CONSIDERAȚII PRIVIND STRUCTURILE SINTACTICE

SINONIME DIN LIMBA ROMÂNĂ

Este bine cunoscut faptul că în lingvistica contemporană tot mai evident se

produce o deplasare a accentului de pe aspectul sistemic al limbii spre aspectul
comunicativ, funcțional. Întrebarea care se pune astăzi nu mai este cum se
organizează sistemul limbii, ci cum funcționează acest sistem, lingvistica
orientându-se tot mai mult spre examinarea mecanismelor complexe ale
comunicării verbale. [1, 262] Ceea ce definește astăzi studiile consacrate
semanticii limbii este admiterea și recunoașterea, printre factorii care contribuie la
constituirea semnificației unităților de limbă, a celor de natură referențială,
cognitivă, pragmatică, considerați anterior de către unele direcții de cercetare ale
lingvisticii mondiale a fi exteriori limbii. [ 2, 68]
Adoptarea perspectivei funcționale în examinaea fenomenelor de limbă are
drept consecință și faptul că în centrul atenției lingviștilor astăzi se află sintaxa. O
importanță primordială în studiile de sintaxă se acordă factorului semantic. După
cum afirmă, pe bună dreptate, prof. A. Ciobanu, „sintaxa activă porneşte nu de la
formă (deşi aceasta nu este neglijată), ci de la conţinut, urmărind comportarea
elementelor constitutive ale propoziţiei (enunţului) în situaţii verbale concrete.“ [3,
p. 70] Nu putem să nu amintim aici şi cuvintele eminentului romanist R.A.
Budagov: „…gramatica trebuie să studieze raporturile în cea mai strânsă
interacţiune a lor cu semnificaţia. În caz contrar, ea devine formalistă şi, după cum
mi se pare, cel puţin neinteresantă.“ [4, p. 23] Gramatica nu mai poate neglija o
serie de valori, semnificaţii ce alcătuiesc aşa-numita structură de adâncime şi deci
nu se poate limita la studierea categoriilor de suprafaţă, fiindcă „gramatica
(morfologia şi sintaxa) nu poate fi privită în afara sensului elementelor ei
componente.“ [3, p. 23]
În scopul evidenţierii cât mai depline a sinonimiei funcţionale, se porneşte de
la teza că în limbă există două planuri strâns unite: planul conţinutului şi planul

1
exprimării. Unul şi acelaşi plan al conţinutului poate fi redat pe planul exprimării
în mod variat. [5, p.6]
Referindu-se la enunţ, pe care-l consideră, alături de cuvânt şi sintagmă,
unitate de bază în cercetările de gramatică funcţională, M.A.K. Halliday relatează
că vorbitorul prin enunţ exprimă o structură informativă concretă, care prezintă o
anume selectare din complexul de alternative virtuale de care dispune locutorul
pentru crearea textului. Conform concepţiei lui Halliday, teoria funcţională este
teoria funcţiilor limbii ca atare, printre care şi cea a creării textului [6, p. 139].
Spre exemplu, graţie multitudinii de nuanţe semantice (cum ar fi: voinţa,
insistenţa, permisiunea, rugămintea, interdicţia etc.), exprimate de unele verbe,
acestea din urmă pot fi uşor substituite prin alte mijloace de expresie, în funcție de
situația denotată, intenția vorbitorului și situația de discurs. Vom menționa doar
câteva dintre aceste mijloace:
1. Diferite forme gramaticale ale verbului-predicat: imperativ, conjunctiv cu
valoare de imperativ, condiţional + determinări, indicativ prezent, viitor,
verbe pronominale ca în exemplul: Du-te, du-te, zise Ion simplu. (L.
Rebreanu) = Ion o îndemna / ruga să se ducă; Să vină toţi = A spus /
cerut / rugat să vină toţi.
2. Sintagme ce conţin verbe modale: Poţi să vii = Îţi permit să vii; Aş vrea să-i
spui = Te rog să-i spui; Ai vrea/putea să-l ajuți? = Vreau (eu) să-l ajuți.
3. Sintagme formate din: a) verb + substantiv acc.: I-a interzis lecturile
nocturne. (I. Teodoreanu) = I-a interzis să citească noaptea sau b) verb +
supin: Îl ajută la strâns roada = Îl ajută să strângă roada.
