Curs 1 Literatura română în epoca pașoptistă.

Introducere

Epoca veche (cu interludiul „premodern” în care încap Școala Ardeleană cu Budai-
Deleanu și, în Principate, literatura neoanacreontică din epoca fanariotă, în special
Costache Conachi la Iași și Iancu Văcărescu la București) este continuată prin epoca
romantică, pe care o numim pașoptistă. Aceasta este o epocă modernă a literaturii
române, deoarece modernitatea socială nu trebuie suprapusă cu modernismul estetic. Prin
raportare la epoca veche, literatura care se scrie acum este una hotărât modernă: ea se
folosește de forme literare dezvoltate și practicate în culturile țărilor vest-europene pentru a
descrie o societate europenizată sau în curs de occidentalizare, o sensibilitate privată și
publică în bună măsură emancipate, o concepție despre lume specifică modernității și nu
lumii tradiționale sau arhaice.
Istoria acestei epoci e determinată de câteva jaloane: scăderea puterii otomane
asupra principatelor române pe măsură ce crește influența rusă, determinantă pentru
indtorucerea formelor civilizaționale ale modernității apusene, dar retrogradă politic,
tiranică, antidemocratică. De la 1831-1832 poate fi datată hotărât mișcarea de
occidentalizare, prin promulgarea Regulamentelor Organice în Țara Românească
(decembrie 1831) și Moldova (ianuarie 1832), acte cu statut proto-constituțional. Treptat
apare o „miliție” pământeană, care va deveni armata națională, se configurează o formă de
Adunare consultativă pe lângă domnitor, care mai are până să poată fi considerată un
parlament, o presă în expansiune, din ce în ce mai independentă, un sistem de educație
școlară care se răspândește încet și la sate (deși este adesea suspendat din cauza invaziilor
armatelor străine – rușii la 1828, turcii și rușii la 1848, austriecii la 1853 – dar și din cauza
epidemiilor, de pildă holera la 1831 și la 1848, ultima de care povestește Creangă în
Amintiri din copilărie).
Este o perioadă de construcție instituțională și reorientare civilizațională.
În ce privește construcția instituțională, semnalăm, din spațiul culturii, apariția
presei în limba română. După câteva încercări sporadice, în 1928 se înființează publicațiile
„Albina românească”, la Iași, sub conducerea lui Gheorghe Asachi, și „Curierul românesc”
la București, condus de Ion Heliade-Rădulescu. Din acestea se vor desface și altele, sub
aceeași conducere: publicații cu caracter utilitar, cu sfaturi agricole, sau cu caracter
confesional, ale mitropoliilor, sau chiar cu un caracter cultural, precum „Curier de ambe
sexe” la București (1837). În 1840 Mihail Kogălniceanu întemeiază revista de mare răsunet
„Dacia literară”, urmată în 1844 de o publicație, „Propășirea”, al cărei titlu este suprimat de
cenzură, așa că va apărea pentru zece luni doar cu indicația „Foaie științifică și literară”.
Ne interesează deschiderea școlilor într-un sistem cvasi-național, despre care avem unele
informații în Amintiri din copilărie de Ion Creangă, în mare parte o dare de seamă asupra
eforturilor necesare pentru a urma la învățătură în Moldova, în prima jumătate a secolului
XIX. Totodată, crearea unui teatru național stabil e de importanță majoră. Deși există trupe
de actori care joacă în limbi străine (franceză și germană) și deși există încercări de teatru
în limba română la curțile domnești încă dinainte de 1821, un teatru național românesc
apare la Iași în 1840, sub conducerea colectivă a lui Mihail Kogălniceanu, C. Negruzzi și
Vasile Alecsandri. La București, teatrul național apare în 1852, condus de actorul și
dramaturgul Costache Caragiale.
 În ce privește cotitura civilizațională, acum are loc orientarea de la filogrecism la
filofranțuzism și de la apartenența culturală la sfera orientală, prin includerea politică în
Imperiul Otoman și relațiile comerciale aproape exclusiv orientate spre Est. Tot mai mulți
tineri sunt trimiși să-și capete educația în străinătate: Alecsandri, Rosetti, Bolintineanu la
Paris, Kogălniceanu la Berlin, Russo în Elveția. Moldovenii şi valahii îşi descoperă
rădăcinile latine, cu ajutorul și al Şcolii Ardelene, încep să-şi construiască o identitate
europeană şi modernă, inspirată de ideile liberalismului promovate de Revoluţia Franceză
şi seduşi, probabil, de inserţia elementelor de modernitate în grai, lecturi, veşminte,
