eugen Beltechi, lugojean, ins menit încă din copilărie unei serioase cariere umaniste. Dacă mă gândesc că,
după 1980, el a fost cooptat în comisii menite să descifreze dialectele sud-estului european, parcă ar trebui să-mi
selectez cu grijă amintirile. Deocamdată, Eugen Beltechi - Ghiţi - ne explica, amical, cum ajungem de la Antenă la
Facultate. Nu-i greu. De la Antenă până în Piaţa Unirii, drum drept, 15 minute mers lejer. De-o plimbare. Din Piaţa
Unirii până în Piaţa Libertăţii (acolo era primăria veche a oraşului, monument istoric) 10 minute, dacă adăugăm
cinci minute de contemplare a clădirilor istorice, un sfert de oră. Până la Catedrală, 10. Mers lejer. Podul peste
Bega, traversarea fericită a lanurilor de porumb, alte zece minute. Şi, în fine, ajungem la Facultate, care de fapt e
locul unde se ţin cursuri: seminariile vor fi pe strada Doja, unde se ajunge un pic mai greu. Nu-i departe, dar până
acolo e un adevărat labirint. Şi clădirea cu seminariile ar merita un pic de atenţie: arta labirintului era mai vie la
Timişoara ca nicăieri. Dar nu era foarte greu. Cu Ghiţi Duca e Maestro, nu-i nici o problemă.
Reflex 7 - 12 / 2018 55
Sediul nostru era însă Căminul nr. 1, „La Antenă”. O curte mare împrejmuită de livezi cu meri, peri, cireşi
(atunci: azi nici căminul nu mai e. Numai clădiri care dacă ar mai creşte un pic ar fi zgârie nori. Nu-i prea târziu). Se
putea juca fotbal. Aici, unde jucam noi fotbal, se pregăteau de luptă ostaşii sovietici. Făceau instrucţie. Şi jucam
fotbal, handbal, jucam şah. Toate sporturile ne erau la îndemână. Timişoara avea o tradiţie sportivă care trebuia
respectată.

III. Felul întâi

Cei din anii mai mari aveau grijă de noi din prima clipă. Dacă n-aveam bani de cartelă (şi era clar că nu
aveam), putem lua felul întâi, ciorrrba. Gratuit. Bonurile de cartelă se strângeau doar după felul întâi, aşa că ne
puteam aşeza liniştiţi la masă un pic înaintea celor serioşi, cei cu cartelă. Ospătarii erau solidari cu noi, acestea
erau regulile jocului, Cantina nu pierdea foarte mult dacă risipea ciorbe în luna octombrie. În noiembrie unii dintre
supişti vor primii burse, alţii îşi vor descoperi alte surse de alimentare. Acum, în octombrie, trebuia să fie îngăduitori
cu noi.
Erau mulţi „supişti”, mâncătorii de supă, de ciorbă, cei care îşi umpleau buzunarele cu pâine (neagră,
desigur) şi o tuleau fericiţi.

IV. Grupa 325

Da, era o grupă cu totul şi cu totul specială. Grupele 322 şi 323 erau rezervate studenţilor care absolviseră
liceele umaniste, cu patru ani de latină, 324, celor care au făcut doar doi ani de latină, iar grupa 325, celor care n-
au făcut deloc latină. Vreo patru din 325 au făcut doi ani de latină, dar cum în 324 erau destui, am ajuns în grupa
celor care... Să nu amân prea mult lămuririle cele mai importante: aici erau celebrităţile, cele care, după o viaţă
plină de întâmplări memorabile, au decis că e momentul (măcar acum!) să termine o facultate.
Dacă o luăm în ordinea valorii, cel mai important era nea Alecu, adică Alexandru Muşat, odinioară component
al naţionalei de volei, acum antrenor al echipei Ştiinţa Timişoara. (Aici ar trebui să deschid o paranteză pentru
cititorul de azi. În anii cincizeci existau câteva reviste de sport, suficient de bine făcute, cu vedete aşezate la vedere,
în poze memorabile. Vedete importante nu erau doar fotbaliştii, ci şi handbaliştii, voleibaliştii, cicliştii, canotorii. Mi
se pare că pe nea Alecu îl găseam mereu în „Stadion” – numărul 3 din februarie 1958 al revistei îl descopăr în
arhiva mea. Un articol despre voleiul în trei păstrează şi o poză cu nea Alecu: „În orice caz o revelaţie a constituit-
o echipa Rusescu – Wolf – Ganciu care a învins în prima etapă formaţia Claici – Mitroi – Muşat luptând eroic şi
făcând un joc de o rară spectaculozitate...”.). Da, aşa era cu nea Alecu, colegul nostru, antrenorul „Ştiinţei” şi
prieten la cataramă cu toţi profesorii noştri de seamă. În catalogul pe care mi l-a lăsat moştenire primul responsabil
al grupei, Popiţan Viorel, aflu că nea Alecu s-a născut la Constanţa, în 10 septembrie 1930. Mai juca, mai juca, de
ce să te retragi la 30 de ani din sportul de performanţă?
Campion era şi Kalmar Nicolae, dar la canotaj: nu mai ştiu câte concursuri câştigase şi câte va mai câştiga
în continuare. El, zice Catalogul Popiţan, era mai tânăr decât Alecu, se născuse la 11 martie 1938. Nea Crişan,
adică Ion Crişan născut, după Catalogul Popiţan, la 26 iulie 1928, locuia la doi paşi de Universitate, un pic mai
încolo de porumbişte. Avea locuinţă – apartament de două camere într-un subsol. Era divorţat sau în curs de divorţ.
O perioadă a fost militar, acum ieşise la pensie şi se pregătea pentru un post în muncile culturale. Nea Varvescu (n.
25 ianuarie 1928) venea din Hunedoara. Era seniorul, avea copii mari, soţia îl vizita din când în când. În elita grupei
erau fără îndoială bunul meu prieten Ion Sorescu (n. 1 august, 1938), apoi Petescu Doru, fratele celebrului sportiv
divinizat de timişoreni, de arădeni, de naţia în întregul ei. Era mare. Tot în elita grupei, desigur poetul Budescu Ion
din Dălboşeţ (n. 5 martie 1939), Arotăriţei Mihai, n. 28 februarie 1937, fost activist cultural. Veneau din câmpul
muncii sau fuseseră muncitori Bader Francisc, n. 1938, Ion Constantinescu, Herban Ion, Popiţan Viorel (toţi de-o
vârstă, n.1939). Ni se anexase Constantin Rădulescu, fost campion de şah, oricum Maestru, fiu al unui important
demnitar, membru al Marii Adunări Naţionale. Prieten cu Gheorghiu-Dej, spuneau cunoscătorii. (Oare de ce l-am
uitat pe Marcel Turcu? N. 13 aprilie 1940, m. 9 februarie 2013)
Dar frumoasele? Telbis Otilia, sportivă, (n.1941),. Ştiucă Elena (1942), Radosav Doina, (n.1940). Mai erau
Doina Cercel, din Bucureşti, nu ştiu cum ajunsă la Timişoara, frumooooasă, emancipată, sexy, Manolescu Doina,
fiica unui profesor de pedagogie, cu trecut politic şi cu cărţi de referinţă. Profesor al nostru. Dar Cristea Doina,
n.1942? Putea fi o adevărată miss. De ce nu concurează la concursurile de miss. Mai erau, inteligente, harnice,
grijulii, aşa cum arată Catalogul Popiţan, Borha Viorica (n. 1942), Andrei Angela (n.1941), Ţerigariu Maria (n.1942).
Eu, născut 3 august 1943, eram juniorul.

Să scriu – e foarte important – că ei deveniseră cu adevărat studenţi şi se bucurau să-şi trăiască studenţia.
Voiau, dacă-l lăsăm de-o parte pe maestrul Rădulescu – să-şi trăiască frumos studenţia. Să înveţe, să iubească, să
se distreze, aşa cum se putea în anul 1960. Erau într-un Interval. Nea Alecu, nea Crişan, uneori Popiţan mă
sechestrau în apartamentul lui Nea Crişan ca să le explic ce-i cu Psaltirea scheiană. Sau cu i şoptit. N-aş putea
spune că nu depuneau un oarece efort ca să demonstreze ce experienţă de viaţă adunaseră.

Constantin Rădulescu, Jan, nepotul lui Gheorghiu-Dej, apărea la cursuri foarte rar – de obicei venea la cursurile
de limbă germană ale decanului Stoica. Tovarăşul Stoica îi saluta prezenţa (Jan se aşeza în prima bancă) şi
atrăgea atenţia asupra calităţilor tovarăşului Constantin Rădulescu. La Antenă jucam cu Jan şah – mă bătea, dar nu
uşor. Prin 1958 era cât pe-aci să devin campion interjudeţean de juniori, dar am pierdut ultimele două partide,
ultima am pierdut-o la un şcolar din clasa a şasea de la Arad. Am decis să închei cu şahul. Uite, îmi spune într-o
dimineaţă Jan, fulgarinul acesta l-am câştigat la şah. Poţi câştiga la şah cât un profesor universitar. Chiar un pic mai
mult!
56 Reflex 7 - 12 / 2018
Mi-am adus biblioteca de la Zăgujeni (Teoria deschiderilor în şah de Paul Keres, partidele lui Alehin şi ale lui
Cigorin, cărţile cu turneele din România - Dumnezeule, ce şahişti mari veneau! Şi Revista de şah). Era de lucru.
Totuşi la ultimul curs de socialism ştiinţific din anul întâi am pus iar chestiunea cu alienarea. Marx zice, Garaudy
zice, ce ne facem noi, şahiştii? Aici William Marin, profesorul nostru de socialism ştiinţific ne-a explicat, după un
moment de ezitare: dragii mei, ăsta e destinul de şahist: alienarea. Până şi marii şahişti sovietici, Botvinik, Smâslov,
Keres, Petrosian, Gheler, Kotov au obosit. Va veni, din nenorocire, vremea şahiştilor americani.
Aşa că m-am lăsat de şah. Am ales literatura. Principala operaţiune desfăşurată de nea Alecu în primăvara
lui 1961 a fost o excursie la Buziaş. Trebuia să fim o grupă unită, să învăţăm să fim împreună. Era cald, era cald,
maieul lui Nea Alecu îi punea în valoare extraordinara musculatură. Dar noi, noi, ceilalţi? Era, fără îndoială, îndrăgostit.
Privesc pozele de la Buziaş. Nea Alecu e statuie, poetul suprarealist Marcel Turcu, responsabilul Popiţan, muncitorul
Herban şi cu mine păream copii subdezvoltaţi. Dacă mă uit încă o dată: lângă nea Alecu e frumoasa Doina Cristea
şi un pic mai la dreapta, privind cu jind, Doina Cercel.
Par rătăcit într-o margine: sunt încruntat în toate pozele. Cu adevărat, nu-i aşa, antipatic. Nu ştiam să mă
distrez, să fiu vesel, nu ţineam minte nici un banc. Dar era, cum să spun, bine. Eram în grupă cu Alecu Muşat, cu
Miki Kalmar şi cu Ion Crişan, campionii noştri! Eu îi lămuream ce-i cu psaltirea şcheiană şi cu părerile lui Cartojan
şi ale lui Iorga despre Neagoe Basarab, ei le explicau prietenilor lor profesori ce desosebit sunt de cei mai buni din
celelalte grupe. Aşa că am ajuns la panoul de onoare al facultărţii.

V. Profesorii

Da, cursurile lui Gh. I. Tohăneanu erau extraordinare. Dar legendele despre el şi despre Victor Iancu, despre
Eugen Todoran şi despre Deliu Petroiu se adunaseră încă înainte de începerea cursurilor. Cei patru scăpaseră,
trecuseră uşoooooooooooor pe lângă puşcărie, dar nu chiar de tot. Timişoara cu Facultatea ei de filologie nu era
doar exilul, ci şi salvarea. Asta fiindcă în 1956 se înfiinţase Facultatea de filologie din Timişoara şi ministrul Murgulescu,
care nu voia să facă de râs oraşul (şi ţinea să-i scape de necaz pe numiţii), i-a trimis la Timişoara. Da, scăpaseră,
dar nici aici nu era simplu. Victor Iancu, care fusese unul dintre consilierii, sfetnicii, apropiaţii lui Maniu, a scris în
1946 un articol despre el în Dreptatea - zicea acolo că unica speranţă a românilor era Iuliu Maniu. Fusese primul
semnatar – în 1943 – al manifestului cerchist, şi el de tot dubios în anii cincizeci. Nu fusese arestat în 1948, nici în
1949, nici în 1950, dar trăia la Sibiu în mizerie: locuia, cu soţia şi două fete, într-o garsonieră, cei patru supravieţuiau
din venituri întâmplătoare. În 1956, la Timişoara, era un om liber. Îşi citea cursurile ca să nu treacă prin vreo păţanie
mai rea. Nu chiar pe toate. Despre Goethe, Schiller, Thomas Mann vorbea cu patos, cu energii noi, de nebănuit.
Pentru alte cursuri, îşi invita amicii: ne-a vorbit despre tragicii greci Victor Eftimiu, prieten al lui de demult. El îşi trăia
starea de uzură. Ne amintea mereu ce însemna Universitate în Germania, cum aplaudau ei acolo, fiindcă ei aveau
stil. Nu-i plăcea de colegii săi mai tineri, nu ştiau să se îmbrace. Care este rolul manşetei, ce înseamnă să ştii să
porţi un costuim. Nu mergea la petreceri cu ei. Nici măcar la o bere. Nici Tohăneanu, nici Todoran, nici Petroiu nu
ştiau să se poarte. Victor Iancu îmbătrânise, adunase ticuri, la curs se minuna, uneori, cu mare tristeţe: poftim în ce
lume am ajuns. Era, de multe ori, plicticos. Citea monoton împiedecându-se de un cuvânt sau altul. „Trebuie să-mi
scriu memoriile politice”, a exclamat, imprudent, într-o pauză. Da, era un fost om politic. Dar mai scria câte-o
recenzie. Una, despre Schiller, de Tudor Vianu, o publicase în Scrisul bănăţean, dar redactorii tăiaseră zdravăn.
La curs dezvoltase ideea că redactorii habar nu aveau ce scrisese el acolo, ce scrisese el acolo. Îl slujeau pe Marx
cu credinţă, dar ştiau ei ce-i cu Marx? Descopăr în arhiva Iancu o scrisoare în care îi blestemă pe nepricepuţi:
habar n-au dumnealor de Schiller. Scăpase de puşcărie, era din nou universitar, avea un asistent care îi purta
geanta, dar asta e viaţă? Nu era mai bine să fie, acolo, cu ai lui? Cu Iuliu Maniu? Să încheie frumos?
Eugen Todoran era între cerchiştii de vază, ar fi trebuit să rămână asistentul lui Dimitrie Popovici. Cursul lui
despre Eminescu ţinea un an, jumătate era despre filozofii germani. În liceu, la Târgu Mureş, simpatizase cu
legionarii şi se ştia. Norocul nostru era că la o întâlnire bucureşteană, cursul lui fusese lăudat – cu multe superlative
– de Vianu. De fapt, nădejdea timişorenilor era Tudor Vianu. Era prietenul şi protectorul lui Victor Iancu, era apropiatul
şi protectorul lui Gh.I. Tohăneanu. Spectacolul realizat de cursurile lui Tohăneanu (cursuri libere, cu accente rebele
asupra destinului de cărturar în România) nu era egalat decât de cursurile-spectacol ale lui Deliu Petroiu. El făcea
„Istoria artei”, curs facultativ. Ignat Bociort şi el exilat la Timişoara, dar fiindcă la Bucureşti mizase prea mult pe
învăţăturile lui Stalin. Sau ale lui Sorin Toma. Cu noi făcea un curs special despre „Chivără roşie”, celebru poem al
lui Mihai Beniuc.

VI. Alte angajamente

Prima mea vară de student am petrecut-o muncind la CAP. Trebuia să arăt că sunt harnic, puternic, înţelept – că
merit şi aici zece pe linie. Nu trebuie să devin un alienat, munca intelectuală alienează. Alterează esenţa umană.
Era greu, dar depuneam eforturi. Îi scriam lui Ghiţi Beltechi despre noile mele lecturi din Garaudy şi din Dostoievski.
Anul al doilea a început bine, aveam bursă, eram repartizat într-un cămin nou, suportabil, într-o cameră de patru
persoane: cu Beltechi, cu Ion Sorescu, fratele poetului Marin Sorescu, redactor la Viaţa studenţească, încă nu
celebru: dar prieten al nostru, supus fidel lui Ionică, frate mai mare. Marin trebuia să asculte de fratele său Ionică.
M-a invitat să scriu cronică de teatru, să comentez spectacolele de la teatrele din Timişoara. Am scris, mi-a publicat
o cronică, i-am enervat pe actori şi chiar pe Gheorghe Leahu, director al teatrului: la o conferinţă a atacat nervos
cronica. Ce ştie acel student Ursuleanu cine-i Leahu. Sesiunea ştiinţifică a studenţilor: am ţinut o comunicare
despre Nicolae Labiş, iar profesorul Ignat Bociort, odinioară redactor la Contemporanul, mi-a spus că seamăn cu
Labiş şi m-a dus la revista Scrisul bănăţean. Am scris, am fost invitat la cenaclul revistei, deveneam o tânără
speranţă. Mai era în cameră cu noi Ion Florian Panduru, prozator şi comediant de elită, venit din Plugova, enclavă
arhaică a Banatului. Era căsătorit la Topolovăţ, un sat la o oră distanţă de Timişoara, cu o doamnă care îi veghea
tandru studenţia. Dar fără exagerări. Prietenul său de bază era Cuţer: ei doi se desfăşurau în comedii memorabile,
Reflex 7 - 12 / 2018 57
intrate în folclorul filologiei timişorene. Panduru trecea rar
pe la Facultate (avea familia la Topolovăţ, acolo trebuia
să muncească, acolo). Repeta anul, dar nu le purta pică
dascălilor. Îi ierta de fiecare dată. Era om bun. Cenaclist
intermitent, dar de nădejde. Era coleg de cameră cu noi
atunci când avea timp să fie timişorean – iarna, mai ales.
Şi în perioada examenelor. Altfel, patul lui putea fi ocupat
de vreun musafir de seamă – uneori Marin Sorescu era
acela.
(………………………………………………………….)
Adevărul adevărat e că nu m-am prezentat la post după
satisfacerea stagiului militar. Întâi era vorba că voi fi
angajat corector la revista „Orizont”, pe urmă asistent la
Catedra de literatură română la Facultate şi, după
încheierea istoriilor cu Facultatea şi revista, şeful secţiei
de cultură de la ziarul local, „Drapelul roşu” mi-a scris,
mi-a telefonat că mă vor angaja la ziar. Scrisesem pentru
ziar recenzii, cronici teatrale, se bucura că mă vor lua
acolo. Şcoala începuse, eu aşteptam. Simion Dima şi cu
secretarul de partid al ziarului au venit la Zăgujeni ca să
afle cum mă port, ce părere au consătenii despre mine,
ce părere să aibă? Foarte bună. Cei doi erau fericiţi, erau
fericiţi, dar înainte de Crăciun am primit vestea că există
undeva o opoziţie serioasă şi nu mă pot angaja. Ca atare,
în 20 decembrie 1965 m-am prezentat la postul meu din
satul Vălişoara, la vreo douăzeci de kilometri de
Caransebeş. Am povestit într-un roman - Clopotele şi
câinii -, că satul, de munte, nu era colectivizat. Satele de
munte scăpau de nefericitele colective, ţăranii îşi puteau
păstra pământul, animalele, pentru care, desigur, plăteau
impozite. Am fost primit cu toată iubirea în şcoală, fiindcă
în 20 decembrie începea recensământul animalelor şi era
de lucru, oi erau, trebuiau raportate la raion. Prima mea
misiune de profesor a fost să recenzez oile. Mă însoţea Băile Herculane, 1981 - Salonul de carte. De la stînga la
deputatul Iosif Beja, bărbat ce trecuse de 70 de ani, dar dreapta: rîndul de jos: Gheorghe Jurma, Cornel Ungureanu,
era viguros, autoritar, bănuitor. N-avea încredere în Titus Crişciu; rîndul de sus: Octavian Doclin, Nicolae Ciobanu,
scriptele mele, fiindcă scriam tot. La începutul celei de a Augustin Buzura, Sabin Opreanu, Carmen Balan, P. N.
doua zile, directorul Doancă mi-a comunicat că deputatul Dolângă, T. G. Maiorescu, Ion Murgeanu (colecţia Octavian
Beja îl informase că nu notez bine şi că voi avea neplăceri. Doclin)
Păi cum să nu aveţi neplăceri, mi-a spus deputatul Beja, cum să nu aveţi. Nu număraţi bine. Nu ştiţi cum se numără
oile. Mergeţi dumneavoastră în casa omului, staţi de vorbă cu gazda, beţi o răchie şi eu număr oile. Le număr aşa
cum trebuie.
Mergeam mai repede, deputatul Beja mi-a spus că la următoarea colibă vom lua prânzul, acolo ne aşteaptă iubita
lui, drăguţa lui, Veta. Veta avea doi ciobani tineri cu care se ocupa de oi, avea o sută de oi, dar noi trecem, dom
profesor, zece. Trebuie să ştii să numeri oile aici, repeta deputatul Beja. Să înveţi să numeri oile. Bărbatul ei lucra
la Reşiţa, era om de treabă, mai fusese însurat de cinci ori, aşa a ajuns la Veta. La Vălişoara se ţineau căsătoriile
de probă: dacă femeia nu-i convenea soacrei, dacă nu făcea treaba cum trebuie, o trimiteau acasă. Cea mai
frumoasă fată din sat se măritase de patru ori, nu ieşise nimic-nimic, moşul Beja încercase şi el, era o minune de
fată, dom profesor! Nu vreţi şi dumneavoastră?
Mulţumită deputatului Beja m-am descurcat cu recensământul, domnul Doancă era fericit, era bine, problema era
soţia directorului. Ea ar fi vrut să mă însoare cu Tilda, o partidă mare, profesore, o sută de oi zestre! E cea mai
frumoasă din sat, grasă şi frumoasă! Tilda ar fi fost la primul ei măritiş, n-ar fi fost problemă s-o schimb: nu-mi
place, gata. Eu însă nu voiam Vălişoara, scriam recenzii la ziarele din regiune, cronici literare la revista „Orizont”. În
anul următor se făcea un post liber în satul meu, la Zăgujeni. Nu era încă Timişoara, dar puteam ajunge: toate pilele
din Timişoara, cei care voiseră să mă aducă la ziar, la Facultate, au reuşit să mă transfere de la Vălişoara la
Zăgujeni. Acolo m-a prins inspecţia tovarăşului Dalea.
Proces verbal, încheiat azi, 15 octombrie 1968, cu ocazia inspecţiei speciale efectuate tov. Cornel Ungureanu,
profesor la Şcoala Generală din Zăgujeni, Judeţul Caraş-Severin.
Inspecţia s-a desfăşurat în zilele de 11, 12 şi 15 octombrie 1968, fiind efectuată de Ion Dalea, conferenţiar la IPCD
Timişoara, în baza delegaţiei nr. 518/1965 eliberată de Ministerul Învăţământului în scopul admiterii tov. prof.
Cornel Ungureanu la examenul pentru obţinerea gradului definitiv în învăţământ.
Tov. prof. Cornel Ungureanu este absolvent al Facultăţii de filologie de la Universitatea din Timişoara, specialitatea
limba română posedând diploma nr. 174246. A fost numit în învăţământ la 1 septembrie 1965; la post s-a prezentat
după satisfacerea stagiului militar. Conform instrucţiunilor în vigoare se poate prezenta la examenul de definitivat în
sesiunea ianuarie 1969.
58 Reflex 7 - 12 / 2018

Vasile DAN – 70

(născut - 8 mai 1948)

Oglinda fluidă (II)

Ei bine, ieri era luni iar azi e sîmbăta

omului liber.
Azi e întoarcerea ceasului înapoi
cu douăzeci şi patru de ore, cu o săptămînă, cu o lună,
cu un an, cu toţi aceşti ani pe care îi are oricine în buzunarul
de la spate.
Administratorul spitalului municipal: azi
doctorul este pacientul ideal.
Ziua-i de ceaţă prin care umbrele fug înapoi
înainte de răsărit.
Nu mai căuta aici, nici acolo, nici dincolo în spate,
cerul e tare, pămîntul e moale, cartea are patru picioare ori
aripi gata de zbor,
cartea e grea,
cu plumb în fiecare literă,
cartea e uşoară, în levitaţie, desfoliată.
Un om cu cinci capete pe umeri, nu unul singur,
poetul Pessoa,

Împăratul Chien Lung în cele patru

tezaure din care a ars
arborele său genealogic ascuns în trei mii de manuscrise
despre seminţia sa manciuriană
şi Sfîntul Anton de Padova inspirînd pruncul
de cinci luni să vorbească dintr-o dată,
forţînd cu o clipă mai repede ziua de sîmbătă
căci azi este luni.

Dar eu sînt prizonierul sexului tău,

căci asta am vrut să spun,
sclavul epocii de aur
din care nimeni nu a putut evada.
Dumnezeu este sexul absolut, hermafroditul originar,
glorie, glorie ţie,
căci am adormit pe o mînă, am adormit pe un picior,
pe o idee, pe un deget, pe un singur fir de păr
ce stă să se rupă.
Dumnezeu întoarce roata la punctul zero,
care e cel de start.
înainte de a-i vedea faţa îi aud vocea pe munte
de unde cobor singur cu zece porunci, doar atît
cît să te iau de mînă precum pe un bătrîn la trecerea
străzii unde întotdeauna ajung numai eu.
Reflex 7 - 12 / 2018
Adrian Dinu RACHIERU
VASILE DAN, UN POET „DE STICLĂ”
Cu o discreţie greu de aflat în orgolioasa
tagmă a literaţilor, Vasile Dan reuşea, prin Lentila
de contact (2015), „o sinteză neostentativă” (cf.
Răzvan Voncu), recapitulând, în siajul propriilor
obsesii, teme şi modalităţi deloc vestejite. O voce
orfică, putem zice, de neconfundat, străină, credem,
de spiritul optzecist (cu strategia debuturilor
colective, apetit polemic şi zgomot mediatic).
Delicateţea omului se transferă poeziei, mizând pe
firescul existenţei (fragilizată), pe forţa sugestiei,
desfoliind sensuri multiple, unoeri în conflict. Mirific,
ingenuu, îndatorat filonului naturist, Vasile Dan îşi
anunţa, odată cu Priveliştile (1977), interesul pentru
efectele vizuale şi întâmplările crepusculare, cu
rădăcini mitologice, prelungind cumva, prin
retractilitate senzorială şi abstractism pictural, o
atmosferă echinoxistă, transplantată. Profesor,
metodist, corector, bibliotecar (ca să punctăm un
traseu care l-a ţinut, totuşi, în lumea culturală a anilor
ceauşişti), Vasile Dan preia, în 1990, ca fondator,
şefia revistei Arca, păstorind o publicaţie care s-a
impus; devenind, el însuşi, un nume pretigios, sever
cu sine.
Cu irizări calofile şi graţie melancolică, cu
replieri reflexive părăsind realul, trecând prin iluzii
„precum prin aer”, poetul îşi contemplă / retrăieşte
trecutul, învăţând să vadă: „Fiecare zi de la o vreme
se întoarce încet înapoi. / Trăieşte-mă încă o dată,
îmi zice, linguşitoare. / Nu uita cînd răsare soarele.
Fii atent cînd apun stelele. / Cînd ţi se usucă gura
de sete. / Cînd ţi se deschid ochii sub pleoape prima
dată. / Cînd îţi îngheaţă sîngele în vene / de frică.
Cînd te strigă din spate cineva sau cînd te cheamă
înainte. / Într-o clipită gata ai şi ajuns deşi ai picioarele
încremenite / adînc, tot mai adînc în pămîntul, în
mlaştina gata cu nuferii înfloriţi. / Ziua e unică.”
(Carpe diem). Cu o limpiditate înşelătoare, în imagini
delicat-evocatoare, Vasile Dan, luând o distanţă
salubră faţă de standardele impuse de noii veniţi
(deliricizare, literatură hormonală, mizerabilism,
scandalizând lectorul pudibond) ne invită, „rătăcit”
pe alt fus orar, într-o lume paralelă („lumea mea”).
Viaţa e „loc de scaldă”, vitalitatea declină,
dramatismul e abia sugerat; lumea, aşa cum e
întocmită, mirabilă şi întunecată, pândită de
efemeritate, mijlocită tehnic-livresc (lentila), se adună
într-o fotografie ştearsă. Până şi erotica e atenuată:
„nu te strig cu gura plină”. Sau trăită oximoronic: „o
gură mută care ţipă”.
Dincolo de calofilie şi recuzita naturistă, de
solemnitatea unor trăiri (poemul însuşi fiind „o pasăre
în levitaţie”) şi de plutirea captivă, benefic-pacifică
(„răpit într-un nor albicios”), Vasile Dan reuşeşte –
invocând cerul, „ca o lentilă de contact” – racordul
59
cosmic: „în spuza dimineţii pluteşte o mireasmă de
aripi deschise”, alungând sărbătorile perverse şi
inflamările ego-ului. Epilogul schiţează un autoportret
de un sănătos scepticism: „Sînt, ştiu, un poet sceptic.
/ Nu-mi fac absolut nici o iluzie / cu poezia mea. /
Numărul celor care o vor citi nu mă obsedează deloc.
/ Nici tirajul vîndut al cărţii noi de poeme / pe care
mi-o smulge doar editorul. / Ele sînt afacerea mea
subterană. Ascunsă. Incestuoasă.” (Sînt un poet
sceptic). Iată că sfidând ceremonios un şir de
interdicţii (v. Porunci mereu încălcate), poezia lui
Vasile Dan, amprentată meditativ („ideile-n cărţi
precum peştii piranha în apă”), eliberând cuvintele
din crusta lor „ermetică”, nu rămâne nicidecum „o
afacere subterană”. Avem în poetul din urbea de pe
Mureş un nume de seamă al poeziei de azi. Între
etanşeitate şi transparenţă, propunând, în numele
cunoaşterii crepusculare, o poetică a vederii,
intermediind, prin lentila de contact (adică oglinda
fluidă, cerul, apa), o relaţie fantasmatică, în
imagistica poemelor, cu cealaltă realitate, Vasile Dan
face din „capsula textului” o donaţie, aşteptată
salvator de cititorul înfrigurat. Dezvoltând cu program
câteva nuclee tematice, poetul şi-a corectat deficitul
de vizibilitate, rămânând acelaşi, în pofida eforturilor
de înnoire. Mereu elegant, vădind gravitate,
estetizare, melancolizare (prin filtrul amintirilor), el
ne reamintea că poartă genele echinoxismului.
Pielea poetului (2000), volum ce făcea trecerea de
la vibranta simire naturistă la o râvnită adâncime
metafizică, părea a răspunde nevoilor de înnoire,
vestind trecerea spre crepuscular, fără a ne propune,
însă, un alt Vasile Dan. Tot fragilitatea fiinţei, însetată
de puritate, tot „nostalgia suferinţei” (nota Al.
Cistelecan, postfaţând antologia Poem vechi, din
2005) răzbat, dezvăluind cealaltă scriere (cu
cerneală simpatică), de o exultanţă controlată,
sacramentală. „Îmbrăcat în aer”, poetul părăseşte
euforia beatudinală şi se adânceşte în
contemplativism, meditând asupra „întâmplărilor
crepusculare”. O face cu dicţie ceremonioasă, într-
un discurs elevat, presimţind adierile thanaticului,
precum în ultimul său volum focul rece şi alte poesii.
Acum „scena se întunecă”, tonul funebru se
insinuează, verbul a fi face loc ameninţărilor,
destrămând rostul fiinţial.
Ca poet „de sticlă”, iubind reveria şi levitaţia,
cercetând cu sfioşenie misterul relaţiilor cu natura
(o „uzină” hipnotică), rememorând întâmplări
crepusculare şi impunând ficţiuni spectrale, de
gesticulaţie vizionară, poetul se mişcă „pe alt fus
orar”, doritor să (ne) dezvăluie ceea ce ni se
ascunde: „Au ajuns ochii mei să vadă / materia,
noaptea, prăpastia, cerul, / puiul de foc, fulgerul,
sîngele / necunoscut şi verde al ierbii, / inima care îl
hrăneşte.” (Au ajuns ochii mei să mă vadă).
Transparent, fragil, în căutare neistovită, acuzând
timid dedublarea, Vasile Dan defineşte chiar condiţia
poetului.
60
Iacob ROMAN – 70
Nemuritorul
Nemuritorul îmbătrânise, i se
umpluseră ochii de vise
i se vedeau pungile de sub ochi,
îi tremura gâtul, îl copleşise urâtul.
Se simte miros de ploaie.
Cititorul să bage de seamă
să nu mai dea din mâini de pomană.
A fost o ploaie mare şi deasă
stropii s-au aruncat fără teamă
peste chioşc, grădină şi casă.
Până a reuşit curcubeul să iasă
şi să se facă lumină
au fost sporovăieli elevate.
A fost linişte, moarte
şi singurătate.
Vizita
A venit peste mine egalul luminii
să fi fost Zoroastru?
Mi-a arătat norul alb în cerul albastru,
mi-a explicat într-o limbă fără cuvinte
(o-mpărtăşesc păsările, pietrele, caii)
că noi înde noi, singuri,
nu mai putem preschimba sentimentele-n
gânduri,
nu mai avem ţinere de minte.
Nu mai ştiu cine sunt şi ce fac,
am văzut câinele negru urmărit de copac.
Un stol de delfini înotând printre stele,
un nor rozaliu adormit pe vâlcele.
Reflex 7 - 12 / 2018
De la stânga la dreapta m-am învârtit
într-n crescendo arcuit, avântat.
Peste zidul cetăţii am sărit.
Zidul s-a refăcut. Manuscrisul
e în vasul de lut zmălţuit.
Furtuni de nisip
Păşesc rar şi atent ca un câine prin stuf
păşesc rar şi atent, e zăduf.
Furtuni de nisip, ca-n Sahara
se pregătesc să acopere ţara.
S-au adunat toate lighioanele lumii
pieloase, solzoase, blănoase,
cu limbile scoase, flămânde, setoase.
Turmele, neliniştite se strâng la un loc,
ce noroc pentru lupi, ce noroc.
Închis în propria lui răutate
cititorul e tot mai departe.
L-am văzut depărtându-se,
l-am văzut clătinându-se
ca un păianjen ce coboară din lună.
El nu mai aude vestea cea bună,
nu crede de e cu putinţă
să treacă de propria lui nefiinţă
ca Lazăr din adâncul mormânt
pe funia glasului sfânt.
Alo, zice moartea, se aude clar, plânge tare
alo, zice şi plânge, scuze
am butonat la-ntâmplare!
Reflex 7 - 12 / 2018 61

Galeria „Agora” din Reşiţa a fost iarăşi plină, aseară, ca în vremurile bune, cu ocazia lansării volumului de poezie
„Manuscrisul din Valea Plângerii”, în prezenţa autorului, Iacob Roman (n. 14 septembrie 1948), a editorului cărţii,
Ion Cocora, a numeroşi scriitori, artişti plastici, consumatori de literatură, prieteni ai lui Iacob Roman şi ai cărţii.
„Manuscrisul din Valea Plângerii” a apărut anul acesta, la editura Palimpsest, Bucureşti, sub îngrijirea editorului Ion
Cocora, reputat scriitor cu rădăcini în Banatul de Munte.

„Sunt legat afectiv de Caraş, de Banat”

Referitor la activitatea sa editorială şi la volumul la mulţi poeţi. E foarte distinct. Şi, al treilea lucru
„Manuscrisul din Valea Plângerii”, editorul Ion remarcabil în această carte, este că e scrisă,
Cocora a spus, printre altele: nu făcută! E scrisă în momente de inspiraţie.
Şi, ce aduce inspiraţia!? Inspiraţia, într-o poezie
„În ultimii trei ani am scos două cărţi ale lui Iacob aduce autenticitate şi te fereşte de senzaţia de
Roman, la editura Palimpsest, cărţi care, chiar făcătură, de lucru căznit!”, a mai spus Ion
au o greutate, au o importanţă remarcabilă. Sigur Cocora.
că sunt foarte legat afectiv de locurile acestea
şi de prietenii mei de aici. De aceea, între Valea plângerii nu este Banatul, este Lumea!
apariţiile interesante şi de succes ale editurii sunt
şi cărţile cărăşenilor pe care le tipăresc la
Bucureşti. Între ele câteva au primit şi premii, În cuvîntul său, criticul Gheorge Jurma a
premii ale Academiei, premii ale Uniunii precizat:
Scriitorilor... Mai mulţi poeţi din Reşiţa au fost
prezenţi şi s-au remarcat la editura Palimpsest. „Având în vedere cuvântul lui Ion Cocora, care
I-am scos lui Nicolae Sârbu, care e în faţa mea, spune că Banatul este fruncea, dar este şi o
cea mai curprinzătoare şi ilustrativă carte a lui, margine, aş zice că ideea de margine nu se
de până în prezent. Lui Octavian Doclin, de potriveşte cu acest volum al lui Iacob Roman.
asemenea, i-am scos o carte, Liubiţei Raichici Banatul există în poezia lui Iacob Roman, care
cred că i-am scos cea mai frumoasă carte a ei, îşi recunoaşte şi o tradiţie, îşi recunoaşte şi
cea mai consistentă, care a avut un succes maeştrii care l-au influenţat, pe Mihai Novac şi
deosebit, dovadă că, acum, apare cu o pe cei care au scris în Caraş şi în Banat. Dar,
antologie, din cartea pe care i-am publicat-o eu, nu este o poezie care se limitează la Caraş sau
apare la editura Academiei. I-am scos cărţi la Banat sau la o margine. Din contra, este o
poetului Jozsef Racz, care este şi el prezent aici. lume dincolo de margine, este o lume mai
Am scos cărţi despre Constantin Lucaci şi Sabin degrabă a centrului. Valea plângerii nu este
Păuţa, am scos cărţi ale timişorenilor, ca de Banatul, este Lumea! Este lumea în care trăim,
exemplu, lui Cornel Ungureanu, carte care a dincolo de posibilitatea de a interpreta această
primit premiul Academiei”. sintagmă din perspectivă biblică, mult folosită
şi de Sadoveanu, de exemplu. Noi, toţi, trăim în
„Cred că este o carte importantă!” acestă Vale a Plângerii!”

„Cred că este o carte importantă, cel puţin din La eveniment au fost prezenţi, printre alţii,
trei puncte de vedere. O dată, prin scriitură. scriitorii, Olga Neagu, Nicolae Sârbu, Constantin
Iacob Roman are o sciitură proprie care îl Rupa, Ada D. Cruceanu, Jozsef Racz, Costel
deosebeşte de alţi poeţi. Nu vorbim de tehnica Simedrea, Anton Georgescu, Adrian Marinescu,
scriiturii, ci despre o scriitură care îi vine din in- Victor Nafiru.
terior, care are o acoperire într-o anumită
educaţie, care îşi caută forma ei proprie. Al doilea Matei MIRCIOANE
lucru important al acestei cărţi este că are un – argument. ro/ 7 septembrie 2018 –
univers propriu. Atât geografic cât şi spiritual.
Nu vreau să-i supăr pe ceilalţi poeţi bănăţeni,
dar, mentalitatea şi spaţiul bănăţean, cum se
găseşte la Iacob Roman, nu cred că se găseşte
62 Reflex 7 - 12 / 2018

Paulina POPA
OGLINDA THE MIRROR

aceea care stă în mâna lui Dumnezeu theonewhichisheldby

şi în mâna mâinii lui Dumnezeu stă, God’s hand
ne oglindeşte în cercuri mari, beingheldbythe hand of
unde ale luminii soarelui God,
şi lunii, mirroringus in large circles,
ale primăverilor noastre waves of lightfromthe sun,
în care urcăm fiecare and of themoon,
undă of oursprings
aşa cum au urcat cei ce au zidit Templul, whereweclimbupwitheverywave
după porunca lui Dumnezeu, as thosewhorebuiltthe Temple did
conduşi de Zorobabel, accordingtoGod’s command,
fiul lui Salatiel şi Iosua, led byZerubbabel,
fiul lui Ioţadac. the son of ShealtielandJeshua,
begotten son of Jehozadak,
Oglinda care mişcă
undele The mirrorwhichcanmove
în vara cea de grâu, thewaves
de pâine şi aur, in a summerfield of corn,
oglinda cu soare şi lună, of bread, and of gold,
cu lacrimă şi zâmbet. themirror of the sun and
of themoon, withtearsandsmiles,
Oglinda imensă şi clară
unde ne înnoim The hugeandcrystalclearmirror
de fiecare dată in whichwe reiterate
când zâmbim regăsindu-ne alt chip, wheneverwesmilefindingourselvespersonified
un mecanism simplu până la esenţe. in another face
totheessences
Oglinda în care intrăm of itsmost simple mechanism,
ca înăuntrul nostru
şi una suntem cuprinşi de val. The mirrorwemay come in
like in theshelter of our body
Urcăm în oglindirea undelor beingenshroudedby a wave;
aşa cum au urcat cei ce au zidit Templul,
după porunca lui Weclimbup in themirroring of thewaves
Dumnezeu, as thosewhorebuiltthe Temple did,
conduşi de Zorobabel, accordingtoGod’s command,
fiul lui Salatiel şi Iosua, led byZerubbabel,
fiul lui Ioţadac. the son of ShealtielandJeshua,
begotten son of Jehozadak.
Ne oprim o clipă,
ascultăm We stop for a moment
propriile realităţi inconştiente, listeningto
Amin! ourownunconsciousrealities
Amen!

Traducere în engleză: Muguraş Maria Vnuck and David Paul Vnuck

Reflex 7 - 12 / 2018 63

Încă sper într-o reaşezare a scării adevăratelor valori...

Şi-a făcut apariţia pe scena poeţilor cu „Jocul desenului meu”. Era în primul an de liceu
când a publicat, simultan, poemul în „Crişana” şi în revista şcolii - „Zbor Alb”. Se descrie drept o
persoană dificilă, care nu a ales singură să scrie versuri, ci poezia a ales-o pe ea. „Am simţit pur
şi simplu că trebuie să scriu”, a declarat Paulina Popa. Deşi a debutat cu poeme, cărţile sale „
Rochia nesupunerii” şi, mai apoi, „ Cartea Iordania” fiind premiate de Uniunea Scriitorilor din
România, din bordul cărei, de altfel, face parte, Paulina Popa nu a ignorat poezia pentru copii, o
poezie care are nevoie de multă sensibilitate pentru a fi scrisă. Aşa a ajuns sa scrie peste 30 de
cărţi publicate şi adresate celor mici. Este de părere că limbajul unui poem pentru copii este
simplu, dar, în acelaşi timp, dificil, pentru că „trebuie să ajungi la sufletul micului cititor”. „Poezia
este fiinţa mea. A scrie versuri înseamnă a rupe ceva din mine, o poezie adevărată se scrie cu
sângele poetului. La polul opus, a scrie proză înseamnă a fi un alergător de cursă lungă. E mai
uşor, dar e nevoie de mai mult timp”, a precizat poeta. Cristal de 80 de kilograme Niciodată nu şi-
a propus să scrie despre ceva anume, ci a transformat în versuri trăirile sale spirituale şi natura
care a înconjurat-o. A ştiut să descopere frumuseţea lucrurilor banale, pe care le-a transformat
în poezii. „Marele meu regret este că nu trăiesc intr-un centru universitar, unde cultura e cotată
altfel. Deva este perfectă pentru oamenii liniştiţi, însă a spune că eşti poet echivalează cu a fi
diagnosticat cu o boală incurabilă”, a adăugat Paulina Popa. Recunoaşte că şi în provincie pot
exista oameni de valoare, dar dacă ar avea ocazia ar alege un alt mod de viaţă, cu o implicare
culturală mult mai mare. Poeta se consideră aceeaşi şi când vine vorba despre pasiunea sa
pentru cristale. Are o impresionantă colecţie de 3.000 de cristale, cel mai mare cântărind 80 de
kilograme. „Mă atrag din punct de vedere estetic. Am călătorit în diverse colţuri din lume, printre
care şi Iordania, şi am adunat cristale de peste tot”, a spus aceasta. Miile de cristale au fost
prezente, o perioadă, la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, unde a fost nevoie de patru
încăperi pentru a fi expuse.

Întrebări şi răspunsuri:
Exceptând condeiul şi cristalele, ce alte pasiuni aveţi?
Pensula. Am trăit 16 ani din pictură. Multe din cărţile pe care le-am publicat conţin propriile
ilustraţii şi sunt realizate după grafica personală. Acum, pictez pe pietre, merg foarte mult pe
simboluri.
Cum aţi sărbătorit cei 40 de ani de activitate?
Am avut mai multe lansări de carte în judeţ, iar în prezent pregătesc un maraton poetic
pentru lunile de toamnă. De foarte mulţi ani îmi face cu ochiul ideea de a aduce diverşi poeţi care
să recite în faţa Casei de Cultură din Deva. Sunt foarte curioasă să văd ce hunedoreni se opresc
să asculte un vers.
Ce-i place:
„Îmi plac afacerile, să organizeze manifestări naţionale şi internaţionale, să adun oamenii sub
acelaşi acoperiş, să-i ştiu în jurul meu. Precizez însă că astfel de activităţi îmi fac plăcere atâta
timp cât au un final foarte bine definit, depăşind stadiul de teorie”, a spus Paulina.
Ce nu-i place:
„Nu-mi place zona socială în care trăim, subcultura şi oamenii care o promovează, trivialitatea,
prostia, în general. Încă sper într-o reaşezare a scării adevăratelor valori, dar această scară pare
să rămână veşnic răsturnată. Cred că noi, scriitorii, ar trebui să facem mai mult pentru statutul
nostru, să nu ne mulţumim cu starea noastră pasivă”, a spus Paulina.