4. Mijloace lexicale: formule de politeţe, forme hipocoristice, adverbe,
interjecţii ce însoţesc verbul la imperativ: Ionică!... Măi Ionică!... Scoală,
dragul mamei. (L. Rebreanu) = Îl îndemna / ruga pe Ion să se scoale.
5. Mijloace suprasegmentale (intonaţia, accentul, topica).
În susţinerea tezelor de mai sus, ne propunem, în cele ce urmează, să analizăm
câteva enunţuri care, deşi nu conţin verbele şi sintagmele respective, redau, prin
valoarea lor logico-semantică, înţelesuri subiectiv-modale, cum ar fi îndemnul,
2
rugămintea, sfatul sau ordinul. Formaţiunile de tipul acesta sunt utilizate pentru a
exprima în mod indirect sensurile amintite mai sus. Locutorul X îi impune
adresantului Y, prin vorbire, un anumit comportament, îl determină să
îndeplinească o acţiune pentru a obţine rezultatul scontat. Să analizăm:
(1) – Nouă nu ne dai un păhărel, vere? se linguşi Holbea. (L. Rebreanu)
Enunţul dat, după cum ne indică semnul de punctuaţie de la sfârşitul lui, este
unul interogativ. Structura interogativă însă nu este folosită doar pentru a întreba
ceva, deoarece vorbitorul nu solicită un răspuns da/nu. Cel care întreabă urmăreşte,
de fapt, scopul de a obţine ceva (un păhărel de rachiu), adică prin această întrebare
vrea să-l determine pe cel întrebat să-i satisfacă o anumită dorinţă. Acest fapt
devine evident şi datorită verbului se linguşi, fiindcă se linguşeşte numai acela care
doreşte să obţină un favor. Prin urmare, vorbitorul îi adresează interlocutorului
întrebarea nu atât pentru a-i cere o informaţie, cât pentru a-şi exprima indirect
dorinţa de a realiza o acţiune sau de a căpăta ceva. Cu alte cuvinte, adresantului i
se impune un anumit mod de comportare în scopul obţinerii rezultatului aşteptat de
locutor.
Din anumite cauze, vorbitorul îşi anunţă în mod indirect intenţia, evitând
exprimarea directă. Pentru aceasta sunt folosite cele mai diverse mijloace de limbă,
inclusiv cele suprasegmentale (intonaţia, accentul, topica), care uneori pot fi
însoţite de diferite formule de politeţe, adverbe, interjecţii. Aşadar, intonaţia are o
deosebită importanţă pentru definitivarea structural-semantică a propoziţiei, la
exteriorizarea aspectului emotiv al vorbirii, la redarea nuanţelor modale.
În construcţia interogativă dată s-a încălcat relaţia directă dintre structura
actului de vorbire (sintaxa sa interogativă) şi conţinutul lui (cerere de informaţie).
Raportul structură–funcţie se deplasează, ceea ce are ca efect indicarea în enunţ a
unor valori suplimentare. Întrebarea este doar parţială, fiindcă cere un alt tip de
răspuns decât da/nu. Parafrazând, am spune: (1*) Holbea întrebă (pe Gheorghe)
linguşindu-se, dacă nu le dă şi lor un păhărel. Am obţinut o enunţiativă cu vorbire
indirectă, unde apar anumite modificări de ordin gramatical, ce nu afectează
conţinutul în ansamblu. După cum am mai menţionat, enunţul conţine în mod
3
implicit o nuanţă suplimentară de sens: dorinţa de a obţine ceva. Această nuanţă
semantică este exprimată în enunţul-invariantă prin mijloace suprasegmentale –
intonaţia ascendent-descendentă şi două accente logice. Avem de faţă o formă de
exprimare voalată sau indirectă a unei rugăminţi. Enunţul-transformă (1*) îşi
modifică intonaţia (devine o propoziţie enunţiativă) şi accentul logic, ambele fiind
înlocuite prin verbul a întreba, care, însoţit de modalul linguşindu-se, de
asemenea, exprimă dorinţa de a obţine ceva. În cazul acesta, verbul întrebă capătă
o nuanţă cauzativă şi poate fi substituit prin unul din verbele: a cere, a ruga, a
propune, a îmbia, a solicita, a îndemna, a insista, a stărui, a provoca, a sugera, a
tenta etc.
Obţinem următoarea transformă:
(1**) Holbea (se) rugă linguşindu-se să le dea şi lor un păhărel.