arhitectură, dansuri, bucătărie, obiceiuri. Se trece de la portul oriental, cu giubea și ișlic, la
cel occidental, pantaloni și redingotă (amănunte interesante și hazlii la Alecu Russo, în
Studie moldovană). Este o tranziție complicată, care a dat naștere unor fenomene de
suprapunere și contemporaneitate pitorească a vechilor haine și obiceiuri cu cele noi. O
vreme cele două vârste ale generaţiilor române vor convieţui, redingota şi giubeaua
întâlnindu-se unele cu altele adesea pe străzile Iaşului şi Bucureştiului. Ștefan Cazimir
vorbește de un Alfabet de tranziţie (1886, 2006). Au loc fenomenele hibride prin care moda
apuseană şi ideile vestice de democraţie, emancipare, egalitate socială şi justiţie sunt
introduse în societatea tradițională, din cele două țări de dincoace de Carpați, în momentul
apariţiei unei noi elite politice şi intelectuale. A fost o epocă în care femeile (excluse de la
activitatea politică în toată această perioadă și, în consecință, mai sensibile la elementele
vizibile ale culturii, precum rochii, dansuri, lecturi, jocuri) şi tinerii (preocupaţi de
autoafirmare, de nou) vin să-i „civilizeze” pe cei socotiţi până atunci „stâlpi ai societăţii”,
bărbaţii, boierii, bătrânii. Unii nu vor să renunţe cu totul la portul vechi şi apar bizarerii
vestimentare de care prozatorii epocii ştiu să râdă. Trebuie însă spus că partida a fost
câştigată de tineri în colaborare cu câţiva dintre bătrânii luminaţi 1, care au îmbrăţişat noile
valori, idei şi comportamente, punându-le în practică şi introducându-le în jocul politic
intern.
Pentru a exemplifica hibriditatea culturală a epocii pașoptiste, Ștefan Cazimir oferă
exemple din arhitectură și lexicologie. Astfel, clopotniţa bisericii Sf. Spiridon din Iaşi are o
solidă bază medieval-moldovenească, un cub sever şi arhaic, deasupra căruia apar
înflorituri neoclasice, „pilaştri ionici rezemaţi pe console baroce”, o combinație care, în
alte locuri, i-a dat lui Odobescu impresia „înfăţişării unui templu de cofetărie”. Pe de altă
parte, limba trece printr-o fază de tranziție. Alfabetul chirilic este simplificat, eliminate
fiind tot mai multe semne parazitare, altele fiind treptat înlocuite cu litere latine, începând
cu Gramatica românească a lui Ion Heliade-Rădulescu din 1828 și până la reforma
alfabeului promulgată de Alexandru Ioan Cuza în 1862. În toată această perioadă, diferitele
grafii folosite, mereu în schimbare, sunt numite astăzi cu sintagma „alfabete de tranziție”.
Dar și limba însăși, în structura ei morfologică și sintactică, cunoaşte hibrizi, ca şi moda
vestimentară: neologisme stângace, într-o „haină” nouă care a devenit repede vetustă
(benefis, enteres, capriţ, proţes, seansă, dicsioner, provinţial), apar lângă „paleologisme”
pe cale să iasă din uz (bumbaşir, blagorodie, pliroforisi, inglindiseală), cuvinte iniţial
franţuzeşti dobândesc o flexiune grecizantă (a asiguripsi, flatarisi, vizitarisi). Presa e plină
1
Gr. Filipescu e primul mare boier care adoptă postul european; Dinicu Golescu scrie progresista Însemnare
a călătoriei mele la 1826, şi toţi patru fii ai săi, ca şi verii lor, fac Revoluţia de la 1848; Iancu Văcărescu
încurajează eforturile publicistice ale lui Heliade Rădulescu, Ion Câmpineanu e fondatorul Societăţii
Filarmonice din Bucureşti. Pe de altă parte, Gh. Asachi este primul factor modernizator al Moldovei, cu o
energie deosebită, dar cu o mentalitate temperat pro-occidentală, mai mult prorusă, şi o gândire politică
conservatoare.
de neologisme nesigure, aduse cu vântul civilizării de Regulamentul Organic, care sunt
explicate adesea în paranteză, ceea ce ne atrage atenția la faptul că aceste neologisme erau
introduse de publiciști în textele lor nu de o necesitate publică, cerute fiind de absența
noțiunii în limba de până atunci, în consensul publicului, ci erau văzute ca un factor
civilizator care lucrează în favoarea latinizării și europenizării țărilor: „detaliu (cu
amănuntul)”, „colosal (foarte mare)”, „obelisc (stâlp patrumuchit, ascuţit la vârf)”. Aceste
manifestări culturale ne interesează deoarece toate vin să explice specificul epocii
pașoptiste și să dea cadrul general în care apar scriitorii și operele pe care urmează să le
citim și analizăm în continuare.