Profil: Născută: 29.08.1953, satul Vălani, judeţul Arad

(sursa: http /adevarul.ro/locale/hunedoara/paulina-popa-40-ani-lumea-versurilor- 21. 07. 2010)

64
Dumitru Augustin DOMAN – 65
DOMAN, Dumitru Augustin (29. VIII. 1953,
Şovarna, j. Mehedinţi), prozator şi publicist.
Până în 1989, a practicat diverse meserii:
muncitor, funcţionar, paznic de noapte,
profesor suplinitor, lucrător comercial. Din
1990, succesiv, redactor la „Zig-Zag”, „Expres
magazin”, „Evenimentul zilei”, apoi redactor-
şef la revista literară „Calende” (1996-2000),
a înfiinţat un cotidian local, „Argeş Expres”,
pe care l-a abandonat la nr. 1000, şi din 2008
redactor-şef la mensualul „Argeş”. În august
1973, a debutat publicistic în revista „Orizont”,
cu o povestire. A mai colaborat la „Acolada”,
„Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Cronica”,
„Discobolul”, „Familia”, „Manuscriptum”,
„Ramuri”, „România literară”, „Vatra”, „Viaţa
românească” ş. a. În 1985 debutează editorial,
alături de Tudor Stancu şi Dan Petrescu, cu
volumul Proze, unde e prezent cu un grupaj
de proze scurte intitulat Povestiri cu
contrapunct (încununat cu premiul de debut al
Editurii Albatros, care a publicat cartea).
Proza scurtă a lui D. nu e fără legătură cu
aplicaţia şi perseverenţa autorului în
jurnalistică, unde spaţiul tipografic limitat şi
necesitatea de a capta ab initio atenţia
cititorului şi de a-i menţine treaz interesul pe
tot parcursul textului reprezintă însăşi condiţia
de existenţă a genului. Povestirile cu
contrapunct mai au în comun cu jurnalistica
identificarea şi exploatarea faptului cotidian –
care însă la D. nu stă sub nota senzaţionalului,
ci în a banalităţii şi automatismelor vieţii. Seria
figurilor şi existenţei comune e observator acid aflat mereu la pândă şi care acum descoperă alte feţe ale
„contrapunctată” (în înţelesul originar al
termenului, din muzică) de aceea a unor
personaje bizare şi ciudate (în respectivul
sistem de referinţă), solitare, introvertite,
superioare moral şi cultural: profesorul din
Lotru, fetiţa din Iura (replică feminină a lui
Niculăiţă Minciună), scriitorul din Omul străzii
- un fel de Irimia, cel din zicală, cum este şi
retractilul şi lipsitul de simţ practic narator din
Condiţia de outsider, proiecţie a autorului, şi
care se autodefineşte drept „un om cu şansa
a doua, mereu cu şansa a doua”. În
repezentarea ambelor serii, D. a fost remarcat
de la bun început ca un fin observator moral,
în linia realismului clasic, cu care mai are în
comun economia, rigoarea şi acurateţea
stilului. Un observator ironic şi autoironic,
dublat, într-o manieră discretă, de un reflexiv
nostalgic şi sentimental, liric (nu întâmplător,
prozatorul său preferat e rusul desţărat Ivan
Bunin). Tehnica construcţiei aparţine însă unui
realist şi moralist adus la zi, care deci a
asimilat lecţia timpului său. Biologic şi literar,
el se înscrie în generaţia ’80, despre care a
dat o carte de interviuri, Generaţia ‘80 văzută
din interior, 2010. Trebuie spus însă că
procedeele sale, specific postmoderne sau nu
(inserţia biografică, intertextul, comentariul
textualist sau tehnica finalurilor deschise ori
neaşteptate, naraţiunea la persoana a doua,
fraza extinsă pe pagini întregi etc.) nu sunt
deloc exhibate, după cum nici în intervenţiile
sale teoretice autorul nu le supralicitează,
conştient fiind că ele contează numai în
măsura în care survin în prezenţa substanţei.
Care rămâne una a tradiţiei marii proze realiste.
Ştefan Borbely i-a subliniat tocmai „această
forţă interioară de a debuta împotriva
curentului, printr-un clasicism regăsit aş spune,
post-adolescentin, post-experimental, susţinut
de un talent nativ; acest «anacronism» (cert
indiciu de maturitate) duce la pagini
memorabile, demne de orice mână
Reflex 7 - 12 / 2018
consacrată”. Proza lui D. de după 1989 îl confirmă pe debutant în toate laturile
lui. Privirea îi rămâne fixată pe social, însă, devenită liberă, îşi poate exercita
acum întreaga putere de cuprindere şi de pătrundere, în acelaşi timp lăsând
să se destindă până la capăt arcul ironiei şi al satirei. Astfel micul roman Sfârşitul
epocii cartofilor (1999) poate fi interpretat (şi) ca o „defulare”. Tot ceea ce fusese
comprimat în evocarea cotidianului amorf şi teroriza(n)t al epocii totalitare este
aici denunţat abrupt, eşantionul social constituindu-l colectivul unui mare depozit
de cartofi din preajma Capitalei, care dezvăluie comportamentul tiranic cu
subalternii şi poltron cu superiorii al ştabilor comunişti de diferite trepte, corupţia
generalizată, laşitatea obştească, surogatele triviale ale salvării din marasm
şi, deasupra a toate, imaginea stagnării şi stereotipiei cotidiene: „La depozit,
viaţa nu era deloc liniară. Ea nu curgea. Cel mult bolborosea. Nu părea a fi nici
rotundă. Doar monotonă şi ciclică”. Excesiv intitulată „roman”, restrânsa
naraţiune ne oferă totuşi o imagine în mic a ultimilor ani ceauşişti, puşi în
oglindă: şeful tiranic al depozitului, care se proclamă un Ceauşescu al locului,
sfârşeşte linşat în chiar ziua fugii dictatorului. Cartea e şi o replică la romanele
oficiale care au idilizat „epoca de aur”; în ultimă analiză, o distopie. D. nu
idealizează însă nici prezentul, cu zarva de libertăţi ale proverbialei „tranziţii”
spre democraţie şi capitalism. Noile realităţi chiar îi potenţează resursele de
absurdului. Expresia completă a acestei viziuni este culegerea de proze scurte
intitulată Concetăţenii lui Urmuz (2007), despre a cărei lume Radu Aldulescu,
un alt grefier atent şi necruţător al epocii postdecembriste, scrie: „Toate bunele
intenţii şi idealuri nobile care pavează drumul românilor prin tranziţia spre
capitalism sunt contabilizate şi livrate en détail cititorului, cu meticulozitatea
unui mare artist, pentru a-l avertiza că mesagerii iadului sunt printre noi.”
Culegerea încheagă un caleidoscop de figuri şi scene decupate chirurgical. Îl
regăsim aici pe căutătorul faptului divers şi al chipurilor de maximă elocvenţă,
în pofida – sau tocmai datorită - „brevităţii lapidare” (după sintagma lui
Maiorescu) a textelor. Autorul îşi găseşte timp pentru a scrie scurt, şi nu puţine
sunt schiţele de nici măcar o pagină întreagă. Acută, satira nu devine nici aici
a unui mizantrop intratabil. Trăitor în oraşul de baştină al lui Urmuz, el îşi
agrementează absurdul cu măcar un dram de umor şi de dispoziţie ludică, aşa
încât oricât de strigătoare la cer ar fi malformaţiile morale ale tranziţiei, acestea
nu fac din autor un profet al Apocalipsei. Şi deşi timpul nu pare a mai avea
răbdare cu aberaţiile noii epoci, naratorul deţine destulă pacienţă spre a nu
deveni un cioranian, chiar dacă nihilistul româno-francez se numără printre
autorii lui favoriţi. Lucrul se vede bine în cărţile sale aşa-zicând thanatice:
Meseria de a muri (2001) şi Moartea noastră cea de toate zilele (2008). Scriitorul
nu se cutremură nici de moartea în sine, nici de veşnicia ei, şi nu este nici un
folosof al liniştii de dincolo. Moartea drept „constituent al existenţei” şi
„permanenţă difuză ca o umbră” – motoul cules din jurnalul lui Radu Petrescu
(un alt model al lui D.) - este ceea ce-l preocupă: „Suntem situaţi în mijlocul
morţii. Destinul ne e pecetluit. Tot ce avem de făcut e să găsim clipele de
poezie ale morţii şi să le... trăim într-un fel sau altul”. A doua coordonată a
cărţilor rămâne cea a dezvăluirilor. „Eu sunt un Augustin – chiar dacă nefericit,
Doman – şi găsesc că e mai grav să greşeşti împotriva moravurilor decât a
gramaticii”, se recomandă acest de altfel împătimit al gramaticii, dar care rămâne
şi aici un moralist impenitent, mereu în notă dublă: gravă şi şugubeaţă, abstract-
reflexivă şi suculent-imanentistă. Dual este şi scepticul, nu numai lipsit de
cinism, dar şi aspirând la răsturnarea persiflantă a înseşi filosofiei neantului:
„Să compromitem moartea! Să ne batem joc de ea, s-o bârfim în derâdere în
cârciuma din colţul străzii cu feţele de masă pătate de muştarul scurs de lângă
mititeii aşezaţi pe casolete de carton subţire, din zi în zi tot mai subţire, ca şi
viaţa noastră”. În ultimă analiză, D. se vădeşte un vital şi un activ. Ar putea da
sfat asemenea stoicului, cel din tălmăcirea cantemirească: gândeşte pururea
de moarte, dar de ea să nu te temi. (Nicolae Mecu, DGLR)
SCRIERI: Povestiri cu contrapunct, în vol. colectiv Proze, Bucureşti, 1985;
Proză satirică contemporană, 1986 (în colaborare); Chef cu femei urâte, 1996
(în colaborare); Generaţia ’80 în proza scurtă, antologie de Gheorghe Crăciun
şi Viorel Marineasa, 1998; Sfârşitul epocii cartofilor, roman, 1999; Meseria de
a muri, 2001; Concetăţenii lui Urmuz, 2007; Moartea noastră cea de toate
zilele, I2008; Generaţia ’80 văzută din interior, 2010; Cititorul de roman, 2010.
Reflex 7 - 12 / 2018 65
Dumitru Augustin DOMAN

Monumentul judecătorului necunoscut

- Ai auzit, mă întreabă prietenul şi colegul meu de cenaclu politic (în doi) Genu Optimovici, cică există
totuşi, între cei 3557 judecători, unul care nu ia şpagă, nu trânteşte dosare pe bani, plocoane sau comenzi politice?
Cică judecă în litera şi spiritul legii, cum se spune, şi conform propriei conştiinţe altfel multilateral dezvoltate. Şi
trăieşte doar din salariul lui modest de două-trei mii de euro.
- Cine e? Şi la ce judecătorie sau tribunal sau curte de apel judecă? Că n-o fi de la Înalte Curte de Casaţie
şi Justiţie?!
- Asta nu ştie nimeni. Îţi dai seama că ăsta e un secret de nedezvăluit. Important e că judecătorul ăsta
există. Mi-a povestit un văr de-al meu de la ţară că astă-vară a fost în oraşul Feteni într-o delegaţie. A stat două zile.
Şi, într-o seară, a ieşit pe o terasă la petrecere, cu partenerii de afaceri de acolo. I-a atras atenţia un ins îmbrăcat
cam vetust, demodat de-a binelea. Omul de vreo 45 de ani era uscăţiv, avea o cămaşă gri petrol, cu mânecile
suflecate, iar pe cap o şapcă proletară din doc gri fostă albastră, o şapcă tip Mao. Timp de trei ore a sorbit din
aceeaşi halbă de bere şi citea dintr-o carte groasă, înconjurat din toate părţile de tineri care se amuzau cu butonarea
telefoanelor şi tabletelor. Era liniştit, privind doar din când în când în jur, ca un psihopat. Am tot vorbit cu vărul ăsta.
S-ar putea ca ăsta să fie judecătorul care nu trânteşte procese, care nu ia şpagă şi nu răspunde la comenzi politice.
Asta e o presupunere de-a lui, dar nimeni nu ştie nimic exact.
- Păi, ar trebui să găsim un grafician care să-i facă portretul robot şi pe baza lui să proiectăm Monumentul
judecătorului necunoscut pe care să-l plasăm în faţa Ministerului Justiţiei. Îţi dai seama? Judecătorul care nu ia
mită, nici măcar un curcan, acolo, un purcel sau un miel de Paşti! Ăsta e cu adevărat erou şi merită un monument,
chiar dacă în anonimat.
- Auzi, dar dacă e doar fraier, un psihopat rupt de lume şi de realitate? se îndoieşte deodată Genu Ingenuu.
- Păi, şi ce propui? Să ridicăm monumentul fraierului necunoscut? Fraieri sunt mulţi, dar un judecător care
judecă în litera şi spiritul legii plus conform propriei conştiinţe, ei bine, judecătorul ăsta e unic. De fapt, psihopatul
ăsta de judecător nici nu e un ins acolo şi el, el este o instituţie.
Mai bem o bere şi ne şi vedem la dezvelirea monumentului judecătorului necunoscut în robă neagră, drept,
demn, ţeapăn. Ministrul Justiţiei trage de şnur încet, tacticos, misterios, iar alături fanfara cântă un marş funebru de
Chopin.

Chirurgul de mătase

Alexandru Mătase este domnul acela de 40 de ani, adulmecând aerul pe la înălţimea de un metru şi
nouăzeci, plimbându-se singur, invariabil singur, pe pietonalul din centrul oraşului P. în amurg. Cu nasul lui roman,
cu ţinuta lui dreaptă, cu o buclă care pare mereu că-i intră în ochiul stâng, dar asta, din fericire, nu se întâmplă
niciodată, cu eşarfa pastelată, el stârneşte imaginaţia şi fanteziile nu doar ale fetelor în floare, dar şi ale doamnelor
de-o vârstă respectabilă. El este prototipul omului fatal de 40 de ani, chirurgul renumit, membru de vază din
conducerea Academiei de Ştiinţe Medicale, prezent la congrese mondiale şi recepţii simandicoase pe tot globul.
Mult mai lesne ajungi să te îmbrăţişezi cu papa la Vatican decât să intri în cabinetul chirurgului Mătase pentru o
problemă la graniţa ca un fir de păr dintre viaţă şi moarte. Filtre de consiliere şi asistente de la cele foarte tinere şi
candide şi pănă la cele coapte şi adevăraţi cerberi te fac să te simţi cel mai norocos dintre pământeni dacă ajungi
să te consulte doctorul Alexandru Mătase, supranumit chirurgul de mătase. Inima, plămânii, ficatul, oscior cu
oscior, stomacul – niciunul dintre aceste organe nu mai ascund niciun secret în faţa doctorului de 40 de ani, că
trebuie subliniat, el nu e specializat pe-un singur organ, precum armatele lui de confraţi din ţară şi din lume: unii pe
inimă, alţii pe nervul sciatic, unii pe ochiul drept şi alţii pe nara stângă... Nu, el este multilateral specializat, dacă
putem spune aşa.
Într-o zi, s-a programat la vestitul chirurg de mătase însuşi ministrul Coriolan Popov care a venit însoţit de
iubita şi suferinda sa mamă. Rar om politic de vârf să-şi iubească atât de mult mama şi să n-o uite în orăşelul ei de
câmpie. Medicul i-a primit pe cei doi cu toată deferenţa, cu o amabilitate şi cu un profesionalism dincolo de medie,
ceea ce i se întâmplă foarte rar, dar acum fiind vorba de însuşi membrul de vază al cabinetului... Ministrul i-a
înmânat dosarul cu analizele de la tomograf ale mamei sale, cu toate reţetele, cu istoricul bolii etc. etc. Somitatea
de mătase a frunzărit dosarul ca un profesionist, scoţând exclamaţii fel de fel, la sfârşit trăgând concluzia: „Cazul
este unul rar şi, deci, foarte interesant. Dacă găseşti unul la o sută de mii de pacienţi. Dacă n-ar fi unul dramatic,
mama dumneavoastră ar putea fi felicitată pentru că e deţinătoarea unui asemenea rarissim sindrom. Cu atât mai
mult cu cât e şi foarte urgent. Dacă intervenţia chirurgicală nu va fi efectuată în zece zile, există pericolul obturării
carotidei şi sângele să nu mai ajungă la creier...” „Păi, domnule doctor, de aceea v-am căutat. O puteţi opera
săptămâna aceasta?” Alexandru Mătase îl priveşte pe ministru ca pe-un picat din lună. „Domnule ministru, nu cred
că m-aţi înţeles. Eu sunt protagonistul congreselor de chirurgie de la Veneţia, New York, Dresda şi multe altele. Am
o vitrină întreagă de trofeee, de titluri academice, inclusiv de la Beijing. Dar, eu nu operez. Eu sunt un teoretician
strălucit, dacă vreţi vă pun la dispoziţie referinţe internaţionale şi din ţară cu metodele mele revoluţionare de intervenţii
chirurgicale. Dar de operat, m-a ferit Dumnezeu. Atât de jos nu voi ajunge niciodată.Şi-apoi, să vă spun un secret:
leşin pe loc când văd sânge”...
66 Reflex 7 - 12 / 2018
Nicolae SÂRBU

CE UŞOARĂ-I ÎN ARIPI CENUŞA !

- Ai scris sau nu cartea despre Anina?, mă ia din scurt revoluţionarul bărbos, aflat de câteva zile în fruntea
judeţului nostru.
Venisem pentru un interviu şi convenisem, ca doi inşi care se cunosc, să ne răspundem reciproc, fără ocolişuri
şi minciuni, la toate întrebările. Eram în spaţiosul birou al fostului prim-secretar, care mă ţinuse cândva lângă uşă,
chestionându-mă în zeflemea dacă am fost sau nu de serviciu în tipografie, atunci când în ziar s-au strecurat nişte
grave greşeli politice. Pentru care aveam să primesc până la urmă, abuziv, un vot de blam cu avertisment. Poate
de-aceea îmi suna de-a dreptul acuzator tonul întrebării lui.
-Ai scris sau nu „Aurul din aripi” ?
-Da. Şi nu-mi pare rău că am făcut-o.
Răspunsul meu e scurt şi ferm. Pe măsura zilelor revoluţionare pe care le trăiam. Fără dubii şi dileme. Iar
cartea mea, capătul meu de acuzare, cum părea să sune întrebarea, nu se putea sustrage comandamentelor
revoluţionare. Trebuia să răspundă şi ea. Să-şi ispăşească păcatul de a fi fost scrisă. Să simtă că alte vânturi bat şi
printre amărâtele ei file…
În faţa Clubului minier, de trei zile ard cărţi. Pe urmă, ce-i drept, rugul avea să se mute în curte, mai la fereală.
Fiind acesta un semn evident şi sigur că vântul revoluţiei începu să bată şi la Anina. Nimeni nu are, în asemenea
momente, timp să-şi amintească de fleacuri cum ar fi spusele lui Heinrich Heine : „Când se ard cărţi, curând vor fi
arşi şi oameni”. Iar timpul nu mai conteză. Parcă nici nu mai există. Doar un prezent care-i cheamă, pe revoluţionari
şi pe trecători deopotrivă, la un inedit şi fascinant spectacol al unui Revelion fără sfârşit.
Mai întâi le-au dat foc operelor Tovarăşului şi Tovarăşei. Apoi n-a mai stat nimeni să aleagă.
Iar cărţile, spun unii, deşi nu s-ar crede, ard frumos. Lumea vine, se uită. Cei care n-au apucat să le simtă
căldura citindu-le, se simt cuprinşi de bucurie şi căldură. Cei care nu s-au delectat la spectacolele artistice, de care
n-a dus lipsă Clubul minier, au ocazia rară să vadă arderea cărţilor ca pe un atrăgător spectacol.
Printre flăcări pluteau în stol aripile de cenuşă ale cărţilor. Numai „Aurul din aripi”, biata mea carte de prea
întârziat debut, trăia stingher o dramă. Nu putea să se ridice, să zboare uşor asemenea celorlalte. O trăgea în jos,
o ţinea pe loc tocmai aurul ei din aripi. Exact cum îmi atrăgea mai demult atenţia scriitorul şi prietenul Gigi Zincescu,
subliniind de ce anume s-a înşelat cenzura: în aripi aurul e mai greu decât plumbul.
Asta nu putea să dureze la nesfârşit. Şi nici n-a durat. Era doar o revoluţie. Când se-ntâmplă nebănuite
schimbări. În jur, toate celelate cărţi ard frumos, cenuşa lor se-nalţă în tării, numai „Aurul din aripi” era în aşteptare.
Dar nu pentru multă vreme. Până ce, minune mare, aurul din aripile ei începu să-şi piardă mai întâi strălucirea, apoi
greutatea. Şi cenuşa cărţii mele prinse a se ridica în rând cu celelalte.
O, câtă emoţie pe coperţile ei să poată saluta respectuos, chiar să dea mâna prin fum cu „Lumea fără cer” a
lui Virgil Birou. „În lumea noastră n-avem cer”, se-aude din pagini arzânde cum cântau cândva minerii. Doamne,
cât cer are în faţă, de-acum înainte cenuşa ! Nu cred să fi fost aşa frumos la „Răvoluţia lui Ghiorghi Raţă”, încerc
să-i spun unei aripi de cenuşă, ce pare-a fi coperta cărţii lui Virgil Birou. Totuşi, vine răspunsul prompt, atunci
revoluţionarii au devastat fabrica de răchie din Oraviţa, n-au ars cărţi.
Iată şi „O complicată stare de fericire”, a lui Ion Arieşanu. Pe-aproape-ar trebui să fie, după importanţă, deşi
nu se vede bine prin fumul înecăcios, şi documentarul lui Iosif Kracher, din 1873, tradus cu osârdie de Petronela
Costăngioară. Foarte vie şi chiar zburdalnică pare, până şi în această situaţie, „Vagabondul Soarelui”, pe care-o
cerea mai demult bibliotecarei Bacsizan elevul Tiberiu Forst, copil de miner şi el. Puţin melancolică şi cu oarecare
regret în zbor se arată cenuşa fişei de cititor fruntaş a lui Gheorghe Zgrebenceanu, de la Fabrica de cherestea de
peste linia ferată. Fişele de citititor se sacrifică arzând deodată cu cărţile. Iar prin Infernul acesta de flăcări, ghid
autoritar îmi pare tot Dante, de care toate cenuşile, în zborul lor zevzec, totuşi ascultă. Dante, cu „selva oscura”, de
mână cu Vergiliu, care vede Hadesul în „codrul umbros”. Pe unde cândva, cu călăuza Virgil, chiar în „Aurul din
aripi”, căutam şi eu un drum, un sens al Aninei. Al cărţii mele despre un univers cu care m-aseamăn la capitolul
dezastru.
Dinspre strada Muncii, încep să se audă voci. Sirena minei sună a alarmă. Nenorocirea se anunţă azi mult
mai iute, nu ca pe vremuri, când femeile priveau dacă se oprea roata puţului şi îşi transmiteau din om în om
semnalul posibilei nenorociri, când multă lume urma să fie plânsă. Azi mobilul duce mult mai iute vestea. Umbre
trec gonind prin întuneric. Tresari la scrâşnetul unor roţi de maşini ale Salvarii. Dar mai există oare vreo Salvare,
răzbat încrâncenat de peste tot voci cu mânie. Se-aud ţipete de femei. Apoi un fel de bocet general, înfundat, trece
pe sub arcul de triumf al cărţilor arzând. Toate însoţindu-i pe ce cei şapte morţi şi şapte răniţi ai accidentului din 14
ianuarie 2006. Acum se vede bine că au şi ei cenuşă în jurul ochilor, pe faţă, pe mâini, peste tot corpul. Pe lângă
cărbunele pe care nu li-l poate scoate nimeni din piele şi din suflet.
Ce spunea scriitorul acela neamţ? Că vor arde şi oameni ? Nu, ei nu au ars de tot, ca într-un crematoriu. Ei
mai pot fi recunoscuţi, identificaţi. Pot încă avea un nume pe monumentul din cimitir. Acuma vin parcă la o întâlnire
festivă cu cei din 1920, al căror număr e de-a dreptul copleşitor… Vin victimele tuturor nenorocirilor petrecute aici.
Documentele spun că, la prima catastrofă minieră consemnată la Anina, în 1853, au murit 8 mineri. Era cu doi ani
înainte ca în comuna Cacova să cadă un meteorit. La cea mai recentă şi ultima tragedie sunt şapte decedaţi. Nu
merită şi ei măcar atâta, o întâlnire festivă a morţilor ? Că lumea uită, prea puţin se sinchiseşte de ei. Merită şi ei să
Reflex 7 - 12 / 2018 67
treacă măcar o dată în alai pe sub arcul de triumf al cenuşilor de cărţi. Fără aplauze. Doar cu oftatul trist şi stingher
al uneia dintre cele puse pe rugul revoluţiei : „Ce uşoară-i în aripi cenuşa/Şi ce greu aurul din aripi !”
„ Ştii, de foarte puţină vreme am început să ne gândim la mineri ca la fiinţe umane”, spăşit recunoaşte un
director de mină din Canada, citat de jurnalistul Elliott Leyton în cartea „Dying Hard”. Încât şi eu, ca un cronicar nu
totdeuna corect cu faptele, mă mir de ce lumea nu l-a crezut pe cel care jură că a văzut plângând statuia minerului
din parcul Breunner. Acolo unde-a fost cea mai periculoasă mină din perimetrul Aninei. Cică nu-l pot crede pe acela
care tocmai ieşise din birtul de la parterul blocului unde stă şi renumitul brigadier Ion Roşu.
Dacă nu a plâns într-adevăr, cum spune lumea, eu cred că ar trebui să plângă totuşi statuia minerului. Aşa
cum plâng pentru noi icoanele-n biserici. Măcar atâta minunată legendă merită Anina, după câtă suferinţă s-a
adunat aici. Cristian Liviu Mosoroceanu ştie din suflet acest adevăr. Dar şi din sutele de documente pe care le-a
colecţionat de-a lungul anilor. Nu-i de mirare că reciteşte ades „Rugăciunea minerului”, datând din 1882, pe care el
a găsit-o la Essen, în Germania. Unde-i majoritatea familiei sale. Dar lui aici i-e locul, aici rămâne.
Deodată se-auziră câteva exclamaţii admirative şi nişte aplauze răzleţe. Oamenii se opreau din drum, gata
să-i calce maşinile în vreme ce priveau, parcă hipnotizaţi, spre cer. Oare ce-or mai vedea ? Doar s-o fi stins de-
atunci rugul acela de cărţi, s-o fi răcit stolul lor de cenuşi plutitoare deasupra pieţii din faţa Clubului minier. Sau e
semn că ele, cenuşile cărţilor, nu se răcesc, nu se pierd în văzduh niciodată ? Că vor sta mereu acolo, pe cerul
Aninei ?
Se aude clar un fâlfâit de aripi. Or, se ştie, aripile de cenuşă sunt tăcute, nezgomotoase. Dar cerul se umple
tot de aripi albe. Sunt porumbeii celor 21 de crescători din Clubul Sportiv Columbofil 11/ 9 Anina. Şi chiar dacă
zburătoarele nu le pot număra, cu cei care le ţin de drag, cu sacrificii, se impune să fiu cât de cât exact. De Sfânta
Varvara, patroana minerilor, începe sezonul de zbor la porumbei tineret. Fac primul lor drum până la Oraviţa. Unul
scurt, de încercare. Că performanţa campionilor înseamnă mult mai mult. Parcă aşa mi-a spus, repetat, să înţeleg,
cu precizia şi entuziasmul cunoscătorului, Mihai Chiper. Care le servise odată poeţilor din tabăra de la Marghitaş o
de neuitat supă de porumbel.
Însă eu n-aş prea fi de acord să ne mâncăm simbolurile. Fără să mă cramponez neapărat de porumbelul
simbolic desenat de Picasso, cred că aripile albe pe cerul Aninei pot să însemne multe lucruri bune. Să aducă şi
ceva optimism. Sunt un fel de onor la general, în memoria tuturor victimelor din subteranele aceluiaşi fost oraş, azi
ajuns o comună de pensionari. Pot fi şi un semn că nu-i totul pierdut ? Că, întocmai porumbeilor voiajori, îţi poţi găsi
drumul tău şi în condiţii grele, uneori imposibile . Dar cine să-l mai asculte azi pe scriitorul care s-a ars cu aripile de
cenuşă ale „Aurului din aripi” ? Pentru că, nu-i aşa, cât de uşoară-i în aripi cenuşa !
Din volumul „Ardere grea”, viitoarea Carte a Aninei.
Reşiţa, la 27 – 28 iunie 2018

Centenarul Unirii- sărbătorit la Anina, în cadrul

„Colocviilor Banatice”. În foto: Mihai Chiper (directorul
Casei Orăşeneşti de Cultură Anina), prof. Maria Niţu
(Timişoara), prof. univ. dr. Vasile Mircea Zaberca
(Reşiţa), autorul volumului: Bănăţenii şi Marea Unire,
2018
68 EVOCĂRI Reflex 7 - 12 / 2018

Ion Florian Panduru – Povestitorul Banatului

Şi astăzi, deşi, iată, deşi au trecut 25 de ani – când şi cum au trecut? –
, mi-e greu să admit că Ion Florian Panduru a plecat dintre noi. În fiecare vară,
când suntem poftiţi la Colocviile „Reflex” de poetul şi fratele mezin Octavian
Doclin, ne facem drum, soţia şi cu mine, să ducem o lumânare la mormântul lui
şi al soţiei sale, Virginia.
Vara aceea năpraznică, când am urmat convoiul funerar, nu mi s-a
şters din minte şi nici din suflet. A rămas ca o spaimă, ca un coşmar. Mi s-a
făcut rău fizic şi am fost adăpostit în casa fostului şef de ocol, Micşa, Dumnezeu
să-l ierte şi pe el.
Ion Florian Panduru mi-a fost coleg de facultate la Filologia timişoreană.
Era vestit între profesori şi colegi. Povestea fabulous istorii ce ar fi depăşit,
cred eu, pe cele ale bravului soldat Şveik, având ca personaj pe generalul Tisa
Pişta al Ungariei şi pe Ion, bănăţean din părţile muntoase. Îl păcălea în tot felul
de situaţii. Ascultam robit de farmecul povestiri. La câţiva ani după absolvire l-
am poftit să scrie acele povestiri. Din păcate, le uitase sau le trecuse rândul.
Cum le trece la toate, pe lumea asta.
Ajungând director la Editura Facla, l-am, poftit, pe fostul meu coleg, să ne ofere o carte. Şi astfel s-a născut
volumul de povestiri „Sărbătoare târzie”, apărut în 1981, o carte care povesteşte despre o lume fabuloasă, cea
aBanatului de munte din alte vremuri, cu umorul şi spiritul critic excepţionale ale celui ce se anunţa un mare
povestitor. Cu acest prilej se lansa în lumea literară a Banatului un personaj, care a deveni tun alter ego al autorului
însuşi, FINFĂRU. În 1983 am editat cartea cu un titlu care vorbeşte de la sine: „Au murit poveştile Siminico”, ce
continua lumea din volumul de debut, cu tristeţile, înfruntările şi bucuriile ei. În dedicaţia de pe carte, Ion îmi scria:
„… prieten şi frate cu sufletul cât Domogledul (…) de care mă simt dator atât eu cât şi toţi cei care vor purta numele
de pe copertă”. În 1985 editam alt volum de povestiri, „Calul de lângă nouri”, o carte dedicată lumii „stricate” a
satului bănţean, noilor stăpâni care au luptat din răsputeri şi în parte au reuşit să distrugă vechile tradiţii, să
lovească în temeliile satului , luîndu-i ţăranului (cei din zona Caransebeşului-Herculanelor au fost scutiţi de această
cumplită tragedie) pământul, raţiunea de a fi a ţăranului, iubirea şi rostul existenţei sale.
Între timp devenisem cu adevărat, aşa cum scria în dedicaţie „prieteni şi fraţi”, ne vizitam reciproc, în
familie, iar tratamentul meu de la băni se transforma în agape prelungite, cu răchie de Plugova, satul în care s-a
născut Panduru şi unde mai trăia încă Mumiţa, bătrâna lui mamă.
La manuscrisul pe care l-a adus la editură cu titlul „Sub merii sălbatici” am avut o primă şi singură punte de
încercare, să zic aşa, a frăţiei noastre. Cartea ambiţiona să înfăţişeze lumea muribundă, halucinant descrisă, a
satului bătrân, cu personaje venite de dincolo de mormânt, trăind în imperiul descânticelor, al bocetelor etc. Satul
bătrân era tratat în paralel cu cel nou, fireşte în defavoarea celui din urmă.
Să reamintesc cititorului că deşi oficial cenzura fusese desfiinţată, la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste
se citeau toate manuscrisele ce urma să fie publicate. Sinistrul personaj Mihai Dulea, vicepreşedinte al Consiliului,
numit de cabinetul nr. 2, deci de Elena Ceauşescu, introdusese teroare în edituri, cinematografie, publicaţii etc. Am
refuzat să public cartea lui Panduru în forma prezentată de el, cerându-i să echilibeze puţin raportul dintre satul nou
şi cel bătrân, să atenueze nuanţele de caricatură în cazul primului. A refuzat şi am simţit că între noi s-a lăsat o
umbră. S-a dus la Editura Cartea Românească, editură a Uniunii Scriitorilor, care avea un statut mai lejer (fusese
condusă de Marin Preda!!!) şi cartea a apărut acolo. Dar umbra a fost de moment şi prietenia noastră a continuat
fără rezerve. Momentul acesta a fost speculat de unii, fie din neştiinţă, fie din rea credinţă.
De ce a scris atât de puţin Ion Florian Panduru? Aş îndrăzni să afirm că în fiinţa lui trăiau doi oameni,
intelectualul, profesorul şi, adânc moştenit, ţăranul, cel care îl trăgea spre coasă, spre lucrarea pământului moştenit
la Plugova. În această cumpănă stă, cred eu, explicaţia puţinătăţii cărţilor sale, la care aş adăuga faptul că scria
greu, cu trudă. Sunt sigur că în alte condiţii umane şi sociale, Ion Florian Panduru ar fi fost cel mai mare povestitor
al Banatului, de nivelul lui Creangă. Din păcate s-a prăvălit peste el, neaşteptat, clipa trecerii. Şi astfel literatura
Banatului şi a României a pierdut un mare talent, iar eu un prieten drag şi un frate de suflet, a cărui plecare
neaşteptată şi nedreaptă o resimt la fel de grea şi acum după 25 de ani.
Timişoara 14 iulie 2018
Ion Marin ALMĂJAN

În data de 28 septembrie 2018, la Primăria Băile Herculane a avut loc un eveniment

extraordinar dedicat „povestitorului Banatului”, şi anume, un simpozion omagial „Ion
Florian Panduru”.(1938 – 1993). Organizatorii evenimentului au fost: Primăria Băile
Herculane (gazda întâlnirii) în parteneriat cu Primăria Mehadia şi Societatea Literar-
Artistică „Sorin Titel” din Banat.
Reflex 7 - 12 / 2018 69

Ioan George Şeitan – Cel dăruit semenilor

Ioan George Şeitan, dacă soarta nu i-ar fi fost împotrivă, ar fi împlinit anul acesta 70 de ani (n. 20 octombrie
1948). El a fost primul care a urmat caransebeşenilor dedicaţi scrisului, după anii ’50. Mă refer la generaţia lui
George Suru, Sorin Titel, Horia Pătraşcu şi Horia Vasilescu, nume care au înscris Caransebeşul, cu litere mai mult
decât vizibile, în geografia literară a României postbelice. Născut la Caransebeş, după terminarea liceului în oraşul
natal urmează Şcoala tehnică de librari „D.Marinescu” din Bucureşti. La început a profesat mai multe meserii: de la
hamal în portul Constanţa, trecând puţin timp ca pedagog, fierar-betonist, tâmplar, fotograf, merceolog, iar ca
bibliotecar şi librar s-a dedicat cu totul scrisului, dar şi difuzării şi promovării cărţii. Mai întâi, membru activ al
cenaclului literar din Caransebeş, iar de la începutul anilor ’70, odată cu mutarea la Reşiţa, membru al Cenaclului
„Semenicul”. Fire altruistă, se implică în activităţile cenaclului şi face cunoscute în lumea literelor creaţiile colegilor
săi.
Debutează în 1970, în revista „Argeş”, cu poezia „Ninge peste
oraşul bătrân”. Un an mai târziu publică volumul Amforă de stele, la
Editura „Litera”, singura editură privată din România acelor ani. Abia
după mai bine de zece ani reuşeşte să-şi publice următoarea plachetă
de poeme, Manual de sinceritate sau Arta de a vorbi melancolia, la
Editura Albatros, din Bucureşti. După alţi 14, timp în care îşi publică
versurile în multe din revistele literară din ţară, le adună din nou în
volumul Tunel cu maci sau Biografie relativă, Editura Timpul din Reşiţa.
Nu putem să nu amintim prezenţa poeziilor sale în numeroase volume
colective, unele antologii cu caracter naţional.
Apreciat de colegi şi critici, i se atribue sintagme de genul:
„trubadur modern”, „fiu al iluziei”, cu „un lirism cald şi convingător”
(Gabriela Negreanu); „tendinţa narcisistă de a-şi face mereu autoportretul” (Marin Sorescu); „I.G.Ş …scrie o poezie
a durerii, a pierderii trupului, a damnării” (Cornel Ungureanu). Mai recent, Gheorghe Jurma scrie: „Expansiv, deşi
încărcat de melancolie, în permanent conflict cu mediul impropriu şi căutător consecvent al adevărului”.
Şi dacă îmi este permis şi mie o părere: Un temperament neliniştit, în care melancolicul I.G.Şeitan, caută
mereu adevărul, duce o luptă permanentă cu un mediu ostil. Nu s-a menajat, cheltuindu-şi o parte din rezerva de
energie dăruindu-se colegilor în ale scrisului. De altfel a fost un însingurat în „orşul cu poeţi”, şi fiind bolnav s-a
retras în ultima vreme din viaţa literară.
Titus CRIŞCIU

„Lacrima lui, la care s-a băgat salahor, face ţăndări fereastra, pentru că
atunci cînd realul nu-şi ia nici o vacanţă, se mută, fără să-şi dea seama, în fantas-
tic, unde poetul îl aşteaptă cu fluierele pregătite. Este singurul, dar şi marele lui
privilegiu şi Ioan George Şeitan a trăit multe şi destule pentru a şi-l cunoaşte cu
o hotărîre care îl singularizează.”
(Radu Petrescu)
70 Reflex 7 - 12 / 2018

Dor de ducă – dor de casă

de
Edith GUIP COBILANSCHI

Tristiile Gărânei*

Când lunile verii înmoaie asfaltul Timişorii, patriotului bănăţean îi rămân 3 variante
de supravieţuire: fuga într-o ţară a Vestului, la neamuri, poposirea într-un loc de închinăciune
cum ar fi sanctuarul „Maria Stâncii” din Ciclova Montană, apoi acea „porta orientalis” a
Banatului, basilica minor Maria Radna sau refugiul în munţii Caraşului, într-o comună cândva
binecuvântată precum Văliugul, Brebul Nou şi ce să mai zic de Gărâna, unde cândva vulpea zicea noapte bună
găinilor, după poveţele unui preot al satului, demult plecat dintre cei vii.
Am încercat aşadar toate posibilităţile de evadare din cazanul înfierbântat al Timişorii. În Vest, temperatura
maximă, numai + 25°, am răsfoit cărţi în librării, îndreptându-mi atenţia înspre Siria, măr al discordiei între bogaţii
lumii. Aflu că ţara aceasta pârjolită de războaie era cunoscută drept Edenul pământului, paradisul, unde însă cei doi
fraţi, Cain şi Abel, s-au războit; cel slab ucigându-l pe cel puternic. Iată că nu am ştiut că Damascus a fost capitala
arameilor, doar că Isus vorbea arameica. În templul acestui oraş se afla capul Sf. Ioan Botezătorul – oare se mai
află? În ultimul secol, muzeul lui Saladin atrăgea mulţi vizitatori din Europa. Oare după atâta hărţuială americano-
ruso-europeană mai există spitalul Nurredin, cel mai vestit în ortopedie şi boli nevrotice din lumea arabă? În arealul
acelui spital cândva Saul din Taurus din nevăzător a devenit văzător, lecuit de profetul Anania, devenit în religia
creştină Sfântul Paul.
Mi-am îndreptat atenţia asupra Iranului în istoria căruia s-au remarcat două duzini de popoare; unde s-a
construit pe vremea lui Darius în Persepolis un palat cu o suprafaţă de 125.000 m˛, ca apoi macedoneanul Alexandru
cel Mare să-l distrugă, în 330 î. chr., în câteva săptămâni.
Ce să mai vorbim de India, patria romilor noştri, pe vremea marelui Mogul Şah Yahan, care construieşte o
moschee palat, Taj Mahal nu pentru o iubită, ci pentru credincioasa sa soţie, Banu Mumtaz Baygam, care în al 17-
lea an al căsătoriei îi dăruieşte al 14-lea copil, naştere care o răpeşte dintre cei vii. Şahul a lăsat în urma sa un stat
păgubit de bogăţiile sale, sărăcit, cu oameni prigoniţi. Am încercat aşadar să-mi explic ura cu care sirienii, arabii,
ţiganii s-au aruncat cu furie asupra Europei noastre cultivate, polivalentă în cultură şi strălucitoare în istorie.
Întoarsă în ţară, am regretat că nu pot participa la pelerinajul Ciclovei Montane, unde în iulie se sărbătoreau
240 de ani de la ridicarea actualei biserici, dar am fost călăuzită de prietene fidele la altarul Sfintei Maria de la Maria
Radna, în 2 augus,t pe o arşiţă netrăită de bănăţeni de 60 de ani. Senzaţia de cuptor încins care cuprinde călătorul
când treci de comuna Zăbrani, locul de naştere al scriitorului Adam Müller Guttenbrunn (vezi casa Guttenbrunn din
Timişoara), te îndeamnă să urci cât mai repede dealul mănăstirii, căreia i s-a dat o înfăţişare şi mai măreaţă ca
aceea care o glorifica acum o sută, două, chiar trei sute de ani. A devenit o cetate, un „burg” cu zeci de camere
(fostele chilii ale călugărilor, fostul spital pentru bolnavii de plămâni etc., coridoare împodobite cu tablouri în ulei,
valoroase prin vechime şi meşteri iconografi – portretişti), curţi interioare cu trandafiri de toate soiurile. Via crucis
(drumul crucii) refăcut şi el, deasemenea capela. Într-un cuvânt, imensitatea bisericii revendică răcoarea serii şi la
un concert de orgă uiţi că te aşteaptă deabia acum drumul pocăinţei, acela al întoarcerii în canicula Timişorii.
Evadarea la Gărâna se impune aşadar; mai cu seamă de Sfânta Mărie, când la biserica din deal se întâlnesc
autohtoni, plecaţi, veniţi, curioşi, culegători romantici de mure, zmeură şi afine. Deşi sculptori, pictori cu toptanul,
aceştia nu vin la biserică; poeţii stau cu picioarele în apă rece, cu sticla de vin sau bere prin preajmă ca să le vină
inspiraţia. Eu ţin isonul corului, domnul Winterberger, venit din Regensburg, cânta la orgă. Mi-am prins crucea de
onoare în aur din partea Austriei în piept spre mulţumirea Varvarei, care prin acest gest bate pe toţi concetăţenii
veniţi de departe în maşini second hand, dar scumpe la origine. După slujbă, lumea se adună într-un cerc fatidic
precum ceasul solar de la Sarmisegetuza sau pietrele druizilor de la Stonehange. Wavi strigă către mine: „Ia-ţi
crucea de pe piept, tanti, că or venit ţiganii după pomană, dacă te văd cu aurul pe dumneata, ne omoară astă
noapte”. Da, cândva, în comunele de pe deal nu se fura şi nu se înstrăina nimic de la vecini. Soborul bătrânilor
satului îi judeca în caz că, ceea ce era mai ruşinos decât înfăţişarea la judecătorie. De cântat nu se cânta. S-a
cântat destul în Valea Lupilor muzică jazz. Ducu Bertzi în persoană a cântat. „Nu-i bai că afost securist, cânta
frumos” – cu remarca că ecoul dinspre Semenic este atât de puternic încât n-ar fi dormit nimeni trei nopţi în satul
sub ocrotirea naturii şi istoriei, dacă nu s-ar fi năpăstuit o ploaie de-a inundat toată valea melomanilor. Gărânenţi se
întreabă: „unde o fi dormit toată gloata de oameni? În şuri, în corturi, în maşini, prin poduri, la moteluri ori sub brazi.”
Moş Toni (Anton) presupune că vreo patru au dormit în capela ridicată în amintirea eroilor din primul şi al
doilea război mondial şi alţi patru au dormit „păstă ei”. Moş Toni râde cu gura lui ştirbă, că pentru proteză n-are bani.
Babele plâng cu gândul la cei morţi. Pe drum spre casă, ne taie drumul o reporteră de la Bucureşti: Wavi în port, eu
cu crucea în piept precum veteranii. Ne povesteşte că de la preşedintele ţării până la foşti şi actuali demnitari îi
cunoaşte pe toţi.

vezi, „Tristele” lui Ovidius, exilat la Pontul Euxin

Reflex 7 - 12 / 2018 71
Ne fotografiază, doreşte să ştie ceva despre acest sat, unde pădurea înaintează înspre grădini ca un
tsunami. Babele o întreabă dacă îi este foame, ca „s-o omenească” că e tare slabă. Dar oare de ce are acest sat şi
un drum al crucii (Via crucis) cu cele 14 staţii ale patimilor Mântuitorului nostru? Sătenii o privesc cu desconsiderare:
adică cum să nu fie drumul Golgotei pe acest deal, unde vin şi pleacă şi iar vin alţi proprietari în gospodăriile măreţe
de altădată, vândute pe 1.000 – 2.000 mărci cu căruţă, cu şură, cu grădină şi livadă, pentru că băştinaşii s-au tot
dus de frică că vor veni tot comuniştii la putere, care i-au „despuiat de cai, de vaci, de credinţa în D-zeu.” La ultima
remarcă se ridică valul de protest al sătenilor: credinţa străbună nu o poate lua nimeni. Dacă n-ar fi avut această
credinţă, cazarma grănicerilor de la Caransebeş n-ar fi putut apăra acest pământ de invazii. Iar se lasă un val de
tristeţe peste toţi cei care se aşează pe doi buşteni răsturnaţi ai teilor seculari care au vegheat odată la evenimentele
comunei. Este lăudată Terezia, care a mai cântat un „te deum” pentru cei morţi. În acea clipă opresc trei maşini cu
număr de Caraş-Severin şi descarcă saci grei cu gunoaie, pe care îi aruncă în tomberoanele care blochează
romantica uliţă a socului, ce ducea către izlaz drumeţul îmbătat de mireasma florilor. Unele gunoaie se risipesc în
jurul containerelor, muşte şi alte insecte se ridică în coroana teilor, de unde ne luam cândva florile bio pentru ceaiul
iernii timişene. Sătencele îşi fac semnul crucii. Eu sar cu gura pe cei, care după cum am auzit, aruncă în depozitele
de gunoi ale acestor sate de munte lenjerie murdară de la bolnavi şi morţi. Se interpun babele, deoarece nu-i
frumos să te cerţi sau să huleşti din nimica, mai cu seamă că e Sfânta Maria – Imaculata, astăzi. Alte sătence îmi
atrag atenţia că şi luni este ziua papei Pius al X-lea; marţi, este ziua Sf. Maria Regina. Miercuri – Sf. Flavius; joi - Sf.
Bartolomeu; vineri – ziua regelui Ludovic al IX-lea al Franţei şi sâmbătă – Sf. Miriam de Avelim.
Sunt impresionată de cum ştiu babele calendarul sfinţilor, ele care au absolvit 2 clase, cel mult 4 clase
primare. „Tanti, notează-ţi calindarul sfinţilor, că mori proastă”.
Iată, că urcă şi turişti din Timişoara, care se bucură că mă văd înghesuită între babe, pe buştenii teilor. O
doamnă turistă, acum profesoară la Colegiul bănăţean, este uimită că ascult poveştile sătenilor, triste precum
Tristele lui Ovidius. Ce ştie tineretul Timişorii de unde ne tragem noi generaţiile antebelice iubirea de poezie, de
tradiţie, de iubire a aproapelui, cum ne lepădăm de necazuri, de insomnie, de ură şi cum urmărim uimiţi ce semne
creştine vesteşte luna plină, norii albi ai verii, frunzele galbene ale teilor, ce încep să cadă în noaptea de 6 August
însemnată în calendar cu „Schimbarea la faţă”!
Ce păcat că sunt atât de absorbiţi, aceşti tineri, de muzica jazz şi folk, de tablete, de e-mailuri, de SMS-uri
încât nu văd imensa tristeţe ce coboară peste satele bănăţene montane, de când odaia pentru „goşti” este reşedinţă
de vară, „şolocatele” (obloanele) au fost înlocuite de termopane, turma de vaci nu mai coboară seara de la deal, în
locul ei uliţa mare este străjuită de sculpturi în piatră ale căror semnificaţie nu o desluşeşte nimeni, iar clopotul
bisericii tras de Marga, o femeie „năroadă”, nu mai cheamă pe nimeni la vecernie. Poveşti de altădată. Am auzit, că
din cele 228 de case încă în stare „bună” sunt locuite iarna 7! Dar desigur cele 6 moteluri aduc buşteni în ograda lor
pentru câte „o noapte de vis” a vreunei perechi de orăşeni. Facă-se voia Ta, Doamne!

