Insulina

Insulina este secretata de insulele lui Langerhans, ce participă la metabolismul glucidelor.

Insulina este cel mai important hormon în metabolismul glucidelor. Insulina contribuie în primul
rând la micșorarea concentrației glucozei în sânge. Aceasta mărește permeabilitatea membranei
celulare pentru glucoză. Insulina are o acțiunea antagonistă glucagonului.
Insulina este un hormon, ce este compus din 2 lanțuri peptidice, formate din 20 - 30 aminoacizi,
unite între ele prin 2 legături bisulfidice. Moleculele de insulină sunt asemănătoare la mamifere,
astfel încât mulți bolnavi de diabet sunt tratați cu insulină extrasă de la porci. Aceste molecule
tind să formeze dimeri în soluție.
Insulina este o proteină mică cu masa de 5734 daltoni și cuprinde 51 resturi aminioacidice. Este
alcătuită din două lanțuri, un lanț A (cu 21 resturi aminoacidice) și unul B (cu 30 resturi
aminoacidice) legate prin două punți disulfurice (A7-B7 și A20-B19); o a treia legătură disulfurică
leagă restul Cys-A6 cu Cys-A11.Insulinele altor specii diferă de cea umană. Diferența cea mai
mică există între insulina umană și cea de porc, acesta deosebindu-se numai prin natura restului
C-terminal al lanțului B. La om este treonina, la porc alanina. Insulina de porc din care s-a
detașat treonina terminală este practic lipsită de antigenicitate și este folosită în tratamentul
diabetului. Prin tehnologia ADN recombinant s-a obținut insulina umană pentru uz terapeutic.
Insulina formează cu ionii Zn2+ agregate, dimeri, tetrameri, hexameri. În pancreas, insulina se
află sub formă de hexameri. Forma activă circulantă este probabil monomerul. Insulina, ca și alte
proteine secretorii, este sintetizată sub forma unui precursor, pre-pro-insulină.Segmentul N-
terminal, pre, cu 23 aminoacizi, peptidul semnal hidrofob are rolul de a conduce polipeptidul
născând în cisternele reticulului endoplasmatic unde este îndepărtat. Proinsulina, polipeptid cu
86 resturi aminoacidice, cuprinde lanțurile A și B ale moleculei virtuale de insulină legate prin
punți disulfurice.
Capătul N-terminal al lanțului A este legat de capătul C-terminal al lanțului B prin intermediul unui
peptid de legătură.
Proinsulina este transportată din reticulul endoplasmatic în aparatul Golgi unde este transformată
în insulină. Prelucrarea proinsulinei are loc sub acțiunea unei endopeptidaze care rupe două
legături peptidice flancate de resturi aminoacidice bazice.Rezultă trei fragmente asupra cărora
acționează o carboxipeptidază care detașează resturile de arginină și lizină de la capătul C-
terminal al lanțului B (din insulină) și la peptidului de legătură. Complexitatea structurală a
proinsulinei este necesară stabilirii corecte a punților disulfurice din insulină. Lanțurile A și B
separate nu se pot organiza spontan în molecula activă a insulinei.
Insulina, peptidul C și o cantitate mică de proinsulină sunt încorporate în granule secretorii și sunt
eliberate împreună în circulație.
Glicemia este factorul reglator principal al secreției de insulină.Glicemia à jeun (80–100 mg/dl)
este suficientă pentru a declanșa secreția de insulină.
Eliberarea insulinei crește odată cu glicemia, răspunsul maxim obținându-se la 300–500 mg/dl.
În afară de glucoză mulți alți factori influențează secreția de insulină:
- alte monozaharide ușor metabolizabile ca fructoza, manoza au efect stimulator;
- aminoacizii, în special arginina, lizina și leucina, stimulează puternic secreția de insulină;
- agoniștii α-adrenergici inhibă secreția de insulină; adrenalina prin α-recepție este un
inhibitor fiziologic al secreției de insulină;
- somatostatina, produsă de celulele D din pancreas, prin acțiune paracrină, inhibă
secreția de insulină;
- GIP (Gastric Inhibitory Polypeptide), polipeptid eliberat de mucoasa duodenală și
jejunală la ingestia de glucoză, stimulează eliberarea de insulină; acțiunea GIP explică
constatarea mai veche că glucoza administrată oral este un secretagog mai puternic
pentru insulină decât glucoza administrată intravenos.
Timpul de înjumătățire al insulinei este de 3-5 minute.Insulina este inactivată în principal în ficat,
prin două mecanisme:
a) desfacerea legăturilor disulfidice interlanț printr-o reacție de schimb cu glutationul,
catalizată de glutation-insulin transhidrogenază. Lanțurile A și B sunt degradate rapid prin
proteoliză;
b) o protează specifică atacă molecula de insulină ca atare.

Metabolismul glucidelor
 Insulina este cel mai important hormon în metabolismul glucidelor. Insulina contribuie în
primul rând la micșorarea concentrației glucozei în sânge. Aceasta mărește permeabilitatea
membranei celulare pentru glucide.
 Insulina de asemenea participă la transformarea glucozei în glicogen (substanță de
rezervă), și la depozitarea glicogenului în ficat.
 Hipersecereția insulinică care are loc pe cale vagală, duce la o creștere a consumului
tisular periferic de glucoză. Din această cauză în citoplasmă are loc o sinteză excesivă de
lipide. Cunoscându-se acest efect se bazează administrarea terapeutică de doze mici și
repetate de insulină pentru a se obține un efect hiperponderal.
Metabolismul lipidelor
Insulina participă la sinteza acizilor grași în ficat, stimulând lipogeneza. Aceasta de asemenea
poate inhiba descompunerea lipidelor din țesutul adipos, prin inhibarea lipazei intracelulare.

Metabolismul proteinelor
Insulina are un rol important în sinteza proteinelor, prin creșterea transportului de aminoacizi în
cadrul celulelor. Poate astfel accelera sinteza proteinelor în cadrul mușchilor.

Alte funcții
 Poate stimula creșterea organismelor.

Hipo- și hiperglicemie
Concentrația normală de glucoză în sângele omului trebuie să se mențină între 70 și 110 mg/dl.
Dacă concentrația este mai mică de 70 mg/dl, atunci este hipoglicemie. Dacă concentrația se află
între 110 – 180 mg/dl, atunci concentrația se menține în limite relativ normale, și poate semnifica
că persoana dată a consumat de curând produse bogate în glucide. Dacă însă concentrația de
glucoză este peste 180 mg/dl, atunci este un caz evident de hiperglicemie.

Hipoglicemia
Hipoglicemia este starea în care apare o scădere in glucoză sub 60 mg/dl; se datorează aportului
crescut de insulină.

Hiperglicemia

Boli legate de insulină

 Diabet