Cursul de faţă se ocupă de romantismul românesc, afirmat preponderent în prima

jumătate a secolului al XIX-lea, în generaţia paşoptistă, dar şi la scriitorii postpaşoptişti. În
genere, e vorba de scriitorii care debutează în anii 1830-1840, generaţia lui Heliade-
Rădulescu şi Kogălniceanu, a lui Negruzzi şi Alecu Russo, a lui Alecsandri, Ion Ghica,
Bolintineanu şi Alexandrescu (așa-numita generație paşoptistă), ajungând până la scriitorii
postpaşoptişti, născuţi mai târziu şi care debutează în anii 50: Filimon, Hasdeu, Odobescu.
(1) Avem de-a face cu scriitori veritabili, chiar dacă nu întotdeauna extraordinar de
sofisticați; ei pot fi studiați în sine, cu universul lor tematic, cu preocupările lor de stil, cu
viziunea lor despre lume și societate, chiar dacă în cadrul unor opere de autor mai curând
inegale. Creând specii ce vor avea tradiţie (nuvela, elegia, oda, balada, satira, romanul,
fabula), ei inventează şi un limbaj al literaturii, o viziune, teme și forme stilistice pe care şi
generaţiile ulterioare le vor valorifica. Din literatura lor, cu formele și temele literare
propuse de acești scriitori se va naşte modernitatea Junimii şi din problematizarea eului
interior şi a publicului care-l înconjoară se va naşte marea literatură română a lui
Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici şi Macedonski. În același timp, este esențială
apartenența romantică a pașoptiștilor. Literatura română modernă se naște în plin climat
romantic, ceea ce este un fapt specific mai tuturor culturilor est-europene din acea vreme;
scriitorii descoperă necesitatea edificării culturii naționale în multe țări aflate în situații
problematice din punct de vedere politic, iar elanul romantic spre autoafirmare energică,
explorare a trecutului și gust pentru sublim vor contribui în mare măsură la asta.

Notă: Dacă unele forme literare practicate de către pașoptiști vor cădea în
desuetudine (fabula sau epopeea, de pildă, sau proza scurtă de tip „fiziologie”), altele vor
avea o posteritate bogată. Mă refer, de pildă, la apariția elegiei, a poeziei de dragoste, a
„pastelului”, la nuvelă și la teatrul de moravuri. Oda națională, satira și balada nu vor
dispărea după epoca pașoptistă, ci vor fi prelucrate în forme noi și originale de către alți
scriitori, având însă drept punct de plecare reperele pașoptiste. De asemenea, eforturile
pașoptiștilor în direcția scrierii de romane vor fi valorificate, începând cu a doua jumătate a
secolului XIX, de către numeroși scriitori.