Gărâna, 21 August 2017

*

Sâmbătă, 13 octombrie 2018, Gărâna / Wolfsberg, micuţa localitate din Banatul Montan, aşezată la poalele Semenicului, a
îmbrăcat straie de sărbătoare. Cel de-al 139- lea Kirchweih, Hram al Bisericii Romano-Catolice „Sfânta Tereza de Avila”
(1515-1582), biserică ridicată în anul 1879 de germanii colonizaţi aici de Francisc I, a fost marcat, şi anul acesta, de o prezenţă
numeroasă, într-o sâmbătă binecuvântată cu mult soare, caldă la propriu şi la figurat. Depopulată masiv după 1989 – etnicii
germani repatriindu-se în număr mare – micuţa localitate din Banatul Montan, devenită arhicunoscută prin evenimente culturale
estivale cu ecou internaţional – devine anual, în octombrie, punct de întâlnire, de reîntoarcere, de reculegere şi introspecţie, de
petrecere a timpului în bună înţelegere. Tradiţia se păstrează, se perpetuează, comunitatea germană este prezentă – mulţi
„pemi ” germani revenind „acasă” în mijloc de octombrie pentru celebrarea Sf.Teresa de Avila, lor alăturându-se noii locuitori ai
Gărânei, reşiţeni, timişoreni şi chiar bucureşteni, noi proprietari ai caselor pemeşti vândute de etnicii germani la începutul anilor
’90 mult prea uşor şi extrem de ieftin. Gărâna / Wolfsberg este, încă, loc de etalare a obiceiurilor şi a portului popular tradiţional
al germanilor din Banatul multietnic şi pluricultural. (Camelia Duca - Fundaţa „Metarsis” Reşiţa)
72 Reflex 7 - 12 / 2018

Ionel BOTA

Preafericit, Poetul… Despre debutul lui Ion Pop în poezie

Poetul este omul tuturor anotimpurilor. Textul erasmian elogiind pe Thomas More, „vir omnium horarum”,
deschidea câteva premise spiritului universal în marele spectacol al ideii. Numai poezia facilitează dialogul
circumscrierilor supervizând capitolul confluenţelor dar şi al nuanţelor.
Problema sursei universaliilor, a marilor translaţii devine sărbătoare şi elogiu în volumul lui Ion Pop,
Propunere pentru o fântână. Redactorul acestui debut era Elis Buşneag şi cartea (Bucureşti, Editura
pentru Literatură, 1966, 104 p.) impresiona prin poeme izbutite, la umbra marilor idei, prin maniera
dezvoltării punctelor de impact artistic, lucrând în combustiile versului semnele arhaicului, ale iniţiaticului
şi reflexiile modern/moderniste ale unui eu estetizant „fabricând” configurările propriilor corelări.

Lirica lui Ion Pop, aidoma „cuvântului începător” arghezian arată, chiar din acest volum, fundamentări
active ale unei insolite direcţii, de purificare a impresivului, de re-gândire a arhitecturii cognitive a poemului.
Pentru Ion Pop, poezia înseamnă materialitate vizuală, reformă a sentimentului. Dar şi discurs devoluant,
povestind ideea, monografiind-o: „De unde veniţi voi, oglinzi, pe pereţii mei,/Deasupra,sub mine, în
dreapta şi-n stânga,/Înainte şi-n spatele meu,/Ai cu ochi îşi trec prin ziduri lacrima/Şi încăperea mi-o
înceţoşează? (…)” (Oglinzile, p. 89) Avem un imaginar extensiv configurând o ciudată anatomie a sensului.
Discursul, însă, e unul direct, eul liric se autocontemplă, e un eu radical, coordonativ, cu metafora supusă
disecţiei, într-o elegie deprimant-autumnală: „Sunt eu, cel îndrăgit de voi, oglinzi,/Ce bat la uşi şi sun
primit de mine,/În oasele şi-n carnea mea, când bicele/Moi, de sânge, mă apără de muşte,/Sunt eu, cel
care strig şi m-aud bine,/Sunt cel care privesc şi mă scufund/În ochii mei, până ce dau de moarte,/
Frumos şi teafăr, într-o pace-ntreagă,/În trupul meu, supus şi împărat.//Dar ascultând cum straşnic pumn
se-ncheagă-n/Mâna mea dreaptă, de tâlhar drept.” (Oglinzile, p. 90-91)

Mişcându-se între simbolici ale realului şi exigenţele reabilitării poeziei române din vremea generaţiei
„luptei cu inerţia”, lirica lui Ion Pop va propune, mereu, puncte de plecare. Poemul său este intuitiv, miza
este re-descoperirea lumii, adoraţiile eului urmează ideilor arhetipice. O ciudată mistică a materialităţii,
sporeşte vitalitatea apollinică din magma versului, viaţa este un peisaj eminamente ludic. Undeva, tema
ferestrei, pe care o găsim şi în următoarele volume, sugerează ireversibilul şi ordinea emoţiei restaurate,
între experimental şi real: „Lung e drumul, de la o vreme, lung,/Şi tu mergând, mergând,/Când pe o parte
şi pe alta, atente, ferestrele.//Treci drept printre ele, cum se cuvine,/Sprijinit de atâtea priviri şi cuvinte,/
Sângele tău asemenea unui plop tremurător îşi părăseşte/Frunzele-n toamna dinapoia ta,/Peceţi pe un
testament necontenit (…)” (Ferestre, p. 75-76)

Ispitele hedoniste sunt subjugate, fatal, reflexivului, modalitatea re-spiritualizării elementarului adeverind,
cel mai adesea, că poemele au personalitate. O estetică a tranzitoriului e însoţitoare concilierilor într-o
poezie de atitudine şi prerogative ale obiectivării proiecţiilor egotice. Sensibilitatea, însă, e de-romantizată,
instrumentalizată. În La marginea mării, dedicată lui Mihai Eminescu, armoniile lumii sunt recesive în
norma unităţii, unul regăsit în întocmirile lucrurilor. Statuia, motivul statuii, reprezintă alegoria-metaforă
în spaţiul vizualizat al „mării-plânse”, peisaj în transcendent: „Iată, priveşti spre ape, către statuie-apoi,/
La câte vremuri au căzut într-ânsa,/Şi-ai crede că din ochii amândoi/Ai bronzului sonor e marea plânsă,/
/Ori, poate că – dovadă de dragoste tăcută -/Prinsă-ntr-un ţărm pe care n-a îndrăznit să-l soarbă,/ (Căci
focul, apa, viaţa şi moartea se-mprumută)//Un ochi e marea, teafăr, lângă statuia oarbă.” (La marginea
mării, p. 24)

Un instinct eliberator domină lirica lui Ion Pop, o restructurare a intuitivului duce experienţa eului în
frenezie activă. Melancolia devine un agent reactiv, o insolită „eflorescenţă”, un paradox, o subsecvenţă
în substanţa imagistică. Poezia caută sursele profunde, absolutul, alternativele eului liric sunt iniţieri varii
într-un fel de teorie personală a contemplării ideilor. Există mereu un refugiu în idee, pare a conchide
preafericitul, poetul. Litera, cuvântul sunt, astfel, succedaneele unei mântuiri. Într-un poem, Paşii, spaiul
este demitizat, aproape de-nudat de semnificaţii, idealitatea devine imperativul, o particularizare a
somptuosului din lucruri şi din afara lor. Descinderea, dincolo şi dincoace de vis, întreţine flacăra provocării
ca într-o necontenită bucurie (estetică) a re-creării mesajului lumii: „E undeva în lume o încăpere,/O
anticameră, o saă de aşteptare,/Ai căror pereţi sunt plini de uşi./Închise de câte-un custode,/Spre celelalte
două încăperi./Odată, cineva, s-a întmplat să ântârzie/Şi n-a mai putut iniţia/Şi-a trebuit să aştepte mult
şi bine (…)” (Paşii, p. 62-63)
Reflex 7 - 12 / 2018 73

EVENIMENT EDITORIAL

Ion Pop, Poezia românească

neomodernistă, Cluj-Napoca, Editura
Şcoala Ardeleană, 2018 (Colecţia Şcoala
ardeleană de critică şi istorie literară.
Proiect editorial dedicat Centenaruli Marii
Uniri, apărut sub egida Bibliotecii
Judeţene „Octavian Goga” Cluj)

Poezia lui Ion Pop îşi trăieşte propriile ritmări, are propria mentalitate. O plăcere obsesivă a convenţiei
hrăneşte un imaginar al ireverenţei romantice tonifiind dominanta alegoric-impresivă. Dar nu o de-
compoziţie poate restaura valorile ordinii cuvintelor-imagini cât o întreagă semantică a temporalului,
generativă, referenţială, gravitând într-o cromatică patinată de aporiile fiinţei. În Turnul cu ceas, de pildă,
timpul dobândeşte „formă”, veşmânt mitopoetic într-un bine regizat claustru al transorizontalităţii. Melodia
destrămării vremurilor e o parafrază a convertirilor eului, o revendicare sfidătoare a paradisului pierdut:
„Peste ruine, ceasul zvâcnea din minutare/Şi le mai odihnea din loc în loc./Timpul curgea în lucruri
curgătoare - /Abastru-n ape, verde în plante, roşu-n foc//În ceas mai nimereau, din întâmplare,/Secundele
care aveau noroc.” (Turnul cu ceas, p. 37) În alt poem, reprezentativ pentru statura valorică a autorului,
spectacolul blazării, ireconciliabil, grav, „închide” discursul în perimetrul deriziunii mimate, „hoitul duminical”.
Ceremonia temei generatoare, denunţarea calofilului se derulează compensator, ca despodobire de
priorităţi. Enunţul, însăşi, e o armă a de-constructivului: „Păsări plutesc în zbor triunghiular/Pe cerul
blestemat cu drepte linii./Sparge-le, vânt! Tu, soare, dă-mi măcar/Umila umbră a ruşinii//Spaimă de-a fi
prea cuminte!/Din când în când, trimite-un neiertător şacal,/Să scoată dintre trupurile sfinte/Frumosul,
putred hoit duminical.” (Seceta, p. 70)

În morfologia liricii lui Ion Pop, eliberarea estetică marchează o revoltă a configurării idealului. O meditaţie
continuă provoacă polifoniile unui realism decodat în determinante. Una dintre ele, evidenţiind anticipator
dtaliile unui traseu original în poezia românească, ar putea fi această hermeneutică a unui hedonism de
obsesiv-radicale purificări de mesaj până la starea de postulat, de poem-semnificare şi până la condiţionalul
unui sistem al gramaticii poeziei.
74 PROFIL
Adrian Dinu RACHIERU
Întâmpinând debutul lui Dumitru Radu Popescu
(Fuga, ESPLA, 1958), publicat, student fiind, la Steaua
(unde va fi corector şi, apoi, redactor, după ce, în anul III,
abandonase medicina şi unde îşi tipărise, în 1954, prima
schiţă, O partidă de şah), un tânăr cronicar al vremii făcea,
cu o intuiţie de zile mari, două observaţii esenţiale,
adeverite imediat. Mircea Tomuş nu se înşela: noul
prozator dovedea un suflet de poet, interesat metodic de
„tehnica dezvăluirii adevărului”. Filonul liric, „latent” în
comentariile lui I. Vitner, i-a pricinuit şi reproşuri, vizând
inadecvarea la realitate. Al. Oprea, de pildă, nu ezita a-l
considera „un rătăcit” pe cărările naturalismului, defilând,
însă, cu grupul stelist, o revistă-fanion în acei ani, prin
programul antiidilic. H. Zalis, în dispută cu E. Simion,
denunţa „fragilitatea” şi lipsa coerenţei epice iar Paul
Georgescu constata, îndreptăţit, alunecarea spre tragic.
Dumitru Radu Popescu a scris enorm, trezind
„spaima bibliografilor”. Dezvoltând, cu „inventivitate
sadică”, subiecte insolite, pe schelărie mitologică,
insertând fantasticul şi cultivând invazia maleficului,
prozatorul, ieşit, după ’89, „din cărţi”, cum credea N.
Manolescu, incapabil să-şi organizeze ficţiunea, livrând
– în avalanşă – piese de teatru „ilizibile”, a impus un stil.
De un experimentalism frenetic, colocvial, destrămând şi
refăcând realitatea prin „refracţie deformatoare”, ca
„totalitate ascunsă”, cum sesiza Mirela Marin, el
problematizează, căutând tiparele ontologice. Realismul
de fond, supus tratamentului parodic, sfârşeşte în farsă,
pulverizând perspectiva narativă. Discontinuitatea,
fragmentarismul, prolixitatea se pliază, cu frenezie barocă
şi fantezie neistovită, fluidităţii lumii, în degradare /
desacralizare. Iar potenţialul alegoric, exploatat abundent,
sfidând incoerenţa realităţii, încearcă a asigura
coezivitatea; fiindcă, prin problematică, teme, motive etc.,
proza şi dramaturgia lui D.R. Popescu par a comunica,
constata Mircea Iorgulescu, închipuind „un adevărat
sistem”. Fireşte, labirintic, sub cupola moralei, dincolo de
medii şi epoci, întreţinând confruntarea, prelucrând, în
proiecţie simbolică, teme eterne. Putem afirma că
personajele sunt esenţe, că, în creuzetul epic, prozatorul
reface, amalgamând, o scenarită mitică, de extracţie
alegorică sau parabolică, vădind creativitate mitopoetică.
Realitatea plurivocă a operei intersectează, teatralizant,
codul poetic şi cel realist, plasată, prin onirism „controlat”,
în atemporal sau, dimpotrivă, în prezentul căzut în
derizoriu, caricaturizat, satanizat, cu eroi suciţi şi farse
sinistre. Evident, astfel de texte, provocând şi întreţinând,
prin jocul măştilor naratoriale, confuzia esenţă / aparenţă,
impun un pretenţios cod de lectură, solicitând un cititor
avizat.
Deşi Dumitru Radu Popescu „nu este un scriitor
comercial”, atrăgea atenţia, cu ani în urmă, M. Ungheanu,
ochiul său cinematografic exploatează nemilos şi savuros
Reflex 7 - 12 / 2018
DUMITRU RADU POPESCU
ŞI „MORIŞCA” ADEVĂRULUI
resursele excentricităţii. Prozatorul ştie prea bine că arta
este o alchimie şi, în consecinţă, e preocupat de tehnică.
În fond, în repetate ocazii, el şi-a recunoscut „strategia”:
pleacă, sondând arhetipalul, de la adevărurile eterne (ale
grecilor, preciza), acceptând fixitatea tipurilor şi o
umanitate canonică, pentru a se plia / mula pe eveniment.
Acordă credit ficţiunii pe care o propune chiar inepuizabila
realitate, dezvoltând o intrigă bogată, supusă dislocărilor,
„re-montării” faptelor (cf. I. Vlad), reinterpretărilor. Eroii
săi, volubili, intervenind corectiv, îşi confruntă versiunile;
proza are obstinaţia bizarului, vorbeşte, cu un realism
atroce, despre inocenţa jertfită şi vinovăţie, despre
candoare şi cruzime, într-o viziune grotescă şi „abuz de
macabru” (cf. E. Simion). Ne întâmpină un şir de crime, o
avalanşă de întrebări, provocând dezbaterea. Adică, prin
problematizare şi carnavalizare, o confruntare a „istoriilor”,
în reformulare continuă, deformate şi degradate din unghi
parodic, golite de sacru, decăzând într-o istorie tribală.
Totuşi, o literatură aluzivă, ermetică, stranie, iubind
parabola, în corespondenţă cu adierile mitologizante.
Fiindcă, spunea D.R. Popescu, o literatură fără parabolă
este sociologie; iar directeţea, alungând esopismul, ne
scoate din literatură.
Poate că intră în ecuaţie şi eschivele omului, care,
curios, ca autor, se consideră „lipsit de fantezie!” Culegând
întâmplări din viaţă, Dumitru Radu Popescu e interesat,
însă, nu de evenimente, ci de înţelesurile lor. Întâmplările
trecute nici nu sunt sigure; „eternizate” prin povestire,
adunând probe şi opinii „încrucişate”, ele propun, extrase
dintr-o „mâzgă informaţională groasă”, interpretări
ipotetice asupra unei materii „în destrămare”, dezvăluindu-
i partea morală sau cea întunecată. Vorbind, adică, cum
spune procurorul Tică Dunărinţu, despre un trecut „vag şi
tulbure”, încercând a desluşi „misterul acelor cauze”.
Prozatorul ne propune, de fapt, deloc linear, o lungă şi
stufoasă dezbatere morală, cu iz justiţiar, avertizându-
ne, prin vocea unui personaj, că „numai echilibrul are viaţă
lungă” (v. Împăratul norilor); că patimile „nu trăiesc mult”,
intrând, firesc, în albia lor; că „fugile” în vis, trăind simultan
în real şi imaginar, ne împing dincolo de „hotarele
vizibilului”, într-o ficţiune despletită, luxuriantă, meandrică,
auto-comentată etc., cerând, sub laitmotivul anchetei,
mobilitate detectivistică pentru a auzi şi vedea „ce nu se
vede şi nu se aude”, slalomând, printre detalii şi
metamorfoze, pentru a ajunge la „morişca” adevărului:
adică, o eternă contradicţie, irezolvabilă. Cercetând lumea
de sus, chiar de pe „acoperişul ei” , înarmat cu faimoasele
catalige, judecând-o necruţător în conflictualitatea ei
nedomolită, pornit în căutarea adevărului (nuanţat,
pulverizat) şi sfârşind, alături de U. Eco, prin a râde de
adevăr ca o posibilă, sperată eliberare, Dumitru Radu
Popescu ne invită să exersăm „puterea de a vedea”.
Evident, dincolo de suprafaţa descriptivă, complicată,
Reflex 7 - 12 / 2018
sofisticată, căzând, aparent, în gratuitate, decriptând-o
sub pecetea deriziunii şi disoluţiei, descoperind, odată cu
invazia amoralismului şi demonismului, coordonatele
morale. Fiindcă oamenii, ne reamintea prozatorul, sunt
complicaţi; ticăloşia şi lumina convieţuiesc sub cupola unei
lumi desacralizate, ambiguizarea şi incertitudinea s-au
înstăpânit, demonul relativismului este suveran.
Dumitru Radu Popescu a început ca nuvelist şi,
ispitit de roman, a rămas un mare nuvelist, eliberând o
imaginaţie debordantă, aglutinantă, sondând fondul
arhetipal. Dar nu e vorba doar de o „stilizare mitologică”,
afirmaţie nedreaptă, fluturată repetat, cu încăpăţânare,
restrânsă la expresivitate. În Duios Anastasia trecea,
Vladimir Streinu descoperea o Antigonă „locală”, tânăra
învăţătoare din acel sat dunărean dorind – pe fundalul
unui tragism rafinat – împlinirea datinei străvechi,
îngropând sârbul ucis (un „mort al nimănui”). Leul albastru,
o parabolă străvezie, de mare ecou în epocă, publicată
în Luceafărul (1965) ’i reluată în volum abia în 1981, a
stârnit o dură campanie de presă; tonul l-a dat Scânteia
tineretului, î’i aminte’te C. Stănescu, pe atunci redactor
„agrarian”, găzduind interveniile unor cititori revoltai „la
ordin”. Dar ’i două ’edine la Uniunea Scriitorilor, prima
„pe necitite”, sfâr’ind prin a aduce, la unison, laude celui
care urma a fi pedepsit. Probând o solidarizare azi
pierdută. În Bâlc şi doctorul pleacă la vânătoare sesizăm
o artă poetică (ironică); vorbind despre sine, navigând
printre amintiri, învăţăcelul, ca exponent al generaţiei,
pune în discuţie canonul (dăscălesc), alunecând în
parabolă: e amintită viaţa de intern, senzaţia de claustrare,
cu terorizanta imagine a internatului, şi – implicit –
speranţa evaziunii, a spaţiului deschis, replicând coerciţiei
maeştrilor, a „pedagogilor literari” (printre ei, şi Marin
Preda, luptându-se cu „făcătorii de cuvinte” şi blamând
povestirile „cu mânji albi”).
S-a spus că D.R. Popescu, cel puţin în proza de
început, ar fi scris în replică. Sau rescriind „scenarii
patrimoniale” (cf. E. Negrici). „Lăturaşul” Friţă din Valea
Anilor (v. Zilele săptămânii, 1959), obişnuit cu pogoanele
lui, ascultând „respiraţia pământului”, poate fi citit prin grilă
moromeţiană. Intră, negreşit, în galeria inocenţilor, aşa
cum Ioana Jumanu (v. Păpuşa spânzurată), pentru care
„tinereţea trecuse fără să o vadă”, putea fi pusă în relaţie
cu Nevasta lui L. Rebreanu. Se configurează, în aceste
texte de tranziţie, lumi bipolare, în care colcăie viaţa, se
insinuează „spiritul confesiv ancestral”, nota Valeriu
Cristea şi demonia, prozatorul folosind abundent,
acroşant, locuţiuni pitoreşti. Prin Zilele săptămânii şi, apoi,
prin Vara oltenilor (1964), un roman revizuit, reeditat (de
trei ori) şi abandonat, refuzându-i continuarea, D.R.
Popescu aducea „la zi” proza satului românesc, testând
nu doar efectele cooperativizării, în contrast cu o proză
care „staţiona” în trecut (cum suna reproşul lui Paul
Georgescu), ci şi figuri / personaje cu puteri demiurgice,
hotărând destine, într-un epic fabulos, de la preşedintele
Vică, înconjurat de explozii florale, până la invazia
„suciţilor”: un Cămui (v. Ploaia albă), o zeitate a locului
devenind şoarece, Nicanor (umblând pe catalige) sau
Dimie, ochiul care supraveghează, urcat în plop, pe post
de observator. Şi atâţia alţi inşi ciudaţi, bizari, închipuind
o imensă satiră socială, pe fundalul tragediilor satului
românesc, demonizat sub comunism. Ică, cel cu ochii de
sticlă, de pildă, promite „fericirea care o să fie”; agonia lui
Celce, putrezind de viu, refuzând „puterea grădinii”, este
comparabilă – în ochii lui Theodor Codreanu – cu soarta
regimului comunist. Ca să nu mai vorbim de maleficul
Moise, cel cu „o mie de feţe”, un porc de geniu,
„hermeneutul” care înţelege disoluţia caracterului drept o
nouă treaptă evolutivă. Dar tabla de legi a noului Moise
75
(cf. Theodor Codreanu), o „excrescenţă a unui proces
complex care a fost revoluţia”, este una a fărădelegilor,
trădând, în absenţa riturilor şi a celor ce cunosc căile,
ordinea lumii. Doar legăturile cu lumea arhetipală asigură
rezistenţa la această antigeneză (cf. Theodor Codreanu),
instaurând o lume „pe dos”.
Semnând O introducere în opera lui Dumitru Radu
Popescu (v. Zilele şi nopţile săptămânii, Fundaţia-Editura
Scrisul Românesc, 2014), Cornel Ungureanu observa că
prozatorul era primul scriitor al anilor ’60 care evoca satul
demonizat, dând cu tifla reţetelor de epocă şi zeloşilor
pedagogi literari, coborând grandilocvenţa, impusă
triumfalist, în derizoriu. Sondând acel timp al literaturii,
criticul evocă, în contextul generaţiei, înviorând frontul
literar, tentaţia limbajului subversiv, dar şi „barajele”
oficiale, mulţimea interdicţiilor şi „îndatoririlor”, reamintite
ciclic. Dezvăluindu-şi urâţenia, lumea nouă e contrapusă
adevărurilor „vechi”; fondul arhetipal, lucrând regresiv,
anunţă voalat, prin densa reţea de simboluri, ruinarea
Utopiei.
Sub aparenţa unui roman ţărănesc, dobândind
„un ton epopeic” (cf. Mirela Roznoveanu), F (1969), ca
apariţie surprinzătoare, de şocantă virtuozitate tehnică,
vorbind despre o tragedie colectivă, închidea (temporal),
de la Boul şi vaca până la Cele şapte ferestre ale
labirintului, un întreg ciclu, fiind o „revărsare
evenimenţială” într-un regat al spaimelor. Oamenii sunt
legaţi între ei, Marele Mecanism îi cuprinde pe toţi;
hieroglifa F poate fi o cale / calea de acces spre o lume
labirintică, „frisonată” (cf. C. Cubleşan), încercată de
viermuială şi frică; „îndemonizaţii” se tem unii de alţii; întors
acasă, procurorul Tică vrea să asculte toate vocile într-
un sat „întors pe dos”, vrea ca adevărul, dincolo de vorbe,
să rămână mărturie. F (la care, din păcate, se opreşte
analiza lui N. Manolescu) este un reper decisiv pe traiectul
scriitoricesc al lui D.R. Popescu şi, inspirat, Valentin Taşcu
distingea, în Dincoace şi dincolo de F (1981), această
etapizare, fixând o bornă de neocolit.
Pornind de la o enigmă-pretext, stăpânind, prin
convergenţa detaliilor, un teritoriu fictiv, digresivă, aparent
fără logică, culegând o aglomeraţie de întâmplări (horror,
chiar), proza trăieşte, în căutarea adevărului, prin
acumulare şi sofistică, suspendând verdictul. S-a vorbit
(insistent) de influenţa lui Faulkner, a fost invocată
(repetat), din unghiul teatralităţii, lumea shakesperiană,
cu măscăricii şi bufonii ei, întoarsă în tragic, fără măreţie,
sub glazura burlescului şi grotescului, respectând, însă,
severe convenţii dramaturgice. Putem cerceta, cu folos,
substratul mitic, filonul folcloric, sonda arhetipală sau
fabulosul epic, în vecinătatea lui Marquez şi a
magnetismului realismului magic, influenţe „topite” în
retortele alchim istului Dumitru Radu Popescu,
desfăşurând, într-o lume de relativităţi, o viziune asupra
vieţii, de pregnant relief stilistic. Şi impunând, cum sesiza
Vl. Streinu, încă în 1968, o dublă percepţie estetică (diafan
/ trivial), într-o formulă literară de acută originalitate,
centrifugală, complicată prin sistemul de oglinzi, sub aura
incertitudinii.
Şi Iepurele şchiop (1980), deschizând un nou ciclu
epic, se dorea insolit şi aluvionar, eliberând o fantezie
greu de strunit şi înglobând, nesăţios, o realitate totală.
Indecis, evaziv, derutant prin caleidoscopie, pulverizând
convenţiile, aglutinând orice, plin de bizarerii, fără centru,
aşadar, noul „roman” (deschis) dovedea, din nou,
„elasticitatea” formulei testată de D.R. Popescu, în numele
unui febril şi neostoit experimentalism (cf. Mircea
Iorgulescu). Şi tot sub masca unei relatări ingenue,
convocând un şir de naratori, livrând adevăruri parţiale,
76
cu sens bruiat, prin avalanşa interpretărilor şi faptelor noi,
contradictorii, părând a se anula reciproc.
Spărgând graniţele realismului tradiţional,
romancierul construieşte, convocând personaje fictive şi
reale, barochismul şi onirismul, o Istorie încâlcită şi un
spaţiu geografic imaginar, sub cupola realismului magic.
Iată, un creator amator, ziaristul ardelean Tiron B.,
suspectat de grafomanie, erou al romanului şi, deopotrivă,
comentator, interpretând toate rolurile este delegat, de
romancierul-redactor, a rescrie istoriografia (oficializată),
pliindu-se altor clişee (Viaţa şi opera lui Tiron B., I-II, 1980-
1982). Circarul Francisc, zisul „împărat al norilor”, se
substituie autorului omniscient. Oraşul îngerilor (1985)
reconstituia istoria tulbure a anilor ’40 şi eliberarea
Ardealului, topind istorii orale, de circulaţie şi dezlegând,
ca şi în precedentele titluri, „în ambianţa vremii factorii
mai puţin spectaculoşi”, printr-o complicată ţesătură de
personaje şi fapte, sfidând cronologia; aşa cum, de pildă,
fotograful Gogu Pană „impune o realitate”. Cu romane-
deltă (cf. I. Simuţ), cultivând, ca dramaturg, un realism
„simulat”, propagandistic (crede Ciprian Şiulea), Dumitru
Radu Popescu, când nu e sedus de exerciţii stilistice,
performante în sine, lansează diatribe înveninate, sub
semnul contrautopiei (v. Nopţile săptămânii). Îndeosebi,
în faimoasele „scrisori deschise”, dar şi în romanele din
urmă (v. Paolo şi Francesca) unde, prin ştiutorul profesor
de sport Mircea Zero Kopros (M.Z.K.), pune problema
„ochilor văzători” într-o lume confuză, hibridată, cu statut
de moroi, într-un „timp fals”, obligat să rejudece Istoria
printr-o nouă „reîncadrare”, aşa cum plănuieşte politicianul
Sâmboan, construind Cimitirul Nou, al Eroilor şi
Trădătorilor neamului.
În fond, barochizantul prozator, aşa cum
mărturisea, vrea să găsească tonul în efortul de
„recompunere” a Istoriei. Or, ficţiunea, ca realitate
suverană şi totală, speră să prindă tocmai „pulsaţia
adevărată a timpului”, să aducă la lumină cazuri mărunte,
vieţi minore, prinse şi strivite de marele angrenaj, anonimii
care stau la „temelia Istoriei”, atentă la „ochii şi urechile
lumii” (explică Tiron B.); să lumineze intercondiţionarea,
determinismul circumstanţelor (plonjând în absurd),
vârtejul relativist. Să afle, precum încerca abilul intrigant
Moise, ce înseamnă Istoria, „un joc”, după părerea
maleficului director de şcoală, împins în grotesc,
încercând „să ucidă” picioarele dansatorilor sleiţi, victime
ale „bătăii (sale) de joc”. Sau să constate, precum în
Cămăşile roşii (din Falca lui Cain), întorcând pe dos
concluzia basmică, într-o istorie rememorată parodic, că
răul învinge; că răul nu poate fi evitat prin boicot, cum
spera dezamăgitul Zoli; sau că omul problematic, dincolo
de samavolnicii, trăieşte într-o lume dăruită cu miracole.
Ceea ce prozatorul, şi un harnic epistolier, colocvial şi
vervos, biciuind sindromul autist cu „furibonderie
pamfletară” (cf. Jeana Morărescu), chiar asta face prin
scrisorile sale deschise. Această magmă epico-lirică,
revărsată cvasi-metaforic, prin recurs la operele mari ale
umanităţii, vrea să împiedice „marşul duios al uitării de
sine”; publicistica epistolară vorbeşte despre protopărinţi,
despre eroi, viaţă şi moarte, despre sublim şi ridicol,
despre suferinţa morală; sau, sarcasmic, despre cei fără
memorie, blamând, hilar, balastul cărţilor. Şi, în fine, din
colţul nostru de rai, despre cei ce trudesc pe „ogorul florii
de piper”. Cu mare poftă de scris şi minuţiozitate realistă,
prolific, „pulverizat” în discursurile personajelor (cf. Dan
Culcer), punând în dificultate cititorul obişnuit, de un
postmodernism neprogramat (cum sesiza, subtil,
regretata Jeana Morărescu, etichetă refuzată net de
Ciprian Şiulea, considerată chiar „o fraudă estetică”),
deşteptând imaginarul subconştient şi invitând la
Reflex 7 - 12 / 2018
„interogarea misterului ontologic”. Impresionând prin
anvergură, proza lui Dumitru Radu Popescu, dincolo de
trama (coaja) policier-ului, îşi dezvăluie structura
palimpsestică, aptă de „revelare sacrală” (ortofanică). Cu
atât mai nedumeritor, aşadar, slabul interes
(postdecembrist), însoţind cărţile d-sale, numeroase.
*
Aproape necunoscut (şi, în consecinţă,
necomentat), romanul Săptămâna de miere (1999) s-a
ivit, aflăm, după „o îndelungată cercetare”. Prozatorul,
iniţial, gândise o trilogie, alăturând romanului în cauză
alte două cărţi, Delta şi Oglinda; şi acest proiect a fost
părăsit, însă, rămânând doar tentativa de a lumina
(„niţelus”, zice şăgalnic autorul) lovitura, pusă la cale de
„o mână de evrei”, la banca din Giuleşti (28 iulie 1959),
atacând „maşina cu bani”. Evident, nu e vorba de o
supervizare, juridică sau politică, a cazului, ci de o falsă
reconstituire, „cu mijloacele blajine ale condeiului”. Adică,
absorbind în magma textului, dincolo de „ancorarea” în
epocă, mărturii disparate, în conflict, sub semnul
supoziţiei, încâlcind firele epice într-un atractiv „spectacol
de vorbe”.
Suntem în anii în care nebunia de după război
„prindea viaţă”, surpând temeliile lumii vechi. Istoria,
cugetă un personaj, trebuie distrusă; ea înseamnă „o
continuă visare”. Leon, un evreu „de nădejde”, pricepe
că marxiştii, ca şi iacobinii, vor fericirea cu forţa. Opera
socialismului ar fi o lume în sărbătoare, chiar dacă Tase,
protagonistul-pivot, o înţelege ca o societate fără suflet,
plină de lozinci. Cum Marx oferise un text absolut, stabilind
„nişte legi”, ideologia pare „un paradis al cauzei comune”,
deşi Lică (Alexandru Ioanid, cumnatul lui Drăghici, implicat
în afaceri cu case) conştientizează prăpastia dintre ideal
şi realitate. Aventurierul Tase, scos din învăţământ, un
„sufleţel oniric” şi „hoţ de femei”, ar vrea să-şi izbăvească
„poporul”, ajutându-l cu bani. Or, copoiul de rasă Cazimir
Ionete, tălmăcitor / colecţionar de vise, ins fără vârstă, un
arhetip sau o ficţiune, pătrunde în visele lui Tase şi denunţă
abandonul: Tase, fluturele rătăcitor, „marţafoiul gagicar”,
vrea să-şi cheltuiască beţia de viaţă, uitând de ideile pentru
care a luptat. Nebunia în care intrase „ca într-o poveste”
(jaful), îl va teroriza; bucureşteanul Tase, „nu evreu sau
român” (cum se prezenta), nu mai crede nici măcar în
sine. Deşi planul croit păruse perfect, povestea „năroadă”
a atacului banditesc îi întreţine spaima, o „teroare
friguroasă”; curajul sălbatec (iniţial), apoi paşii rătăciţi,
vânat de oamenii lui Drăghici îl aruncă în plasa coşmarului,
în gura puştilor, „trăind” visul execuţiei. Dacă duşmanii
au fost puşi „cu botul pe labe” cei din banda teroristă află
că tovarăşii de luptă şi de idealuri sunt mai periculoşi.
Soldaţi devotaţi, evreii roşii „uită cine-au fost ieri”, se dezic
de legătura cu Partidul, vor să o şteargă în Izrael. Ceea
ce intenţiona şi enigmaticul Tase, apelând la sprijinul
petrecăreţului Gogu, alt personaj important al epocii. O
epocă suspicioasă, pe care însuşi Gogu-Torquemada o
califică drept „curvăsărie ideologică”, promovând răul ca
formă a inteligenţei.
Ca romane „neterminate”, cărţile lui Dumitru Radu
Popescu, greoaie, masive, „poliţiste”, rămân
provocatoare; or, ancheta întreprinsă de scriitor „trebuie
terminată de cititor”, ne îndemna autorul Vânătorii regale.
*
„Natură” bogată, „o apariţie de zile mari”, cum
observase, primul, Lucian Raicu, scriitor prolific, polivalent,
derutant, un moralist, de fapt, înscenând – sub avalanşa
cuvintelor – o viziune carnavalescă (Bahtin ar putea fi o
pistă), în vecinătatea spectacolului popular, dezlegând
Reflex 7 - 12 / 2018
probleme-arhetip, evaluând cotidianul cu fervoare
detectivistică, translând concretul şi încifrând /
răstălmăcind sensurile, Dumitru Radu Popescu, deşi
mitograf cu program, folosind alegoria ca liant, în pofida
fragmentarităţii şi a refuzului coerenţei, desacralizează
lumea (întoarsă pe dos). Cum miturile „ne scapă printre
degete” (avertiza autorul Leului albastru), a le repune în
discuţie, a le reinterpreta / reintegra în fluiditatea
existenţială înseamnă, dincolo de armătura teoretică sau
rezonanţele folclorice, a descoperi, pe cont propriu,
adevărurile eterne, structurile fundamentale etc., mulate,
desigur, pe noile „evenimente”, decăzând în istorie.
Fiindcă creaţia – ne reaminteşte Dumitru Radu Popescu
– a ajuns „o caricatură”; şi, corectându-l pe Eliade, tot el
ne asigura că profanul camuflează nu doar sacrul, ci şi
abjectul. De unde bipolarismul textelor sale: spectacolul
inocenţei şi „trezirea”, nostalgia paradisului şi duhul
apocalipsei, realismul fantastic şi farsa bufonă,
sublimitatea, grotescul carnavalesc şi monştrii
inconştientului, ambiguitatea tragică şi implacabila
degradare, pulverizând sensul, amestecând – în
coexistenţa / confruntarea nedomolită a contrariilor –
candoarea şi ticăloşia, violenţa, melodrama, parodia etc.,
cuprinzând lacom, acumulativ, caleidoscopia lumii. Şi
aducând în scenă, prin ipostazierea unor destine, o faună
ciudată, dezvoltând entropic drame, conflicte şi obsesii,
prinse în cavalcada unor echivoce dezvăluiri succesive,
în regimul carnavalescului şi într-o viziune mitic-
parabolică, reînviind scenariile primordiale. Totuşi, roiurile
de analişti care, de-a lungul anilor, au cercetat cu osârdie
harta scrierilor lui Dumitru Radu Popescu, au ajuns la o
concluzie inatacabilă: indiferent de gen, insidioasa „invazie
de poezie”, scrisă „cu idei”, negreşit, cotropeşte Opera.
Mai mult, notaţia realistă se revitalizează prin „vocile
poeziei”, scriitorul – nota cândva Doina Uricariu –
regândind poezia prin proză. Să nu uităm că orgoliul de
altădată, reactivat, era poezia. Dumitru Radu Popescu
debuta cu versuri, în 1953, în Crişana şi continuă a crede,
nedezminţit, că poezia rămâne esenţa unui scriitor. Deloc
ciudat, unicul său volum de versuri (Câinele de fosfor,
1982) adună poeme antilirice, groteşti-ironice, încercuind
cotidianul, pliat, mai degrabă, valului optzecist, fără a fi
doar o „recreaţie”. Evident că şi literatura dramatică,
cultivând un teatru „necomplezent”, „liber” (zicea Marin
Sorescu), deloc respectuos cu tiparul clasic, fără
prejudecăţi de formulă şi limbaj, suportă această infuzie
poematică. Piesele sale, greu de „descifrat”, „translează”
mitul (prometeic, în Hoţul de vulturi, de pildă) şi impun
mitul ca revelator, observase Valentin Silvestru,
închipuind, dincolo de varietatea versiunilor scenice, o
geografie magică. Acreditat ca dramaturg după un
spectacol la Târgu Mureş (cu Aceşti îngeri trişti), Dumitru
Radu Popescu a produs aluvionar, sclipitor, cu vervă
imagistică (şi în ipostaza de eseist sau epistolier) o
năucitoare ofertă textuală, de fantezie barocă,
protagoniştii săi (închizând drame, aspirând spre puritate)
vădind o conexitate subterană. Oricum, scenografia
primează asupra textului, nota M. Iorgulescu,
recunoscând că avem de-a face cu un prozator de mare
originalitate, interesul pentru dramaturgie nefiind doar un
nevinovat capriciu. Mai mult, „descoperirea teatralităii” a
condus la radicalizarea prozei. Iar Laurenţiu Ulici, în
prelungirea ideii, va constata „acordul intim între genuri”,
vălmăşagul lumii fenomenale, cercetată dintr-o
perspectivă relativizantă, impunând adevărul multiplu.
Morişca fabulaţiilor îmbracă, de regulă, o intrigă poliţistă,
aglomerată epic, de conversie mitologică, chemând în
sprijin, sub aparenţe realiste, poetica folclorică şi o
conştiinţă arhaică. Nuvelistul, însă, s-a dovedit mai tare
77
decât romancierul, spulberând disciplina clasică şi oferind,
în dialog cu opere de căpătâi, comentarii divagante, acut-
personale, în cheie morală; înţelegând adevărul ca
„memorie a realităţii” într-o lume maculată, ea însăşi
incoerentă, pierzând sensul. Cândva, şi editorialiştii „în
pantaloni scurţi” (Mazilu, Cosaşu, Ţic, E. Mandric)
porniseră în căutarea „urgisitului” adevăr integral, cinstind
faptul brut, descoperit, mai apoi, ca roman nonfigurativ,
şi de alţii (v. Truman Capote şi Nicolae Ţic, 1995).
Dar proza lui Dumitru Radu Popescu, s-a
observat, nu se bazează atât pe documente (chiar pornind
de la fapte reale), ci pe tensiunea dezbaterii. Or,
dezbaterea e posibilă chiar şi în absenţa faptelor; contează
– precizează undeva scriitorul – ce credem noi despre
ele. O proză fără acţiune se ţese prin provocarea
consecutivităţii: enigma sumară se va complica,
monoloagele şi limbuţia (urmând „retorica ruralului”)
radiografiază zbuciumul sufletesc. Pătrundem în
interioritatea faptelor, personajele fiind obligate să se
dezvăluie. Răscolirea trecutului impune asemenea
confruntări, eliberând interioritatea: producând, odată cu
proliferarea vocilor, abundenţa de concret. Spiritul
anchetator (la un prim exerciţiu asistam în Dor) vizează
nu pedepsirea crimei, ci elucidarea cazului. Instanţa
morală funcţionează ca un catharsis, vizând descărcarea
adevărului. Anchetele lui Dumitru Radu Popescu nu
excavează faptele, ci adevărurile, îndepărtând stratul de
insinuări şi dilatând spaţiul culpabilităţii. Îndoiala e
suverană, suspiciunea se infiltrează peste tot; şocul epic
(crimele fiind „expediate” în trecut) pigmentează un
univers dubitativ – produsul unei imaginaţii delirante. La
Dumitru Radu Popescu totul e memorie. Tehnica anchetei,
procedeu care a molipsit şi pe alţii, conjugă capacitatea
judicativă cu libertatea de a nara: povestitorii devin
creatori, personaje-prozatori chiar prin grija / grila
reconstituirilor, imaginarul proliferează haotic având ca
stimulent memoria afectivă. Acest elan confesiv,
dezghiocând lumea fenomenală, provoacă o reacţie în
lanţ, implicit un lanţ de povestiri. Naraţiunea de tip anchetă
dospeşte, îşi revarsă aluatul rememorativ; uitarea
înseamnă intrarea în neant. Caruselul mărturiilor,
alimentat de pofta conversativă este tangent marelui
subiect: ADEVĂRUL, ca supra-temă a romanelor lui
Dumitru Radu Popescu. Disponibilitatea sa narativă creşte
pe solul fertil al cascadei de interogaţii. Scriitorul iubeşte
întrebările; răspunsurile martorilor diversifică arborescent
epica, cu fantezie şi forţă speculativă; nu elucidează cazul,
ci îl complică, reorganizând datele.
Evident că nici Întoarcerea tatălui risipitor (2009)
nu se putea rupe, brutal, de acest fel de a fi în literatură.
Fragmentarismul are ca liant viaţa. Febra imaginativă a
scriitorului lucrează pentru a regăsi gustul vieţii nefardate,
pentru a recupera adevărul vieţii noaste, fără a păcăli
istoria. Trecutul e viu, adevărul alunecă peste ficţiune (şi
invers), dar dorinţa de a pricepe totul e o infirmitate;
rămâne mereu – pare a ne spune scriitorul – o câtime
nedezlegată. Proza lui Dumitru Radu Popescu, pe toată
întinderea ei, stoarce această câtime şi trădează dorinţa
de a re-începe viaţa; deşi romancier „sceptic”, el face
elogiul libertăţii individului, stăpân pe propria-i conştiinţă,
cucerind seninătatea pe care o îngăduie (şi presupune)
singurul absolutism victorios: cel al relativului. Încât
obsesia Adevărului se pulverizează în variantele lui.
Sondând un trecut „imprevizibil”, scriitorul manifestă un
multiperspectivism în desf ăşurare: percepţia
evenimentelor îmbracă versiuni felurite, demonul
relativizării stăpâneşte un teritoriu în care – spune autorul
– „fiecare are pe undeva dreptate”. Alternarea vocilor şi
78
multiplicarea punctelor de vedere expediază în relativ o
epică browniană, dispensându-se de personajul unic.
Scriitorul e shakespearolog; pornit în căutarea adevărului,
el judecă trecutul cu şirul de abuzuri, violenţe, crime,
deformând omenescul, dar nu uită că prezentul produce
istorie. În spatele necesităţii istorice, Dumitru Radu
Popescu caută tot omul; colecţia de fapte abominabile,
fixate în memoria colectivă sunt aduse la suprafaţă pentru
„a învăţa adevărul”. Procurorul Dunărinţu (ciclul F) are
convingerea că nici după moarte amintirea unui om nu
trebuie umilită. Lumea lui Dumitru Radu Popescu e prinsă
într-un vârtej aiuritor, împreunând contrastele: lângă
hieratici trăiesc hidoşii, visele coexistă cu pornirile
oneroase, istoria se răsfrânge în această vâltoare
evenimenţială.
Indubitabil, pentru spaţiul literar românesc, fostul
corector de la Steaua este, prin literatura sa anticanonică,
un autor canonic. Tămâiat din belşug când păstorea
(obedient, să recunoaştem) Uniunea Scriitorilor (1981-
1989), retras apoi într-o tăcere penitentă, revenind în forţă,
suspectat de prolixitate, cultivând insolitarea, enigmaticul
şi hiperproductivul prozator dezvoltă o creativitate mito-
Reflex 7 - 12 / 2018
poetică ispitită de ludism. Magma verbală se revarsă
nemilos, aglomerând personaje şi fapte (ieşite din comun).
Corectând dezvrăjirea postmodernistă prin aluzii
mitologice, invitându-ne pe un „tărâm labirintic” (observa
Mirela Marin, într-o solidă demonstraţie „tehnică”), toată
creaţia sa, de mare originalitate, se vădeşte a fi, nota
concluziv Mihai Drăgan (încă în 1970), o „intuiţie lirică a
lumii”. Acuzat, cu mare râvnă, pentru nomenclaturism şi,
după 1989, pentru apolitism, taxat pentru potopul de laude
(„peste meritele reale”, zic cârcotaşii) îndatorat
„postamentului funcţiei”, polemist aprig la nevoie şi critic
literar „deghizat”, cum crede Constantin Cubleşan,
harnicul Dumitru Radu Popescu ne-a oferit „un continent
de creaţie literară”, de o exuberantă şi exotică originalitate.
Combinând, după o reţetă unică, adolescenţa dionisiacă
a foştilor „gojdişti”, aruncând hibele în Criş cu debordanta
vitalitate oltenească, într-un timp opresiv, „păcălit” prin
fixaţia pentru problemele-arhetip, „retrăite” în fluiditatea
evenimenţială. Şi „luminate” de morişca adevărului /
adevărurilor, ’tiind prea bine că viaa (oricui) nu mai este
proprietate personală. „Desproprietărirea” cade într-un
spectacol burlesc, prolix, logoreic, purtând o
inconfundabilă pecete stilistico-problematică.