Verbul rugă substituie intonaţia ascendent-descendentă din (1) (facem
abstracţie de negaţia nu, deoarece aici ea nu poartă o încărcătură semantică,
conferindu-i enunţului un anumit grad de afectivitate în corelaţie cu accentul şi
intonaţia).
Considerăm că enunţul-transforma (1**) are un conţinut noţional-semantic
echivalent cu enunţul-invariantă (1). Transforma (1*) este una intermediară între
(1) şi (1**).
Toate acestea ne sugerează ideea că la interpretarea construcţiilor în cauză
trebuie să se ţină cont nu numai de structura lor sintactică şi de componenţa
lexicală, ci şi de informaţia semantică, pragmatică, contextuală. Printre tipurile de
formaţiuni cu ajutorul cărora se exprimă în mod indirect îndemnul la acţiune
enunţurile-întrebări sunt unul din mijloacele folosite mai des pentru acest scop. S.
Corniciuc, explicând termenul „întrebări nonstandard“ („aparente“, „false“,
„fictive“, „pseudoîntrebări“), susţine că „gama interogativelor ce nu aşteaptă o
reacţie verbală (= răspuns)… este foarte vastă (ea va exprima o cerere, o poruncă,
un îndemn, o invitaţie estompată, dar şi o constatare…).“ [7, p. 46]
Între structura unui enunţ şi funcţia sa de comunicare există o relaţie de dublu
sens: pe de o parte, formele lingvistice semnalizează intenţii de comunicare ale
4
vorbitorilor, pe de altă parte, vorbitorii, în virtutea unor intenţii comunicative,
recurg la anumite forme lingvistice. Formularea enunţurilor prezintă anumite
particularităţi, deoarece vorbitorul este constrâns de sistemul limbii date, precum şi
de modalităţi specifice de contextualizare.
Ca să fim mai expliciţi, vom analiza un enunţ care, după părerea noastră,
implică anumite dificultăţi în ceea ce priveşte definitivarea structural-semantică şi
segmentarea în unităţi sintactice.
(2) – Ferit-a sfântul să vă duceţi singuri la director! (I. Druţă)
Verbul de bază are forma modului conjunctiv cu valoare de imperativ, prin
urmare, enunţul va fi rostit cu intonaţia respectivă. Acesta este însoţit de expresia
ferit-a sfântul, ce exprimă o invocare şi echivalează ca sens cu o negare,
imprimându-i, totodată, enunţului şi o nuanţă afectivă. Dacă omitem expresia dată,
mesajul îşi modifică sensul, căpătând forma afirmativă. Dar personajul nostru are
cu totul alt scop – să le interzică conlocutorilor săi a merge la director. Sintagma
ferit-a sfântul să vă duceţi echivalează semantic cu *nu vă duceţi sau **vă interzic
să vă duceţi.
În final, obţinem o sintagmă cu două centre predicative, dintre care unul, şi
anume verbul cauzativ vă interzic, se află în mod implicit în propoziţia invariantă.
La reproducerea vorbirii directe trebuie să ţinem cont de acest fapt, pentru ca
enunţul-variantă să exprime cât mai adecvat intenţia vorbitorului:
(2*) Le-a interzis să meargă singuri la director.