Romantismul european este o mișcare amplă și multiformă, neexistând un singur

model care să fie practicat imitativ de către alte țări, ci mai multe căi înrudite între ele.
Dacă în mai multe țări vest-europene romantismul presupune revoluționarism, cult al
sublimului, visare exotică, regresiune în trecut, cult al naturii etc., în estul Europei,
romantismul a generat mai adesea mișcări naționaliste pragmatice, orientate spre viitor, cu
ochi critic scrutător față de neajunsurile prezentului, mai curând raționaliste decât onirice.
Din acest motiv, mult timp istoricii literari români au preferat să vorbească despre un
specific al romantismelor est-europene constând în amestecul de raționalism iluminist și
idealism romantic, iar în practica literară de un compromis între clasicism și romantism,
conținând și note preromantice. Acest amestec de valori literare sugerează o „febră” a
arderii de etape culturale din partea unor intelectuali preocupați de starea de relativă
întârziere a țărilor lor, dar nu pare să fie totuși plauzibil ca literatura română să încerce să
reia clasicismul la două sute de ani după Corneille și nici să caute să „acopere” și
prefigurările preromantice, care sunt un fenomen observabil doar în câteva culturi
europene. O soluție ingenioasă la această problemă a oferit comparatistul american de
origine română Virgil Nemoianu în cartea sa din 1984 The Taming of Romanticism, soluție
reluată de N. Manolescu în Istoria critică a literaturii române (1990; 2008). Este vorba de
postularea existenței a două vârste ale romantismului european: una timpurie (High
Romanticism), îndatorată maximalismului etic și politic al Revoluției Franceze de la 1789,
însetată de absolut, idealistă, mistică, visătoare etc.; și una târzie (Biedermeier
Romanticism), cultivând valorile intimității, (auto)ironia, confortul, moralismul,
pragmatismul politic și retragerea în sine. Desigur, în interpretarea lui Nemoianu și
Manolescu, pașoptismul românesc este, în esență, un romantism târziu, de tip Biedermeier.

Notă: Romantic înseamnă sensibil, sentimental; plin de imaginaţie; atracţie pentru

fantastic; peisajul abrupt, sălbatic, sublim, mai mult decât pitoresc; revoluţie socială, revoltă,
vitalism; anticlasicism, revival medieval, gotic, germanic (nordic); triumful valorilor locale
asupra celor clasice universale, triumful valorilor relative şi individuale asupra valorilor
generale ale clasicismului, tendinţă de diversificare, nu de unitate clasică. Romantismul e
literatura sentimentului şi fanteziei, descătuşate de Revoluţia Franceză din 1789.
Romantismul lucrează cu o lume proprie, cu sentimentele şi fantezia dominante.
Romantismul accentuează cu toată energia factorul subiectiv, căutând să depăşească
realitatea obiectivă. Romanticul îşi caută patria ideală, evadează spre trecut sau spre viitor,
spre spaţii exotice, spre infinit. El descoperă sufletul colectiv al marilor grupări umane
anonime, poezia populară. Actualitatea lui nu e a prezentului. Condiţia socială a scriitorului
determină sensul progresiv sau regresiv al operei sale; există un romantism depresiv
(continuând preromantismul) şi unul revoluţionar (continuând iluminismul). (Cf. Dimitrie
Popovici, Romantismul românesc).