Dorina SGAVERDIA

SĂ RECONSTITUIM CANONUL ROMÂNESC,

ÎN AN CENTENAR

Arta lui Silviu Oravitzan – semnul şoptit al amprentei tezaur simbolic. S-au tocmai pentru că a fost în spaţiul
divine aceluiaşi tezaur simbolic. Cu Lumina din Jertfă, Silviu
Oravitzan a mai făcut o dată dovada că opera sa este un
Să fii parte la bucuriile spiritului pe care arta lui manifest anti-modern. Acel anti-modernism care nu-şi uită
Silviu Oravitzan ţi le oferă, e un privilegiu. Cum să ratezi rădăcinile şi nu-şi contestă originile.
Lumină din Lumină – Oravitzan 75, când Timişoara te La Arad, Maestrul a fost însoţit de un grup de
întâmpina cu un banner uriaş care acoperea Bastionul prieteni şi statornici admiratori ai artei sale. Din Timişoara.
Theresia cu istoria sa cu tot? (Revista Reflex, An XVIII / Din Cluj. De la Reşiţa sau de pe meleagurile natale. „Acum
serie nouă/, nr.1-6/196-201/, ianuarie-iunie 2017, a scris două luni, când am scris textul pentru catalogul expoziţiei
la momentul respectiv despre acest „festin cultural”). Apoi, – se mărturisea la vernisaj criticul de artă Marcel Tolcea
Lumină şi Jertfă. Arad, 15 mai 2018. Muzeul de Artă. Sau – mi-am dat seama că sunt un vechi soldat. Am 25 de ani
Colocviile Reflex, de la Băile Herculane. Două ediţii de când Silviu Oravitzan îmi face cinstea şi bucuria de a-
consecutive - 2017 şi 2018 -, care, din iniţiativa poetului l însoţi. Nu numai la expoziţii, ci şi în cataloage, în
Octavian Doclin, redactorul şef al Revistei Reflex şi deplasări. Prin Austria, prin Germania, prin cea mai
organizatorul colocviilor, au generat în jurul artei lui Silviu frumoasăţară, care esteţara apartamentului său, acolo
Oravitzan evenimente, aşezări şi reaşezări în Europa unde, asemeni lui Cantemir, din cuţite şi pahare desenam
valorilor. diferite proiecte. În imperiul roman aş fi fost sclav (sau
poate n-aş mai fi fost sclav, aş fi fost eliberat), dar ce
LUMINĂ ŞI JERTFĂ frumoasă sclavie să însoţeşti o asemenea conştiinţă
mărturisitoare, pentru că Silviu Oravitzan, înainte de-a fi
Dacă Lumină din Lumină a fost o ilustrare a pictor, este un mărturisitor”. Apropo, mie, autorul acestor
drumului artistic parcurs de maestrul Oravitzan, o rânduri, mi-a plăcut dintotdeauna şi-mi place că maestrul
naraţiune amplă, încărcată de simboluri – labirintul, cercul, Oravitzan nu are orgoliul originalităţii. E suprema smerenie
pătratul, centrul şi crucea şi peste toate lumina -, expoziţia a Artistului!
de la Arad, Lumină şi Jertfă, a avut parfumul esenţelor
pure. Artistul s-a întrecut pe sine. Şi nu este o impresie FRUMOSUL CA ADEVĂR
singulară. „Nu credeam, spunea la vernisaj Radu Preda,
că o să mai pot vedea ceva la maestrul Oravitzan care Ne-am obişnuit ca frumosul să fie un capriciu,
să-l întreacă pe Oravitzan însuşi”. Şi iată că incredibilul produsul originalităţii. Spectaculosului. La Oravitzan,
s-a produs. Chiar dacă s-a produs în spaţiul aceluiaşi frumosul este adevărul. Adevărul, Calea şi Viaţa. Dar nu
Reflex 7 - 12 / 2018
în termeni liturgici. Nu. Tainelor le sunt suficiente ele
însele. Am regăsit aceste idei şi la Marcel Tolcea şi la
Radu Preda. Ba chiar, în acea după-amiază a vernisajului,
Radu Preda şi-a continuat oratoria ca într-un joc al reflexiei
cu eul amintirilor. Nu ştii niciodată cine provoacă, reflexia
amintirile sau amintirile reflexia. „Arta lui Oravitzan nu este
o estetică în termenii galeriilor de azi”. „Nu-ţi place pentru
că e frumoasă, îţi place pentru că este adevărul. Aceasta
face diferenţa când e vorba de artiştii mari, profetici”. „De
curând, m-a sunat decanul meu, al Facultăţii de Teologie
din Cluj. A fost cu nişte oaspeţi din Germania la Biserica
Schimbarea la Faţă din centrul Clujului, iar oaspeţii au
rămas uimiţi. Nu doar pentru că, într-o biserică ortodoxă,
există o frescă-mozaic precum cea realizată de Rupnik,
ci mai cu seamă un iconostas ca cel făcut de Oravitzan.
Nu-şi puteau imagina curajul morfologic pe care îl poate
avea ortodoxia. De regulă, în vizualul nostru ecleziastic
răsăritean, confundăm timpii. Aşa se face că pentru mulţi,
conştient sau inconştient, tradiţionalul ortodox este barocul
acesta târziu, importat de ortodoxie. Adică o formă de
înstrăinare, unde simbolul se luptă crâncen cu decorativul.
Se întâmplă şi în Banat. E o concurenţă acerbă între
spaima de gol şi dorinţa de-a mijloci o parte a adevărului,
inclusiv prin limbaj artistic. Cât mă priveşte, eu nu preget
să spun: Biserica ortodoxă Schimbarea la Faţă din Cluj-
Napoca este un manifest teologic de foarte mare vigoare
pentru că îndeamnă la simbolismul genuin şi are o
puternică dimensiune etică”.
„Spaima de gol”... Încă mai reverberează în mine
afirmaţia lui Radu Preda. Când am văzut pentru prima
dată Biserica Schimbarea la Faţă din Cluj (despre care
am scris în Revista Reflex, An XVIII /serie nouă/, nr.1-6/
196-201/, ianuarie-iunie 2017), pe lângă simbolul Porţii
Strâmte m-a frapat crucea verbului, aşezată deasupra
Porţii Împărăteşti. Mărturisesc că nu-i ştiam atunci
semnificaţia. Nu ştiam că-l simbolizează pe Mântuitor ca
verb în centrul celor patru evanghelii. Nu vedeam decât
golul din care a fost creată şi trăiam durerea unei noi
pierderi ce urma să vină. N-am putut să-mi îngenunchez
şi gândul, care-mi spunea: numai golul din noi naşte
crucea...
SĂ RECONSTITUIM CANONUL ROMÂNESC, ÎN AN
CENTENAR
Poate că tabloul lipsei de repere într-o Românie
care îşi aniversează un centenar de unitate naţională, dar
şi gândul la rânduiala (ordinea) bizantină, care ne
îndeamnă să nu uităm în cele şase zile ale săptămânii pe
cea de-a şaptea, cea petrecută în biserică, l-au făcut pe
Radu Preda să încheie acea zi, consacrată Luminii şi
Jertfei, astfel: „Pe măsură ce trec anii şi văd cum
funcţionează statul, mi-am dat seama că în proiectul
deţară noi uităm un lucru esenţial. Bine se spune: să
facem autostrăzi, să ridicăm PIB-ul, să avem putere de
cumpărare, dar toate acestea sunt exterioare. Haideţi să
reclădim alte tipuri de edificii, care nu sunt nici din bani,
nu presupun nici termopane şi nici nu poţi să faci deconturi
fictive. Dar după 45 de ani de comunism, ar trebui să
reconstituim canonul românesc. Ce înseamnă canonul
românesc? Acele informaţii, stări de spirit, personalităţi
care refac ritmul cardiac alţării mele”.
SEMNIFICATIV PENTRU CULTURA RĂSĂRITEANĂ
Ediţia 2017 a Colocviilor Reflex (Băile Herculane,
14-17 iunie) a generat, în jurul operei lui Silviu Oravitzan
o dezbatere pe tema artei moderne. Moderator: criticul
de artă Pavel Şuşară. Bănăţean din Valea Almăjului, care,
după propria mărturisire, şi-a mutat azimutul de pe Alpii
austrieci pe lanţul balcanic. În schimb Oravitzan „a rămas
bănăţean şi în ceea ce priveşte obârşia” „şi în ceea ce
priveşte goana după absolut, captivitatea mistică în
79
idealitate”. Pentru Pavel Şuşară, Silviu Oravitzan e
bănăţean şi în sensul în care bănăţeanul şi-a demonstrat
fascinaţia căutării aurului. Nu a aurului material, ci aurul
ca formă de idealitate. Nu aurul-comoară, ci acel subteran
fascinant. „Orice lucrare a lui Oravitzan, poate să fie aur
complet, are o poveste fără sfârşit care reverberează
captiv. Ca în 1001 de nopţi”.
La Colocviile Reflex de la Băile Herculane, Pavel
Şuşară a făcut o plasare a artei maestrului Oravitzan.
Memorabilă aşezare în Europa valorilor. Îmi amintesc
fiecare cuvânt. Nu mai am nevoie de prietenul meu
reportofonul. „Într-o Europă pe cale de islamizare,
civilizaţia iudeo-creştină este păstrată astăzi în Răsărit.
Aici Silviu Oravitzan devine semnificativ pentru o întreagă
civilizaţie, cultură, pentru cultura Răsăriteană”. Şi nu a
mai trebuit chemată liniştea printre atâtea spirite
nonconformiste, personalităţi accentuate de poeţi şi artişti
plastici. Liniştea s-a impus profund, dobândind greutate,
cum a dobândit şi afirmaţia criticului. „Ce marchează
diferenţa dintre Orient şi Occident?... Lumina. De la
existenţa diurnă până la cea metafizică. Pentru biserica
occidentală, forma caracteristică o reprezintă vitraliile,
lumina din afară, pentru cea răsăriteană – mozaicul.
Lumina din interior. Lumina Taborică. Aici se aşează Silviu
Oravitzan. El lucrează cu lumina Taborică. Lumina lui
Oravitzan nu se descompune. Toate energiile se
transformă în lumină interioară. Silviu Oravitzan a migrat
dinspre lumina exterioară spre un spaţiu care devine el
însuşi sursă. A optat pentru spirit. Lumina e definitorie,
dar arta lui mai are o componentă importantă – naraţia
ca poveste interioară. Acea modalitate de-a şti
dintotdeauna. Ca la Newton: <Ştiu dintotdeauna.>”
PREMIUL SENGHOR, LA COLOCVIILE REFLEX
Într-o vreme în care, la noi, cultura şi-a pierdut
rangul de primadonă, e o minune că a mai avut loc ediţia
din 2018 a Colocviilor Reflex. Iar minunile le fac poeţii...
Visătorii devin statornici organizatori. Se înverşunează să-
şi ducă proiectele mai departe.
Şi ca într-un rechizitoriu, vine Cenaclul European
al Artelor şi Scrierilor Francofone la Herculane care, prin
intermediul poetului Michel Benard, laureat al Academiei
franceze, cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, acordă
Premiul Leopold Sedar Senghor pentru Artă 2018 artistului
român Silviu Oravitzan. În tinereţe maestrul Oravitzan a
stat mult în Franţa. Are nostalgia Parisului şi-a construcţiei
sale sub formă de cruce, a catedralelor pariziene. A învăţat
de la francezii români de acolo, care fac cinste deopotrivă
şi culturii franceze şi culturii române - Emil Cioran, Sergiu
Celibidache, Paul Barbăneagră, Sanda Stolojan -, ce
înseamnă Franţa tradiţională. Franţa care a pus o temelie
ordinii şi raportului corect între divinitate şi om. Între Terra,
cu direcţiile şi determinările sale apostolice, şi veşnica
năzuinţă a omului spre cer. „Noi oamenii, suntem oameni
în măsura în care ne oglindim în cer. Acolo rămâne
adevărata noastră valoare”. Aşa spunea Silviu Oravitzan
la acordarea Premiului Leopold Sedar Senghor pentru
Artă 2018.
Cu ambiţia de a-l recunoaşte cum sunt
recunoscuţi marii maeştri în Japonia, Michel Benard, în
laudatio susţinut în faţa auditoriului, nu s-a temut de forţa
cuvântului. I-a dat frâu liber. Întâi în franceză, apoi în limba
română, ca într-un ecou care dublează acea forţă. Şi
simţire admirativă. De fapt, e o mare infirmitate să nu poţi
admira. „Silviu Oravitzan, ca toţi marii holografi, nu
pictează, el scrie, iar operele sale sunt scrise ca marea
carte a înţelepciunii. Pentru salvarea omului. (...) Aici
regulile sunt transcedentale. Dacă eşti sau nu eşti
credincios, arta sa este o invitaţie la reflexie, la elevarea
umană şi spirituală. În aceasta constă unicitatea sa. În
faţa operei sale, Silviu Oravitzan trăieşte într-un fel de
asceză solitară prin care transmite un suflu universal”.
80
Marian ODANGIU
Arhipelagul de hîrtie
Incursiuni în poezia lui Octavian Doclin
(eseu în lucru)
1.Retorica vitalităţii
Un aparat critic cu asupra de măsură însoţeşte noul
volum a lui Octavian Doclin, Răsaduri, Editura Gordian,
2017. Prefaţa lui Ion Pop, excerptele din Marian Barbu,
Adrian Dinu Rachieru şi Alexandru Ruja, ca să nu mai
vorbim de ampla sinteză bibliografică vorbesc despre
intenţia autorului de a nu lăsa nimic pe dinafară, nimic
din ceea ce înseamnă evoluţia sa lirică văzută din
perspectiva criticii de întâmpinare, nimic din ce îl poate
defini ca poet, nimic din argumentele esenţiale pentru
poziţionarea sa în câmpul liricii româneşti din ultima
jumătate de veac. Nu fac excepţie nici coperta cărţii: un
portret al scriitorului realizat, în 1992, de Iulian Vitalis
Cojocariu, nici modul în care Octavian Doclin şi-a gândit
noua carte. Atent elaborată, arhitectura ei - o veritabilă
triadă hegeliană - urmează regula teză/antiteză/sinteză:
primul ciclu, intitulat Răsăditele, cuprinde douăzeci şi patru
de poeme/”răsaduri” al căror ultim vers figurează între
paranteze ca un fel de titlu post festum. Următoarea
secvenţă are tot douăzeci şi patru de texte, de astă dată
având titluri ferme. Ea se aşează, oarecum, de cealaltă
parte a baricadei, ca un contrapunct, nu, neapărat, de
explicitare, de contra-replică, dar vădit de (re)interpretare
a traseelor lirice. În sfârşit, cele trei poezii din final (Poeme
libere) adună, într-o desfăşurare aproape transparentă,
marile teme, într-o formulă cvasi narativă, cu o
desfăşurare simbolic-alegorică deopotrivă sugestivă şi
cuprinzătoare. Toate acestea atestă o importantă
modificare în poezia lui Octavan Doclin, vizibilă de la
Sărbătorile (2016) încoace: departe de a rămâne un
spontan ce mizează pe o autenticitate netrucată, pe un
har şi un apetit nativ pentru transfigurarea dilemelor şi
angoaselor interioare în casade metaforice şi simbolice
pline de miez, el este un autor cerebral, creator de meta,
intra şi intertexte, tot mai riguros în exploatarea unor
filoane şi resurse care vin, cu precădere, din interiorul
propriului univers liric.
Parabola sub care se coagulează tematica de acum
a poemelor este aceea a grădinii filtrată printr-o metafizică
a memoriei, aceasta polarizată, pe de-o parte, de
secvenţele dintr-o copilărie a eternei reîntoarceri, marcată
de întâmplări, personaje şi contexte puternic impregnate
simbolistic ce fixează definitiv semnificaţiile biografismului
transfigurat în reverberaţii lirice reiterative şi, de cealaltă
parte, de descinderile temporare şi temporale în
subterană, un topos sui generis, frecvent întâlnit în ultimele
volume ale lui Octavian Doclin, loc al pierzaniei şi al
reînvierii, Eden în egală măsură paradiziac şi infernal:
”Subterana - mormântul gol/ în care reînviu/ pentru
revenirea în realitatea reală/ ori de unde sunt răpit/ pentru
a fi ascuns/ în pajiştile verzi/ ale i-realităţii reale/ sau ale
realităţii i-reale/ voi veţi imagina doar/ mormântul gol/ stând
în faţa lui/ pentru a alege/ între înviere/ şi răpire
(temperatura melancolia subteranei)” (răsad, 3).
Subterana este, în fond, spaţiul magic, difuz, irezistibil al
Reflex 7 - 12 / 2018
recluziunii deliberate, al recuperărilor şi genezelor
interioare, al refuzului exteriorităţii. Consacrată în
Sărbătorile, subterana este perimetrul în care iau naştere
”răsaduri de viziuni/ de halucinaţii”, ”partea nevăzută,/
secretă a vieţii” poetului, locul unde se dezleagă enigma
naşterii poemului/poemei, unde dilemele interioare îşi
diminuează presiunea, insuportabilă altminteri. E teritoriul
de dinaintea întrupării în cuvânt a experienţelor
emblematice, ţinutul trăirilor de tot felul, laboratorul în care
se produce revelaţia realităţii sacre, mitice, lumea
nevăzută aflată sub suveranitatea deplină şi exclusivă a
zeilor tutelari, Eros şi Thanatos: ”Subterana -/ împăcat
ca într-un mormânt// răsadurile - lacrimile înflorite/ ale
copiilor nenăscuţi (definiţii) (răsad, 19). Un câmp
escatologic virtual, unicul ce face posibilă misterioasa şi
impredictibila facere a unei noi memorii: ”neliniştit
nedumerit/ neştiind nici el de ce/ doreşte să revină/ la
început de unde a pornit/ la primul răsad/ dar acum scriind/
înţelege că are o altă/ o nouă memorie/ aşa ca de fiecare
dată/ când revine din subterană/ şi simte că este devastat
de sunetul iubirii/ şi devorat de lumina de cristal a morţii/
între voluptate şi tăcere/ mai rămâne otrava băută/ a
primului cuvânt/ dimineaţa pe inima goală (devastat
devorat)” (răsad, 18).
Ciclul următor, Nerăsăditele, are o cu totul altă
dinamică, instaurată dintru început printr-un poem
programatic ce demobilizează orice tentaţie de a duce
poezia în zona elocinţei gratuite: ”Dar mai lasă-le dracului/
de poeme lungi/ îmi zise/ ele sunt ca nişte copaci înalţi/
în care stau păsările şi fac căcăreze/ după ce le-au mâncat
poamele/ la care tu nu poţi ajunge/ din când în când/ mai
scapă din ciocul lor tocit/ din vârful stufos/ vreun sâmbure/
şi atfel se face/ că din el răsare/ cu tulpina scurtă dar
puternică/ precum a vişinului meu din oborul casei/ poemul
scurt” (2. Poemul scurt). Pledoaria pentru brevilocvenţă
este dublată de dezvoltarea unui discurs liric
autoreferenţial, marcat adesea de un fior ludic (din care
nu lipseşte autoironia) în care revin în forţă itemele
repetitive ale poeziei lui Octavian Doclin: Subterana,
Stăpânul, Muntele iluziei, piatra Eben-Ezer, Scribul, Cortul
poemei, al treilea ochi, Marele Domn. Iteme în care se
coagulează perpetua nelinişte a poetului în a scruta marile
dileme ale existenţei şi ale naşterii poeziei, ale creaţiei
între Pământ şi Cer, între tăcere şi rostire, între viaţă şi
moarte, nelinişte adâncită de senzaţia tot mai accentuată
a fragilităţii şi a vulnerabilităţii în faţa trecerii timpului:
”Tânăr fiind/ priveşti Muntele Iluziei/ astăzi pe acel loc se
mută un cimitir/ de răsaduri ne-răsădite/ nici măcar nu
bănuiai/ că locul acela a fost roditor/ sub un alt Munte
mutat şi el/ ca o turmă rătăcită/ fără păstor/ călăuzită de
un alt rug aprins/ până la piatra Eben-Ezer” (9. Un altfel
de rug). Este, în aceste evaziuni când lucide, când
sentimentale, când onirice, un joc al morţii şi al
supravieţuirii prin creaţie, pândit de ”idolatrie”, de
”primejdia capodoperei”, de ameninţarea momentului
inexorabil al extincţiei: ”Nemaiîntâlnit sau auzit până acum/
şi-a binecuvântat moartea/ ce-i drept într-o rugăciune
obscură/ fiindcă a refuzat/ himera idolatriei/ păşi pentru
ultima oară/ pe cărarea ce despărţea grădina în două/ în
spatele lui auzi o voce/ care avertiza că în curând/ se va
împlini vremea/ când o singură nerăsădită/ îşi va cere
dreptul/ la suveranitate” (24. Dreptul).
Reflex 7 - 12 / 2018
Protocolului tainic ce guvernează construcţia
poemelor de până acum îi ia locul, în ultimele trei texte
din volum, o retorică a vitalităţii guvernată de acute
percepţii senzoriale ce fac posibile trimiterile la un
proustianism sui generis al liricii lui Octavian Doclin.
Refugiile securizate ale copilăriei (Geamgiul şi olarul), ale
memoriei asumate a unei maternităţi de o rară şi delicată
blândeţe (Mama), în sfârşit, ale subteranei sunt decriptate
într-un complet diferit registru poematic, eliberat de orice
crispare, epic aproape, polemic şi virulent pe alocuri,
degajând un soi de vindictă la adresa constrângerilor
autoimpuse de propria-i poetică: ”Aţi fost vreodată/ prin
subteranele docliniene/ ca să călăriţi moartea moarte/
adică moartea virgină/ nu aţi fost pentru că/ sigur v-aş fi
văzut/ atunci de ce plângeţi de frica ei/ eu nu plâng eu
râd împreună cu ea/ de aceea la chemarea ei/ cobor
măcar o dată pe lună/ în subteranele mele/ (ehei, în
tinereţe o iubeam zilnic)/, unde mă aşteaptă cu trupul ei/
de tăciune să ne iubim până la epuizare/ doar în pielea
goală/ aşa se face că ori de câte ori revin/ la suprafaţă/
gol goluţ hainele oprindu-le la ea/ ca să fie sigură că voi
reveni de fiecare dată/ la chemarea ei/ doar cu huo
amantul morţii cu pieptul păros şi negru/ mă apostrofaţi/
fiindu-vă frică să mă arătaţi/ cu degetul” (Amantul).
Tot mai elaborată, mai intelectualizată, mai livrescă,
mai populată de incursiuni ce sondează în profunzime
universul propriei creaţii, poezia lui Octavian Doclin se
reinventează mereu în marginile propriilor ei adevăruri
care sunt ale unui univers liric în expansiune. De la o
carte la alta, scriitorul devine tot mai conştient şi mai grijuliu
faţă de destinul său şi al poeziei sale, mai preocupat de
felul în care cititorii şi, mai ales, critica literară îl aşează
tot mai frecvent printre cei mai consistenţi autori
contemporani.
2. Odele libertăţii
De mai bine de un deceniu, Octavian Doclin şi-a
impus un ritm editorial infernal, publicând, în fiecare an,
câte un volum de poeme indite. Astfel încât, avertismentul-
mărturisire ce prefaţează, alături de excelentul eseu
semnat de Mircea Bârsilă, cea mai recentă carte a sa de
poezie* poate surprinde: ”Eventualul cititor căruia îi va
cădea sub priviri, întâmplător sau nu, această carte, se
poate întreba, pe drept cuvânt, de ce atâtea referinţe
critice: prefaţă, postfaţă, clape şi, mai ales, spre onoarea
şi mândria mea, un text (al doilea) scris special de Mircea
Martin. Răspunsul: acesta este ultimul volum original de
poeme pe care îl public până în 2020, când voi împlini 70
de ani (d.m.t. – vorba uriaşului de la Iasnaia Poliana). La
apariţia acestor Poeme libere a şi început scrierea primului
poem din volumul cu care doresc să îmi marchez începutul
vârstei septuagenare”. Se înţelege că nu urmează decât
un respiro editorial, volumul ce va să vină fiind proiectat
ca o încununare a ceea ce este, deja, o consistentă operă
literară. Una alcătuită din numeroase cărţi care, cumva,
alunecă una din alta, se strâng, precum afluenţii unui râu,
într-o amplă curgere ce poartă amprenta inconfundabilă
a unui univers liric puternic structurat, nu doar coerent,
dar şi foarte original. Unitatea lui se întemeiază pe un soi
de eternizare atât tematică, cât şi de discurs, unul oscilând
între formula concentrată a poemului scurt şi versificarea
amplă, în cascade imagistice şi/sau metaforice. E un
univers definit, pe de-o parte, de explorarea interiorităţii
denominând un autobiografism ce beneficiază de repere
solide în timp şi spaţiu şi, pe de altă parte, de reflecţia,
într-o varietate neverosimilă de stări, asupra poeziei/
poemului/poemei şi asupra condiţiei poetului prins între
realitate şi i-realitate, devorat de aspiraţia către o
metafizică a memoriei, de polarizarea între exprimarea ei
în cuvinte, dar de tentaţia tăcerii, a recluziunii, a retragerii
într-o zonă intimă, impenetrabilă.
81
Că între prezenţele sale editoriale există o bine
controlată continuitate este argumentat şi de publicarea
în volumul de acum a celor trei ”poeme libere” care
încheiau precedenta carte: două dintre ele (Geamgiul şi
olarul şi Mama) chiar în deschidere, ultimul (Amantul),
undeva aproape de jumătatea poemelor antologate,
aidoma unui pivot în jurul căruia textele se rotesc după o
regulă singulară, aceea a similitudinii, a reluării neobosite
de la capăt a unor trăiri şi angoase ineluctabile. O
asem enea arhitectură trimite la dimensiunea
autoreferenţială a creaţiei lui Octavian Doclin, la vocaţia
ei reiterativă: rostirea lirică se alimentează, în mare
măsură, din sine, principalele energii vin, programatic,
din solul fecund al aventurilor poematice anterioare, din
cercurile succesive pe care poetul le-a construit, cu
tenacitate, în timp: ”«Vrednic e...»/ se auzi o voce/ în
stânga nimeni în dreapta nimeni/ apoi din nou«...vrednic
e»/ din faţă nimeni/ în spate la fel/ nu priviţi nu ascultaţi
unde trebuie/ se auzi o altă voce/ cineva a propus atunci/
să se deschidă cartea în curs de scriere/ surprinzător ea
începea cu aceleaşi cuvinte/ şi s-a înţeles atunci că vocea
venea din off/ a cui era însă/ nimeni nu putea spune/ dar
toţi credeau/ măcar pe moment/ că acel fără de nume/
nu e de negăsit” (Cel fără nume). E, în alţi termeni, o
confruntare perpetuă între cel care scrie şi cel ce a scris,
pe un itinerar marcat de ”graba cu care se consumă viaţa”
(Realitatea interioară), ”cu frica pe şira spinării”
(Autograful), cu perspectiva (şi speranţa!) consacrării:
”Confruntarea cu cel ce a scris/ cu osârdie cartea/ nu
putea avea loc încă/ atât timp cât celui fără nume/ nu i se
ştia locul/ de unde vorbeşte/ şi mai ales nu i se
descoperise/ adevărata menire a enunţului/ bucuria
anonimatului şi voluptatea durerii/ de aceea nu putea fi
găsit acum/ şi nici uitat prematur/ de văzut deci înfăţişarea
mîinii/ se înţelege nici vorbă/ că vocea nu i se mai auzea/
cuvintele de-nceput rămăseseră în urmă/ şi nimeni nu se
mai străduia/ să le înţeleagă/ măcar aşa din
curiozitate”(Prematur).
De la Sărbătorile încoace, acest itinerar este tot mai
marcat, pe lângă nostalgia tot mai accentuată şi viziunea
extincţiei tot mai apropiate, de sentimentul unei vinovăţii
difuze, de o (trucată, frecvent ludică, autoironică) nevoie
de autoflagelare în numele presupusei neputinţe a poetului
de a cuprinde şi de a exprima, până la ultima frontieră,
preaplinul navetei sale între realitatea i-reală şi i-realitatea
reală: ”Toată viaţa/ a fost lăudat şi binecuvântat chiar/
spre nedumerirea celor din preajmă/ care cunoşteau bine/
ce făcea el/ până la căderea în subteranele lui blestemate/
prin care îşi bătea joc de tot şi de toate/ (dar numai de cei
apropiaţi)/ de religia lui în care a fost botezat mult prea
târziu/ de biciuirea poemelor care să se denunţe/ că sunt
religioase ori numai de bine/ vorbitoare/ în realitate numai
vădit imorale/ ori unele neruşinat sexuale/ toţi aşadar se
întrebau/ cum Doamne iartă-ne se rugau/ îl ierţi înainte
de-a şti ce scrie/ sau tocmai fiindcă tu îi dictezi/ luându-i
cu mîna ta invizibilă/ mâna lui incredibilă/ plimbînd-o pe o
hîrtie unsuroasă/ cu demnitate ascunsă precum plimbarea
în ceaţă/ şi toţi cei care îl întîlneau după ieşirea/ din
subteranele lui cu care se mândrea/ nu înţelegeau de ce
afişa cu atîta ostentaţie/ la fel de egal demnitatea/ frica şi
laşitatea/ tuturor celor nedumeriţi le răspundea nepăsător/
citiţi poemul acesta şi veţi aproape înţelege” (Biciuirea).
Itemele cheie ale poeziei lui Octavian Doclin (Domeniul,
Grădina, Scribul, Piatra Eben-Ezer, Pivnicerul, dubletul
poem/poemă) revin cu aceeaşi încărcătură simbolică,
fecundează ritualurile poetice, recompun mistica de taină
a creaţiei lui Octavian Doclin. Ca şi până acum, ele sunt
nucleele unei semnificări strict personale, emblemele
căutărilor, neliniştilor şi angoaselor poetului.
Foarte probabil, anunţata carte aniversară se va
intitula Punct şi de la capăt, anunţată fiind de Octavian
Doclin el însuşi: ”(avant la lettre)/ Într-o viaţă de om/ a
82
adunat atâtea/ poeme scurte/ iubiri devastatoare/ doxuri/
monede de rouă/ spunea cândva/ cam pe la amiaza/ vieţii
sale de poet/ când subteranele/ îi erau atît de tinere/
străbătându-le/ de la un capăt la altul/ fără odihnă/ semn
că tendoanele picioarelor lui/ erau puternice/ mai ales
pentru vârsta aceea/ acum nu întâmplător/ a găsit punctul/
după atâta mişcare/ şi după puţină odihnă/ îmbrăcat într-
o platoşă nouă/ de sudoare/ se pregăteşte să o ia/ de la
capăt”. Poemul figurează într-o secţiune separată a
volumului (alături de Simbolia, Până când) şi este însoţit
şi de varianta olografă a textului. Dacă mai adăugăm şi
publicarea, în final,”în oglindă”, a poeziilor cu care
Octavian Doclin (Cuptorul dorurilor) şi Mircea Bârsilă
(Laudă soarelui) au debutat, simultan, ”exact acum 50
de ani, în aprile 1968, când apărea Vîrste cărăşene,
revistă şcolară pentru uz intern, a Liceului din comuna
Grădinari”, devine limpede că Poeme libere marchează
Reflex 7 - 12 / 2018
capătul unui drum, sfârşitul cvsasitestamentar al unui fel
de a fi în poezie, al unor artefacte lirice la care poetul
pare dispus să renunţe: ”Fiindcă, iată, de-acum/ fiinţa mea
va sta tot/ mai întreagă/ sub semnul stelelor căzătoare./
Voi lăsa pe cerul amintirii voastre/ doar o singură dâră de
lumină./ Mă veţi căuta, unii nerăbdători, alţii nepăsători,/
chiar printre aceste litere, agresându-vă./ Eu voi sta lângă
ele, ascuns ca-ntr-un nor./ De-acum nevăzut./
Voi,auzindu-mă./ Şi uite-aşa începem o viaţă nouă./ Tot
împreună” (Fără titlu...). Atitudinea, uşor teatrală, convinge
că Octavian Doclin mai are încă multe de spus şi că
destinul său literar e pregătit să producă, în viitor, încă
multe surprize.
.__________________________
* Octavian Doclin, Poeme libere (din Cartea Subteranei, Reşiţa,
2017 - 2018). Prefaţă de Mircea Bârsilă. Postfaţă de Tudorel
Urian, Editura Gordian, Timişora, 2018

Octavian Doclin

Poeme libere

Gordian
2018

răsad Cel fără nume

(3)
lui Corneliu Mircea „Vrednic e...”
se auzi o voce
Subterana – mormîntul gol în stînga nimeni în dreapta nimeni
în care re-înviu apoi din nou „...vrednic e”
pentru revenirea în realitatea reală din faţă nimeni în spate la fel
ori de unde sunt răpit nu priviţi nu ascultaţi unde trebuie
pentru a fi ascuns se auzi o altă voce
în pajiştile verzi cineva a propus atunci
ale i-realităţii reale să se deschidă cartea în curs de scriere
sau ale realităţii i-reale surprinzător ea începea cu aceleaşi
voi veţi imagina doar cuvinte
mormîntul gol şi s-a înţeles atunci că vocea venea din off
stînd în faţa lui a cui era însă
pentru a alege nimeni nu putea spune
între înviere dar toţi credeau măcar pe moment
şi răpire că acel fără de nume
(temperatura nu e de negăsit.
melancolia subteranei)
Reflex 7 - 12 / 2018
CRONICA LITERARĂ DE ZENOVIE CÂRLUGEA
GEORGE VULTURESCU:
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ: „Tiparele eterne” şi poetica orizontalităţii”
Cunoscutul director de proiect al „Poesis”-ului
sătmărean şi iniţiator al Festivalului „Zilele culturii –
Frontiera Poesis” (XXVI de ediţii), el însuşi poet de
substrucţie cultural-livrescă, GEORGE VULTURESCU (n.
1 martie 1951, la Tireac-Tătăreşti, Satu Mare) este o
prezenţăremarcabilă în viaţa literară de azi, oriunde s-ar
desfăşura evenimentele. L-am întâlnit, în ultimii ani, la
Colocviile banatice organizate de revista reşiţeană
„REFLEX” (director: Octavian Doclin) la Băile Herculane,
unde mi-a oferit culegerea de studii ”Mihai Eminescu şi
scriitorii sătmăreni/ Documente de istorie literară, studii
critice” (2014), o foarte interesantă punere în valoare a
prezenţei marelui poet în scrierile sătmărenilor, începând
din contemporanitatea poetului până azi (v. recenzia
noastră în nr. 4(45)/ 2015 al revistei).
Recent, l-am reîntâlnit pe atotprezentul poet la
ediţia a XXXVIII-a a Festivalului Internaţional „Lucian
Blaga” (Sebeş-Lancrăm, 9-11 mai 2018), venind ca de
obicei nu cu mâna goală, ci cu o nouă lucrare. Este vorba
de eseul Ştefan Aug. Doinaş. „Tiparele eterne” şi
poetica orizontalităţii (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-
Napoca, 2018, 402 p.). Aflu că la Cluj-Napoca, în 2016,
la Festivalul „Lucian Blaga” a lansat cartea „Orbul din
Poemele luminii. Eseuri”
Întrucât cu traducătorul lui Faust am colaborat în
anii tinereţii noastre literare, rămânând grăitoare şi o
sumară corespondenţă (îl vizitasem la redacţia „Secolul
XX” din Bucureşti, mă publicase în „Familia”, în mai multe
rânduri (începând din martie 1972), încurajându-mi elanul
estudiantin, apoi la ediţia din 1994 a Festivalului „Tudor
Arghezi”, însoţit fiind de Nicolae Manolescu, mi-a înmânat
„Marele Premiu” la festivitatea de la Tg.-Cărbuneşti), mă
simt răspunzător de câteva rânduri pe marginea cărţii în
cauză, la origine teză de doctoratdin 2010 (copordonator
ştiinţific: prof. univ. dr. Gheorghe Glodeanu, de la
Universitatea de Nord din Baia Mare). Ceea ce vede acum
lumina tiparului, însă, suntem preveniţi, este doar „ o parte
dintr-o cercetare monografică mai amplă asupra operei
lui Ştefan Augustin Doinaş”, care dezvoltă (şi extinde) aici
„doar eseuri despre poetica sa” (p.5).
Încă de la început remarcăm o admiraţie
deosebită şi o preţuire constantă faţă de autorul
„Mistreţului cu colţi de argint”, care, înţelegem, a jucat,
desigur, un rol formator dar şi unul nu mai puţin important
de promovare a poetului George Vulturescu, căruia revista
„Familia” de la Oradea, pe când Doinaş susţinea acolo
„Poşta redacţiei”, îi oferea cu generozitate spaţiu de
afirmare (G.V. a debutat la această rubrică). Apoi, după
Revoluţia din 1989, autorul Aventurilor lui Proteu (apărut
în 1995 ) vine, în câteva rânduri, la Satu Mare. Mai întâi
în 1993, cu prilejul dezvelirii bustului poetului Szilagyi
Domokos (1938-1976), ca invitat la „Zilele Szilagyi
Domokos”, alături de scriitori maghiari de la revista
„Korunk”. Foarte atent la vorbele doinaşiene, mai ales la
comunicarea avută la colocviul dedicat aniversării a 55
de ani de viaţă a poetului maghiar, tânărul absolvent de
Filologie clujeană reţine câteva concepte, precum „poetica
măştilor”, poetul ca simulator („fiinţă plurală”), rolul salvator
83
al discursului poetic etc. A doua vizită la Satu Mare a lui
Ştefan Aug. Doinaş a avut loc în 1997, cu prilejul decernării
Premiului Poesis pentru Opera Omnia în cadrul
Colocviului „Poeţi români contemporani. Ştefan Aug.
Doinaş – 75 de ani” (fapt evocat de autor la pag. 365-
375), sărbătoritul refuzând atât eticheta de «clasic în
viaţă» dar şi aproximările imagistice alepoetuluidin
aserţiunile prezentate în comunicări. Regretul exprimat
de cel în cauză viza vechea „grilă” a receptării poeziei
sale, „rămasă la formula «clasicistă» şi a baladelor…”
Şi pentru a pune mai bine în evidenţă legătura
Poetului cu acest colţ de ţară, preţuitor şi cinstitor, G.
Vulturescu realizează în finalul cărţii secţiunea „III.Ştefan
Aug. Doinaş în revista «Poesis» (1990-2009)”/ 376-380/
de unde putem vedea, punctual, o anumită contribuţie
bibliografică la mai buna cunoaştere a operei doinaşiene,
în revista sătmăreană apărând atât texte poetice ale
acestuia, inclusiv traduceri în maghiară, germană etc.,
dar şi atâtea cronici, recenzii, articole şi eseuri despre
opera lui, semnate de G. Vulturescu, Al. Pintescu, Viorel
Mureşan, Paul E. Silvan, Mihai Ursachi, Geo Şerban, Nae
Antonescu, Ştefan Borbely, Mihai Posada, Lucian Gruia,
Gh. Grigurcu, Adrian Popescu, Nicolae Oprea, Cornel
Munteanu, Valentin Taşcu, Ion Pop, Cornel Regman,
Cristina Popescu, Mircea Popa, Ion Vădan, V. Nemoianu,
Ioan Mihuţ, Simone şi Christian W. Schenk. ş.a.
Avem a face, aşadar, cu o abordare hermeneutică
empatic-conceptuală despre Poetica lui Ştefan Augustin
Doinaş, organizată în capitole şi subcapitole. Lucrarea
conţine, la subsol, nu mai puţin de 417 trimiteri, însă
exemplarul oferit nouă cu dedicaţie nu cuprinde
Bibliografia respectivă (oare tot tirajul are această gravă
deficienţă?!). Fără paginile respective, de fapt o secţiune
finală întreagă, am încercat totuşi să identificăm formula
demersului eseistic, care este una ce uzitează de acea
filosofie a imaginarului şi elementelor, de acea poetică a
reveriei şi simbologiei mitologice, de regăsit la Gilbert
Durand, Gaston Bachelard, Hans Biedermann, Rowena
şi Rupert Shepherd, Jean-Paul Clebert, Mihai Coman,
René Guenon, Maurice Blanchot, ba chiar în eseurile lui
Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, Virgil Nemoianu, Ion
Negoiţescu, Nicolae Manolescu, Petru Poantă, Ov. S.
Cromhălniceanu, Mircea A. Diaconu etc.
Această aplecare poietică asupra Poeticii lui
Ştefan Aug. Doinaş îşi propune să contureze o metafizică
a liricii doinaşiene, eseistul remarcând mai întâi o „poetică
a orizontalităţii” (cu toposurile inconfundabile „câmpia” şi
„marea”, orizonturi imaginare ce engramează poezia, la
rândul lor, cu motive poetice specifice (precum, în cadrul
„câmpiei”: roua, râul, izvoarele, arborele, iar în relaţie
(consubstanţială) cu „marea” („oglindă răzvrătită”), altele
tratate mai general şi indistinct… Pe lângă acestea, G.
Vulturescu găseşte şi câteva „efigii tutelare”: „bufniţa” şi
„mistreţul”, prilej de a ne plimba prin dicţionarele de
simboluri spre o filosofie a limbajului poetic centrată pe
ideatic şi setea de absolut. Simbologia bestiarului
doinaşian cu toate semnificaţiile zoomitologice, inclusiv
84
interferenţele culturale ale vânătorii (în cazul
„Mistreţului…”: J. W. Goethe şi Alfred de Vigny), denunţă
un fervent spirit de eseistică imaginativă, prodigios în
referenţialitatea uneori stufoasă şi rătăcitoare prin
labirinturi conceptuale.
Alt spaţiu al poeticii doinaşieneeste, desigur,
Spaţiul burgului,atmosfera barochizantă în care a avut
loc „resurecţia baladei” în cadrul Cercului literar de la Sibiu
(v. programul cerchist şi eseul lui Radu Stanca), un spaţiu
însemnat fiind dedicat „Baladelor” doinaşiene. O secţiune
interesantă, la unison cu multe mărturisiri pro domo ale
lui Doinaş, este cea intitulată Masca – etalon al fiinţei
creatoare, urmată de câteva comentarii la obiecta unor
grupări lirice distincte: Psalmii şi Elegiile.
Consideraţiile eseistului nostru despre
„orizonturile imaginare” (ca să ne exprimăm în termeni
spenglerieni şi chiar blagieni, însă cu un spor de metafizică
în conturarea psihismului creator), despre „arta
compoziţională” şi spiritul „proteic”, despre poetica
„măştilor”şi simbologia atâtor elemente de floră şi faună
ori personaje mitologice, despre spiritul „psalmilor
polimorfi” şi luciditatea îndurerată a sublimărilor elegiace
–trădează acea empatie hermeneutică vecină aproape
cu adoraţia, spiritul critic al eseistului ducând o existenţă
ancilară câtă vreme judecăţile de valoare sunt surclasate
de teoretizări uneori spectaculoase, vădind desigur
erudiţie şi rafinament asociativ, alteori însă nereuşind să
Reflex 7 - 12 / 2018
se înalţe de pe un portativ didactic-explicativ, de
comentariu prozaic, chiar mărginaş.
Oricum, discursul exegetului se resimte atât de
vibraţia reflecţiei poetice cât mai ales de dorinţa de a
radiografia poezia de largă deschidere conceptual-
imaginativă, livresc-filosofică şi tânjind după Absolut a
poetului adulat, care într-Un dialog cu mine însumi (vol.
Mai-mult-ca-Prezentul, 1996) afirma răspicat că „discursul
poetic se hrăneşte din diverse tipuri de discurs care se
înrudesc cu el însuşi: discursul filosofic (îndeosebi
metafizic şi cosmologic), discursul mitologic, discursul
simbolic, discursul religios etc.”
Aspectele pe care eseistul George Vulturescu îşi
clădeşte, de fapt, această abordare hermeneutic-
conceptuală a poeziei lui Ştefan Augustin Doinaş, tind a
individualiza câteva din temeiurile acestei „poetici”,
precum dualitatea pământ (câmpie) – apă (marea),
„consubstanţialitate predominantă sub semnul
orizontalităţii”, placă turnantă a ontopoeticii doinaşiene.
Reţinând, chiar în titlul lucrării,
sintagmaconceptual-filosofică doinaşiană de „tipare
eterne”, autorul ne propune, aşadar, un „fragment” mai
dezvoltat dintr-o lucrare „mai amplă” , sua voce, aflatăîn
desfăşurare. Este, desigur, nu numai un subiect de
cercetare asiduă, dar şi unul „de suflet”, care vine să
contureze mai expresiv profilul poetului de autentică
vocaţie George Vulturescu.