Constatăm că operaţia de transpunere în vorbire indirectă este însoţită atât de
modificări de ordin fonetic şi gramatical, cât şi lexical. Reproducerea vorbirii
directe devine posibilă în cazul dat numai datorită prezenţei verbului a interzice. O
dată cu aceasta se reduce gradul de afectivitate a enunţului. Din punctul de vedere
al structurii logico-semantice, transformele-variante sunt echivalente cu invarianta,
diferă doar structurile lexico-gramaticale. Constatăm o neconcordanţă între forma
logică şi forma gramaticală, când diferenţele de suprafaţă sunt nerelevante din
punct de vedere logic, ele maschează asemănări de adâncime. Avem de a face cu
un caz de sinonimie sintactică pe care cercetătoarea L. Lăzărescu o defineşte ca
5
pe „o relaţie dintre două sau mai multe enunţuri sau dintre două sau mai multe
părţi de enunţ, care satisface trei condiţii obligatorii: 1) enunţurile în întregime sau
părţile de enunţ să aibă formă diferită; 2) enunţurile în întregime sau părţile de
enunţ să transmită aceeaşi informaţie semantică; 3) enunţurile în întregime sau
părţile de enunţ să îndeplinească aceeaşi funcţie sintactică.“ [8, p. 36–38]
Problemele sinonimiei sintactice pot fi structurate pe două planuri distincte:
planul semnificației și planul formal. În privința planului semnificației, se pune
problema dacă sinonimele sintactice au comun conținutul denotativ sau sensul
sintactic, ori dacă ambele tipuri de semnificații caracterizează concomitent
sinonimia sintactică. Conform cercetătoarei Luminița Lăzărescu [vezi: 8], două sau
mai multe construcții sintactice sunt potențial sinonime din punct de vedere
sintactic, dacă satisfac două condiții indispensabile: identitatea sensului denotativ
și identitatea funcției sintactice, iar funcția sintactică nu este posibilă decât prin
îmbinarea informației semantice cu informația gramaticală. Sinonimia sintactică se
poate manifesta atât la nivelul enunțurilor, cât și la nivelul părților de enunț, care
corespund unor funcții sintactice. Sinonimia funcționează atât la nivel formal
(nonidentitate formală), cât și la nivel semantico-sintactic (identitate semantică și
funcțională).
Astfel, prin sinonimie sintactică se înțelege relația ce se stabilește între două
(sau mai multe) enunțuri sau între cuvinte-părți de enunț cu anumite funcții
sintactice, diferite la nivelul organizării sintactice, având însă același sens sintactic
și transmițând aceeași informație semantică.
Actul de vorbire are un caracter stimulator şi se prezintă ca mobil al unei alte
acţiuni cu ajutorul căruia vorbitorul îl îndeamnă/determină/stimulează pe
interlocutor să execute acţiunea, ca în exemplele:
(3) – Fie-ţi milă, mamă, fie-ţi milă, tată! Nu mă osândiţi. (M. Sadoveanu)
(3*) Îşi implora mama şi tatăl să le fie milă.
(4) – Vii s-o iei pe Otilia! îi zise zâmbind fata. (G. Călinescu)
(4*) I-a spus / l-a rugat să vină s-o ia.

6
 Reproducerea vorbirii în stil direct comportă o serie de modificări în structura
propoziţiei redate, dintre care menţionăm doar două: a) stilul indirect presupune
prezenţa în frază a unui verb de declaraţie sau de percepţie, care nu poate fi
suprimat, ca în stilul direct; b) intonaţia interogativă sau exclamativă a replicii
directe se pierde. Stilul indirect înlătură din enunţ elementele expresive, afective
ale limbii şi forma personal-adresativă a exprimării (vocative, imperative,
personale I şi a II-a), caracteristice stilului direct.
Unele verbe modale, bunăoară, a putea, a vrea, a dori, a trebui, de asemenea
pot fi sinonime cu imperativul, fiind utilizate în acte de vorbire cu caracter
stimulator (de îndemn).
Actul de vorbire cu un caracter stimulator se prezintă ca un enunţ prin care
vorbitorul îl îndeamnă pe conlocutor să execute o acţiune. Spre deosebire de
acesta, descrierea situaţiei cauzative se prezintă ca o expresie sau ca un fragment
de text, în care numai se transmite o informaţie despre actul stimulator. Vom
ilustra cele expuse mai sus prin următorul exemplu:
(5) – Tinere, văd că nu mai vii pe la noi să-l ajuţi pe Titi al meu. Poţi să vii
neinvitat… (G. Călinescu)
→ T1 (5*) …Îţi permit să vii neinvitat.
Caracterul situaţiei stimulatoare exprimate printr-un enunţ ce conţine un verb
modal (în cazul dat, vorba e de verbul a putea) este determinat de însuşi verbul,
forma gramaticală a acestuia, precum şi de organizarea sintactică a propoziţiei.
Verbul a putea la persoana a II-a, sing. şi pl. are două interpretări: a) ca verb
ce exprimă o permisiune sau o propunere, aşa cum se întâmplă în (5); b) la modul
condiţional-optativ, timpul prezent, uneori cu forma negativă, plasat într-o
construcţie interogativă, va exprima o rugăminte:
(6) (N)-aţi putea să-mi comunicaţi unele detalii?
Rugămintea mai poate fi exprimată şi prin enunţuri cu verbul a vrea la
persoana I şi a II-a:
(7) Aş vrea să-mi spui = Te rog să-mi spui.