Ceea ce nu se mai poate (de)scrie… monica_rohan@.....

Draga domnule Ion Marin Almajan,

Tin in palme “obiectul” carte, suportul material deosebit de izbutit si-i ca si cum dintr-o miraculoasa caseta as
presimti ademenirea de veritabile pulberi aurifere. Poezia prozatorului.

Citisem de curand frumoasa prezentare din cartea d-lui Alexandru Ruja si asteptam cu mare interes acest
volum de poeme. Amintiri despre tarani. L-am citit pe nerasuflate, - cum se zice. Si parca nu in felul in care
se citeste poezia. E ceva in plus. Aici e si un strat epic ce te duce de-a dreptul in lumea din carte. O lume de o
frumusete grea, unde viata creste ca floarea de camp in splendoarea ei “nealtoita”. Pana cand se intervine
brutal si dramatic. Emotionant cum ati adus in poezie lumina blanda si taioasa totodata a lumii acesteia,
umbrele grele si durerea care lasa ranile nesterse peste timp!
Desi “trecuti de mult de apa cea neagra a Styxului” taranii - fapturile adanc faptuitoare isi continua lucrarea.
Cu toate ca “Roata morii nu se mai invarteste” (Amintirea morii), “Poti auzi moara si de la capatul pamantului /
Daca mai pastrezi in suflet chipul stramosilor tai” (Moara de apa). Tot asa cum “Poti auzi boabele grabind sa
cada sub pietrele morii / Daca nu ti-ai instrainat clipele copilariei tale” desi “Boabele nu mai picura in cos” iar
“Pietrele au incremenit de mult”. Fiindca: “Moara macina cat apa raului nu seaca, / Timpul vietii noastre curge
fara contenire, / Pana cand Cel de Sus lasa zatoniu. / In urma noastra ramane macinisul, / Faina de trei nule
sau taratele.” (pag. 82).
Cartea aceasta e “altceva” fiindca nu se citeste oricum si nu ramai la fel dupa ce o citesti. Parca ai mai creste
(re)gasind din intelepciunea pastrata acolo unde sunt radacinile, la sat.
Mi-a placut mult acest volum de poeme. Va multumesc. Si va felicit!
Sigur ca m-as bucura sa pot scrie, impartasind si altora indestularea mea din “hrana” acestei carti, sa fiu in
stare sa “imblanzesc” cuvintele si sa le pot randui cum se cuvine.
Cuvintele-acestea exprima impresii traite, sunt rupte din suflet. In locul din care-au zburat a ramas o rana
fericita ce s-a umplut cu lumina. Asa sa fie cuiburile de unde pornesc visele cu dureroasa bucurie si nadejdea
de viata a lumii?
Oare poetizez? Daca-i astfel, se intampla, cumva, fara de voia mea (insa, desigur, cu ingaduinta).
Nu am proprietatea termenilor si acuratetea ce se cere unui cronicar. Acesta e un lucru clar, normal si evident
incat nici nu-l inlatur din vedere. Ma mir ca indraznesc sa mai si spun in plus, cand ceea ce ati spus deja a
prins puterea radacinilor de viata. Cuvintele sunt vii.
Ceea ce nu se poate (de)scrie…
Oare nu-i tocmai aceasta definitia cartii adevarate? Adica ea - cartea - este ceea ce nu se (mai) poate spune
fiindca ea s-a scris si s-a spus pe sine si astfel despre ea s-a spus tot. E oare prea complicat de simplu?
Aceasta e Cartea.
Ce sa mai adaugi tu/eu din afara? Nu-i oare mai intelept sa intri in lumea ei, sa te hranesti?
Curaj, cititorule! Ia-ti darul. Ai inca o viata pe care esti invitat s-o traiesti. Pofteste in carte!

Doamne-ajuta!

Cu admiratie, Monica Rohan.

Reflex 7 - 12 / 2018
LECTURI ŞI
PRIVELIŞTI
de
Radu CIOBANU
Figuri şi destine
(Jurnal 1976)
Pe Ioan Alexandru îl revăd după vreo cincisprezece
ani, cu prilejul unei întâlniri pe care o are cu cititorii de
aici. Pe atunci îl chema încă Ion şi nu era decât elev,
apoi student în anul întâi, păduratic şi ignorant. Total
ignorant. O ducea şi foarte greu, ceea ce, însă, nu era
ceva ieşit din comun. Cu alte cuvinte, în afară de talent,
nu avea nimic. Trebuie să recunosc însă că eu nu-i
recunoşteam nici talentul. Eram amândoi prieteni cu
Velichi, colegul meu de an şi de grupă, acest poet în care
toţi ne puneam mari speranţe, dar care, se pare, s-a
pierdut ca redactor la un ziar din Zalău, handicapat şi de
o fire boemă, şi de complicaţii familiale. Velichi o ducea
şi el greu, poate cel mai greu dintre noi toţi. Octavian
Popescu, pe atunci coleg temporar cu noi şi fotbalist la
„U”, care, ca toţi fotbaliştii, trăia într-o lume îndestulată, i-
a făcut cadou un foarte frumos palton bej „din păr de
cămilă” şi atunci Velichi i-a dăruit încă elevului Ion
Alexandru lodenul său cenuşiu, un fel de uniformă a acelor
ani. În prelungitele noastre colocvii de la „Arizona” sau
„Pescăruş”, nu obosea să ne prorocească destinul
strălucit care îl aştepta pe acest cu totul obscur pentru
noi, Ion Alexandru. Râdeam, iar, uneori, când devenea
prea insistent, ne enervam şi-l ironizam, dar cinstit e să
recunosc acum că am greşit.
Mă revăd, aşadar, cu Ioan Alexandru la gară, la
sosire. Îl însoţesc pe Vladimir Pop, directorul Centrului
de Librării, care l-a invitat, şi din solidaritate profesională
faţă de oaspete, dar mai ales din curiozitate. Apariţie de
popă ardelenesc, căciulă neagră, palton lung negru,
şoşoni mari negri, umbrelă neagră, geamantănaş modest.
E smerit şi cuviincios şi vorbeşte pe acelaşi ton de înţelept
cu care îşi rosteşte versurile sau tabletele radiofonice.
Mă recunoaşte imediat, dând chiar semne de bucurie
înduioşată, ceea ce mă pune oarecum în încurcătură şi
mă face să mă simt vinovat pentru că atunci, în studenţie,
l-am privit cam de sus, iar acum, de când e cine e, nu l-
am prea luat (şi nu-l prea iau) în serios.
După-amiază, librăria e plină. Fratele Ioan e în
elementul lui, vorbeşte cu gesturi largi, tărăgănat şi cuvios,
folosind limbajul patriarhilor biblici care, necunoscând
povara falselor pudori, nu ocoleau vorba neaoşă. Naturalia
non sunt turpia. Atâta doar că el ştie bine că, azvârlind cu
un aer inocent şi cumva în treacăt cuvântul coaie într-o
librărie arhiplină, obţii efecte nemaipomenite şi definitive:
cu siguranţă nimeni dintre cei de faţă nu te va uita.
Vorbeşte astfel despre puterea Cuvântului – el nu spune
decât Logos – glosează pe marginea numelui Satanei,
evocă întâlnirile lui cu Heidegger şi cu Mircea Eliade,
propovăduieşte smerenia, abstinenţa, „curăţia” păstrată
85
chiar cu preţul „smulgerii coaielor”, întoarcerea la
simplitatea primordială, singura prielnică făptuirii. Din toate
astea pot fi reţinute fără rezervă cultul eticii profesionale
şi al concordanţei dintre creaţie şi viaţă : scriitorul trebuie
să fie un model şi un exponent. Aşa e. Fără îndoială că
omul acesta crede în ceea ce spune şi în ceea ce face,
dar ce mă irită e terminologia şi tonul onctuos-clerical, în
care nu mă pot împiedica să suspectez o sensibilă doză
de cabotinism. Cert e că reuşeşte să se singularizeze, să
apară altfel decât mulţi poeţi itineranţi, boemi şi flecari,
care ne bântuie azi. Iar rapiditatea cu care şi-a însuşit
limba germană şi un sistem de cunoştinţe foarte
specializate mă fac să mă simt în faţa lui, azi, un ignorant.
Fratele Ioan are un crez, are o conduită şi are o operă. E,
altfel zis, o personalitate artistică. Personal, cu mici
excepţii, nu sunt entuziasmat de expresia din ultimul timp
a acestei opere, ba, mai mult, am convingerea că a eşuat
de pe acum în manieră şi că perseverenţa pe un astfel
de drum nu poate duce decât într-o fundătură din care va
fi foarte greu, dacă nu imposibil, de ieşit. Lumea care a
umplut librăria pleacă însă cu sentimentul că a asistat la
ceva deosebit. Şi realmente a asistat şi bine ar fi dacă
fiecare scriitor ar reuşi să lase pe unde trece amintirea
unei personalităţi distincte.
Când soseşte momentul autografelor, mă întreabă
„cum o cheamă pe fetiţă şi pe mama ei” şi le dedică lor
cartea, desenând şi un fel de floare cu trei lobi, care poartă
semnul crucii şi sub care scrie „Floarea virtuţilor”. La
despărţire e din nou înduioşat, mă surprind şi eu deodată
emoţionat, ne sărutăm duhovniceşte şi-mi zice „Doamne
ajută” ca şi Bunu când ne despărţim de el la autobuzul
din Vad. Rămân cu o impresie mult ameliorată asupra
omului, mă gândesc acum la el cu o înţelegere
amestecată cu umor şi chiar cu o anume afecţiune şi
stimă, care provin din conştiinţa că sunt rari cei ce ştiu ce
vor, având curajul să ducă la capăt ceea ce vor.
*
Pe când eram student la agronomie, am avut un
foarte bun prieten. Îl chema Bona Nicolae, era din
Caransebeş şi noi îi ziceam Boni. Micuţ şi negricios, cu o
frunte înaltă, bombată, cred că îi păstrez fotografia pe
undeva. L-am cunoscut în timp ce completam formularele
acelea inhibante care se cereau la orice înscriere la
facultate şi nu numai. Stăteam alături într-o bancă dintr-o
sală goală, doi necunoscuţi, când s-a întors spre mine cu
ochi alarmaţi, total deconcertat : „Nu vă supăraţi” – m-a
abordat politicos – „la originea socială să scriu ortodox?”
Seriozitatea cu care dădea glas acestei grozave
nedumeriri m-a cucerit şi de atunci am rămas prieteni. În
perioadele lungi de practică am împărţit aceeaşi bucată
de pâine când, de multe ori, ne-a fost foame, aceeaşi
86
pătură când ne-a fost frig, acelaşi sac deasupra capetelor
când ne-a prins ploaia în câmp. Împreună lucram la
proiecte, împreună şterpeleam noaptea, de la fermă,
pepeni sau renglote, împreună ne petreceam sărbătorile.
Eram confidenţi, banii, când îi aveam, îi prăpădeam în
comun şi păstrez amintirea câtorva chefuri în doi de toată
frumuseţea. Erau chefuri blajine, cu cântec şi pupături şi
după unul din astea, noaptea, iarna, am ieşit din „Palace”
în oraşul pustiu, luminat feeric de zăpada proaspătă şi de
fulgii care cădeau mereu, mari şi deşi. Trecea încet un
camion abia auzit prin troiene, târând după el un plug de
deszăpezire. Fără să ne spunem nici un cuvânt, în acelaşi
gând, ne-am aşezat pe plug. Am străbătut aşa, tăcuţi şi
fermecaţi străzi după străzi, într-un oraş încremenit,
pustiu, într-un decor de basm, în care nu se auzea decât
foşnetul de mătăsuri al troienelor despicate de plug. E
una dintre amintirile mele cele mai luminoase şi mai pure
din vremea aceea.
Oare există ceva ce mi-ar fi putut prevesti de pe
atunci destinul atroce al lui Boni ? Nu prea văd ce. Poate
faptul că era excesiv de senzitiv, de sentimental, de emotiv.
Lucram odată la un proiect complicat de îndiguiri. El nu
se prea descurca şi îl ajutam cât puteam. Era, acel proiect,
o treabă care-mi plăcea realmente. La un moment dat au
venit nişte fete care se încurcaseră în hăţişul calculelor.
Am vrut să fiu cavaler şi le-am dat întâietate. Am observat
dispariţia lui Boni abia după ce am terminat cu ele. L-am
găsit într-un capăt obscur al coridorului, pe o bancă.
Plângea. A trebuit să-l consolez ca pe un copil. Gelozie?
Jignire? Niciodată nu voi şti. Oricum, ciudat, neobişnuit
pentru un băiat. Am scris o povestire în care personajul
principal era el. Dacă nu mă înşel, textul a pierit odată cu
scrierile nepublicate până în ’69, pe care, într-un binevenit
moment de exigenţă, le-am dat pierzării.
După ce am părăsit agronomia, s-a retras şi el. Avea
intenţia să termine la f.f., dar n-a terminat. L-am mai
revăzut în ’65. Era topometru, bătea de ani toate
câmpurile, coclaurile şi hârtoapele. Mi s-a părut dezamăgit
şi am dedus – nu ştiu din ce – că se apucase de băut. Nu
m-am înşelat. Anul trecut, la plenara Asociaţiei de la
Timişoara, George Suru, poetul, cu care am împărţit
camera la „Conti”, caransebeşean şi el, mi-a spus că în
urma unei crize depresive, Boni s-a sinucis dându-şi foc,
după ce se stropise cu benzină.
De ce această evocare târzie? Pentru că ieri m-a
cutremurat destinul altui prieten de odinioară, din vremea
liceului. R.G. mi-a fost singurul prieten pe vremea aceea.
Ştia poveşti cu strigoi, care-mi plăceau grozav. Era de la
Ghilad, sat din pustă, dar tatăl lui fiind miliţian, ajunseseră
în oraş, locuiau pe la Balta Verde, în Mehala, cartier
celebru prin bandele lui de cibezări, dar pe care, graţie
tatălui lui Georgică – aşa i se zicea în intimitate – îl puteam
străbate în deplină siguranţă la orice oră din noapte.
Ne plăcea să ne plimbăm în doi, să mergem la
meciurile lui Poli, să hălăduim prin Pădurea Verde. Pentru
bacalaureat am învăţat împreună. Ai mei erau plecaţi pe
şantier, la Satu Mare, şi el dormea la noi. Învăţam până
spre ziuă şi, în răstimpuri, ca să nu ne biruie somnul,
ieşeam pe balcon şi fumam câte o ţigară Olt peste somnul
oraşului. Au fost primele noastre ţigări, cu atât mai plăcute,
cu cât erau ilicite. E drept, n-am atins cu el niciodată
comuniunea sufletească la care am ajuns mai târziu cu
Boni. După bacalaureat ne-am văzut mai rar. El a intrat la
medicină după vreo două tentative ratate. Pe urmă a fost
Reflex 7 - 12 / 2018
repartizat pe undeva prin Moldova, apoi a ajuns într-un
sat bănăţean. Când l-am văzut ultima dată era încă în
Moldova. Se îngrăşase, făcuse burtă, doar bărbia ascuţită
şi pieptănătura mai aminteau de adolescentul scheletic
din epoca noastră romantică. Dădea impresia de om
cuprins, de om ajuns şi mulţumit de sine. Îmi amintesc
precis că nu ne-am mai regăsit şi – cel puţin pentru mine
– întâlnirea a fost destul de penibilă.
A existat ceva care să-mi fi putut prezice de pe
atunci destinul abominabil care-l aştepta ? Nu văd ce.
Dimpotrivă, era un băiat de caracter, foarte corect şi foarte
loial. Poate doar un detaliu să-şi dezghioace azi o
semnificaţie aparte: în cursul plimbărilor noastre prin oraş,
îi plăcea să intre în magazinele de textile. „Hai să vedem
nişte ştofe”, zicea şi , când rostea cuvântul ştofe, parcă-i
lăsa gura apă. Îl urmam resemnat, pentru că vizitarea
magazinelor mă plictisea de pe atunci. El pipăia pe rând
stofele, le ridica în lumină, pe unele le şi mirosea. Îi luceau
ochii de voluptate, de o stranie bucurie. Era epoca
mărfurilor pe puncte şi supremul lui vis era să-şi facă un
costum din „camgarn”. Şi când zicea camgarn,i se umplea
gura ca de miresme.
„Scânteia” de ieri, în pagina ei de etică, aduce în
faţa opiniei publice, într-un amplu articol, cazul doctorului
R.G., din..., care a efectuat peste o sută şaizeci de avorturi
clandestine, alcătuindu-şi o adevărată reţea de complici.
A fost condamnat la nouă ani de puşcărie.
*
A doua zi a vizitei lui Lucian Valea o petrecem la
Râu Mare. Despre lansarea care a avut loc aici nu e nimic
deosebit de comentat în afară poate de faptul că s-a
desfăşurat în noua sală de spectacole care, când am fost
prima dată aici, nu exista. O sală modernă de două sute
şi ceva de locuri, cu aer condiţionat, cu scenă mare,
demnă de orice oraş. Încă n-are cortină şi directorul
general, inginerul Viorel Dănilă, care i-a fost elev lui Lucian
la Năsăud, pentru asta se bate acum. Are părul scurt,
răzvrătit, ochi albaştri în care scapără simţul umorului, şi
ten de marinar bătut de vânturi şi ars de soare. Pentru tot
ce vedem aici a trebuit să lupte. Cunosc câteva dintre
aceste epopei ale sale. Acum vreo şase ani a debarcat
aici, după ce terminase Tarniţa, aducând cu el doar zece
oameni. Au început prin a bate nişte ţăruşi. Avea în spate
trei coloşi: Bicaz, Vidraru, Tarniţa, şi în faţă o investiţie de
7 miliarde. A primit un împrumut de 15 milioane de dolari
de la BIRD, dar la Bucureşti suma a fost deturnată discret
în direcţii necunoscute. A făcut scandal, s-a zbătut. A reuşit
să recupereze 5 milioane cu care va cumpăra o maşină
americană de săpat tunele cu diametrul de la 4 la 10 metri.
O numeşte de pe acum cu tandreţe, maşina lui Jules
Verne. Înaintează cu 400 de metri pe lună în roca cea
mai dură. Ne-o arată şi nouă într-un seducător prospect
american. Vorbeşte despre ea şi îi contemplă imaginile,
anticipativ, cu o anume voluptate. E însă şi îngrijorat şi
indignat apoi: uzura maşinii e mare, fără piese de schimb
nu va ajunge departe. Ar mai avea nevoie de 500.000 ca
să comande şi piesele de schimb, dar suma asta nu i se
mai aprobă. „Am să mă descurc eu…”, zice el cu un fel
de umor negru. Întotdeauna s-a descurcat: cu artificii, cu
„şmechereală” românească, „furând” din stânga ca să dea
în dreapta. Tipul omului de acţiune, dinamic, cult,
inteligent, cu rutina relaţiilor de culise în domeniul său,
rapid, eficient, fără ifose (l-am văzut vorbind cu muncitorii,
care-l venerează), cu un foarte puternic simţ al echităţii şi
Reflex 7 - 12 / 2018
cu cultul demnităţii celorlalţi. „Pentru o asemenea lucrare
– zice – trebuie să te instalezi în cinci ani şi s-o termini în
trei. Ai noştri vor să ne instalăm într-un an şi pe urmă se
miră şi se indignează că nu o terminăm nici în opt.” I se
reproşează că face „şantier de lux”, că „îmburgheze’te”
clasa mucitoare. Ne arată terenurile de sport şi îşi
mărturiseşte bucuria că mâine va putea juca tenis. Ne
duce apoi să ne arate căminul de zi. Înăuntru miroase a
viţel de lapte şi scapără de curăţenie. Păşim pe vârfuri
într-o sală în care vreo treizeci de copii îşi dorm somnul
de amiază în pătuţuri rabatabile, liliputane. La capul
fiecăruia, câte un scăunel cu hăinuţele frumos împăturate.
Spectacol neaşteptat şi înduioşător. În sfârşit, ne urcă
într-o Dacie nouă, prevăzută cu echipament de protecţie
şi talkie-walkie şi porneşte cu noi în trombă, în sus, în
serpentină, până la „castelul de echilibru”, la 1076 m.
altitudine. De aici, de pe un platou unde mirosea a fân şi
a păduri, o panoramă magnifică a Ţării Haţegului în lumina
sublimă a după-amiezei de toamnă. La coborâre, ne
năpustim cu maşina şi în viitorul tunel de aducţiune care
va avea în final 21 de kilometri. Diametrul de 10 m. De la
anul, aici se va săpa cu maşina lui Jules Verne. Înaintăm
cu farurile aprinse prin beznă vreo trei kilometri. Coborâm.
Se lucrează. Oameni nădu’iţi, acoperiţi de praf, în infernal
urlet de pickhammere. Mă uit la Valea şi el la mine şi
cădem de acord că a te gargarisi în versuri despre munca
minerilor e o apucătură penibilă, ruşinoasă, de-a dreptul
o impietate. Maşina nu poate fi întoarsă aici şi ieşim din
nou la lumină în marşarier cu aceeaşi viteză cu care am
intrat. Afară, directorul ne spune că n-a vrut să ne sperie,
dar a fost prima dată când a intrat cu maşina în tunel. De
fapt n-a fost nimic terifiant, dimpotrivă, goana aceea prin
beznă, în necunoscut, mi-a transmis un fior plăcut.
Ne duce apoi la Cetatea şi Biserica Colţ, ctitorii ale
Cândeştilor. E târziu şi nu mai putem urca poteca abruptă
până la Cetate. O contemplăm de jos cum ţâşneşte dintre
păduri, aşezată realmente pe un colţ de stâncă,
inexpugnabilă, străjuind valea îngustă pe fundul căreia
curge Râuşorul pe care-l poţi trece din doi paşi. Biserica
ne e, în schimb, accesibilă. Mai bine zis ceea ce a rămas
din ea: altarul cu turnul şi naosul descoperit, cu pereţii
prăbuşiţi până aproape de jumătate. Se distinge greu
pictura, scrijelată de semnături imbecile, unele cu o
vechime considerabilă, ceea ce înseamnă că această
specie de profanatori nu e nouă. Mă surprinde linia care
delimitează registrele, de aceeaşi lăţime şi de acelaşi roşu
închis ca la mănăstirile bucovinene. Pe jos, o iarbă moale,
ca o mochetă, de un verde intens şi pur cum, de
asemenea, numai în Bucovina am văzut. Zidirea e de
piatră, de lespezi între care se vede mortarul fără moarte,
uşor roşcat. În general însă, aspect deprimant, de
paragină. Panoul care prezintă monumentul a devenit
ilizibil, ruginit, strâmb, ciuruit de găuri suspecte, ca şi când
ar fi servit drept ţintă de tir. Gardul de lemn e şubred,
poarta aproape căzută, pătrund vitele prin ea. Viorel Dănilă
ne spune că de câte ori trece pe acolo o leagă cu sârmă.
O face şi acum. Urcăm mai departe pe Râuşor încă 8
km, până la altitudinea de 1200 m. Aici, un alt punct de
lucru, o altă aşezare cu încălzire centrală, şcoală,
bibliotecă, club, televiziune. Cârciumă nu? Nu, pe tot
perimetrul şantierului e interzisă vânzarea băuturii. Se
vinde numai bere între orele 18 şi 20. Inovaţia directorului.
Şi merge? Merge. Mai aduc ei băutură de jos, dar dacă
fac urât o încurcă.
87
Aici, la Râuşor, e un capăt de vale. Mai departe,
numai poteci. Se înserează şi coboară ceţurile. Nu se
simte nicio adiere. Aerul e încremenit şi rece. Brazii
solemni, întunecaţi. O pace neverosimilă.
Am rămas bântuit de nostalgie şi cu dorinţa de a
mă întoarce.
Maria NIŢU
Amazoană în tangajul prozei: Mariana Pândaru,
Om în intersecţie, Ed. Călăuza, Deva, 2017.
Mariana Pândaru este unul dintre cazurile nu
prea des întâlnite, al femeilor „bărbate”, de data aceasta
din zona Hunedoarei, scriitoare „en tittre”, cu precădere
poetă, dar deopotrivă director de editură (Editura
„Călăuza”) şi director de revistă („Ardealul literar”),
personalitate marcantă ca animatoare culturală, din
plutonul feminin pilduitor al locului, alături de Paulina Popa,
ori, din vecinătatea timişoreană, de Nina Ceranu.
Volumul„0m în intersecţie”, Ed. Călăuza, 2017,
cuprinde proză scurtă (chiar foarte scurtă), miniaturi de
câteva pagini, unele rezumat al unei vieţi întregi,
concentrate într-un crochiu de destin, altele doar flashuri
de scene cotidiene, sau doar gânduri, atitudinide o clipă,
metafore poetice, cu încărcătură simbolică, ale unor vieţi
… „la intersecţie”.
Este o proză minimalistă, atât în dimensiuni, în
durata epică - de un moment –, în caracterizarea
personajelor – la faza de crochiu, câteva tuşe de tipologii
clasice –, cât şi în stilul simplu, fără zorzoane pentru efecte
stilistice de paiete. O variantă de „Momente şi schiţe”,
dar nu în clasicizatul stil satiric, ci sentimental - pastile de
iubire, între împlinire şi suferinţă.
Stilul simplu este într-un limbaj îngrijit,fără
asperităţi de limbaj. Cum o mare parte sunt localizate în
mediul rural al satelor hunedorene, în unele proze
intarsiază efecte de limbaj popular, regional, pentru
caracterizarea personajului în lumea sa. Irimia îi vorbea
câinelui nou în ogradă, arătându-i cireşii: „Îi vezi cât îs de
faini?Amaru’ lor că bine le stă! Da ce faci? Te hodini?
Uite, acuşi o luăm în jos şi intrăm, dragule, în ograda
noastră” (Câinele)
Discursul epic este într-o narare clasică, fără
întorsături, alambicări moderniste de perspective
auctoriale, de dislocări spaţio-temporale etc. Insolit,
debutează promiţător proza „Actorul”, într-o adresare
directă, la persoana a doua, din nevoia unui confident,
care devine însă un monolog al Ei, căci e doar în gând –
linia de dialog a celuilalt e in absentia, el doarme. „nu mi-
ai vorbit niciodată de visele tale, ba chiar mi-ai spus
cândva că tu nu poţi visa sau, că visezi foarte rar (…) Nu
ştiu ce fractură s-a petrecut în viaţa ta de te-a pustiit într-
atât”. Introspecţia nu edusă până la final şi revine la
formula clasică la persoana a treia, de epic obişnuit.
Personajele sunt introduse ca la carte, de la
început cu prezentarea actului de identitate, ca fişa proprie
a postului. „Alo, Irina? Sunt Sorina”, „Constantin se aşeză
pe marginea patului”… Numele sunt comune, obişnuite,
de largă circulaţie românească (Elena, Nicolae, Ioana,
Gheorghe etc.) pentru că şi actanţii sunt oameni simpli,
din cotidianul unor vieţi aparent banale: în timpul unei vizite
la un unchi în Deltă (Căluţul de mare), la o cafenea când
Ea (Elena) îşi aştepta fiul de la ora de engleză (Ioan cel
din nord), în drum spre locul repartiţiei (Învăţătoarea), pe
bancă în aşteptarea unui autobuz (Străinul) etc.
Firul epic se reia similar: o poveste de dragoste
ori un flash din real ori posibil, dintre un El şi o Ea, istorii
88
de cuplu, unele eşuate, altele împlinite, ori rămase în stand
by, într-un final deschis, de sugestie.
Prezentarea este din perspectiva unui personaj
feminin narator. Astfel că toate piesele sunt ipostazieri de
love story, variaţiuni pe muzică de Bach, alcătuind, ca un
puzzle, panoramarea unei psihologii feminine la intersecţia
cu iubirea. Firescul uman care are nevoie de a da şi a
primi iubire. Psihologia unei firi sensibile, romantice -
uneori în exces, până la romanţiozitate, visătoare, poetice,
parcă din timpul unor romanţe apuse, într-o perspectivă
idealistă - un idealism puritan, de epocă victoriană.
Este sentimentalismul unei sensibilităţi feminine
neatinse de cinismul modern, al unui timp revolut şi al
unei vârste trecute de prima tinereţe, tributară amintirilor,
retrăirilor, evocativ–visător, ale unor clipe de bucurie de
altădată. O reîntorcere în trecut prin care personajul
încearcă „să se convingă că a trăit cu adevărat” (Cireşul)
. amiază fierbinte).
Departe de orice cinism, ironie ori persiflare
modernă, dezabuzată, alienizantă.
Poate ar fi fost necesară din când în când, dincolo
de tonul grav, serios şi o notă ludică, o lejeritate întru
detensionare autopersiflantă etc., pentru a ieşi din gustul
doar de zahăr candel şi a da şi o iuţeală de sare şi piper.
În acelaşi timp, pentru că realitatea este totuşi
dură şi nu menajează sensibilităţi poetice, este psihologia
femeii demne, care nu devine disperată, umilă, ci
învingătoare mândră, orgolioasă, ce îşi învinge şi
gestionează rătăcirile de moment, loviturile sorţii căzute
„ca un satâr ce a decapitat toate visele” (Întâlnirea).
Reflex al carierei de poetă, amprenta poetică este
ineluctabilă, nu e prozatoare de cursă lungă, pur sânge.
Iubirile sunt din gesture poetice, adolescentine: la o fermă
piscicolă, în Delta Dunării, El (Iovan) îi oferă Ei (Marta)
„un căluţ de mare, uscat” (simbolic, era pentru pescari
purtător de noroc).
Totul e parcă pus pe catifea, uneori, e drept, de
catifea sfâşiată, peticită, ori decolorată de timp, pentru
că unele flashuri sunt dureroase, sub asperităţile vieţii,
prin prisma unei hipersensibilităţi feminine ulcerate. „Un
om fără trecut”, şi-ar pierde identitatea. Ştefan, personajul
din „Ziua cea mai grea”, vede demolarea casei sale, sub
fălcile buldozerelor modernizării. Acel dâmb de moloz
parcă era propriul mormânt.
Calităţi de prozatoare se văd însă în mânuirea
cu siguranţă a dialogului între personaje, cu vivacitate,
naturaleţe, chiar dacă tensiunea epică lipseşte.
Astfel că stilul lejer, accesibil e plăcut la lectură,
o lectură agreabilă, dar nu de metrou, sau de vacanţă, ci
în momente de nostalgii, seara, ori în solitudinea unor
clipe de reverie, când ai nevoie de intimidate cu tine
însuţi…
În acest context, dominantă este starea de
singurătate, care se cere alinată prin iubire, împărtăşită,
promisă, ori chiar doar visată „seara asta frumoasă
accentua în mine sentimentul de singurătate” (Străinul).
Trăsătura dominantă a personajelor este firea
introspectivă. Sunt personaje care-şi caută rostul, îl
analizează, la ora bilanţului, cu întrebări retorice, de ce?!!
Introspecţia, disecţia analitică sunt un atuu al prozei
feminine, întru sondare fină, nuanţată a sensibilităţii
sufleteşti.
Momentele nu sunt prezentate în timpul
desfăşurării dramatice, de cumpănă, ci în clipe de acalmie,
rememorare detensionantă. Epicul se coagulează din
întâlniri luminoase, care să compenseze traumele din
trecut, printr-o asumare senină, detaşată.
Piesele sunt inegale ca valoare, ca tensiune
epică, unele cu final în suspans, incitant, cu tentaţia
oricărei promisiuni posibile, altele poveşti pilduitor-
constructive, ca-n filmele epocii de aur de făurire a „omului
nou” (deşi „omul nou” este un concept cu vechime biblică,
Reflex 7 - 12 / 2018
apostolul Pavel vorbea despre cei „îmbrăcaţi în omul cel
nou”, întru lumina lui Hristos) .
Povestea lui Gherasim parcă are amprenta
discursului despre epoca obsedantului deceniu, în acele
clişee ştiute, al personajului care nu acceptă colectivizarea
şi ia de bună voie drumul exodului la oraş, muncitor la
mina Anina, unde statul îi dă imediat loc de muncă, îi
repartizează locuinţă, „ai aici un bilet, te duci cu el la Spaţiul
Locativ din oraş, o cauţi pe tovarăşa Florea, spui că vii
din partea mea” (Om în intersecţie)
Altele sunt didacticiste, ca un articol de
consultanţă psihologică, întru terapie de cuplu ŕ la formula
AS. Întâlnirea dintre două prietene de-o viaţă, Sofia şi
Elena, se desfăşoară doar ca prilej de schimb de replici
privind propriile vieţi, dezbatere care are „adevărul vieţii”,
între a alege singurătatea faţă de un partener oricât de
chinuitor „prefer zbuciumul în locul singurătăţii” (După
Alteori, sunt duse bine până la sfârşit, dar au în
final o frază de prisos, ca explicitare a mizei epice:
„întâmplarea l-a marcat pe tot restul vieţii sale de om trecut
prin multe…”(Poştaşul). Sunt detalii la care trebuie să
exerseze cu timpul, întru perfecţionare ca prozatoare, în
tehnica scrisului, a dozării frazelor şi efectelor.
Global, acţionează în prim plan doar personaje
pozitive, poate de aceea volumul pare mai palid, căci e
greu să construieşti personaje pozitive puternice,
Călinescu spuneacă „bunele sentimente nu fac literatură”.
Singulară este „Povara faptei”, tensionată,
rezumând un destin ca de tragedie antică ori
shakespeariană, cu un naturalism dur. Nicolae, ieşit după
20 de ani din închisoare, după o încercare eşuată de a
încheia, ca-n Romeo şi Julieta, o poveste de dragoste
imposibilă, e găsit mort la mormântul iubitei, Sabina. Îl
considerau scrântit, dar nu râdea nimeni, socotit de toată
lumea „tristul şi întunecatul nefericit al satului. Nimic mai
mult”.
Altele au drept nucleu epic un simplu gând,
trecând pe la casa bătrânească, de la imaginea unui pom
uscat în vârf, legată de un vis cu mama care, „de dincolo”,
îi spunea să nu taie mărul cu mere dulci, al copilăriei sale:
„să-l mai laşi să rodească. E al nostru” (Casa din deal).
Rememorând suferinţe din tinereţe, se emit
generalităţi ştiute, „suferinţa te învaţă multe şi mai ales te
întăreşte în lupta cu viaţa!” (Vernisaj), ori nostalgii toarse
pe fuiorul vremii la furca unor căsnicii fade.
Se degajă o atmosferă sufocantă în cleştele
îmburghezirii necesare pentru „a fi în rând cu lumea”, cu
familie şi copii, mult prea cuminte, fără aventura şi
tensiunea spiritelor boeme, dar cu nostalgia lor, din
perspectiva unei feminităţi bovarice, un bovarism inevitabil
în spaţiul opac al provinciei.
În acest cenuşiu, chiar scenele tragice sunt spuse
ca un firesc al lucrurilor. În povestirea „Mina veche” se
reliefează mediul dur al minerilor, cunoscut de autoare,
şi care s-ar putea constitui într-un filon viguros pentru
viitoare proze.
Prozele alcătuiesc un op de mai multe nuanţări
ale rănilor primite de o femeie care ştie să ia în stăpânire
frâiele propriului destin, chiar dacă a fost înşelată, întărită
prin lecţiile de viaţă primite, din experienţa ei dură în lumea
dominantă a bărbaţilor.
Femeia, în toate ipostazierile, şi-a găsit echilibrul,
şi-a reconstruit personalitatea, a trăit „metamorfoza
sufletească” schimbătoare de destin, „astăzi sunt atât de
liniştită, de detaşată de… de împăcată cu mine însămi”
(Vernisaj).
Volumul are titlul ultimei povestiri, dar sintagma
poate fi extrapolată la toate situaţiile existenţiale explorate
epic, atât aici cât şi în viitoare proze ale sale, de sondare
a universului uman problematic.
Reflex 7 - 12 / 2018
Trăilă Tiberiu NICOLA
TRUBADUR LA GURA RÂULUI FRUMOS
Nicolae DANCIU PETNICEANU, cărăşan veritabil şi
petnician cu autohtonie mărturisită la toba mare, ne pune,
iată, sub lunetă, un volum cvasimonografic, intitulat
TRIFOIUL CĂRĂŞAN (Timişoara, Gordian, 2018). Pentru
mine, planta cu trei frunze, este un simbol care mă
înviorează, mă bucură, fie la vedere, fie la rostire. Îmi
revin în minte căutările, din copilărie, ale mlădiţei cu patru
foi, purtătoare de noroc. Şi, trebuie să mărturisesc că am
găsit-o, de vreo 3-4 ori, rămânând, de-atunci, voios până
astăzi. D-nul Petniceanu, care şi-a abandonat sufixul
ancestral –escu, în favoarea celui adăugat de Ion Budai-
..., trebuie să fi avut aceleaşi simţăminte, dar, nestăpânit
în dorinţe şi în fire, a pornit pe urmele trifoiului. A sărit,
atunci, din Valea Belarecăi (Râul frumos) şi de la gurile
Cernei, drept în Valea Caraşului, pe cărările Tatei Oancea,
cu care are asemănări, chiar şi fizionomice, başca munca
istovitoare, şi tenacitatea omului inspirit de la natură.
Drumeţ învederat, calcă pe urmele lui Virgil Birou, străbate
coclaurile văii, bănuiesc că încă de la originea izbucului,
merge pe firul apei până la sălaşele trifoiarzilor. Şi ce-a
găsit? A găsit trei trunchiuri umane, ca trei goruni viguroşi,
într-un spaţiu mirific a trei sate: Jitin, Ticvaniul Mare şi
Greoni. Distanţa dintre ele nu depăşeşte, în linie dreaptă,
6 Km. Sunt eroii cărţii petniciene: Romulus Ladea, Virgil
Birou şi Ion Stoia-Udrea. De la începutul citirii cărţii
domniei sale am simţit o uşoară gelozie. Este şi firesc că
atunci când îţi intră un intrus în teritoriul stăpânit de tine,
vrei să încerci să-l dai afară. Zic stăpânit, pentru că sunt
legat cu multe fire de această vale pe care eu o numesc,
alături de alţii, Ţara Caraşului. Întâi, că m-am născut în
satul natal al lui Romulus Ladea, am urmat Ciclul II de
şcoală la Ticvaniu Mare, unde au învăţat Romulus şi Virgil
Birou, iar, pe de-asupra, am terminat liceul la Anina, oraş
pe care Birou l-a nemurit cu-al său roman „Lume fără
cer”. Pe de-altă parte, mi-am onorat consăteanul prin
realizarea unei monografii asupra acestui strălucit creator
al Şcolii de sculptură română modernă, jitineanţul
Romulus Ladea. Pe măsura, însă, parcurgerii cărţii, am
constatat un stufăriş de date oferite cu dărnicie, care nu
sunt la îndemâna oricui. Ele au fost adunate cu pasiune
dintr-o lume, aş spune, astăzi apusă, dar care s-au obţinut
cu uşurinţă de autor, în contextul activităţii sale
profesionale. Aşa se face că a descoperit prin poduri, prin
vămi, prin dulapuri tăinuite, cărţi şi manuscrise de mare
valoare, ce-i asigură, actualmente, izvorul inspiraţional al
numeroaselor sale scrieri. Aş putea spune că a fost omul
ivit la un loc şi moment istoric tulbure al evoluţiei ţării.
Alţii le-au ars în curţile boiereşti, le-au azvârlit la gunoi,
pe malurile râurilor, ogaşelor, evident la un ordin de
netegăduit al superiorilor. Curajul lui Nicolae Danciu
Petniceanu a fost, pentru acel timp, mertuos şi remarcabil.
Mergând pe firul cărţii, te izbeşte, chiar de pe copertă,
un tablou alcătuit din trei tei simetrici, de parcă ar fi fost
crescuţi în glastră, iar sub ei „prinţesa tăinuieşte…”. Mai-
mai că-ţi vine- a crede că tabloul „de o frumuseţe picturală”
l-a comandat autorul şi, în mod sigur, a fost alegerea sa.
Apoi, în deschiderea volumului este luat în dezbatere
scriitorul Virgil Birou, după o ordine alfabetică.
Neintenţionând a detalia conţinutul tomului, voi relua
numai ideile majore sau mai puţin cunoscute, eventual
aş adăuga unele informaţii. Şi, iată, chiar de la început
aflăm că Octavian Goga îl vizita des pe doctorul Ioan
Ţeicu, vara la Oraviţa, iar, pentru poet, Banatul însemna
Caraşul. Afirmaţia este aproape identică cu cea a lui
Romulus Ladea „Bănat numai în Căraş este”. Noi am
adăuga că Dr. Ţeicu l-a avut ca ordonanţă, în Marele
Război, pe front la Pavia, pe taragotistul de excepţie Luţă
Ioviţă. Nu ştiu dacă acesta i-a cântat şi lui Goga, ce ar fi
89
rămas, desigur, impresionat profund. De la D-nul
Petniceanu însuşi, am aflat că D-na Veturia Birou-
Manolescu, fiica mai mică a scriitorului, i-a furnizat cu
generozitate sacii cu manuscrisele tatălui. Aşa se întâmplă
că D-nul Cornel Ungureanu, cu toate repetatele sale
solicitări, n-a reuşit să obţină nici măcar un sac. Erau
cedate ceva mai devreme. Pe timpul celui de al doilea
război mondial, după cum mi-a mărturisit Ionuţ Birou,
familia s-a refugiat la Jitin, sat mai bine plasat în munţi şi
apărat de bombardamente, decât Cacova pe unde
treceau, în retragere, trupele germane. Apoi merită
subliniată remaca D-nului Petniceanu privind atitudinea
profund umanistă a lui Virgil Birou, în calitatea sa de
Preşedinte al Camerei de Muncă din Timişoara. A înfiinţat
cantine muncitoreşti la Anina, Oraviţa, Lugoj şi Turnu-
Severin. A mărit bugetul Camerei de Muncă de cel puţin
trei ori, a deschis şcoli de ucenici şi biblioteci muncitoreşti.
De aceea se şi explică de ce o parte din scrierile sale se
referă la lumea năpăstuită a minerilor, a ucenicilor, a
plugarilor. Reluăm la sfârşitul afirmaţiilor despre Virgil
Brou, cuvintele criticului Nicolae Ciobanu: … „Pe linia
aceasta, a îmbogăţirii cu elemente de adâncă specificitate
naţională, în ordinea coloraturii social-etnografice, în felul
unui Sadoveanu sau al unui Agârbiceanu, opera în proză
a lui Virgil Birou este de o semnificaţie decisivă pentru
reflectarea artistică a realităţilor vieţii bănăţene”.
În capitolul rezervat lui Virgil Birou apar, din greşeală
sau neatenţie, unele inadvertenţe: la pag. 26 ni se spune
că „Lume fără cer” a ajuns întâiul roman realist din
literatura română „...graţie tehnicii punerii în pagină a
amănuntului, a faptului divers, ce dă culoare, mişcare
naraţiunii…”. Ori amănuntul şi faptul divers sunt aceleaşi
în mină. Căderea tavanului sau explozia. Faptul divers îl
lăsăm străzii. La pag. 30, aflăm că mesele erau plătite,
uneori, de Moş Dumnezeu… tatăl lui RaduTudoran, când,
în realitate era tatăl lui Radu Theodoru… şi că laTeremia
Mare se făcea vinul cel mai nobil din Banat şi cogniacul
de export. Dar, în fapt, era un vin slab, de cursă lungă,
din care se distila alcoolul, trimis, apoi, la export în
Germania. Nemţii făceau cogniacul sau alte băuturi
spirtoase. La Teremia, localnicii îşi preparau o băutură, o
licoare din alcool de vin, vanilie, boabe de cafea şi zahăr
ars. Cele relatate mai sus, sunt adevăruri spuse de
inginerul Colţea, directorul I.A.S.-ului Teremia Mare, cel
care a plantat 1000 de hectare de vie şi a distilat alcoolul,
trimis la export. Dat afară din funcţie, la revoluţia furată,
din 1989, m-a iniţiat pe mine în tainele viticulturii şi ale
vinificaţiei, lucrând alături vreo doi ani.
Cea de a doua frunză, a plăpândei plante, i se atribuie
lui Romulus Ladea, flăcău născut la Jitin, din tată
cacovean, George Ladea, şi mamă ticvăneanţă, Eva
Argane. George vine ginere în casa Evei. În continuare
mi-aş permite să furnizez câteva date despre copilăria lui
Romulus Ladea. Se întâmplă ca George să găsească de
lucru, în Jitin, la groful Josef Brieger, stăpân pe o mie de
hectare de pădure şi numeroase livezi de pruni, piersici,
caise, din care se prepara o ţuică parfumată, băută în
restaurantele vieneze de lux. Cu alte cuvinte un grof deloc
scăpătat, cum ne istoriceşte D-nul Petniceanu.
Întâmplarea face că l-am cunoscut personal, prin 1949,
când el îşi inspecta încă pădurile. Era îmbrăcat
vânătoreşte, cu pantaloni bufanţi, bocaci înalţi cu tureatec,
arma de vînătoare pe umăr şi un topor cu coadă lungă în
mână. Era inginer, constructor de poduri, şi locuia la
Timişoara. Mai veneau vara la Jitin două nepoate, dintre
care cea mai mică era tare frumuşică. Ne priveam zilnic,
ea de la fereastra cu ieşire înafară (schaufenster), iar eu
din tinda primăriei, abandonate, de vis-à-vis. A venit
tăvălugul comunist, şi-au dispărut privirile. Din fericire,
George Ladea învaţă bine de la tatăl său să prepare ţuica.
Devine unul din administratorii grofului, de care este
apreciat. Fiul său cel mare, Toma, se naşte la Ticvani, iar
90
Romulus la Jitin, sat aparţinător de comuna Maidan, după
cum se constată în Certificatul său de naştere, în casa
şumarului, la nr. 78. Pe acelaşi certificat este trecută,
ulterior, şi data căsătoriei lui Ladea cu Lucia Piso, fosta
lui studentă şi fiica protopopului Ilie Piso din Zărneşti, la
Timişoara, în 1934. Creşte la Jitin până la 8 ani şi urmează
prima clasă primară aici, unde este coleg cu viitorul podar,
Pavel Moise, bunicul meu matern. Tăicuţu şi-l aminteşte
ca un coleg retras, ce refuza să facă baie în pielea goală
la tulbina râului. Dar tatăl, un naţionalist convins, atârnă
un steag tricolor pe un plop din Piaţa Cacovei. Este
urmărit şi împuşcat în torace de jandarmii maghiari, printr-
un lan de porumb. Fuge la Predeal, însă boala se
agravează, face cale întoarsă. Nu mai rezistă mult şi este
înmormântat în Cimitirul Unit din Jitin. Are la cap o cruce
de piatră, cum numai pe Valea Caraşului se dăltuie.
Tânărul Romulus se va strădui să-şi facă şcolile, ajutat
de mama sa, întoarsă în Ticvani. La 14 ani se înscrie la
Şcoala de arte şi meserii din Timişoara, unde se bucură
de îndrumarea sculptorului în lemn, Traian Novac, originar
din Ticvaniu Mic, neam de-al poetului Gheorghe Azap
(bunica lui Azap era soră cu Traian Novac). Va primi de la
această şcoală diploma de „Maestru sculptor în lemn”.
Titlul era departe de a reflecta înălţimea anunţată în
diplomă, dar el indică sensul evoluţiei sale viitoare şi mai
ales potenţialul său creator. Evoluţia lui Romulus este
străbătută de mari dificultăţi materiale, pe care le va
învinge. Iată ce spune Tiberiu Vuia, în presa arădeană:
„De la o vreme îşi găseşte vremelnic adăpost un tânăr
fără acoperiş, îşi caută liniştea… vrea să plece, să înveţe,
să creeze”. Tânărul „…E bănăţean… Mândru şi modest
până la uitarea de sine…Voinţa lui de fier face minuni.
Într-o bună zi talentul acesta crescut sub rodnic soare
bănăţean va triumfa”, va spune Aron Cotruş. Era
cărăşanul vulcanic, Romulus Ladea. Prilejul se va ivi odată
cu obţinerea unei burse din partea primăriei. Pleacă la
Paris, la Academia Julien. Drumul este deschis. Va deveni,
într-adevăr, marele Maestru al sculpturii româneşti,
creatorul Şcolii de sculptură română modernă. Între Ladea
şi Brâncuşi nu putem face o paralelă artistică, aveau alte
direcţii de creaţie. Oricum, cei doi au avut o dispută legată
de plata muncii prestată de Ladea în atelieul lui Brâncuşi.
În judecată, la Paris, Ladea câştigă. Şi pleacă în ţara lui,
pe care n-o mai părăseşte. Este important de amintit aici,
fapt mai puţin cunoscut, că Brâncuşi a dorit, spre sfârşitul
vieţii sale, să doneze statului român două sute de opere,
împreună cu atelierul său de lucru, dar a fost refuzat brutal.
În anul 1951, la Academia Română, s-a ţinut o şedinţă a
Secţiunii de Ştiinţe, Literatură şi Arte, sub preşedenţia lui
Mihail Sadoveanu. Cel mai acerb critic a fost George
Călinescu, care a desconsiderat, pur şi simplu, întreaga
operă brâncuşiană. I-au ţinut isonul Camil Petrescu, Cezar
Petrescu, Tudor Vianu şi alţii. Spre cinstea lui, Mihail
Sadoveanu n-a luat cuvâtul. L-au apărat numai sculptorul
Ion Anghel şi colecţionarul de excepţie, armeanul Krikor
Hagop Zambaccian. Ultimul, în Declaraţia sa
testamentară, mărturisete: „…Am dăruit poporului colecţia
mea de artă, deoarece şi talentele pe care le-am întrunit
sunt ale poporului, ele fac mândria lui, altfel aş fi trădat şi
poporul şi artiştii cărora le-am cules roadele”. Câtă
diferenţă între armean şi restul academicienilor, oamenii
nemuritori ai culturii noastre, iar operele lui Brâcuşi le-a
preluat statul francez, împreună cu atelierul său de pe
strada Rousin Nr. 10, aflat astăzi lângă Centrul George
Pompidou din inima Parisului.
La sfârşitul capitolului rezervat lui Romulus Ladea,
Nicolae Danciu Petniceanu inserează un articol scris de
Ladea pentru Revista Institutului Social Banat-Crişana,
în nr. 26/1939, intitulat: „Schiţa unei Conferinţe despre
arta plastică”. În fond, schiţa este un studiu profund,
filozofic, unde se expune crezul artistic al sculptorului.
Trebuie să-i aduc mulţumiri lui Nicolae Danciu Petniceanu
pentru că ni l-a pus la îndemână, ştergând, aşa cum
Reflex 7 - 12 / 2018
mărturiseşte, praful de pe manuscrise. Am adăugat şi
atributul filosific, pentru a aminti teoria biologului Ch.
Nicolle, reluată de Ladea, pe care francezul o susţine în
cartea sa „Biologie de l’invention”, şi anume că genialitatea
creatorului se dezvoltă prin influenţa condiţiilor biologice
în care creşte artistul: părinţi, mediu înconjurător, zestre
genetică, moşteniri ancestrale etc. N-aş fi amintit teoria
dacă ea n-ar fi revenit, de curând, în actualitate. Iată ce
susţine autorul teoriei biocentrismului, profesorul Robert
Lanza: „…Nu cumva viaţa şi conştiinţa sunt cheile
înţelegerii universului ? ... Noi credem că viaţa creează
Universul şi nu invers, un Univers pentru toate finţele vii”.
Pe de altă parte, Dr-ul Hans-Peter Durr de la Institutul
Max Plank din Munchen afirmă: „Creerul nostru este
discheta organică pe care salvăm toate datele, încărcate
apoi în câmpul spiritual al Memoriei Universale. Noi
devenim nemuritori”. Iată cum revine în actualitate şi
Romulus Ladea, iar Ecaterina Ţarălungă va conchide:
„Romulus Ladea este considerat fondatorul şcolii moderne
de sculptură din România” (Enciclopedia identităţii
româneşti, Editura Litera, Bucureşti, 2011, p. 230). Şi la
acest capitol aş avea unele obiecţii: la pag.102, N.D.P.
confundă titlul cărţii lui Arieşanu, „O complicată stare de
fericire”, cu o sintagmă proprie „o cumplită stare de
fericire”, pe care o trăieşte familia Ladea, în 1961, când
fiul lor, Ion Ladea, absolvă Facultatea de Medicină şi
Farmacie din Bucureşti. Apoi, la pagina 103, ne oferă un
neologism imaginat adhoc, „colaină”, pentru medalionul
obţinut de Ladea cu ocazia primirii titlului de Maestru
Emerit al Artei, în anul 1963. Cuvânt inexistent în limbile
europene, probabil turanic, ori nord-vest indic, oricum, în
turceşte „colan”. La pag. 105, N.D.P. ne întristează: „La
29 august 1970, inima mastodontului în ale sculpturii,
Romulus Ladea, încetase să mai bată”. Nefericită
expresie. Putea spune inegalabilului, grandiosului,
maestrului Ladea etc. Apoi, la altă pagină, 116, schimbă
data apariţiei cărţii lui Darian Grozdan, „Romul Ladea şi
lumea lui cuprinzătoare”, la editura Facla, din 1979 în
1986”.
A treia ramură a trunchiului cărăşan o constitue Ion
Stoia-Udrea, născut la Greoni în 25 decembrie 1901.
Comuna era una bogată, ea asigura cu legume şi
zarzavaturi aproape întreaga Vale cărăşeană. Prin irugile
pornite din albia râului se irigau, din abundenţă, toate
grădinile satului. Se făcea, apoi, un schimb comercial, la
troc, satisfăcător tuturor locuitorilor. De aici şi buna stare
materială a cetăţenilor. De Crăciun, copiii umblă prin sat
pentru daruri. În seara de ajun coruri bine instruite cântau
la fereastra oamenilor. Bătrânul Stoia era, în anul 1901,
plin de bucuria naşterii primului şi unicului său flăcău, încât
a fost generos cu coriştii. În Banatul istoric, corurile şi
fanfarele au constituit, pentru români, adevărate instituţii
de cultură, de educaţie şi bucurie a locuitorilor. Ele erau,
pe de altă parte, un mijloc eficace de luptă împotriva
deznaţionalizării, impusă de legile maghiare. Cultul limbii
şi al unităţii de neam s-a răspâdit cu repeziciune, încât
ideea naţiunii şi a naţionalismului românesc a proliferat
prin viu grai, alături de învăţăturile scrise de cărturari şi
istorici. Trebuie remacat, aici, cu tărie, că un dirijor de
cor era un individ cu largi cunoştiinţe muzicale, instruit în
şcoli special înfiinţate în acest scop. Să ne amintim că
Filaret Barbu a condus la Lugoj o asemenea şcoală. S-
au iniţiat şi concursuri cu ocazia aşa-ziselor Olimpiade
ale câtecului bănăţean. Corul „Armonia” de la Ticvaniu
Mare, condus de Iuliu Birou, a luat la întâlnirea de la
Arenele Romane din Bucureşti, în 1908, locul I, iar cel de
la Dalboşeţ, locul II. Aşadar, corul nu era o adunătură de
gurişti, plecaţi la cerşeală prin sat. Este motivul pentru
care mă detaşez clar de părerea lui Nicolae Danciu
Petniceanu, precum că la naşterea lui Ion Stoia-Udrea,
sub fereastra casei bătrânului Stoia, cânta un cor de ţigani
şi nici sub al altei case bănăţene. Dar cum în Banat,
datorită stării administrative a regiunii din început de veac,
Reflex 7 - 12 / 2018
nu erau nici robi, mă îndoiesc că ar fi putut fi un cor de
robi, după model verdian. În altă ordine de idei, Greoniul
a avut în primul război mondial 55 de eroi, adică 22% din
tinerii plecaţi la bătaie. Un sat de oameni curajoşi. Aşa a
fost şi uica Niţu. La 24 mai 1932, când Europa era în
plină criză economică, neexceptând România, Stoia-
Udrea înfiinţează la Timişoara revista Vrerea, unde vor
publica numeroşi scriitori bănăţeni. El însuşi devine un
scriitor, cu spirit ascuţit de sinteză şi mişcări dezinvolte în
folclor, literatură, istoria artelor. Va scrie incitante volume,
din care vom aminti câteva: Răscoala ţărănească din
Banat, de la 1738-1739, Veacul de foc, poem, Cântecul
uzinei, versuri, Ghidul oraşului Timişoara şi numeroase
traduceri din limba engleză, germană, maghiară. Pentru
excepţionalul său talent poetic voi reda câteva versuri din
Scrisoare IV: Iubito, / În faţa ferestrei, castanii/ din nou
au aprins albe lumânări/ primăverii./ Singur ţi-ascult încă/
paşii prin ani cum se duc în/ tăcerile serii./ Aici amintire
caldă, eşti/ încă în lucruri, umbră uşoară-n/ oglinzi./
Departe, treci în volburi/ de râs şi tinereţii tot înainte/ punte-
i întinzi.
Acum, la sfârşitul pledoariei noastre în favoarea
trubadurului de la gura râului frumos (trovaduro la boca
del bello rio), aş relua afirmaţiile lui Pavel Bellu, citate şi
de trubadur: „TRIFOIUL CĂRĂŞAN” –aceşti trei rafinaţi,
s-au hotărât în Valea Caraşului, la glasul viguros al
pământului, să ctitorească o nouă cultură provinciei de
Vest. Faţă de aerul doctoral al cărturarilor epocii, cei trei
reprezentau o forţă primitivă nonconfomistă,
cvasiamorphică. Era ca pirul care sparge pământul ca
să-şi moaie frunzele în lumină, dârz, nepăsător la secetă
şi intemperii”. Şi la acest capitol avem câteva adăugiri:
Ion Stoia-Udrea ar fi crescut, la liceul din Oraviţa, nume
sonore în cultura românească. Posibil, dar bătute la toba
mică, eventual Pavel Bellu la cea sonoră. Iar cafeneaua
Spieluhr este redată în vreo trei feluri: Spieluhur, la
pag.176, Spielhur, la pag.179, La Spielhur, în pag180. Ea
era aşezată la intersecţia străzii Emanoil (adugat de noi)
Ungureanu, nr.8, cu Eugeniu de Savoya, nr.2. Pe timpul
existenţei Spieluhr-ului, echipa de fotbal la care mergeau
timişorernii era Ripensia şi nu Poli, cum ne spune D-nul
Petniceanu. Pentru culegerea de versuri, „Lirica
timişoreană (1944-1969)”, apărută în 1970 şi amintită la
pag.188, coordonator a fost Nicolae Ţirioi.
În vremile lor bune, trifoiarzii se întâlneau, aşa cum
s-a spus, la fostul han Spieluhr, unde se discutau cele
mai arzătoare teme social-literare ale vremii. O revigorare,
un Neue Spieluhr, poate chiar în acelaşi local, ar putea
aduna, la taifas literar, noua generaţie de artişti, scriitori
sau plasticieni.
Domnului Nicolae Danciu Petniceanu, bardul
Crainei cărăşene, am o vorbă să-i mai spun: să-şi contnuie
adunarea de informaţii despre Banatul său natal, să le
orâduiască cât mai prob, în acord cu adevărurile
cognoscibile şi Domniei sale, fără a inventa cuvinte în
dezacord cu înţelesul pe care doreşte să-l dea. Vezi
epitetizarea „Trifoiul cărăşan”, pag. 179.
Şi cum vreau să fiu sincer, îl felicit pentru efortul,
necomun, pe care îl face în instruirea sa, în propagarea
istoriei culturale a Banatului. Cele 35 de plăci
comemorative, sau aniversare, răspândite în tot Banatul,
şi nu numai, inclusiv pe casele trifoiarzilor, îi asigură, de
pe acum, un loc aparte în „literarografia” bănăţeană.
91
Gheorghe SECHEŞAN
Parabola SF a iubirii
Felurite sunt modalităţile scriitorului folosite, de-a
lungul timpului, în scopul mascării, al disimulării ori al
ascunderii adevăratei realităţi. Cartea lui Sebastian
Burnaz, Congresul iubirii (Editura Virtuală, 2017), nici
măcar nu foloseşte pe de-a-ntregul convenţia literaturii
SF. Uzând de mijloacele, tehnicile, recuzita acesteia,
volumul abordează, în mod direct, o problematică
(deocamdată) general-umană, şi aparţinând numai
acestei specii. Până la proba contrară, nu avem nici un
„concurent” al fiinţei omeneşti, care să poată comunica
aidoma nouă, să sufere, să iubească precum noi, oamenii.
Formal, cartea se încadrează perfect în ceea ce am
putea numi, generic, literatură SF. Avem, încă de la
debutul cărţii, un Congres al iubirii, ţinut de totalitatea
planetelor, din tot universul, unde acest sentiment există
şi, paradoxal, pe acea planetă (Terra, adică), nu (sau,
oricum, cu mari probleme de manifestare, cu tulburări,
sincope etc.: „Suntem atât de mulţi aici şi suntem toţi
frumoşi, maeştri ai iubirii, ai înţelepciunii, poeţi ai iubirii,
apreciaţi în tot Universul acesta minunat, oameni de
ştiinţă, şi toţi ne dorim ce este mai bine pentru ei. A venit
şi timpul lor, timpul să se ridice.”
Fireşte, „soluţiile”, să le spunem „epice” (deşi nu avem
un storry propriu-zis), sunt diverse, deşi niciodată gratuite.
Fiecare element de recuzită SF are şi o trimitere, nu
îndeajuns de bine camuflată (şi aceasta în mod voit), cum
ar fi şi aceasta, descriind o…Planetă a Florilor: „Se spune
că există în Univers o planetă numai a florilor. Trăiesc
acolo numai flori şi toate sunt frumoase. Şi lăcrămioare,
şi ghiocei, şi trandafiri, şi gălbenele, mii de lalele şi zambile
şi bujori şi milioane de alte flori. Şi toate se-nţeleg şi se
iubesc şi între ele ceartă nu e niciodată.”
Întregul volum, de altfel, „se joacă” pe acest plan, al
iluziei asumate, a fiinţării (noastre) într-un univers, practic,
nemărginit: „Cu câţiva ani în urmă eram tristă fiindcă nu
aflasem iubirea, dar într-o seară s-a deschis portalul către
Universul Doi, iar de acolo a venit un val de lumină care
m-a învăţat ce trebuie să ştiu. ”
Am putea spune că nici un artificiu al literaturii SF nu
lipseşte din recuzita acestui volum prilej, de altfel, pentru
autor, de a sublinia o dată, şi încă o dată că iubirea e-n
toate, e-n cele ce sunt, chiar şi acolo unde ne-am aştepta
mai puţin, pe Planeta Tehnicităţii, de pildă: „Noi, din
Galaxia Torrus, suntem tehnici toţi. Am rezolvat şi ecuaţia
cea dificilă. Cât despre poezie şi poveşti, nu ştim să le
tocmim, mintea noastră e structurată tehnic, şi nu poate.
Cu toate astea, în urmă cu trei mii de ani, un copil de la
noi a reuşit să întocmească o poezie, nu ştim exact prin
ce metode şi încă mai studiem ştiinţific fenomenul.”
„Intruziunile” genului SF nu se opresc, însă, aici. Ele
merg şi mai adâncime, în mesajul intim al cărţii: forţa
creatoare, genezică a lumii, este iubirea: „Eu sunt bătrân,
dragii mei. Sufletul meu numără multe, multe miliarde de
ani şi tot nu am văzut totul. Mă voi bucura să mai aud
lucruri noi din locuri de care nu am auzit până acum, ce
s-a mai mişcat prin Praful Stelelor, de când eu am
îmbătrânit, ce lucruri minunate mai creat-a Cel mai Bun
pentru noi toţi, El, care ne iubeşte atât de mult, atât de
mult încât nu vom înţelege niciodată pe deplin.”
Avem în faţă, aşadar, un basm modern, cu accente
de literatură SF, dar care nu este deloc aşa de inocent pe
cât pare, căci fiecare invocare a iubirii este, deopotrivă, o
incriminare subsidiară a omenirii care uită, tot mai mult,
să iubească: „Ca pe stele. Căci ele se văd noaptea, dară
ziua nu. Aşa şi eu iubesc iubirea ta şi-atunci când este
lângă mine, şi când nu. Cum de se-ntâmplă asta, nu-mi
explic, aşa că am să stau să mă gândesc un pic.”
92 Reflex 7 - 12 / 2018

Nicolae SÂRBU

Un eveniment literar de anvergură naţională – ZILELE „ECHINOX-50”

Aşteptat îndelung şi febril, acest Semicentenar a reuşit, totuşi, să mă ia prin surprindere. Mă aflam la Cluj
pentru un alt eveniment cultural - omagierea foştilor profesori Ion Pătruţ, Iosif Pervain şi Romulus Todoran - când
am aflat că ZILELE „ECHINOX-50” sunt programate peste numai trei zile. Şi eu le aşteptam liniştit în luna noiembrie.
Profesorul Ion Pop se arăta şi el surprins, la telefon, că eu nu ştiu de eveniment, de vreme ce mi-a fost trimis
programul-invitaţie acasă, prin Internet. Dar cum eu nu mai deschisesem de-o săptămână laptopul…
Până la urmă, totul avea să se rezolve favorabil, chiar foarte avantajos pentru mine, prin prelungirea neaşteptată
a sejurului pentru care fusesem invitat şi bucuria trăirii unor minunate zile de toamnă, ca în anii îndepărtatei studenţiei.
Îi dau telefon lui Ionel Bota, pe care promisesem să-l informez, dar el are programate alte acţiuni şi nu poate veni la
Cluj, între foştii lui colegi echinoxişti. Caut şi primesc, la Filiala Uniunii Scriitorilor, consistentul program imprimat pe
hârtie. De unde reiese că pot să profit de cele două zile libere, pentru a mă pregăti sufleteşte, prin lungi plimbări prin
parc şi oraş, pentru reîntâlnirea cu primii echinoxişti, unii dintre ei devenind între timp mari nume ale Literaturii
Române.
Am prin urmare timp să-mi atenuez un pic nostalgia, amintirile, frustrările. Să nu mă mai întreb mereu unde-am
greşit de nu mă pot prezenta şi eu cu un mai consistent bilanţ de creaţie. Constat încă de joi, când la Reşiţa se
întâlnesc colegii de la Semenicul, că pur şi simplu sunt pregătit sufleteşte să trăiesc deplin evenimentul, să mă
bucur. Ceea ce cred că am reuşit.
Vineri, 19 octombrie, în faţa Sălii Eminescu, de la Facultatea de Litere, fosta sală de lectură a bibliotecii de pe
vremea Filologiei noastre, îmbrăţişări, exclamatii, strângeri de mâini. Îl văzusem pe Cornel Ungureanu programat
cu o comunicare, mă întrebam dacă poate sosi şi iată-l prezent, primit colegial de numeroşii oameni de litere. Din
păcate, nu a putut veni şi Mircea Martin. Nici Nicolae Oprea, de la Piteşti, programat şi el în prima zi a Sesiunii de
comunicări. Care începe cu un moment de reculegere în memoria celor trecuţi în eternitate. Urmat de un consistent
cuvânt introductiv al profesorului şi poetului Ion Pop, mentorul şi animatorul principal al acestor ZILE „ECHINOX-
50”, după ce în prealabil ne salută şi ne felicită profesorul Corin Braga, decanul de azi al facultăţii.
În prima parte a Sesiunii omagiale de comunicări îi ascultăm cu interes pe profesorii Cornel Ungureanu, Alexandru
Călinescu, Zoltan Rostas, Ion Simuţ, iar în cea de-a doua parte, pe foştii echinoxişti: Virgil Podoabă, Al. Cistelecan,
Balazs Imre Jozsef, Gheorghe Perian, Aurel Codoban, Ioan Pop-Curşeu, cu unele utile precizări din sală, aparţinând
lui Eugen Uricaru, primul redactor-şef la revistei „Echinox”, lui Ion Pop şi chiar subsemnatului, implicat la începuturile
cenaclului.
Dezbaterile s-au prelungit peste timpul alocat. Reieşind clar că, oricum am defini „Echinox”-ul – mişcare
culturală, cenaclu, grupare, şcoală, atelier, generaţie, promoţie, laborator de talente –, importanţa lui ţine de domeniul
evidenţei şi nu poate fi contestată. Numărul covârşitor al numelor ce s-au format şi au activat în cenaclul şi revista
cu acelaşi nume, azi intrate în istoria literaturii române contemporane, este de la sine convingător. Personal regret
că nu am mai putut participa la expoziţia organizată de Octavian Cosman, unul din plasticienii care, alături de Florin
Creangă şi Mircea Baciu, şi-au legat numele de revista semicentenară. În schimb, n-am ratat cocktailul oferit de
Universitatea „Babeş-Bolyai”, la Restaurantul Piramida, care a încheiat frumos prima zi aniversară.
Sâmbătă, 20 octombrie, numeroşii participanţi şi-au găsit cu greu un loc în sala „Lucian Blaga” a Filialei Cluj a
Uniunii Scriitorilor. Agenda zilei fiind tot aşa de aglomerată. Actuala redacţie a revistei „Echinox”, condusă de Rareş
Moldovan, a prezentat un număr aniversar şi câteva din proiectele tinerilor care continuă tradiţia. Irina Petraş şi
Adrian Popescu au subliniat importanţa celei de-a doua ediţii a volumului „Efectul Echinox sau despre echilibru”,
semnat de regretatul Petru Poantă. Cel care defineşte exact câteva din trăsăturile esenţiale ale revistei şi grupării
„Echinox”. Marta Petreu prezintă un număr aniversar „Apostrof”, revista pe care o conduce. Un număr similar a
scos „Steaua”.
După ce anterior apăruseră antologiile poeţilor Horia Bădescu, Ion Pop şi Mariana Bojan („rezervaţia patetică”
mi-o dăruise generos cu o seară înainte), asistăm la o lansare a altor trei voluminoase antologii de autor, apărute la
editura Şcoala Ardeleană care, între noi fie zis, ne-a cam uşurat de bani. Cărţi pe care doi dintre autorii poeţi şi le
prezintă singuri. Al treilea, Ion Mircea (cu „Saga păpădiilor”), absentând din cauza unor probleme de sănătate în
familie. Poetul, traducătorul şi ziaristul Dinu Flămând (cu care acum cinci decenii citeam la cenaclu!) vine cu două
volume intitulate „Descos şi ţes”, dar şi cu o adevărată pledoarie pentru rolul cărţii şi al poeziei pe care o scriu ei,
poeţii de azi. Volumul poetului Adrian Popescu (cu care publicam în „Echinox”, nr 2, 1969), directorul de azi al
revistei „Steaua”, se intitulează simplu, „Poezii 1971-2018”. Cu cele două consistente antologii în faţă, etalând în
fapt două opere de seamă, cei doi poeţi se prezintă simplu şi convingător.
Cea mai semnificativă lansare, asupra căreia voi stărui ceva mai mult, mi se pare a fi a voluminosului „Echinox-
50”, dedicat Centenarului Marii Uniri şi Semicentenarului Echinox şi apărut sub egida Muzeului Naţional al Literaturii
Române, din Bucureşti. În cele 586 de pagini, cu peste 120 de semnături, vom regăsi întreaga istorie a cenaclului
şi a revistei, cu multe faţete mai puţin cunoscute, subiective, dar relevante pentru istoria acestei grupări, a Şcolii
Echinox.
Volumul a fost prezentat de conf univ Călin Teutişan, coordonator împreună cu Ion Pop. Mulţimea de pregnante
idei, exprimate de o o mulţime de personalităţi, este sistematizată în patru mari capitole şi o Addenda. Primul dintre
acestea – „Rapoarte de etapă” – fiind cel în care foştii directori, în diferitele perioade ale revistei, îşi prezintă un fel
de bilanţ. Acroşant, interesant, nu la modul dare de seamă. Aflăm astfel ce au făcut, cum au gândit, ce greutăţi au
întâmpinat şi ce satisfacţii au avut, în legătură cu „Echinox”: Ion Pop, regretatul Marian Papahagi (dintr-un interviu
realizat de Dora Pavel şi publicat în „Luceafărul”, în 1998), Aurel Codoban, Ştefan Borbely, Corin Braga, Horia
Poenar şi Rareş Moldovan. Aceiaşi (mai puţin Marian Papahagi), venind cu informaţii şi precizări necesare în
capitolul următor – „Echinox în şase răspunsuri” –, în care răspund la şase întrebări adresate de Călin Teutişan.
Capitolul „Portrete critice” îi are în atenţie pe: Eugen Uricaru (autor: Marius Miheţ), Ion Pop (Alex Glodiş),
Marian Papahagi (Ion Vartic şi Cosmin Borza), Ion Vartic (Anca Haţiegan), Aurel Codoban (Ruxandra Cesereanu),
Ştefan Borbely (Constantina Raveca Buleu), Corin Braga (Călin Teutişan), Horea Poenar (Vlad Roman), Rareş
Reflex 7 - 12 / 2018 93
Moldovan (Amalia Cotoi). Cele mai multe pagini sunt rezervate însă capitolului
„Memoria în fragmente”, unde semnează interesante mărturii, între alţii: Ioan-
Aurel Pop (preşedintele Academiei Române), Mircea Martin şi Ion Pop
(membri corespondenţi ai Academiei), Ana Blandiana (îşi aminteşte cum a
ajuns bursa Herder la Emil Hurezeanu), Cornel Ungureanu, Al Cistelelecan,
Marko Bela, Ion Mureşan, Ioan Groşan… până la Nicolae Sârbu („Regenerări
de generaţii sub steaua Echinox”, publicat şi în „Reflex”, în 2014). Ajungând,
iată, iarăşi la mine, să spun că am trăit o mare satisfacţie să mă regăsesc,
între nume importante, în capitolul „Echinox poetic” („Prin vizorul aburit”, Cu
nostalgie primilor echinoxişti). Consider, în acelaşi timp, o onoare că am
putut citi trei poeme, alături de vreo 20 mari nume, la recitalul poetic de la
clubul Casei Universitarilor. Încheierea celor două zile făcându-se festiv la
fosta cramă Bucureşti, acolo unde au avut loc primele şedinţe ale cenaclului,
acum peste 50 de ani. Amfitrion insistent şi generos, acelaşi Remus Pop,
căruia-i ziceau şi îi zic Mongolu. Renume sub care poetul Horia Bădescu l-
a nemurit într-o baladă.
N-a fost totul numai lapte şi miere… poetică, în cele două ZILE
„ECHINOX-50”. La un moment dat, a izbucnit o discuţie în contradictoriu
între Ion Pop şi Eugen Uricaru, pornind de la faptul că în volumul aniversar
a fost publicat şi un detractor al acestei importante mişcări literare. Nu i s-a
rostiti numele. De fapt, polemica este prezentă şi în unele pagini din volum.
„Ce avea de împărţit cu echinoxiştii generaţia de luni?”, se întreabă acelaşi
Eugen Uricaru. Aşa cum controverse accerbe au întâmpinat, acum câţiva
ani, „Dicţionarul Echinox”, coordonat de Horea Poenar. Luările de atitudine,
spiritul combativ nici nu puteau să lipsească, fiind vorba de un fenomen amplu şi viu al vieţii literare din aceşti ani.
În care mulţi foşti echinoxişti au înfiinţat şi conduc reviste literare. Când a existat şi o editură „Echinox” (Marian
Papahagi) şi există azi la Litere „Caietele Echinox” (Corin Braga), în paralel cu revista, care e publicată şi online.
Am participat, în 19-20 octombrie 2018, la o aniversare a unui fenomen de anvergură naţională. La un
Semicentenar al spiritualităţii româneşti. Pentru că, aşa cum scrie Petru Poantă în „Efectul Echinox sau despre
echilibru”, această mişcare literară este „un fenomen literar distinct, cel mai consistent, prin durată şi prin creaţiile
care îl reprezintă, după al doilea război mondial”. El poate fi sărbătorit la Cluj (frumos, cum a fost), dar şi la…
Reşiţa. Aşa cum sugera Cornel Ungureanu în comunicarea sa şi cum Ion Pop mi-a promis în principiu că se poate.
Să sperăm că suntem noi în stare. Să fie lansat şi volumul despre neomodernism al profesorului Ion Pop, în care-
i prezent şi Octavian Doclin. Dacă vom avea şi instituţii culturale recepetive…

Eveniment editorial
A văzut recent lumina tiparului, la Editura Partoş din
Timişoara, într-o excelentă ediţie critică, realizată de conf.
univ. Dr. Mirela-Ioana Dorcescu şi de dr. Eugen Dorcescu,
o carte rarisimă: Pastorale şi Predici de Dr. Vasile
Lazarescu (1894-1969), primul Mitropolit al Banatului
(1947-1962), personalitate ilustră, cu un destin generos
şi dramatic. Apărută cu binecuvântarea şi cu osârdia
ÎPS Ioan, Mitropolit al Banatului, care semnează Cuvântul
înainte, şi prefaţată de dr. Ionel Popescu, vicar eparhial,
cartea readuce în atenţia publicului două dintre celebrele
lucrări, aproape uitate, ale „mitropolitului martir” (cum îl
califică pr. dr. Ionel Popescu) : „Pârga Darului” (1934) şi
„Praznic luminat” (1940), relevându-le perenitatea şi
măreţia. Complexitatea, actualitatea şi adresabilitatea
cărţii sunt asigurate de numeroasele deschideri spre lectură, de valoarea omiletică şi literară a textelor, impresionante
prin consistenţa, profunzimea, eleganţa şi forţa lor retorică. (Dumitru Oprişor, Renaşterea bănăţeană, 3 august
2018, p. 2.)

Peisaj reşiţean
(în centru: Biserica
„Adormirea Maicii
Domnului”, monu-
ment istoric, 1942);
foto: Kuky Starsocik,
2018
94 Reflex 7 - 12 / 2018
valori oscilante, a alta face febră!
Camera de gardă O naştere la o pacientă din Bocşa, care a mers
bine dar zgomotos (am impresia că în momentul
contracţiilor unele paciente mai sensibile îşi pierd raţiunea)
Dr. Iosif BADESCU Prin intermediul versurilor lui Nichita Stănescu,
am primit un mesaj interesant „Mi-e dor/ Să nu-mi mai
fie/ Dor de tine”.

Luni 03.06.2002
Jurnal de spital O nouă săptămână la început de iunie. Bucuria
VIII vieţii mă cuprinde şi-mi dă ghes la a o petrece cât mai
plăcut, eficient, fără regrete.
Multe paciente din zona Almăj (cinci). O naştere
uşoară. Cezarienele merg bine, una chiar pleacă acasă.
Vineri 24.05.2002
Început furtunos de gardă. O gravidă care este Miercuri 5 iunie 2002
la reanimare de patru zile, are valori tensionale foarte mari Evenimentul zilei, recitalul de poezie din centrul
(200/160) ce nu cedează la tratament medicamentos. oraşului, lângă fântâna arteziană. Când seara s-a lăsat,
Analizez cazul cu şeful de secţie şi în următoarele minute glasurile calde şi curate ale Corului Seminarului Teologic
îi fac cezariană – care mege bine. Intru direct în a doua, Caransebeş au cuprins atmosfera, apoi romanţe
la o pacientă de-a mea, internată de ieri şi având indicaţie. fredonate de Traian Jurchelea, prefaţând versurile glăsuite
Urmează o avalanşă de consulturi, internări. Când de Nicolae Sârbu, Iosif Băcilă, Viorel Marineasa, Octavian
pun capul pe pernă să mă odihnesc sună telefonul şi mă Doclin (organizator) Ilie Ştefan Domaşnea (Ilie Cristescu),
anunţă ca este altă urgenţă (era ora 0:30). La ora 2.00 Cornel Ungureanu şi mulţi alţii. Păcat că se intersectau
apare alta, iar la 4:00 fac o nouă cezariană (regula lui 3!) cu dialogurile de pe margine şi că atenţia poetică era
la o placentă praevia, ce avea sângerare mare. Aşa mă diminuată.
prind zorii zilei, treaz dar bucuros că am terminat garda.
Adaug şi o cafea ca să pot ajunge până acasă. Luni 10.06.2002
Norii cern apa prin ciur şi nu prin sită. Curăţă
Marţi 28.05.2002 atmosfera de impurităţi şi parcă natura renaşte.
Cireşarul se duce ca fulgerul şi în acest an. Este Încep un roman al lui Paulo Coelho, Alchimistul,
una dintre cele mai frumoase luni ale anului – cald, scris într-un stil simplu, curat, plăcut, cu capitole scurte
verdeaţă proaspătă, cireşe din belşug ca şi căpşuni, plus ce te atrag la citit. Este vorba de un cioban tânăr ce a
speranţă de mai bine. refuzat teologia, preferând transhumanţa, monologul cu
Seara merg cu soţia la spectacolul de teatru oile lui, lecturile permanente. Am ajuns la pagina 32 şi
„OSCAR”, susţinut de trupa Teatrului Nottara din am extras două idei:
Bucureşti. O comedie simpatică, cu aplauze din plin, mai „Tocmai posibilitatea să-ţi împlineşti un vis face
ales pentru acest actor debordant, George Ivaşcu, mic şi viaţa interesantă”
grozav. Alt mare actor prezent, Ştefan Radof. A meritat „…copii totdeauna reuşesc să se apropie de
să optez pentru acest spectacol, fiind la concurenţă cu animale fără să le sperie. Nu ştiu de ce. Nu ştiu cum
alte două evenimente – o întâlnire cu 4 francezi la liceul cunosc animalele vârsta oamenilor.”
economic (eu am fost la ei în urmă cu un an) sau o alta,
cu poetul Nicolae Ţone, director al editurii „Vinea”. În Marţi 11.06.2002
compensaţie citez din acest poet câteva versuri ce mi-au Dacă mergi 10 paşi prin ploaie devii murat. Noroc
plăcut: „dă-mi ziua care nu a răsărit dintre orizonturi/ dă-
că nu are acelaşi ritm, variaţii între mai tare, mai deasă,
mi pământul care încă nu s-a ivit din apele primordiale/ mai rară.
dă-mi părul tău să mă biciuiesc noaptea cu el peste Fac o operaţie scurtă, un chist ovarian de
coloana vertebrală/ dă-mi degetele tale lungi şi frumoase mărimea unei mingi de handbal. În rest mărunte şi
să le rup să le fac ţăndări să-mi zidesc din ele cel mai discontinue, ce-ţi papă timpul, ţi-l irosesc şi asta mă
frumos şi puternic rug/ dă-mi rotula genunchiului tău disperă.
precum un lasou s-arunc după girafe cu ea să le prind şi Plec până la Şopot trecând peste dealurile
să ţi le aduc să alerge între sânul tău roşu şi sânul tău Caraşovei acoperite de ceaţă. Parcă mergeam pe o şosea
negru în zilele de duminică” ((nicolae magnificul către suspendată printre nori. Ploaia a facut ca frunzele
dona juana) copacilor să fie mai grele, mai sobre, cu mişcări lente,
deseori cu copacii în nemişcare.
Miercuri 29.05.2002 Lumina caldă şi duioasă din ochii mamei şi ai
Desfăşor o activitate medicală modestă sub o tatei mă înconjoară ca o aură. Sunt cu privirea doar după
atmosferă ploioasă şi noroasă, deşi în ţară este secetă. mine şi mă îmbie cu de toate. Când plec am inima grea
Este momentul tocmai bun să citesc câteva reviste literare că iar îi las singuri şi cu dor.
şi să-mi bucur sufletul cu versuri spectaculoase, cum ar
fi ale lui Şerban Foarţă: „Dacă este Dumnezeu/nici o crimă Joi 13.06.2018
nu-i perfectă/ Dar nici una nu-i perfectă/deci, există Soarele râde cu toată faţa, satisfăcut de faptul
Dumnezeu„ că a fost dorit zilele trecute.
Zi de sărbătoare, „Înălţarea Domnului”. Mă simt
Joi 30.05.2002 relaxat. La raport, mici discuţii amicale, poante, amintiri.
Doctorul Apahideanu ne prezintă, din experienţa Un coleg mai tânăr povesteşte ce dialog a auzit el pe
sa medicală, câteva date despre avortul provocat care coridor, când a debutat ca specialist la Reşiţa, între un
are triada icter- nas şi urechi violacee- hematurile cu aparţinător şi un medic mai învârstă.
anurie (urină ca păcura). Spune că ar fi încriminat aici – - Domnul doctor, internaţi, vă rog, pe nevastă-
perfringens- un microb anaerob. Avem şi noi un caz mea că o să vă caut mâine.
asemănător la reanimare. - Caută-mă azi şi o să o internez mâine!
Cezarienele merg bine şi nu prea. Cea cu Şopotu Vechi
tensiune încă nu se ridică din pat, este mereu ameţită, cu 17.06.2018
Reflex 7 - 12 / 2018 95

BIBLIOTECA în CETATE
Biblioteca Judeţeană
„Paul Iorgovici”
Caraş-Severin,
Str. Paul Iorgovici, Nr.50,
Jud. Caraş-Severin,
Cod 320026;
Telefoane: 0255-212535;
prof. Clara Maria CONSTANTIN 0355-417595;
Fax: 0255-211687;
manager - Biblioteca Judeţeană „Paul Iorgovici” Caraş-Severin E-mail: contact@bjcs.ro

Gabriela ŞERBAN
(1) „Cornel Ungureanu nu are vârstă,
Cornel Ungureanu are operă”