(8) N-ai vrea să-l întâlneşti mâine? = Te-aş ruga să-l întâlneşti mâine.
7
 Verbele modale, în special la forma de condiţional-optativ, exprimă îndemnul
mult mai voalat, într-un mod mai puţin categoric decât echivalentele lor noțional-
semantice. Este vorba despre aşa-numita solicitare politicoasă.
O altă modalitate de exprimare a situaţiei cauzative, pe care am remarcat-o,
reprezintă şi construcţia „dativ + acuzativ“ sau „Ac. + Ac.“, unde dativul indică
agentul acţiunii exprimate de radicalul substantivului deverbal în acuzativ
(infinitivul lung substantivizat). Centrul predicativ al unei astfel de construcţii este
un verb de tipul: a ajuta, a îngădui, a permite, a interzice, a porunci, a cere etc. Să
examinăm exemplele ce urmează:
(9) I-a interzis lecturile nocturne. (I. Teodoreanu)
Verbul a interzis este trivalent, deci cu trei argumente: I – nume cu funcţie de
subiect (gramatical şi logic); II – nume cu funcţie de Oi (subiectul logic al acţiunii
cauzate) şi III – nume în acuzativ cu funcţie de Od. Acţiunea exprimată în enunţul
dat de verbul a interzis presupune neapărat o altă acţiune, aceasta din urmă este
exprimată prin substantivul în acuzativ lecturile, şi apare explicit în enunţul
variantă: → T1 (9*) I-a interzis să facă lecturi nocturne // să citească în timpul
nopţii.
În limba română sunt destul de frecvente sintagmele compuse din verbele şi
locuţiunile verbale cauzative a ajuta, a da ajutor, a da o mână de ajutor, urmate de
un substantiv deverbal în acuzativ, ce se pretează uşor la transforme: (10) Bătrânul
poruncise feciorului său mai mare însurătoare şi Simion se împotrivise. (M.
Sadoveanu) → (10*) Bătrânul poruncise feciorului său mai mare să se însoare şi
Simion se împotrivise.
(11) În consecinţă, o rugase la începutul vacanţei să-i dea o mână de ajutor
pentru contabilizarea socotelilor reparaţiilor care începeau. (I. Teodoreanu) →
T1 (12*) …o rugase să-i dea o mână de ajutor ca să contabilizeze socotelile
reparaţiilor…
În încheiere subliniem încă o dată că la interpretarea structurilor în cauză
trebuie să se țină cont nu numai de structura lor sintactică și de componența
lexicală, ci și de informația semantică, pragmatică și contextuală. Acest lucru
8
trebuie să-l avem în vedere, în special, la interpretarea vorbirii dialogate, fiindcă în
anumite condiții un enunț exprimă ceva mai mult, dacă nu chiar altceva decât
sensul lui literal. După cum se știe, în cadrul actului comunicativ, locutorul rostește
enunțul cu o anumită intenție, și anume: să transmită o anumită informație, să
obțină o anumită informație sau să determine pe cineva să facă ceva. În acest scop,
locutorul își alege mijloacele de expresie în funcție de situația denotată, intenția
vorbitorului și situația de discurs.

Din bibliografie:
1. Vlad C. (1993) „Pulsul” actual al lingvisticii. În: Cercetări de lingvistică, nr.1-2.
2. Bărbuță I., Melinteanu C. (1998) Note privind structura semantico-sintactică a
enunțului în limba română. În: Revistă de lingvistică și știință literară, nr. 6, p. 68-
74.
3. Ciobanu A. (1987) Sintaxa și semantica (Studiu de lingvistică generală).
Chișinău, Știința.
4. Будагов Р.А. (1983) В защиту понятия слово. În: Вопросы языкознания,
nr.1, p. 16-30.
5. Ciobanu A., Sintaxa practică, Chişinău, „Lumina”, 1991
6. Хэллидей М.А.К. (1978) Место «функциональной перспективы
предложения» в системе лингвистического описания. În: Новое в зарубежной
лингвистике, вып.VIII. Москва, Прогресс, p. 131-162.
7. Corniciuc S. (1999) Valori semantico-stilistice ale interogației retorice.
Chișinău, USM.
8. Lăzărescu L. (1994) Structuri sintactice sinonime în limba română. În: Revistă
de lingvistică și știință literară, nr.3, p. 36-38.