În cadrul proiectului cultural „Să ne recunoaştem valorile”, Biblioteca

Judeţeană „Paul Iorgovici” Caraş-Severin împreună cu Forumul Democratic
al Germanilor Caraş-Severin şi Asociaţia Germană de Cultură şi Educaţie a
Adulţilor Reşiţa au organizat marţi, 18 septembrie 2018, un moment aniversar
dedicat profesorului universitar doctor Cornel Ungureanu, preşedintele Filialei
Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România, erudit incontestabil şi reper
indispensabil al Banatului literar şi cultural. Totodată, a fost lansat şi cel mai
recent volum semnat Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, volum apărut la editura Brumar din Timişoara, 2018.
Încă de la prima pagină autorul subliniază, în această a doua ediţie a cărţii,
„modul în care literatura română, prin scriitorii ei, mai mult sau mai puţin
importanţi, din sec. XX sau de azi, pot defini Mitteleuropa periferiilor: o geografie
literară legată de pierderea unui Centru – a unui reper. Şi de regăsirea altui
Centru.” De asemenea, precizează: „cartea de faţă trebuie citită împreună cu
Literatura Banatului, volum important pentru înţelegerea „Mitteleuropei
periferiilor”; datorăm această carte prietenilor de la revista „Orizont” şi celor
care au dat sens grupului „A treia Europă”.” Volumul se încheie cu un Epilog şi
cu dedicaţia autorului „Fie acest volum în memoria Gabrielei Colţescu,
admirabil coleg din echipa noastră de odinioară.”(Prima ediţie a cărţii a apărut
în 2002 la editura Polirom, iar pe ultima pagină erau anunţate volumele „în
pregătire” din seria „A treia Europă”. Între ele se afla şi
Gabriela Colţescu, Cornel Ungureanu (coord.) – Rasă în
clasă în Europa Centrală şi extremele politice.)
Dintr-un început, scriitorul Erwin Josef Ţigla,
moderatorul evenimentului, a ţinut să precizeze că
întâlnirea propusă se vrea una de suflet, considerând
invitatul unul dintre prietenii scriitorilor reşiţeni. După o
scurtă incursiune în viaţa şi opera lui Cornel Ungureanu,
Erwin Josef Ţigla i-a înmânat acestuia o diplomă de
Membru de onoare al Asociaţiei Germane de Cultură şi
Educaţie a Adulţilor Reşiţa.
De asemenea, managerul Bibliotecii Judeţene
„Paul Iorgovici”, dra. Clara Maria Constantin a înmânat
sărbătoritului Titlul „In Honorem Paul Iorgovici”, cea mai
înaltă distincţie a acestei instituţii, plachetă omagială
dăruită cu prilejul împlinirii celor 75 de ani de viaţă (Cornel
Ungureanu s-a născut în data de 3 august 1943 la Lugoj,
judeţul Timiş). Despre omul şi scriitorul Cornel Ungureanu, despre mentorul a generaţii de scriitori Cornel Ungureanu
s-au rostit frumoase cuvinte şi aprecieri venite din partea unor prieteni şi colaboratori: poetul Octavian Doclin,
pr.prot. dr. Vasile Petrica, artistul Nicolae Dumitru Vlădulescu, publicistul Titus Crişciu, scriitorul şi editorul Gheorghe
Jurma, bibliotecarii Erwin Ţigla şi Gabriela Şerban, scriitorul Adrian Bodnaru şi filologul Ada D. Cruceanu, pe care,
intenţionat, am lăsat-o la urmă dorind să şi citez cuvântul domniei sale: „Cornel Ungureanu nu are vârstă, Cornel
Ungureanu are operă!”.
Vădit emoţionat, maestrul Cornel Ungureanu a fost cel care a încheiat întâlnirea, a mulţumit celor prezenţi
şi şi-a prezentat cartea, dovedind încă o dată că, aşa cum preciza şi Octavian Doclin, prin scrierile sale „redă
contemporaneităţii şi viitorimii valori literare perene ale ţinutului Banat.”
Evident, evenimentul s-a încheiat cu o sesiune de autografe şi o alta de fotografii, dar şi cu tradiţionalul „La
mulţi ani!”
96 Reflex 7 - 12 / 2018
prezentată de redactorul-şef Mihai Chiper şi „Bocşa culturală”
(2.) Tabăra Internaţională de Literatură „Colocvii a fost semnalată de publicistul Gabriela Şerban. Şi acest
banatice”, Anina, Caraş-Severin moment al revistelor se bucură de atenţie din partea colegilor
Ed. a V-a, Mărghitaş, 31 august – 2 septembrie 2018 din public şi sunt demne de amintit intervenţiile criticului şi
istoricului literar Ionel Bota (Oraviţa) sau ale scriitorului Nicolae
Devenită tradiţie, Tabăra de literatură de la Anina s-a Danciu Petniceanu (Mehadia).
dovedit, şi în acest an, a fi liantul între scriitorii din Banat, din De o critică profesionistă şi pozitivă din partea Mariei Niţu
ţară şi din străinătate, cu această a V-a ediţie dobândind statut (Timişoara) a beneficiat volumul de versuri „Ultimul solstiţiu”
internaţional, după cum şi-au propus organizatorii: Primăria şi semnat de Ion Oprişor, volum apărut la editura Eubeea din .
Consiliul Local Anina, Casa de Cultură şi Cenaclul „Virgil Birou” Tot Maria Niţu este cea care o prezintă şi pe Maria Angela
Anina, în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană „Paul Glodici (Baia Mare) şi volumul acesteia intitulat „Netăcere”,
Iorgovici” Caraş-Severin. volum de poezie religioasă. Rămânând în acelaşi registru de
În deschidere au fost rostite cuvinte de salut din partea exprimare, Gabriela Şerban (Bocşa) îl va prezenta pe scriitorul
organizatorilor principali, respectiv din partea directorului Casei Adrian Georgescu (Bucureşti) şi cel mai recent volum al său
de cultură Anina, Mihai Chiper, a promotorului cultural Erwin de factură religioasă „Izvorul în Trei Lumini”, volum apărut la
Josef Ţigla, din partea Bibliotecii Judeţene „Paul Iorgovici”, şi editura Cavallioti din Bucureşti, 2018, propunând şi de această
a ing. Ion Văcaru din partea Cenaclului literar „Virgil Birou” dată o carte frumoasă, o lectură mărturisitoare creştin-
Anina. Aflându-ne în anul Centenarului Marii Uniri şi deschizând ortodoxă, un imn-rugăciune. Evident, momentul a stârnit discuţii
lucrările Taberei în data de 31 august, ziua în care tot românul contradictorii, în sală fiind prezenţi şi aparţinători ai altor culte.
îşi sărbătoreşte limba, Tabăra Internaţională de Literatură de După ce s-a achitat de sarcină la modul superlativ, respectiv,
la Anina a stat sub semnul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 după ce a oferit informaţii coerente şi pertinente cu privire la
şi al Limbii Române. Astfel, încă din deschiderea evenimentului cei „150 de ani de când Mihai Eminescu a venit în Caraş-
au fost susţinute două expuneri extrem de interesante şi bine Severin cu trupa de teatru Mihail Pascaly”, comunicare cuprinsă
ticluite: „Visând în limba română”, expozeu al scriitoarei Maria în programul taberei, istoricul şi criticul literar Ionel Bota
Niţu (Timişoara) şi „Centenarul Marii Uniri. Banatul Montan şi (Oraviţa) prezentă cărţile celorlalţi poeţi prezenţi la eveniment,
Voivodina”, lucrare a istoricului prof. univ.dr. Vasile Mircea dar omişi din program: „Umbra ceasornicului” de George
Zaberca (Reşiţa). De asemenea, tot sub semnul Centenarului Schinteie (Timişoara), „Cearcănele Saharei” de Ion Răşinaru
Marii Uniri s-a aflat şi Expoziţia arădeană de fotografii intitulată (Anina), „Arhiva de vise” de Costel Simedrea (Reşiţa), precum
„Românii de la marginea lumii”, panouri care au împodobit sala şi volumele poeţilor Vicu Cojocaru (Oţelul Roşu), George
Casei de Cultură din Anina. Popovici (Lugoj) şi Costel Stancu (Reşiţa). De asemenea, cu
Cea de-a doua zi a Taberei Internaţionale de Literatură de prilejul Taberei Internaţionale de Literatură de la Anina a fost
la Anina s-a desfăşurat la Motelul Mărghitaş, un loc de poveste, lansat un nou volum marca Ionel Bota, volum intitulat
tocmai bun pentru a stârni imaginaţia poeţilor şi a pictorilor. „Contribuţii la istoria barocului muzical în Mitteleuropa.
Ziua a debutat cu vernisajul expoziţiei de pictură a artistului Compozitori, interpreţi şi turnee muzicale în Banatul imperial,
plastic bocşean Nicolae Potocean (NIK), expoziţie intitulată 1720 – 1800. Cazul Oraviţa”, apărut în 2018 la editura TIM din
„Oraşe îmbrăcate-n ploaie” şi cu prezentarea volumului Reşiţa, iar coautor este poeta Daniela Marchetti (Italia).
„Picături de artă şi credinţă la Bocşa” realizat de Gabriela În finalul celei de a doua zi a Taberei de literatură, preotul-
Şerban şi NIK Potocean şi prefaţat de Gheorghe Jurma, fiind filozof Alin Muntean a susţinut o amplă prelegere filosofică
cel mai recent volum apărut în seria „Bocşa – istorie şi pornind de la filozoful german Martin Heidegger, pe cel care,
cultură”(Reşiţa: TIM, 2018). Despre carte şi artist au vorbit probabil, l-a folosit ca sursă de inspiraţie ( având în vedere
Gabriela Şerban (Bocşa), Mihai Chiper (Anina) şi Ionel Bota lucrarea sa capitală „Fiinţă şi timp”), insistând apoi pe
(Oraviţa), cel care foarte frumos observa că „tablourile lui Nik „învăţăturile” teologului Thomas Merton potrivit căruia accentul
Potocean prezintă ce mai e romanţa oraşelor noastre”. se pune pe ordine, armonie şi echilibru. În încheiere, pr. Alin
„Ţara Caraşului şi Marea Unire” s-a intitulat expunerea Muntean şi-a prezentat cea mai recentă tipăritură, un volum
istoricului Ionel Bota (Oraviţa), o prezentare sistematică şi de versuri scris în colaborare cu Mirela Muntean şi intitulat
amănunţită, demnă de orice conferinţă de specialitate din orice „Fiinţa”, volum apărut la editura Contrafort din Craiova, 2018.
colţ al lumii, prezentare apreciată şi de istoricul Vasile Mircea La ceasurile serii, participanţii la eveniment s-au întrunit
Zaberca (Reşiţa), şi de prozatorul Nicolae Danciu Petniceanu pentru o şezătoare literar-muzicală, rezultând excepţionale
(Mehadia), dar şi de poetul Costel Simedrea (Reşiţa), cu toţii recitaluri de poezie şi muzică folk susţinute de către poeţii
având intervenţii binevenite la finalul expunerii. La fel de prezenţi. Încântători şi bineveniţi au fost artiştii cantautori Ionel
apreciată şi bine primită a fost şi prezentarea colonelului Ion Bota (Oraviţa) şi George Popovici (Lugoj), dar şi Vasile Barbu
Teca (Lugoj), comandantul Garnizoanei Lugoj, cel care a (Serbia) cu un recital de muzică populară bănăţenească. Au
subliniat în comunicarea sa „Rolul armatei române la recitat poeţii Costel Stancu (Reşiţa), Costel Simedrea (Reşiţa),
înfăptuirea Marii Uniri” şi, mai ales, rolul armatei române în Ion Oprişor (Lugoj), Mia Rogobete (Lugoj), Vasile Barbu
perioada imediat următoare actului Unirii. Excepţionale (Uzdin), Ionel Aurel Simu (Timişoara), Daniela Marchetti (Italia),
intervenţii şi discuţii s-au iscat din partea publicului prezent: Maria Niţu (Timişoara), Marina Angela Glodici (Baia Mare), Ionel
ing. Ion Văcaru (Anina), scriitor Nicolae Danciu Petniceanu Panait (Lugoj), Mircea Anghel (Lugoj), Vicu Cojocaru (Oţelu
(Mehadia), prof. Caius Danciu (Timişoara), istoric Vasile M. Roşu), George Popovici (Lugoj), George Schinteie (Timişoara),
Zaberca (Reşiţa), scriitor Vasile Barbu (Serbia). Rămânând Ion Răşinaru (Anina), Ion Văcaru (Anina), Ionel Bota (Oraviţa),
tot sub semnul Centenarului Marii Uniri, următorul moment a Adrian Georgescu (Bucureşti) sau au recitat din volumele unor
aparţinut scriitorilor tată şi fiu, respectiv Nicolae Danciu poeţi: Nicolae Danciu Petniceanu (Mehadia), Gabriela Şerban
Petniceanu (Mehadia) şi Caius Danciu (Timişoara), cei care (Bocşa) şi Mihai Chiper (Anina).
au semnalat apariţia volumului „Mehadia. Anul de foc 1918”, Cea din urmă zi a celei de-a V-a ediţii a Taberei
volum apărut sub semnătura celor doi truditori pe tărâm cultural, Internaţională de Literatură de la Anina, Caraş-Severin, s-a
cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Mehadia (primar Iancu încheiat tot sub semnul Centenarului Marii Uniri, de această
Panduru), la editura Cetatea Cărţii din Mehadia, în 2018. dată participanţii asistând la o lecţie de istorie oferită de prof.
„Cărţi şi presă în conştiinţa românilor din Serbia” s-a intitulat Simona Sandu (Reşiţa), precum şi la un recital de poezie în
prezentarea scriitorului Vasile Barbu (Uzdin – Serbia) şi a grai bănăţean, versuri semnate de condeierul dialectal Iancu
colaboratorilor săi prezenţi la eveniment: Linţa Florin (Serbia) Almăjanu (Bozovici).
şi Victor Simu (Uzdin), moment deosebit de plăcut şi atractiv Discuţii, concluzii, propuneri pentru o viitoare ediţie, toate
mai ales pentru iubitorii de carte, care au avut şi posibilitatea au fost dezbătute la final de eveniment. Concluzia a fost
să răsfoiască publicaţiile fraţilor româno-sârbi, publicaţii expuse unanimă: şi această a V-a ediţie a Taberei de literatură de la
într-o mică, dar bogată, expoziţie de tipărituri ale Societăţii Anina a fost o reuşită!
Cultural-Artistice „Tibiscus” din Uzdin. De asemenea, au fost Mulţumim, dragi prieteni, pentru minunatele zile petrecute
prezentate câteva reviste din Banat prezente în această Tabără „la umbra cărţilor”, în ritmul şi armonia versurilor cântate, dar
de literatură: „Actualitatea literară” de la Lugoj a fost prezentată şi la fermecătoarea umbră a Munţilor Aninei!
de publicistul Mircea Anghel, „Arcadia” de la Anina a fost
Reflex 7 - 12 / 2018 Viaţa Spirituală şi Culturală 97

LUCRUL CARE TREBUIE

Corneliu CHISELIŢĂ

SĂ CREDEM ŞI SĂ MĂRTURISIM CĂ
ISUS HRISTOS ESTE FIUL LUI DUMNEZEU

Nepoţilor mei,
ANNA-ALEXIS şi MARK-CORNELIU, şi
părinţilor lor, ANDREEA-ARIANA
şi MIRCEA-CLAUDIU CHISELIŢĂ

„ISUS... a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt EU, Fiul omului? Ei au răspuns: Unii zic că eşti IOAN
BOTEZĂTORUL; alţii ILIE; alţii IEREMIA, sau unul din prooroci“.
„Dar voi“ le-a zis EL, „cine ziceţi că sunt?“
Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti HRISTOSUL, Fiul Dumnezeului celui viu!“
Isus a luat din nou cuvântul, şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui IONA, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit
lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi EU îţi spun: tu eşti PETRU, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile
locuinţei morţilor nu o vor birui“ [Mt. 16:13-18].
„Oricine crede că ISUS este HRISTOSUL, este născut din Dumnezeu“ [1 In. 5:1]
„Cine va mărturisi că ISUS este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu“ [1 In. 4:15].

DIVINITATEA LUI ISUS HRISTOS. ARGUMENTE.

Divinitatea lui ISUS HRISTOS este revelată de:
1. LEGE
Legea lui Dumnezeu dată prin MOISE întruchipează perfecţiunea, desăvârşirea. Ea a fost elaborată la nivelul standardului
lui Dumnezeu pentru omul făcut după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. Ea poate fi adusă la îndeplinire, respectată numai
de cei ce au chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. Nu poate fi împlinită de cei ce nu sunt la nivelul caracterului lui Dumnezeu.
O lege elaborată de oameni, nu poate fi respectată, împlinită de o specie inferioară omului (ex. animale), ci numai de
oameni.
Legea lui Dumnezeu nu poate fi împlinită decât de caractere divine, nu de caractere decăzute, de oameni păcătoşi.
ISUS HRISTOS a fost singurul care a trăit ca om pe acest pământ şi a împlinit Legea lui Dumnezeu în mod desăvârşit.
„Să nu credeţi că am venit să stric Legea..., nu să stric, ci să împlinesc“ [Mt. 5:17].
Dumnezeu afirmă despre ISUS: „în EL îmi găsesc plăcerea“ [Mt. 3:17].
De ce îşi găseşte Dumnezeu plăcerea în ISUS? Sau ce arată această afirmaţie a lui Dumnezeu?
Arată că ISUS HRISTOS a împlinit Legea lui Dumnezeu într-un mod desăvârşit.
Despre cine mai face Dumnezeu o astfel de afirmaţie? Despre nimeni.
Această afirmaţie a lui Dumnezeu indică faptul că ISUS HRISTOS a avut caracter divin; EL a fost Dumnezeu întrupat. [In.
1:1, 14].
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
2. PROOROCI
2.1. VENIREA LUI ISUS a fost proorocită încă de patriarhul IACOV.
„Toiagul de domnie nu se va depărta din IUDA, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni ŞILO (MESIA),
şi de EL vor asculta popoarele“ [Genesa 49:10].
2.2. LOCUL NAŞTERII a fost proorocit de MICA:
„Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui IUDA, totuş din tine Îmi va ieşi Cel ce va
stăpâni peste ISRAEL, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei“ [MICA 5:2].
2.3. FAMILIA în care se va naşte a fost proorocită de ISAIA:
„O Odraslă va ieşi din tulpina lui IŞAI, şi un VLĂSTAR va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste EL, duh
de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţăşi de frică de Domnul... va lovi pământul cu toiagul
cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui, va omorâ pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia brâul
mijlocului Său“ [Is. 11:1-5].
2.4. FELUL în care se va naşte – DIN FECIOARĂ – a fost proorocit de ISAIA:
„Domnul însuş vă va da un semn: Iată, fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele EMANUEL
(Dumnezeu este cu noi)“ [Is. 7:14].
2.5. VIAŢA şi LUCRAREA SA pe pământ a fost proorocită de ISAIA:
„EL era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste
EL, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi“ [Is. 53:5].
2.6. APRECIEREA SA de către DUMNEZEU este proorocită de ISAIA:
„Iată ROBUL MEU, pe care-L sprijinesc, ALESUL MEU, în care ÎŞI GĂSEŞTE PLĂCERE SUFLETUL MEU. Am pus DUHUL
MEU peste EL; EL va vesti Neamurilor judecata... Trestia frântă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va
vesti judecata după adevăr...“
„EU, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului,
ca să fii LUMINA NEAMURILOR, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi, şi din prinsoare pe cei ce locuiesc
în întuneric“ [Is. 42:1,3,6-7].
Toate aceste proorociri au fost împlinite în persoana lui ISUS HRISTOS.
„Ştim că „nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt“ [2
Pt. 1:21].
Proorocia cu lux de amănunte despre o persoană şi împlinirea ei întocmai după multe secole de când a fost făcută,
persoană despre care Dumnezeu spune că a pus Duhul Său şi în EL îşi găseşte plăcerea indică divinitatea lui ISUS HRISTOS,
căci o persoană ce are Duhul lui Dumnezeu, are caracter divin: „căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii
ai lui Dumnezeu“ [Rom. 8:14].
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
3. ÎNGERI
3.1. Îngerii sunt cei ce vestesc naşterea misterioasă, supranaturală a lui ISUS de la Duhul Sfânt: „Iar naşterea lui ISUS
HRISTOS a fost aşa: MARIA, mama Lui, era logodită cu IOSIF; şi înainte să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de
98 Reflex 7 - 12 / 2018
la Duhul Sfânt. IOSIF bărbatul ei, era un om neprihănit, şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea şi-a pus de gând
s-o lase pe ascuns. Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului, şi i-a zis: „IOSIFE, fiul
lui DAVID, nu te teme să iei la tine pe MARIA, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu,
şi-i vei pune numele ISUS, pentru că EL va mântui pe poporul Lui de păcatele sale“ [Mt. 1:18-21].
Duhul Sfânt este o persoană, EL face parte din Sfânta Treime, este o formă de manifestare a lui Dumnezeu. Ceea ce
naşte din Dumnezeu, ceea ce se naşte prin Duhul Sfânt, are caracter divin, este Fiu de Dumnezeu. ISUS HRISTOS este Fiul
lui Dumnezeu.
3.2. Îngerii au fost aceia care au adus vestea bună a naşterii lui ISUS, păstorilor din Betleem: „În ţinutul Betleemului erau
nişte păstori... un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat
foarte tare. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul; astăzi
în cetatea lui DAVID, vi s-a născut un MÂNTUITOR, care este HRISTOS, DOMNUL. Iată semnul, după care-L veţi cunoaşte:
veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle. Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste
cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii
plăcuţi Lui“ [Lc. 2:8-14].
La naşterea lui ISUS a cântat cerul. De ce? Pentru că ISUS HRISTOS este o fiinţă cerească, o fiinţă divină, este Fiul lui
Dumnezeu.
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
4. OAMENI TEMĂTORI DE DUMNEZEU, SLUJITORII SĂI SIMEON şi ANA au fost astfel de slujitori ai lui Dumnezeu.
4.1. Şi iată că în IERUSALIM era un om numit SIMEON. Omul acesta ducea o viaţă sfântă, şi era cu frica lui Dumnezeu.
El aştepta mângâierea lui ISRAEL, şi DUHUL SFÂNT era peste el. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă
pe HRISTOSUL Domnului. El a venit înTemplu, mânat de Duhul. Şi, când au adus părinţii înlăuntrul pe Pruncul ISUS, ca să
împlinească cu privire la EL ce poruncea Legea, SIMEON L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu, şi-a zis: „Acum,
slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să
fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău ISRAEL“ [Lc.2:25-32].
4.2. Mai era acolo şi o proorociţă ANA, fata lui FANUEL, din seminţia lui AŞER... ANA nu se depărta de Templu, şi zi şi
noapte slujea lui Dumnezeu cu post şi cu rugăciuni. A venit şi ea în acelaş ceas şi a început să laude pe Dumnezeu şi să
vorbească despre ISUS tuturor celor ce aşteptau mântuirea IERUSALIMULUI“ [Lc. 2:36-38].
SIMEON şi ANA au fost slujitori ai lui Dumnezeu care au trăit călăuziţi de Duhul Sfânt. ISUS HRISTOS şi DUHUL SFÂNT
sunt două forme de manifestare a Dumnezeului TRIUNIC.
Cel ce trăieşte călăuzit de Duhul Sfânt a lui Dumnezeu va sesiza întotdeauna atunci când ISUS HRISTOS, Fiul lui Dumnezeu
este prezent sau nu, aşa cum a făcut-o SIMEON şi ANA. SIMEON şi ANA erau în acele clipe adunaţi în Templu în Numele lui
ISUS, mânaţi de Duhul Sfânt şi iată că EL era prezent acolo.
Tot ce a spus SIMEON şi ANA despre ISUS a fost spus sub călăuzirea Duhului Sfânt: acest lucru ne indică divinitatea lui
ISUS HRISTOS. Tot ce au spus ei despre ISUS s-a împlinit.
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
5. MAGI, învăţaţii lumii
Naşterea lui ISUS a fost marcată de bucuria întregului univers, a fost un eveniment cosmic, lucru subliniat de faptul că la
naşterea Sa, a apărut o nouă stea, lucru pe care magii l-au văzut şi l-au semnalat.
„După ce S-a născut ISUS în Betleemul din IUDEA, în zilele împăratului IROD, iată că au venit nişte magi din Răsărit la
Ierusalim, şi au întrebat: „Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, şi am venit
să ne închinăm Lui“ [Mt. 2:1-2].
Bucuria universului la naşterea lui ISUS nuputea fi marcată mai frumos şi mai profetic decât prin apariţia unei stele.
HRISTOS ŞI STEAUA
STEAUA este menită să lumineze întunericul de afară.
HRISTOS – LUMINA LUMII – are menirea să lumineze în întunericul din lăuntrul fiinţei umane. Steaua ne arată cerul.
Prin HRISTOS ajungem în cer. HRISTOS este CALEA, este POARTA CERULUI, este CERUL.
„ISUS HRISTOS este LUCEAFĂRUL strălucitor de dimineaţă“ [Ap. 22:16].
Steaua ne indică cerul în care putem ajunge prin HRISTOS. Şi aceasta pentru că ISUS HRISTOS este o persoană divină.
EL este FIUL lui Dumnezeu.
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
6. DUMNEZEU – TATĂL şi anume:
6.1. LA BOTEZUL DOMNULUI ISUS în râul IORDAN
„De îndată ce a fost botezat, ISUS a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui
Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste EL. Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul
Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“ [Mt. 3:16-17].
6.2. LA SCHIMBAREA LA FAŢĂ pe muntele TABOR
În timp ce se afla împreună cu PETRU, IACOV şi IOAN pe munte unde s-a suit să se roage şi pe când stăteau de vorbă „a
venit un nor, şi i-a acoperit cu umbra lui... şi din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit: de EL să
ascultaţi“ [Lc. 9:34-35].
Dumnezeu Tatăl îl numeşte pe ISUS HRISTOS, „Fiul Meu“. Aceasta este cea mai înaltă confirmare a divinităţii lui ISUS
HRISTOS.
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
7. ISUS HRISTOS însuş
Iată mărturia Lui:
„Nu că cineva a văzut pe TATĂL, afară de ACELA care vine de la Dumnezeu; da, ACELA a văzut pe TATĂL“[In. 6:46].
„TATĂL... M-a trimis“[In. 5:37].
„FIUL nu face decât ce vede pe TATĂL făcând; şi tot ce face TATĂL, face şi FIUL întocmai“ [In. 5:19].
Cum ar putea o persoană să-l vadă pe TATĂL, să primească o misiune direct de la Dumnezeu fără să fie o persoană
divină?
Mai mult, EL afirmă: EU şi TATĂL una suntem“ [In. 10:30].
Da! ISUS HRISTOS este o persoană divină. EL este Dumnezeu.
[Mt. 1:23; In. 1:1,14; 1 In. 5:20]
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
8. IOAN BOTEZĂTORUL, înainte mergătorul Său
IOAN a făcut următoarea mărturisire: „Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste EL. Eu
nu-L cunoşteam, dar CEL ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: ACELA peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi
oprindu-Se, este CEL ce botează cu DUHUL SFÂNT“.
Şi eu am văzut lucrul acesta şi am mărturisit că EL este FIUL lui DUMNEZEU“ [In. 1:32-34].
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
9. UCENICII SĂI
9.1.Una din întrebările esenţiale pusă de ISUS ucenicilor Săi a fost aceasta: „Voi cine ziceţi că sunt?“
Reflex 7 - 12 / 2018 99
Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti HRISTOSUL, Fiul Dumnezeului celui viu!“
ISUS a luat din nou cuvântul, şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui IONA; fiindcănu carnea şi sângele ţi-a descoperit
lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri“ [Mt.16:15-17].
9.2. Atunci când ISUS le spune:
„Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică; şi EU îl voi învia în ziua de apoi“ [In. 6:54], mulţi din
ucenicii Lui l-au părăsit. Nu însă şi adevăraţii ucenicii. Pe cei ce nu l-au părăsit, ISUS îi întreabă: „Voi nu vă duceţi?“. „Doamne,
I-a răspuns SIMON PETRU, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că
Tu eşti HRISTOSUL, Sfântul lui Dumnezeu“ [In. 6:67-69].
Dacă ucenicii nu ar fi crezut, şi nuar fi ajuns la cunoştinţa că ISUS HRISTOS este o persoană divină, că este Sfântul lui
Dumnezeu, oare ar fi acceptat ei moarte de martir pentru HRISTOS când ştim ce cumplit i-au speriat valurile stârnite de
furtună pe Lacul Ghenezaret?
Oare PETRU nu ar fi acceptat mai degrabă să se lepede de HRISTOS decât să fie martirizat dacă nu ar fi fost convins de
divinitatea lui HRISTOS? Ba da!
Dar PETRU a acceptat moarte de martir pentru că el s-a convins de divinitatea Lui, s-a convins că ISUS este Fiul lui
Dumnezeu, ca de altfel şi ceilalţi ucenici, căci în final şi IUDA s-a convins că ISUS HRISTOS este Fiul lui Dumnezeu.
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
10. TÂLHARUL POCĂIT
Unul din tâlharii răstigniţi împreună cu ISUS, s-a pocăit. El a trăit un scurt timp alături de ISUS.
Şi chiar dacă a trăit o scurtă perioadă alături de ISUS, el a putut vedea, a putut cunoaşte că ISUS HRISTOS nuera un om
obişnuit: „EL n-a făcut nici un rău“ [Lc. 23:41]. El a putut vedea că ISUS HRISTOS era o persoană divină, că este ceea ce EL
însuşi a declarat că este: „HRISTOSUL, Fiul lui Dumnezeu“.
Pentru că îşi dă seama că ISUS este Fiul lui Dumnezeu, tâlharul se pocăieşte, îşi pune toată încrederea în EL şi-L roagă:
„Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!“ [Lc. 23:42].
Expresia „DOAMNE“ cu care i se adresează lui ISUS este exprimarea convingerii sale că ISUS HRISTOS este Fiul
lui Dumnezeu.
Pentru că vede în HRISTOS pe Fiul lui Dumnezeu, tâlharul crede că ISUS HRISTOS va învia – cum altfel ar ajunge
în Împărăţia Sa de pe cruce – şi că EL are putere să învieze şi pe alţii – altfel ce rost ar avea să-L roage: „Doamne, adu-Ţi
aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta!“
Această credinţă a tâlharului că ISUS HRISTOS este Fiul lui Dumnezeu şi că EL poate să învieze morţii, i-a adus
tâlharului mântuirea, căci ISUS îi spune: „Adevărat îşi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai“ [Lc. 23:43].
Credinţa că ISUS HRISTOS este Fiul lui Dumnezeu, încrederea în EL, poate mântui, poate ridica la cer şi pe cea mai
decăzută fiinţă, pe cel mai josnic tâlhar.
Pocăinţa şi credinţa tâlharului în ISUS HRISTOS ne arată că el a avut în ISUS HRISTOS revelaţia unei persoane
divine, altfel ce rost ar fi avut căinţa, pocăinţa şi credinţa lui?
Tâlharul a trăit alături de ISUS. El a crezut în ISUS, şi-a pus nădejdea în ISUS şi ISUS i-a schimbat destinul, l-a trecut
de la moarte, de pe cruce, la viaţă: „astăzi vei fi cu Mine în rai“. O astfel de schimbare de destin nu o poate face decât
Dumnezeu. Şi ISUS HRISTOS este Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu.
Revelaţia tâlharului este demnă de crezare.
Înainte de a fi alături de ISUS, el era împotriva lui ISUS, era duşmanul lui ISUS, căci el îl avea ca stăpân pe duşmanul lui
ISUS, pe diavolul. Dar trăind alături de ISUS, el a putut vedea diferenţa dintre ISUS şi diavolul, a putut vedea divinitatea lui
ISUS şi el a mărturisit acest lucru prin credinţa lui.
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
11. DEMONI
Pe când ISUS era în ţinutul Gherghesenilor, l-a întâmpinat un om din cetate, stăpânit de mai mulţi draci. „Când a văzut pe
ISUS, omul acesta, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui şi a zis cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, ISUSE, Fiul
Dumnezeului Celui Prea Înalt? Te rog nu mă chinui“ [Lc. 8:26-28].
Iată că şi demonii mărturisesc divinitatea lui ISUS HRISTOS şi Îl respectă.
Dar câţi oameni nu se poticnesc de ISUS, nu-L neagă, nu-L batjocoresc, nu-L pun la zidul infamiei?
Omul căzut în păcat, călăuzit de diavolul, de multe ori este mai rău decât însuş stăpânul său.
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
12. VIAŢA SA PĂMÂNTEASCĂ: FĂRĂ PĂCAT
Este un adevăr bine stabilit de milenii, că toţi suntem păcătoşi, că „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar pentru
că „toţi am păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“ [Rom. 3:10,23].
Şi totuş, deşi îmbrăcat într-un corp omenesc ca al nostru, Domnul ISUS HRISTOS a fost „Cel ce n-a cunoscut nici un
păcat“ [2 COR 5:21].
„EL n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug“ [1 Pt. 2:22].
„EL în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat“ şi astfel deşi pământean, EL a rămas „sfânt, nevinovat, fără pată,
despărţit de păcătoşi“ [Evrei 4:15 şi 7:26].
De aceea s-a putut scrie: „în EL nueste păcat“ [1 In. 3:5].
Într-o împrejurare, Domnul ISUS îi întreabă chiar pe duşmanii Săi: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?“ [In. 8:46]
şi nici unul, măcar că erau cărturari, nu a primit provocarea.
Ei l-au acuzat de multe lucruri, dar nu l-au acuzat de păcat; în toate acuzaţiile lor nu poate fi găsită imputarea vreunui
păcat.
Ucenicii Săi au trăit în comuniune cu EL mai bine de trei ani şi L-au cunoscut în amănuntele vieţii. De aceea şi ei au fost
susţinători ai purităţii în viaţă şi la rândul lor au trăit în curăţie şi sfinţenie.
Un om fără păcat este un fenomen. Tocmai acest fenomen Îl arată pe Domnul ISUS că este Dumnezeu. Asupra Lui
păcatul nu a avut nici o putere.
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
13. MINUNILE SĂVÂRŞITE DE ISUS HRISTOS
Scopul săvârşirii minunilor a fost tocmai afirmarea divinităţii Sale.ISUS a spus ucenicilor Săi: „Credeţi-Mă că EU sunt în
Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea“ [In. 14:11];apoi le spune duşmanilor Săi: „Dar dacă
le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este
în Mine şi EU sunt în Tatăl“ [In. 10:38].
NICODIM, eruditul cărturar, îşi baza accepţiunea că ISUS este HRISTOSUL tocmai pe săvârşirea minunilor: „Ştim... că
eşti venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el“ [In. 3:2].
Minunile Sale au fost mijlocul de afirmare a mesianităţii Sale.
Minunile făcute de Domnul ISUS în viaţa Sa, sunt relatate de cei patru evanghelişti. Aceste minuni au fost semnele
dumnezeirii lui HRISTOS, fiindcă EL nu le putea face dacă n-ar fi fost Fiul lui Dumnezeu.
ISUS însuş spune: „ ... lucrările pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea, pe care le fac EU,
mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis“ [In. 5:36].
100 Reflex 7 - 12 / 2018
Minunile săvârşite de ISUS îi dau slavă, „o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl“ [In.1:14].
Minunile făcute de ISUS Îl proclamă drept o persoană divină, atrag atenţia asupra mesajului Său, dovedesc dumnezeirea
Sa.
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
14. INVIEREA SA DIN MORŢI
„HRISTOS a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi S-a arătat
lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată“ [1 COR. 15:3-7].
Învierea lui ISUS HRISTOS este un fapt istoric dovedit.
IOSIF FLAVIUS – istoricul evreilor – arată că pe vremea lui încă persista credinţa în învierea lui ISUS din morţi. Ca istoric
el s-a documentat fiindcă generaţia care a participat la răstignirea şi învierea lui ISUS mai era încă în viaţă, lucru subliniat şi
de Apostolul Pavel [1 COR. 15:6].
Învierea lui ISUS din morţi este un lucru incontestabil.
EL a biruit moartea şi a înviat. EL a biruit moartea şi acum este DOMN al vieţii. Ca DOMN al vieţii, EL va da viaţă tuturor
celor ce-L primesc pe EL ca MÂNTUITOR şi DOMN, va da viaţă veşnică tuturor mântuiţilor Săi.
ISUS HRISTOS afirmă: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ“ [Mt. 28:18].
Învierea Lui confirmă acest lucru.
Cine poate avea putere în cer, decât cel ce este din cer.
ISUS HRISTOS este o persoană a cerului, o persoană divină.
„HRISTOS a murit! Ba mai mult, EL a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!“ [ROM. 8:34].
Învierea lui ISUS este dovada divinităţii Sale.
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
15. IUBIREA LUI ISUS HRISTOS PENTRU OAMENI
Persoana şi lucrarea Domnului ISUS HRISTOS a exprimat în cel mai înalt grad apropierea lui Dumnezeu de fiinţa umană,
spre a o salva din starea de păcătoşenie şi consecinţa acesteia, pierzarea veşnică. Apropierea aceasta era generată de
iubire şi avea ca scop salvarea.
„Dumnezeu este iubire“, scrie Apostolul IOAN. [1 In. 4:8,16].
Acelaş lucru se spune şi despre Domnul ISUS în cuvintele: „Şi fiindcă iubea pe ai Săi... i-a iubit până la capăt“. [In. 13:1].
Iubirea este atribut divin în relaţia intimă cu oamenii. Toate celelalte atribute, fără atributul iubirii n-ar avea nici o influenţă
asupra inimii, asupra sentimentelor omeneşti. Iubirea e totul şi totul e prin iubire. „Unde dragoste nu e, nimic nu e“.
Dumnezeu, singurul este iubirea sfântă. Fără aceasta, EL n-ar fi Dumnezeu.
Dar o simplă declaraţie că EL este iubirea sfântă nu poate fi o realitate că în adevăr EL este Dumnezeu. Ca iubirea Lui
sfântă să-L valideze, să-L reveleze ca Dumnezeu este nevoie de acţiune.
În revelaţia scrisă se afirmă despre TATĂL:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în EL, să nu piară, că
să aibă viaţa veşnică“ [In. 3:16], deasemenea:
„Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi păcătoşi, HRISTOS a murit pentru noi“ [Rom.
5:8], şi încă: „Dragostea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim
prin EL“ [1 In. 4:9].
Aceeaşi dragoste o găsim şi la Domnul ISUS.
Reveleaţia biblică scrie despre EL:
„HRISTOS ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi“ [Ef. 5:2], apoi: „ISUS HRISTOS care ne iubeşte... ne-a spălat cu
sângele Său“ [Ap. 1:5].
Apostolul PAVEL scrie, ca o mărturisire a lui: „Fiul lui Dumnezeu... m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuş pentru mine“ [Gral.
2:20] şi ca o destăinuire a unui adevăr, scria: „Suntem mai mult decât biruitori, prin ACELA care ne-a iubit“ [ROM. 8:37].
EL însuş, Domnul ISUS, a spus: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi EU pe voi“ [In. 15:9].
Sentimentul iubirii în toată lucrarea Domnului ISUS HRISTOS îi defineşte dumnezeirea Sa.
EL, ISUS HRISTOS, nu numai că este aşezat alături de Tatăl, ci EL este revelat ca Dumnezeu în lucrarea săvârşită.
Demonstrarea iubirii lui Dumnezeu prin iubirea şi jertfirea lui HRISTOS, Îl revelează pe Dumnezeu ca Dumnezeu şi
deasemenea pe ISUS HRISTOS ca Dumnezeu, fiindcă iubirea Tatălui şi iubirea Fiului este de aceeaşi esenţă, acţionează
spre acelaş scop, în acelaş fel şi cu o dinamică identică.
Corelarea iubirii lui Dumnezeu cu jertfa de răscumpărare a lui HRISTOS arată că ISUS HRISTOS este Dumnezeu.
Dumnezeu şi ISUS HRISTOS nusunt în contradicţie, ci în consens. „EU şi TATĂL una suntem“ este un fapt concret şi real,
un fapt demonstrat. Unitatea aceasta între Cel ce decretează mântuirea şi Cel ce o desăvârşeşte proclamă dumnezeirea lui
ISUS HRISTOS.
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
16. RĂSCUMPĂRRAEA EFECTIVĂ A OMULUI CĂZUT ÎN PĂCAT oglindită în schimbarea vieţiicelor mântuiţi.
Răscumpărarea este o experienţă personală, reală şi conştientă.
ISUS HRISTOS este esenţa vieţii celui mântuit tocmai prin faptul răscumpărării realizată prin jertfa Sa.
Răscumpărarea omului din păcat şi implicit din pierzare veşnică este o lucrare de factură absolut divină aşa cum ne
relatează Sfânta Scriptură şi după cum credem.
„Sângele lui HRISTOS, care prin DUHUL cel veşnic, S-a adus pe Sine însuş jertfă fără pată lui Dumnezeu ne-a curăţit
cugetele de faptele moarte ... şi ne-a răscumpărat din abaterile făptuite faţă de Dumnezeu“ [EVREI 9:14-15].
„Sângele scump al lui HRISTOS, Mielul fără cusur şi fără prihană este cel ce ne-a răscumpărat din felul deşert de vieţuire“
[1 Pt. 1:18-19].
Acest lucru este un fapt concret, real, vizibil în vieţile celor mântuiţi, căci noi „am fost sfinţiţi prin jertfirea trupului lui ISUS
HRISTOS“ [EVREI 10:10].
„Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, EL L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în EL...
întrucât Dumnezeu era în HRISTOS împăcând lumea cu Sine“ [2 COR. 5:19,21].
Răscumpărarea din păcat a omului, sfinţirea acestuia, împăcarea lui cu Dumnezeu prin ISUS HRISTOS dovedesc esenţa
divină a RĂSCUMPĂRĂTORULUI. EL a putut fi RĂSCUMPĂRĂTORUL, salvatorul omului căzut în păcat pentru că EL este
divin, EL este FIUL LUI DUMNEZEU. Cine ar fi putut să-L readucă pe omul căzut în păcat la chipul şi asemănarea cu
Dumnezeu, sfinţindu-L decât o persoană divină. ISUS HRISTOS este Dumnezeu.
De aceea Biblia ne spune: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care
trebuie să fim mântuiţi“ [FA 4:12]. „Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni:
OMUL ISUS HRISTOS, care S-a dat pe Sine însuş, ca preţ de răscumpărare pentru toţi“ [1 TIM. 2:5-6].
EL, Dumnezeu întrupat, devenit OM, EL singur este Răscumpărătorul omului din păcat.
Pentru că este Dumnezeu, ISUS HRISTOS a putut face o răscumpărare completă şi desăvârşită, răscumpărând duhul,
sufletul şi trupul omului făcând din el o fiinţă nouă.
Schimbarea radicală a vieţii oamenilor prin ISUS HRISTOS este o indiscutabilă realitate.
Reflex 7 - 12 / 2018 101
În clipa în care cel păcătos se apropie cu o credinţă sinceră de ISUS HRISTOS, în clipa aceea începe procesul transformării
vieţii sale şi fiecare va putea mărturisi după aceea: „cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi“ [2 COR. 5:17].
Modul de gândire, concepţiile, sentimentele, voinţa, totul se schimbă. Omul este născut din nou „din apă şi din Duh“ [In. 3:5].
Naşterea din nou nueste o adaptare, o însuşire de norme şi ceremonii religioase, ci o regenerare. Regenerarea, naşterea
din nou este lucrarea exclusivă a lui ISUS HRISTOS prin Duhul Sfânt.
Apostolul PETRU scrie: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru ISUS HRISTOS, care după îndurarea Sa
cea mare ne-a născut din nou prin învierea lui ISUS HRISTOS din morţi... “ [1 Pt. 1:3], iar apostolul PAVEL completează: „EL
ne-a mântuit... prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin
ISUS HRISTOS, Mântuitorul nostru“ [TIT 3:5-6].
Naşterea din nou este un act divin.
ISUS HRISTOS prin jertfa Sa ne-a răscumpărat şi a făcut din toţi cei mântuiţi oameni noi, oameni ai Împărăţiei lui Dumnezeu.
Aceasta arată divinitatea Sa.
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de:
17. EXPERIENŢA PĂRTĂŞIEI CU ISUS HRISTOS a credincioşilor atât individual cât şi ca trup a lui HRISTOS.
Indiferent de locul geografic, indiferent de timpul istoric, credincioşii Săi au experimentat şi experimentează prezenţa lui
HRISTOS în fiinţa lor, în viaţa lor, gustă adevărul făgăduinţei: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt
şi EU în mijlocul lor“[Mt. 18:20].
Cea mai simplă şi mai cuprinzătoare definiţie a creştinismului este aceasta: „Creştinismul este trăirea în HRISTOS, cu
HRISTOS şi pentru HRISTOS.
Prezenţa lui HRISTOS în toate laturile vieţii omeneşti a fost experimentată de la primii creştini până la creştinii de azi, de
toţi.
BAZA EXPERIENŢEI PĂRTĂŞIEI CU HRISTOS
Apostolul PAVEL spune că această deplină şi profundă experienţă a părtăşiei credincioşilor cu ISUS HRISTOS are ca
bază:
-faptul că Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu HRISTOS [EF. 2:5].
- faptul că am înviat împreună cu HRISTOS [COL. 3:1].
- faptul că am fost botezaţi în ISUS HRISTOS [Rom. 6:3].
- faptul că în EL avem totul deplin [COL. 2:10].
- faptul că ISUS HRISTOS este CAPUL BISERICII, iar noi suntem mădulare ale TRUPULUI SĂU [Ef. 5:23; 1 COR. 12:27].

MANIFESTAREA PĂRTĂŞIEI CU HRISTOS

Părtăşia cu ISUS HRISTOS se manifestă în aceea că:
-ne-am îmbrăcat cu HRISTOS [Gal. 3:27].
- trăim împreună cu HRISTOS [1 TES. 5:10].
- vorbim cu inimă curată din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în HRISTOS [2 COR. 2:17; 12:19].
- călcăm pe urmele lui HRISTOS [1 Pt. 2:21].

CONSECINŢELE PĂRTĂŞIEI CU HRISTOS

Părtăşia cu HRISTOS are ca rezultat:
-roada Duhului Sfânt în viaţa credinciosului [Gal. 5:22-23].
- nădejdea moştenirii Împărăţiei lui Dumnezeu, a slavei lui HRISTOS şi a vieţii veşnice [Rom. 8:17; Col. 1:27; 1 Pt. 5:10; 1
In. 5:13].
Faptul că fiecare mântuit deşi nu-L vede ca persoană fizică, dar îi simte prezenţa ca efect al lucrării Sale în cei ce trăiesc
în părtăşie cu EL, este dovada divinităţii Sale: INVIZIBIL, DAR TOTUŞI PREZENT.
Divinitatea lui ISUS HRISTOS ne este revelată de faptul că:
18. EL ESTE CHIPUL LUI DUMNEZEU ŞI ÎN EL LOCUIEŞTE TRUPEŞTE TOATĂ PLINĂTATEA DUMNEZEIRII [COL.
1:15; 2:9].
Apostolul PAVEL inspirat de DUHUL SFÂNT scrie: „EL este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată
zidirea. Pentru că prin EL au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie
scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin EL şi pentru EL“ [COL. 1:15-16].
„EL este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin EL“ [COL. 1:17].
„Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în EL... în EL locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii“ [COL.
1:19; 2:9].
De 2000 de ani, omenirea, capetele luminate ale omenirii luptă împotriva lui ISUS, dar nuL-au putut învinge.
ISUS HRISTOS nu a fost învins şi nu va fi învins în vecii vecilor. Şi aceasta pentru că ISUS HRISTOS este Fiul lui
Dumnezeu, EL este Dumnezeu în esenţă.
Pentru că ISUS HRISTOS este Dumnezeu, EL este în ceruri.
ISUS HRISTOS a fost la Dumnezeu-Tatăl înainte de întemeierea lumii.
În rugăciunea Sa, înainte de patimile Sale, EL se roagă Tatălui zicând: „Şi acum Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu
slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea“ [In. 17:5].
„Tată, vreau ca acolo unde sunt EU, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă,
pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii“ [In. 17:24].
ISUS HRISTOS a venit pe pământ de la Tatăl, ca Fiu al Tatălui [In. 8:42].
„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.
El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin EL; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără EL. În
EL era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor“ [In. 1:1-4].
„Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca
slava singurului născut din Tatăl“ [In. 1:14]scrie apostolul IOAN.
Dupăînvierea Sa, ISUS HRISTOS S-a înălţat la cer [Mc. 16:19].
„ISUS ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce“ [In. 13:3]. De
aceea încă înainte de patimile Sale, EL îi încurajează pe ucenici şi le face o mare promisiune care este valabilă şi pentru noi,
zicând: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine.
În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. EU Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă
voi duce şi să voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt EU, să fiţi şi voi. Ştiţi unde Mă duc,
şi ştiţi şi calea într-acolo“ [In. 14:1-4].
Pentru că ISUS HRISTOS este în ceruri, EL este Fiul lui Dumnezeu, stă la dreapta lui Dumnezeu [Mc. 16:19], are toată
puterea în cer şi pe pământ [Mt. 28:18], promisiunea Lui Se va împlini. EL va veni să ne ducă acolo unde a promis, în casa
Tatălui, pentru a fi întotdeauna cu EL.
De aceea să nu cădem de oboseală în inimile noastre, să rămânem tari în Domnul în credinţa că EL este Fiul lui Dumnezeu,
că are toată puterea în cer şi pe pământ, să ne ducem mântuirea până la capăt, căci odată Îl vom vedea aşa cum este.
102 Reflex 7 - 12 / 2018
Pentru József Csaba Pál, paroh timp de
aproape 31 de ani în cadrul Parohiei
romano-catolice „Maria Zăpezii“ (2
octombrie 1987 - 5 august 2018), cel
care, începând cu data de 6 august,
devine Episcop al Diecezei de Timişoara
Erwin Josef ŢIGLA
Era în jurul orei prânzului, în ziua de 16
mai, ziua sărbătoririi sfântului martir Ioan de
Nepomuk, patronul Banatului (statuia acestuia
aflându-se în curtea bisericii noastre parohiale),
atunci când Sfântul Scaun anunţa că părintele
József Csaba Pál, preotul nostru, a fost numit
Episcop al Diocezei de Timişoara.
Câteva minute mai târziu i-am scris un e-
mail de felicitare în care menţionam că un ochi al
meu emană bucurie, iar celălalt plânge… Da,
bucurie pentru acest înalt rang, care i-a fost atribuit
părintelui care a slujit timp de aproape 31 de ani în cadrul bisericii parohiale „Maria Zăpezii“ din Reşiţa. A meritat-o
cu adevărat şi mă bucur pentru dânsul!
Da, la aceasta se adaugă şi ochiul cel trist, deoarece noi, credincioşii săi, pierdem aici un părinte, care timp
de aproape 31 de ani s-a implicat total în mântuirea sufletelor noastre.
Când, în toamna anului 1987, a preluat conducerea parohiei „Maria Zăpezii“, nu a fost pentru el o parohie
uşoară, aceasta fiind condusă până atunci de longevivul şi foarte cunoscutul părinte mons. Paul Lackner care, în
timpul comunismulu, şi-a adus contribuţia la menţinerea credinţei în aşa-numita „Cetate de Foc“ a Reşiţei.
Tânăr şi activ, preotul venit de la Bacova, Buziaş şi Niţchidorf (a fost aici preot în perioada 1985 - 1987), a
continuat în parte munca predecesorului său, aducând însă un nou avânt în rândul tinerilor. Schimbările din decembrie
1989 au adus o nouă libertate în ceea ce priveşte credinţa, dar şi scăderea dramatică a populaţiei Reşiţei, deci
implicit a membrilor parohiei noastre. Iniţiative noi au prins contur în parohia noastră, printre acestea numărându-
se ecumenismul, care a devenit un exemplu pentru întreaga România. Părintele József Csaba Pál s-a implicat cu
trup şi suflet, dezvoltând această mişcare an de an. Şi datorită acestui fapt, părintele a fost numit Cetăţean de
Onoare al Reşiţei la data de 28 noiembrie 2006, iar la data de 29 iulie 2010 a fost numit Cetăţean de Onoare al
judeţului Caraş-Severin.
Mişcarea Focolară, corul de tineret „Fiamma“, Asociaţia Caritativă „Sfântul Vincenţiu de Paul” şi Asociaţia
Medicilor Catolici din Reşiţa, toate create după anul 1989 prin grija sa, sunt exemple ale unui nou început de
angajament pe plan spiritual şi caritativ al parohiei „Maria Zăpezii“. Nu în ultimul rând trebuie amintit aici iniţiativa
preotului nostru de a construi, imediat după 1989, o nouă biserică şi a unui centru comunitar în cartierul „Lunca
Bârzavei“, astăzi o parohie de sine stătătoare.
În lista definitivată cu ajutorul lui Georg Colţa a preoţilor şi capelanilor Reşiţei (ea numără 92 de nume)
părintele József Csaba Pál ocupă numărul 70. Primul preot romano-catolic la Reşiţa a fost Johann Adam Pilzbach
între anii 1772 - 1776.
În decursul anilor, Reşiţa a dat direct sau indirect doi prelaţi de cel mai înalt rang clerical:
- Dr. Stefan Fiedler, preot-decan în Reşiţa între anii 1916 - 1923, numit în anul 1929 Episcop diecezan de
Oradea şi Satu-Mare, şi-a exercitat această funcţie în perioada 6 octombrie 1930 - 30 noiembrie 1939;
- Ferdinand Hauptmann, născut aici hirotonisit ca preot la Reşiţa în data de 29 martie 1936, a fost între anii
1981 - 1983 Ordinarius substitutus al Diecezei de Timişoara.
Deci, începând cu data de 6 august 2018, vom avea, ca parohie „Maria Zăpezii“ din Reşiţa, primul Episcop
al Diecezei de Timişoara: József Csaba Pál.
În duminica de după numire, părintele József Csaba Pál a relatat în câteva cuvinte, la sfârşitul slujbei în
limba germană, evenimentele desfăşurate în data de 16 mai şi a încheiat cu cuvintele: „Eu sunt Produsul vostru,
marcat de oamenii acestei parohii!“
În numele tuturor credincioşilor Parohiei romano-catolice „Maria Zăpezii“, în numele creştinilor de altă
confesiune, care cu toţii au învăţat a-l preţui în aceşti 31 de ani, în numele tuturor oamenilor de bună credinţă ai
oraşului şi regiunii noastre, îi mulţumesc lui Dumnezeu şi părintelui Pál pentru nenumăratele ore şi zile, luni şi ani,
care i-a petrecut împreună cu noi, îmbogăţindu-ne existenţa.
Dumnezeu să-l binecuvânteze în noua sa misiune ca Episcop al Diecezei de Timişoara, să-l ocrotească şi
să-l însoţească pe toate drumurile pe care le va parcurge! Iar rugămintea noastră adresată Dumnealui este ca
dânsul să nu uite parohia noastră „Maria Zăpezii“: Întotdeauna veţi fi binevenit în mijlocul nostru!

Reşiţa, oraşul-
uzină, la sfîrşitul
secolului al XIX-
lea (în fundal,
stînga, turla Biserica Romano-
Bisericii Romano- Catolică „Maria
Catolice „Maria Zăpezii”,
Zăpezii”) astăzi
Reflex 7 - 12 / 2018 103

Ing. dipl. DAN GHEORGHE

PERIANU, distins istoric al industriei
bănăţene, omagiat la împlinirea a 75
de ani, prin grija Forumului Democratic
al Germanilor din Caraş-Severin şi a
Asociaţiei Germane de Cultură şi
Educaţie a Adulţilor Reşiţa

„În data de 26 octombrie 2015 debuta, la

secţia germană „Alexander Tietz” a
Bibliotecii Judeţene „Paul Iorgovici”
Caraş-Severin, un şir de dezbateri sub
genericul „Păreri, opinii, realităţi. Discuţii
amicale pe tema istoriei locale a Banatului
Montan”, cu ing. Dan Perianu din Reşiţa şi
cu toţi iubitorii acestui loc binecuvântat de
Dumnezeu. Aceste dezbateri au adunat în
jurul specialistului istoriei locale interesaţ
de trecutul şi soarta Reşiţei. La cererea
celor interesaţi, aceste dezbateri în limba
română vor continua “ (Erwin Josef
Ţigla, preşedintele Forumului Democratic
al Germanilor Caraş-Severin).

Zilele Palatului Cultural s-au deschis, ieri (20. 09), la Reşiţa, cu o dezbatere dedicată Marii Uniri, cu
prezentarea volumului „Centenarul Marii Uniri de la 1918 - Banatul Montan şi Voivodina”, de Vasile Mircea Zaberca,
editura TIM, Reşiţa, 2018, şi lansarea volumului „Ion Marila - Un dascăl de nădejde şi un unionist înflăcărat”, de
Doina Frigură-Iliasa şi Ion Frigură-Iliasa, editura Graph, Reşiţa, 2018. Discuţiile despre unire au avut loc în foaierul
Palatului Cultural, în prezenţa autorilor. Referate despre unire, despre cărţi personalităţi, evenimente şi locuri, au
mai prezentat Ada D. Cruceanu, Martin Olaru şi preotul Florin Dobrei, acesta din urmă vorbind despre rolul bisericii
ortodoxe în împlinirea Marii Uniri.
Din prezentarea cărţii
„Centenarul Marii Uniri de la 1918 -
Banatul Montan şi Voivodina”, de Vasile
Mircea Zaberca, am aflat, printre altele,
că la Marea Adunare Naţională de la Alba
Iulia, din Banat au fost prezenţi 326 de
delegaţi, iar din Reşiţa au fost 17 delegaţi.
În volumul său, Vasile Mircea Zaberca
prezintă o serie de fapte mai puţin
cunoscute sau, chiar, inedite, privind REŞIŢA – ZILELE PALATULUI CULTURAL, EDIŢIA A VII-A
participarea bănăţenilor la realizarea
unirii.
Ada D. Cruceanu a vorbit despre volumul în curs de apariţie, „Orgoliile oraşului regal”, de Ion Marin Almăjan,
un roman care se referă la evenimente din Timişoara şi din Banat în anii în care s-a înfăptuit unirea.
În acelaşi cadru, dedicat Centenarului Unirii, a fost lansat şi volumul „Ion Marila - Un dascăl de nădejde şi
un unionist înflăcărat”, de Doina Frigură-Iliasa şi Ion Frigură-Iliasa, în care, cei doi autori, în temeiul unor serioase
documentări, descriu personalitatea dascălului Ion Marila, din Reşiţa, (în documentele vremii apare scris de cele
mai multe ori cu numele Ion Mărilă), dascăl care a fost unul dintre delegaţii la Alba Iulia.
Principalul organizator al evenimentului, Nicolae Plujar, i-a prezentat adunării pe doi dintre urmaşii direcţi ai
unor delegaţi din Reşiţa la Alba Iulia, pe Ion Oţa Laurian Gulea şi pe Gheorghe Mercea, prezenţi în sală.
După încheierea dezbaterilor din foaierul Palatului Cultural, în sala de spectacole a avut loc prezentarea
piesei de teatru „Ziditori ai Marii Uniri”, spectacol realizat cu actori din Bucureşti şi adus la Reşiţa de Episcopia
Caransebeşului. (Matei MIRCIOANE - sursa: argument.ro/ 21. 09. 2018)
104 MUZEUL în CETATE Reflex 7 - 12 / 2018

Muzeul Banatului
Montan Reşiţa în
colaborare cu
Universitatea “Babeş-
Bolyai” din Cluj-
Napoca şi „Leibniz-
Institut für Ost-und
Südosteuropaforschung”
din Regensburg,
G e r m a n i a ,
Universitatea „Eftimie
Murgu” din Reşiţa, cu
susţinerea Primăriei
oraşului Reşiţa,
organizează conferinţa
ştiinţifică internaţională
„După coşmarul
industrial: experienţe,
amintiri şi aşteptări ale
(dez-) industrializării în
Europa de Sud-Est din
p e r s p e c t i v ă
comparativă /After the
industrial nightmare:
e xp e r i e n c e s ,
memories and
expectations of (de-)
industrialization in
Southeast Europe from
a comparative perspective/Nach dem industriellen (Alb-)Traum: Erfahrungen,
Erinnerungen und Erwartungen der (De)Industrialisierung in Südosteuropa im
Vergleich” care va avea loc la Reşiţa în perioada 12-13 iulie 2018. Deschiderea
oficială va avea loc joi, 12 iulie, la ora 900 , în sala de conferinţe a Primăriei
Reşiţa. Lucrările se vor desfăşura pe parcursul zilelor de 12 şi 13 iulie în aceeaşi
locaţie. Obiectivul principal al manifestării este punerea în circuitul ştiinţific, şi
nu numai, a istoriei industriale a zonei şi a oraşului Reşiţa precum şi a modului
în care se poate redefini aceasta în epoca globalizării. Conferinţa îşi propune
radiografierea contextului actual de cercetare cu privire la dezindustrializare şi
la percepţiile acesteia în Europa de Sud-Est. Pe de o parte, tema de cercetare
ar trebui contextualizată din punct de vedere istoric, pe de altă parte, urmărindu-
se cercetarea vechilor fenomene ale dezindustrializării. Nu în cele din urmă,
abordăm discuţia unei comparaţii geografice întrucât fără aceasta nu ar fi existat
specificitatea experienţei post-socialiste. Preocupările cu privire la
dezindustrializare ar putea constitui posibilitatea ca istoria contemporană a
Europei de Sud-Est să fie pusă sub auspicii noi, de a nu mai fi catalogată ca o
istorie particulară, ci mai degrabă ca parte a reorganizării lumii în epoca post-
Ford. Acest proces este caracterizat de diferite dinamici temporale şi manifestări
regionale, însă la nivelul reacţiilor socio-culturale înspre nişte procese economice
profunde, între care există atât deosebiri cât şi asemănări. Cum arată în aceste
cazuri formele de reacţie sociale şi politice? De ce în anumite locuri există
încercări sistematice de
muzeificare a moştenirii
industriale, chiar şi în sensul
ancorării perioadei moderne
industriale în identităţile regionale,
în timp ce în alte spaţii, vechile
complexe industriale ruginesc,
elitele locale neputând începe
nimic nou cu acestea? Iniţiatorii
proiectului, profesorul universitar
dr. Rudolf Gräf, prorectorul
Universităţii ”Babeş-Bolyai” din
Cluj-Napoca şi profesorul
universitar dr. Ulf Brunnbauer,
directorul ştiinţific al ”Institut für
Ost-und Südosteuropaforschung”
din Regensburg, Germania, şi
organizatorii asigură un înalt nivel
ştiinţific, iar pe de altă parte
participarea unor oameni de ştiinţă
cu rezultate recunoscute în
domeniu din Germania, Italia,
Serbia, Grecia şi România.
(dr. Livia MAGINA - Comunicat
de presă,)
Reflex 7 - 12 / 2018 IN MEMORIAM 105

În această după-amiază (29. 10. 2018) a încetat din viaţă, la

vârsta de 69 de ani, Nicolae Dumitru Vlădulescu, cel care a
condus la Reşiţa mişcarea revoluţionară din zilele de 21 şi 22
decembrie 1989, fiind, ulterior, preşedintele Consiliului Provizoriu
de Uniune Naţională (CPUN) din Caraş-Severin şi membru al
CPUN pe ţară.

Nicolae Dumitru Vlădulescu s-a născut 26 octombrie 1949, la

Prilipeţ (Caraş-Severin), a lucrat ca electrician la mina din Moldova
Nouă, apoi a fost decorator la Combinatul Siderurgic Reşiţa (CSR)
şi a făcut parte din mişcarea artiştilor plastici din Caraş-Severin,
în anii 70-80. După ce s-a impus ca lider al revoluţionarilor din
Caraş-Severin şi a activat în CPUN, în 1991 a emigrat în Canada.
A revenit la Reşiţa după anul 2000, având deja o bogată activitate
de artist plastic şi poet, devenind membru al Uniunii Scriitorilor
din România. În anii 2000 a participat cu lucrări de pictură la
câteva expoziţii şi şi-a lansat cărţi de poezie. În anul 2008,
Vlădulescu a devenit managerul Teatrului de Vest Reşiţa, funcţie
pe care a deţinut-o până în anul 2017. În acelaşi an şi-a cumpărat
o casă veche în cartierul reşiţean Doman, pe care abia a reuşit
să o renoveze în această vară. Vlădulescu a acuzat probleme
de sănătate în urmă cu câteva săptămâni, având afecţiuni
cardiace şi neurologice. A fost găsit fără suflare, în această după-
amiază, în locuinţa sa din Doman, unde locuia singur. (Matei
Mircioane - argument.ro)

POEZIA lui N. D. Vlădulescu: „E o poezie rostită, pe care ai impresia că nu o scrie pe hârtie sau la calculator, ci
şi-o spune în faţa oglinzii. Este o viziune poetică originală, nu se confundă cu altcineva, este o poezie postmodernă,
care acumulează evenimente de peste tot” (Ion Cocora)

„Elanurile dionisiace se sting lăsând loc de desfăşurare amplu pentru trăirile apollinice, dubitative, trăite într-un
orizont îngust, cu limitele vizibile din toate părţile. […] constat că poezia actuală a lui N. D. Vlădulescu seamănă
din ce în ce mai mult cu o meteorologie a sentimentelor” (Lucian Chişu )

Luni, 1 Octombrie 2018

Biblioteca Judeţeană „Paul Iorgovici”, Secţia Germană
“Alexander Tietz” Reşiţa, în colaborare cu:
Forumul Democrat al Germanilor din Caraş - Severin;
Asociaţia Germană de Cultură şi Educaţie a Adulţilor
Reşiţa:

Prezentare de carte: Costel Simedrea, Arhiva de vise,

Editura “Eubea”, Timişoara, 2018 (Coperta volumului: N.
D. Vlădulescu - în foto, ultimul din dreapta, la masă)
106 ULTIMA ORĂ
Dacă este adevărat că marii scriitori izbutesc
să concentreze, cu forţa ideatică şi expresivă ce îi animă,
spiritul societăţii în care trăiesc, atunci tot atât de adevărat
este că opera lor e capabilă a proiecta în sufletul cititorului
imaginea unitară a elementelor cardinale ale existenţei.
Un atare complex peisaj ni se înfăţişează într-un discurs
ciceronian, nodal şi pentru comprehensiunea romanităţii,
capabil să destructureze perceperea închistată, rigidă,
falsă asupra instanţelor civilizaţionale ale urmaşilor lui
Eneas.
Implicat până la combustie1 în destinul patriei,
Marcus Tullius Cicero ne oferă una dintre cele mai adânci
perspective asupra rolului lecturii şi răstoarnă o
prejudecată privind mentalităţile romane, cebântuie toate
vremurile. Încă se vorbeşte, cu obstinaţie pe alocuri,
despre simplificarea extremă a vieţii spirituale romane,
însoţită de un acut sentiment al materialităţii. Pentru
oricine pătrunde însă în universul culturii romane,
inconsistenţa acestui punct de vedere este totuşi evidentă.
Mai mult, articularea unei percepţii absolutizante,
îndeosebi când se are în vedere civilizaţia şi cultura unui
spaţiu, şi-a dovedit de multă vreme şubrezenia. Spre a
depăşi acest clişeu de gândire, să urmărim succint în
eşafodajul unui discurs ciceronian, Pro Archia poeta „În
favoarea poetului Archias”, elemente menite să
revitalizeze o perspectivă încremenită şi, într-o oarecare
măsură, iarăşi falsă asupra romanităţii.
În calitatea sa de avocat, Cicero pledează în anul
62 a. Chr. pentru dobândirea cetăţeniei romane2 de către
poetul Archias. Demersul juridic este contrabalansat, ba
covârşit chiar de alunecarea discursului înspre o pledoarie
pentru instanţele sociale şi culturale ce trebuie să
caracterizeze romanitatea şi, largo sensu, umanitatea.
Având drept scop simpla asistenţă juridică a unui client
ce-şi doreşte obţinerea cetăţeniei romane, Pro Archia
poeta ne pune la îndemână considerentele ce transformă
literatura într-un instrument fundamental al devenirii
noastre. După o primă parte aplicată sferei juridice, cauza
fiind, şi pentru efect, alungată în planul chestiunilor de
mult soluţionate3, discursul de apărare a lui Archias se
converteşte într-unul dintre cele mai înălţătoare elogii ale
literaturii. Avocatul îşi îndreaptă forţa persuasivă spre
argumentaţia „subiectivă” ce priveşte personalitatea lui
Archias şi, îndeosebi, spre valoarea pe care o are scriitorul
în societate. Cu toate acestea, cele două versante, într-o
structură antinomică, nu pot fi niciodată separate la
gânditorul roman. Argumente bazate pe relaţia cauză-
efect, altele întemeiate pe prestigiu, dar şi cele care au în
vedere comparaţia ori ilustrarea compun un discurs
Reflex 7 - 12 / 2018
Literatura, într-o pledoarie ciceroniană
Valy CEIA
conf. univ. dr. – Universitatea de Vest Timişoara
extrem de persuasiv4, învăluind cititorul şi înălţându-l în
lumea serenă a idealurilor. Venită dinspre o civilizaţie
percepută superficial drept spaţiu al pragmatismului
extrem, rece, lipsit de propensiune spirituală, apărarea
este cu atât mai demnă de luare-aminte. Patosul şi
neliniştea spirituală, congenere gânditorului, fac din aceste
pagini embleme decisive ale adevăratei spiritualităţi
romane. Cicero dărâmă un vechi şi foarte rezistent clişeu
cu privire la natura extrem de simplă şi necizelată a
urmaşilor lui Eneas: : „[...] celelalte lucruri nu sunt potrivite
nici tuturor timpurilor, nici tuturor vârstelor, nici tuturor
împrejurărilor; în schimb, aceste preocupări [literare]
hrănesc tinereţea, mângâie bătrâneţea, dau strălucire
împrejurărilor favorabile, oferă refugiu şi consolare în
situaţii vitrege, ne încântă acasă, nu ne împidedică în
acţiunile publice, îşi petrec noaptea cu noi, cutreieră cu
noi, ne însoţesc la ţară.” [...] ceterae neque temporum
sunt neque aetatum omnium neque locorum: haec studia
adulescentiam alunt, senectutem oblectant, secundas res
ornant, adversis perfugium ac solacium praebent,
delectant domi, non impediunt foris, pernoctant nobiscum,
peregrinantur, rusticantur.5
Pledând în favoarea lui Archias, Cicero ne
mărturiseşte că pentru el însuşi noima vieţii se află
înlăuntrul acestui univers: „Eu, într-adevăr, mărturisesc
că m-am dedicat acestor preocupări.”Ego vero fateor me
his studiis esse deditum.6Prin forţa sa retorică, puternică
în latină, această confesiune publică e menită să ne
elibereze brusc din temniţa prejudecăţilor. Încredinţat că
prin afundarea în lumea literaturii e posibilă şlefuirea
noastră, Cicero afirmă răspicat: „Căci dacă nu aş fi înţeles
încă din adolescenţă din învăţăturile multora şi din multe
opere literare că nimic nu trebuie mai mult râvnit în viaţă
decât gloria dobândită cinstit, că pentru a o obţine trebuie
să socoţi neînsemnate toate suferinţele trupeşti, toate
primejdiile, a morţii şi a exilului, niciodată nu m-aş fi azvârlit
pentru salvarea voastră în atâtea şi atât de dificile lupte
şi nu m-aş fi împotrivit atacurilor zilnice ale unor oameni
neisprăviţi. Dar pline sunt toate cărţile, pline glasurile
înţelepţilor, plină de exemple vechimea: toate acestea ar
zăcea în întuneric dacă nu ar ajunge la ele lumina
literaturii. Cât de multe modele strălucite ale unor bărbaţi
foarte puternici ne-au lăsat şi scriitorii greci şi cei latini –
nu numai pentru a le admira, ci şi pentru a le urma? Eu,
pe acestea punându-mi-le mereu sub ochi în
administrarea treburilor statului, îmi cultivam sufletul şi
mintea chiar reflectând asupra oamenilor străluciţi.” Nam
nisi multorum praeceptis multisque litteris mihi ab
adulescentia suasissem, nihil esse in vita magno opere
Reflex 7 - 12 / 2018
expetendum nisi laudem atque honestatem, in ea autem
persequenda omnis cruciatus corporis, omnia pericula
mortis atque exsili parvi esse ducenda, numquam me pro
salute vestra in tot ac tantas dimicationes atque in hos
profligatorum hominum cotidianos impetus obiecissem.
Sed pleni omnes sunt libri, plenae sapientium voces, plena
exemplorum vetustas: quae iacerent in tenebris omnia,
nisi litterarum lumen accederet. Quam multas nobis
imagines – non solum ad intuendum, verum etiam ad
imitandum – fortissimorum virorum expressas scriptores
et Graeci et Latini reliquerunt? Quas ego mihi semper in
administranda re publica proponens animum et mentem
meam ipsa cognitatione hominum excellentium
conformabam.7 O umanitate în desfăşurare, care are
şansa devenirii doar în măsura în care şi dacă asimilează
modelele ilustre ale antecesorilor ni se înfăţişează dintr-
o dublă perspectivă, fiindcă avem, pe de o parte, pledoaria
oratorului, iar, pe de alta, avem, suprapusă, imaginea
oratorului însuşi captându-şi auditoriul, pildă vie a
veridicităţii discursive.8Nimic nu e mai convingător decât
exemplul, iar cea mai percutantă pildă se află,
întotdeauna, sub ochii noştri;oratorul însuşi datorează
literaturii harul său: „Din chiar aceste studii se dezvoltă
măiestria mea oratorică, ce, oricât de puţin aş stăpâni-o,
a stat întotdeauna în slujba prietenilor în primejdie.” ex
his studiis haec quoque crescit oratio et facultas, quae
quantacumque est in me, nunquam amicorum periculis
defuit.9
Dar, poate, prea puţin ar însemna, izolată,
această constatare, dacă restrânsa pledoarie nu ne-ar
prilejui mai multe incursiuni pe tărâmul aceleiaşi
convingeri. Iat-o chiar în exordium, înlesnind o foarte
teatrală „introducere în scenă” a clientului său, Aulus
Licinius Archias: „Judecători, dacă am o fărâmă de talent
oratoric, pe care îl simt cât de firav e, sau dacă am o
oarecare iscusinţă de a vorbi, în care nu tăgăduiesc că
sunt destul de exersat, sau dacă dispun de o oarecare
cunoaştere teoretică a oratoriei, izvorâtă din studiu
temeinic, de care – mărturisesc – niciodată de-a lungul
vieţii nu m-am îndepărtat, atunci rodul tuturor acestor
lucruri ar trebui pe bună dreptate să-l revendice, între cei
dintâi, acest Aulus Licinius. [...] Iar dacă această măiestrie
oratorică, desăvârşită la sfatul şi prin învăţăturile acestuia,
a salvat oarecând pe cineva, atunci fără îndoială că
acestuia însuşi, de la care am dobândit-o, astfel încât să-
i pot sprijini pe unii şi salva pe alţii, câtă este sădită în
mine, trebuie să-i ofer efortul de a-l salva.” Si quid est in
me ingeni, iudices, quod sentio quam sit exiguum, aut si
qua exercitatio dicendi, in qua me non infitior mediocriter
esse versatum, aut si huiusce rei ratio aliqua ab optimarum
artium studiis ac disciplina profecta, a qua ego nullum
confiteor aetatis meae tempus abhorruisse, earum rerum
omnium vel in primis hic A. Licinius fructum a me repetere
prope suo iure debet. [...] Quod si haec vox, huius hortatu
praeceptisque conformata, non nullis aliquando saluti fuit,
a quo id accepimus quo ceteris opitulari et alios servare
possemus, huic profecto ipsi, quantum est situm in nobis,
et opem et salutem ferre debemus.10Privită cu reticenţă
azi, într-o lume a eufemismelor şi antifrazelor, afirmarea
dezinhibată a calităţilor personale ne surprinde de fiecare
dată. Deşi cu totul îndepărtată de mentalitatea noastră,
cultivatori ai unei perfide forme de modestie, ce riscă
adesea să ajungă, paradoxal, pe tărâmul vanităţii,
atitudinea nu e nicidecum străină romanilor. Aceştia nu
107
ezită să-şi afirme răspicat conştiinţa valorii, reflex al unei
lucide analize. Tocmai de aceea mediocritas presupunea
capacitatea discernerii şi detaşării, a alegerii în cunoştinţă
de cauză şi a unei extraordinare forţe interioare a omului,
fiinţă eminamente subiectivă, de a-şi estompa la
maximum pulsiunile afective în favoarea lucidităţii şi
rigorii11.
Totodată, descoperim în eşafodajul textului şi alte
elemente menite să revitalizeze o perspectivă încremenită
şi, într-o oarecare măsură, iarăşi falsă asupra romanităţii.
Dimensiunile practice ale existenţei, conjugate cu cele
spirituale, trebuie aşezate laolaltă în slujba Cetăţii, propria
viaţă găsindu-şi ferme temeiuri numai clădită pe
generozitate, în sensul său nedijmuit. Această idee,
nodală pentru pledoaria în favoarea lui Archias, se înalţă
şi devine emblematică pentru adevăratul chip al
romanităţii: „Căci, dacă cineva socoate că se dobândeşte
un mai mic folos din versurile greceşti decât din cele
latineşti, greşeşte amarnic, fiindcă versurile greceşti sunt
citite aproape pretutindeni, câtă vreme cele latineşti doar
între hotarele noastre, de altfel mici. Prin urmare, dacă
faptele noastre de arme sunt mărginite de hotarele lumii,
trebuie să dorim ca renumele nostru glorios să pătrundă
până acolo până unde au ajuns suliţele armatelor noastre;
iar dacă aceste lucruri sunt măreţe pentru înseşi
popoarele despre ale căror fapte se scrie, atunci negreşit
că pentru aceia care îşi primejduiesc viaţa pentru glorie
acesta este cel mai mare imbold la primejdii, precum şi
la eforturi. Cât de mulţi scriitori ai faptelor sale vitejeşti se
spune că a avut cu sine celebrul Alexandru cel Mare! Şi
totuşi, ajuns în Sigeu, în faţa mormântului lui Ahile a
exclamat: «O, tu, norocosule tânăr, căci l-ai găsit pe
Homer cântăreţ al vitejiei tale!». Şi pe bună dreptate,
fiindcă, dacă n-ar fi existat vestita Iliada, acelaşi maldăr
de pământ care i-a acoperit trupul i-ar fi înmormântat şi
numele. Ce? Magnus al nostru, Pompei, care şi-a împletit
vitejia cu norocul, oare nu i-a dăruit, în mijlocul soldaţilor,
cetăţenia lui Teofane din Mitilene, istoricul faptelor sale?
Iar bravii noştri bărbaţi, mai degrabă ţărani decât soldaţi,
mişcaţi de gândul dulce al gloriei, ca şi cum ei înşişi ar fi
fost lăudaţi, nu au aprobat cu mari ovaţii acest lucru?”
Nam si quis minorem gloriae fructum putat ex Graecis
versibus percipi quam ex Latinis, vehementer errat:
propterea quod Graeca leguntur in omnibus fere gentibus,
Latina suis finibus, exiguis sane, continentur. Qua re si
res eae quas gessimus orbis terrae regionibus definiuntur,
cupere debemus, quo manuum nostrarum tela
pervenerint, eodem gloriam famamque penetrare: quod
cum ipsis populis de quorum rebus scribitur, haec ampla
sunt, tum eis certe, qui de vita gloriae causa dimicant,
hoc maximum et periculorum incitamentum est et laborum.
Quam multos scriptores rerum suarum magnus ille
Alexander secum habuisse dicitur! Atque is tamen, cum
in Sigeo ad Achillis tumulum astitisset: «O fortunate» inquit
«adulescens,12 qui tuae virtutis Homerum praeconem
inveneris!» Et vere. Nam nisi Illias illa exstitisset, idem
tumulus, qui corpus eius contexerat, nomen etiam
obruisset. Quid? noster hic Magnus, qui cum virtute
fortunam adaequavit, nonne Theophanem Mytilenaeum,
scriptorem rerum suarum, in contione militum civitate
donavit; et nostri illi fortes viri, sed rustici ac milites,
dulcedine quadam gloriae commoti, quasi participes
eiusdem laudis, magno illud clamore
108
approbaverunt?13Iată, însufleţită de forţa vizionară şi
artistică ciceroniană, o idee pe care o împărtăşesc toate
marile spirite romane, nutrite la şcolile Eladei. Viziunea
dihotomică simplistă asupra celor două civilizaţii europene
antice – aceea greacă, a contemplaţiei active, o lume a
Cuvântului, şi aceea romană, a acţiunii, a Faptei – se
cuvine totuşi aşezată de fiecare dată în făgaşul ei firesc.
Ambele înaintează cu egală forţă atâta vreme sau, mai
degrabă, întrucât nici una nu respinge fundamental
cealaltă faţetă a acestei soluţii existenţiale. Socotiţiîn mod
simplist rigizi, lipsiţi de propensiune spirituală şi de
aptitudinea bucuriilor umaniste, romanii ni se dezvăluie,
dimpotrivă, drept cetăţeni responsabili, preocupaţi doar
de adecvarea filozofiei la dinamica vieţii în manifestările
sale cele mai concrete.
În egală măsură, discursul ciceronian prilejuieşte
şi o investigare a fundamentelor durabile dintr-o societate:
implicare, dedicare, umanitate – idei obsedante ale
magistratului şi filozofului roman. Pe acestea le regăsim
jalonând cu adevărat istoria Romei, ele i-au pregătit
măreţia şi, pe de altă parte, pierderea lor a determinat
prăbuşirea imperiului. Societatea contemporană
Arpinatului le ignora deja în destul de mare măsură, în
pofida avertizărilor sale, ce revin obsesiv: O tempora, o
mores!14 Plin de temeri pentru soarta patriei, îndârjit
întreaga viaţă, Cicero nu încetează să spere că strigătul
său va avea răsunet în sufletele concetăţenilor. Dacă sunt
şi voci care să se îndoiască de onestitatea omului politic,
de autenticitatea sentimentelor exprimate, nimeni nu
poate să nege forţa civică a discursurilor.
Anulând graniţele artificiale dintre cele două
culturi, actualizarea unor vremi dedate spiritului răsună
în tuşe nostalgice – ubi sunt... – încă la începutul
discursului: Erat Italia tunc plena Graecarum artium ac
disciplinarum, studiaque haec et in Latio vehementius tum
colebantur quam nunc eisdem in oppidis, et hic Romae
propter tranquillitatem rei publicae non
neglegebantur.15„Pe atunci Italia era plină de cultura
grecilor şi aceste preocupări erau cultivate în aceleaşi
oraşe încă mai puternic pe atunci decât acum, iar aici la
Roma datorită situaţiei paşnice din republică nu erau
nicidecum neglijate.” Au devenit simple clişee filologico-
culturale trimiterile la Horatius ori Titus Livius, romani
pragmatici şi orgolioşi, dar, deopotrivă, lucizi şi oneşti,
care au recunoscut puterea spirituală a Greciei. Creatorii
veritabili au empatizat dintotdeauna şi definitiv cu marile
valori, transculturale şi, mai ales, transtemporale. 16
Sublimată artistic, conştiinţa unităţii instanţelor
fundamentale ale culturii prelungeşte stăruitor soliditatea
viziunii oratorului: omnes artes, quae ad humanitatem
pertinent, habent quoddam commune vinculum, et quasi
cognatione quadam inter se continentur.17„toate studiile
care ţintesc formarea omului au o legătură comună şi
prin aceasta se află în strânsă înrudire”.
Textul se deschide treptat către o perspectivă
umanistă asupra vieţii, înlesnindu-ne înţelegerea de
profunzime a instanţelor existenţiale şi ordonarea
elementelor durabile şi valoroase pentru destinul unui
popor. „Dacă termenul «umanitate» înseamnă ceva, el
înseamnă că, în ciuda tuturor diferenţelor şi opoziţiilor
care există între diferitele lui forme, acestea toate
acţionează, totuşi, pentru un scop comun” 18, observă
Ernst Cassirer. Realitatea vieţii noastre individuale îşi
estompează pulsiunile individualiste şi dobândeşte sens
Reflex 7 - 12 / 2018
deplin şi valoare numai în măsura în care e dedicată cetăţii
şi comunităţii şi, în acelaşi timp, se leapădă de atributele
exacerbate ale eului. Binele individual este răsplata celor
care trăiesc gândind şi practicând binele comunitar. În
dialogul lor din Les racines de la liberté, Basarab Nicolescu
şi Michel Camus constată că omul nu e angajat doar într-
o construcţie socială a realităţii, ci că în acelaşi timp rolul
său este de a găsi şi de a conferi un sens realităţii.19 De
altminteri, Basarab Nicolescu dezvoltase această
perspectivă chiar în Manifestul transdisciplinarităţii;
revoluţia interioară – spune filozoful – transformă viaţa
noastră individuală şi socială într-un act atât estetic, cât
şi etic: actul dezvăluirii dimensiunii poetice a existenţei.20
Ideea aceasta, extrem de actuală în articulaţiile sale
teoretice, nu e nouă nouă în planul conştiinţei, ne spune
opera ciceroniană. Recunoscând virtutea, leit-motiv al
discursului, drept element sine quo non, avem alianţa fără
fisură a tuturor faţetelor realităţii. O adunătură de bordeie
sărăcăcioase, răspândite pe colinele Latiumului s-a
transformat, cu paşi siguri, în cea mai măreaţă cetate a
vremii aceleia. Prin faptele şi conştiinţa lor, bravi romani,
mulţi aparţinând colectivităţii fără nume, şi-au manifestat,
superlativ, conştiinţa etică, virtutea, calitate emblematică
pentru illa Roma antiqua. Potrivit celei mai cuprinzătoare
definiţii, oferite de către Lucilius21, a da dovadă de virtute
înseamnă „să vrei întâi binele patriei, apoi pe al celor din
jur şi de-abia în al treilea rând, şi ultimul, binele propriu”:
Commoda praeterea patriai prima putare,/ Deinde
parentum, tertia iam postremaque nostra. Numai că,
jalonând istoria Cetăţii, virtus se metamorfozează în cele
din urmă într-o vocabulă golită de sens. Mimarea sa
(„bonum simulare virum se”) îi apare lui Lucilius deja drept
una dintre practicile cele mai vrednice de dispreţ.22 Cicero
nu pregetă să clameze viva voce reinstaurarea acestei
precept existenţial reconceptualizat, deoarece, aşa cum
s-a remarcat, gânditorul „critiques the standard Roman
notion of virtus by extending it beyond soldiering and even
politics and into the realms of rhetoric, literature, and the
aesthetic.”23 Închegat unitar şi convergent din niveluri de
semnificaţii, discursul ciceronian proiectează în cele din
urmă homo novus verusque Romanus, responsabil de
cultivarea valorilor umaniste în societate.
Specialist în gramatica civilizaţiilor, Fernand
Braudel defineşte umanismul drept „elanul, demersul
bătăios spre o emancipare progresivă a omului, atenţie
constantă acordată posibilităţilor omului de a-şi ameliora
sau modifica soarta.”24 Pentru Cicero cultura nu este o
simplă proiecţie spirituală, ea devine intrinsecă acţiunii,
vieţii în acţiunile sale cele mai concrete. 25 Congener
spiritual teoreticianului roman, Thomas de Koninck
decelează semnificaţiile unui concept a cărui glosare e,
mai ales azi, sub ameninţarea unor grave confuzii:
„Minunatul cuvânt «cultură» ne trimite de la bun început
tocmai la viaţă, mai curând decât la vreun model artificial.
El sugerează continuitatea de creştere specifică vieţii,
autodezvoltarea, dar şi o anume fragilitate şi dependenţă
faţă de mediu. Viaţa despre care se vorbeşte aici este
viaţa sufletului, potrivit sintagmei clasice, pe care i-o
datorăm lui Cicero, de cultura animi – adică înflorirea
deplină, nu numai a copacului, ci şi a spiritului uman pe
culmea potenţialităţilor sale. Ea include etica şi politica,
dar şi dragostea de frumos, evident; căci Cicero spune
animi şi nu animae, ceea ce sugerează toate valorile pe
care noi le asociem cu „inima” – şi nu numai inteligenţa.”26
Reflex 7 - 12 / 2018 109
Prin urmare, în ocurenţă cu întreaga viziune ciceroniană, 15
Ibidem, III, 5.
filozoful canadian „angajează fiinţa omenească în
16
Definind la modul general valoarea drept „expresia ideală a
unui acord între eu şi lume”, Tudor Vianu recunoaşte valoarea
întregime”27. Urmărit până la obsesie de învederarea estetică drept una dintre cele mai complexe, aflată, în
acestei idei în lumea romană, ce jalonează, în fond, şi catalogarea aceluiaşi teoretician, la ră scrucea dintre valorile
viaţa scriitorului, discursul se metamorfozează sub ochii reale şi cele personale, înglobâ
ndu-le deopotrivă (Studii de filozofia culturii. Ediţie îngrijită de
noştri, constituindu-se în vector de gândire. Gelu Ionescu şi George Gană. Studiu introductiv de George
Gană, Bucureş
ti, Editura Eminescu, 1982, p. 117 ş.u.).17Pro Archia poeta ,I,
NOTE: 2.
1
Cu subtilitatea şi lapidaritatea cunoscute, Jean Bayet îşi 18
Ernst Cassirer, Eseu despre om. O introducere în istoria
intitulează una dintre secvenţele dedicate în tratatul său lui filozofiei umane. Traducere de Constantin Coşman, Bucureşti,
Cicero Glume de om fără ocupaţie (Literatura latină. În române Humanitas, 1994, p. 307.
şte de Gabriela Creţia. Traducerea versurilor de Petre Stati. 19
Basarab Nicolescu, Michel Camus, Les racines de la liberté,
Studiu introductiv de Mihai Nichita, Bucureşti, Univers, 1972, Paris, Éditions Accarias – ĽOriginel, 2001, p. 42.
p. 194). Avem, fără îndoială, o dureroasă privire răsturnată 20
Vezi o descriere a conceptului la Basarab Nicolescu, Spre
asupra ceea ce va fi fost oratorul: nicidecum glumeţ, nicidecum un nou umanism: transumanismul, în Transdisciplinaritatea.
fără ocupaţie. Manifest. Traducere de Horia Mihail Vasilescu, Polirom, 1999,
2
Două discursuri, cel investigat aici, Pro Archia poeta, p. 165-170.
şi Pro Balbo, rostit în anul 56, urmăresc apărarea unor clienţi 21
Glosarea aceasta a virtuţii e preluată, în lucrarea sa despre
pentru dobândirea (Archias) sau păstrarea (Balbus) cetăţeniei Instituţiile divine (VI, V-VII), de către Lactanţiu, care îi acordă
romane. Un studiu actual, aplicat celor două texte, la C. E. W. un statut privilegiat, citând-o în întregime şi interpretând-o în
Steel, How to become a Roman: the cases of Archias and detaliu.
Balbus, in Cicero, Rhetoric, and Empire, Oxford, Oxford 22
Mult mai târziu, lui Juvenal nu-i rămâne decât să constate
University Press, 2002, p. 75-112. V., de asemenea, John pierderea valorii care a clădit Cetatea, virtus ajungând rara
Dugan, Making a New Man. Ciceronian Self-Fashioning in the avis in terris et simillima cycno „pasăre rară pe pământ şi
Rhetorical Works, Oxford, Oxford University Press, 2005. foarte asemănătoare unei lebede” (Satirae, VI, 165).
3
Jean Bayet e de părere că „Ceea ce apare adesea mai slab 23
John Dugan, op. cit., p. 42.
în pledoarii e argumentarea juridică în care Cicero era, pare- 24
Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor. Volumul II. În
se, uneori mai mult viclean decât viguros; totuşi, cu cât îi româneşte de Dinu Moarcăş, Bucureşti, Editura Meridiane,
cunoaştem extrema conştiinciozitate de avocat, e posibil să fi 1994, p. 42.
neglijat voit această parte în redactarea destinată lecturii” 25
V. Georges-Hubert de Radkowski, Antropologie generală.
(ibidem, p. 198). Traducere de Florin Ochiană, Timişoara, Editura Amarcord,
4
Despre tipurile de argumentare şi rolul lor în structura unui 2000, îndeosebi cap.
discurs, v. Ch. Perelman, L. Olbrechts-Tyteca, Trait de Societate, cultură, civilizaţie, p. 25-80.
lĽargumentation, Editions de lĽInstitut de Sociologie de 26
Thomas De Konick, Noua ignoranţă şi problema culturii.
lĽUniversité Libre de Bruxelles, 1970; S. Toulmin, The uses of Traducere de Mihaela şi Ion Zgărdău, Timişoara, Editura
argument, Cambridge, Cambridge University Press, 1958; Amarcord, 2001, p. 80.
Ribot, Théodule, Logica sentimentelor. 27
Idem, ibidem
Traducere din limba franceză. Cuvânt înainte şi note de .
Leonard Gavriliu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1988.
5
Pro Archia poeta, VI, 16.
6
Ibidem, VI, 12.
7
Ibidem, VI, 14.
8
Pe bună dreptate, Ilona Manuela Duţă constată că oratorul
roman caută „soluţionarea crizei instituţiilor romane prin
persuasiune şi performarea unor exemple ale vieţii civice
romane.” (V. Cicero şi platforma modelului istoriografic de
factură antropocentrică: persuasiune şi performare de exempla
romane, in Literatura latină şi complexul identitar, Craiova,
Editura Universitaria, 2007, p. 36-40.)
9
Pro Archia poeta, VI, 13.
10
Ibidem, I, 1.
11
Loc comun al literaturii latine, acest topos, inventariat de că
tre Ernst Robert Curtius în corelaţie cu descendenţa sa
medievală (Literatura europeană şi Evul Mediu latin. În
româneşte de Adolf Armbruster. Cu o introducere de Alexandru
Duţu, Bucureşti, Editura Univers, 1970, p. 558-559), are totuşi
valenţe specifice în clasicitatea latină.
12
Formula exclamativă în vocativ este analizată pe îndelete
de către Hélène Vairel-Carron, care operează o cercetare foarte
aplicată asupra nuanţelor particularizatoare între construcţiile
exclamative cu particula
o în vocativ, nominativ exclamativ şi acuzativ exclamativ (v.
Exclamation. Ordre et défense. Analyse de deux systèmes
syntactiques en latin, Paris, Société dĽÉdition Les Belles
Lettres, 1975, p. 68-76). Întreaga lucrare se dovedeşte extrem
de fructuoasă în studierea multiplelor modalităţi exclamative
pe care le întâlnim în discursurile ciceroniene.
13
Pro Archia poeta,X, 23-24.
14
„O, timpuri, o moravuri!”. In Catilinam, I, 1, 2; In Verrem, II, 4,
55; Pro Deiotaro, 31. În Vitae duodecim Caesarum, Suetonius
descrie gesturile de mărinimie ale lui Caesar, devenit consul, pe
atunci dilargitus (I, 20,3) „extrem de generos”: „Deoarece într-un
proces Cicero s-a plâns de nenorocirea timpurilor, Caesar l-a
transferat în aceeaşi zi, la ora a noua, pe Publius Clodius, inamicul
oratorului, din senat în rândurile plebei, fapt pe care Clodius îl
încercase până atunci zadarnic.” (I, 20, 4).
110
CUPRINS
Florin Dobrei, La Centenarul Marii Uniri.. / 1
Nicolae Magiar, Reprezentanţi ... / 5
Dorin Băldeanu, Centenarul... / 7
Alexandru Ruja, Jurnal inedit.../ 9
Titus Crişciu, Ancheta „Reflex” / 12
Liviu Spătaru, Eminescându-ne / 14
Erwin Josef ŢIgla, Şi Eminescu plânge / 15
COLOCVII „REFLEX” 2018
Matei Mircioane (argument.ro) / 16
Ioan Benga, Cuvînt de deschider... / 17
Michel Bénard, Bonsoir et merci.../ 17
Gabriela Şerban, Clocviile... / 17
Alexandra Gorghiu (caon.ro) / 19
Sergiu Taban (reper.ro) / 19
Michel Bénard, Toma George Maiorescu../ 20
Michel Bénard, Silviu Oravitzan... / 22
Toma George Maiorescu, Poem / 24
Michel Bénard, Poeme / 25
Eliane Hurdato, Poeme / 25
Elisabeta Bogăţan, Poeme / 26
Nina Ceranu, Poem / 26
Zenovie Cârlugea, Poeme / 27
Zoia Elena Deju, Poeme / 27
Dumitru Cristănuş, Poeme / 28
Mihai Posada, Poem / 28
Virgil Diaconu, Poeme / 29
Manolita Dragomir-Filimonescu, Poeme / 30
Maria Niţu, Poem / 30
Mariana Pândaru, Poeme / 31
Nicolae Silade, Poeme / 32
Nicolae Sârbu, Poeme/ 33
Remus Valeriu Giorgioni, Poem / 34
Ion Oprişor, Poeme / 34
Nicolae Preda, Poeme / 35
Costel Simedrea, Poeme / 35
Dumitru Mălin, Poeme / 36
Ioan Gligor Stopiţa, Poeme / 36
George Vuturescu, Poeme / 37
Rodica Pop, Poeme / 38
Dan Drăgoi, Poem / 38
Cristian-Ilie Băleanu / Debut / 38
Ela Iakab, Poeme / 39
Octavian Doclin, Poeme / 39
Mircea Bârsilă, Poeme / 40
Monica Rohan, Poeme / 42
Daniela Şontică, Poeme / 43
G. P. Schiviceanu, Poeme / 44
Iulian Barbu, Poeme / 44
Constanţa Marcu, De tine glonţu... / 45
Reflex 7 - 12 / 2018
TOMA GEORGE MAIORESCU – 90
Zenovie Cârlugea, Toma George Maiorescu.../ 49
CORNEL UNGUREANU – 75
Titus Crişiu, La Aniversare / 52
Ionel Bota, În Mitteleuropa... / 52
Cornel Ungureanu, Alte amintiri / 54
VASILE DAN – 70
Vasile Dan, Poem / 58
A. D. Rachieru, Vasile Dan... /59
IACOB ROMAN – 70
Iacob Roman, Poeme / 60
Matei Mircioane (argument. ro) /61
PAULINA POPA - la ANIVERSARE
Paulina Popa, Poem / 62
Profil Paulina Popa (Interviu) / 63
DUMITRU AUGUSTN DOMAN - 65
Dumitru Augustin Doman, Schiţe / 65
Ion Marin Almăjan, Ion Florian Panduru... / 68
Titus Crişciu, Ioan George Şeitan / 69
Edith Guip-Cobilanschi, Tristiile Gărânei / 70
Ionel Bota, Despre debutul lui Ion Pop... / 72
A. D. Rachieru, Dumitru Radu Popescu... / 74
Dorina Sgaverdia, Să reconstituim canonul... / 78
Marian Odangiu, Arhipelagul de hîrtie / 80
Zenovie Cârlugea, Cronica literară... / 83
Monica Rohan, Ceea ce nu se poate... / 84
Radu Ciobanu, Lecturi şi privelişti / 85
Maria Niţu, Amazoană în ... / 87
Trăilă Tiberiu Nicola, Trubadur... / 89
Gheorghe Secheşan, Parabola SF... / 91
Nicolae Sârbu, Un eveniment literar... / 92
Iosif Badescu, Jurnal de spital / 94
BIBLIOTECA ÎN CETATE
Gabriela Şerban, Cornel Ungureanu... / 95
Erwin Josef ŢIgla, Pentru József Csaba Pál.../ 102
DAN GHEORGHE PERIANU - 75
Zilele Palatului Cultural / 103
MUZEUL ÎN CETATE / 104
N. D. VLĂDULESCU - In memoriam / 105
Valy Ceia, Literatura ... / 106
Concepţia şi realizarea numărului: Octavian DOCLIN
Consilier editorial, macheta: Ada D. Cruceanu
Culegere texte: Georgeta Havei
Foto: dr. Dana Antoaneta Bălănescu, Elisabeta
Bogăţan, Z. Cârlugea, Octavian Dragomir,
Camelia Duca, Lucian Duca, Bujorel Purice,
Kuky Staroscik, Tiberiu Şerban, Josef Erwin Ţigla