(2) O altă latură a interesului faţă de epocă este aceea a reprezentativităţii

pașoptiștilor ca grup. Aceşti scriitori şi literatura pe care o fac ilustrează prima epocă în
care cultura română ia cunoştinţă de sine ca aflându-se în criză şi în proces de afirmare, în
care cultura română se configurează ca o cultură a dezbaterii. Paşoptiştii sunt, în sfârşit, o
generaţie literară formată din oameni de aproximativ aceeași vârstă, cu același background
al formării. Este o generație animată de o ideologie comună, de un set de idealuri comune
şi care țin de aceeași şcoală romantică. Ei sunt iniţiatorii, oamenii cu vocaţia începutului,
care înalţă conştient, voluntar, temeliile edificiului cultural naţional. Totodată, ei sunt şi
importante personalităţi politice, dar nu ne vor interesa în această calitate decât parțial. Ei
„inventează” o literatură română (politologii moderni din ultimii 50 de ani vorbesc chiar de
o „inventare a naţiunii” pentru generaţia lor, într-un secol care se numeşte „al
naţionalităţilor”). Odată cu generaţia paşoptistă, cultura română se naşte ca instituţie:
există presă și școli, există tabere animate de ideologii diferite, generații care se succed, o
luptă pentru dominația câmpului literar, o competiție pentru realizări literare mai bune și
pentru atingerea statutului de mare autor, recunoscut național.
 (3) Putem, în al treilea rând, să invocăm temele dialogului intelectual pe care
această epocă le produce. Este o perioadă care propune o anumită viziune despre cultură şi
o anumită filosofie a literaturii şi a inserţiei ei sociale. Este vorba de epoca naționalistă, de
cultul națiunii, cu totul justificat în țările est-europene, mai toate aflate sub opresiunea câte
unui imperiu (Otoman, Țarist sau Austriac). Obiectul preocupărilor majorității
intelectualilor pașoptiști este identitatea românească. Aceasta trebui mai întâi identificată
(în ce constă „românismul”?) și apoi ilustrată literar și cultivată politic, inclusiv apărată de
degradări. Dacă, pe de o parte, imperativul național îi îndeamnă pe intelectuali să exploreze
istoria țării în căutarea unor figuri luminoase și a unor momente care să stimuleze
identificarea comunitară și să exploreze folclorul pentru desprinderea unei estetici care să
poată fi apropriată drept națională, pe de altă parte, ei se simt îndemnați să privească cu
circumspecție societatea (modernă) în mijlocul căreia activează, urmărind fenomenele de
îndepărtare de „frumoasele vremuri de odinioară”, dar și pe acelea de caricaturizare
involuntară a lumii noi prin împrumuturi care nu se potrivesc specificului național.
Redescoperirea europenității (latinității) românilor îi îndeamnă pe pașoptiști să își dorească
îndepărtarea de trecutul fanariot și de „înapoierea” orientală, dar treptat se va face auzită și
vocea celor care regretă o ruptură atât de bruscă cu un trecut încă apropiat, familiar (o temă
de analiză lucidă la Alecu Russo). Modernizarea propusă de paşoptişti este una dubitativă
și uneori nostalgică față de ceea ce lasă în urmă; ea cuprinde un proces moral de o oarecare
complexitate, iar nu o ideologie compactă și neproblematică a progresului cu orice preț.
Marea îndoială a pașoptiștilor e că din Occident se împrumută, din grabă şi nepricepere,
„litera iar nu spiritul”, tocmai de aceea satirizând, în proză, teatru sau satiră, mimetismul
modei, occidentalizarea de suprafaţă, împrumutul necritic şi acefal al Chiriţelor Bârzoi şi
Gahiţelor Rozmarinovici ale vremii (personaje din teatrul comic al lui Vasile Alecsandri).
Majoritatea paşoptiştilor sunt observatori ai societăţii vremii lor, cu multele ei simptome de
neaşezare, criză, instabilitate pe care le interpretau în fel şi chip. Atunci când unii junimişti
vor descoperi tema „frumoaselor vremuri de odinioară”, în mod special Eminescu, care are
o simpatie particulară pentru vremurile patriarhale dinaintea Regulamentului Organic, ei
reiau cea mai bună parte a reflecţiei paşoptiste asupra procesului modernizării. Iar critica
maioresciană a paşoptismului este fiica „criticismului” paşoptist, așa cum a arătat G.
Ibrăileanu în Spiritul critic în cultura românească (1909). Într-un fel, bazele discuţiei puse
în anii 1840 de către romanticii români au ajuns să genereze o problematică analizată
obsedant două secole după aceea, o problematică legată de identitatea culturii române, de
specificul naţional, de misiunea civilizatorie a literaturii şi de relevanţa publică a ideilor
scriitorului.
Între modurile de cultivare a „specificului național” în literatură, trebuie să
identificăm drept centrale poezia de inspirație folclorică, poezia și proza de inspirație
istorică și teatrul de moravuri contemporane. Acestea vor fi exemplificate de multe ori în
operele scriitorilor pașoptiști, fiecare excelând în cel puțin una dintre direcțiile prezentate.
Trebuie să precizăm, ca un element de complexitate al acestei epoci, faptul că de fiecare
dată trebuie să avem în vedere, pe lângă patosul naționalist, dorința de modernizare a
pașoptiștilor. Ei se străduiesc să construiască o cultură națională care să fie în același
timp și europeană. Identificând trăsăturile tipice ale „caracterului românesc” în lumea
sătească (precum Alecsandri în prefața culegerii sale de Poezii populare), ei au în vedere
felul în care acest caracter „confirmă” apartenența europeană a poporului român, un motiv
de anxietate vechi de aproape două secole, după cum se poate vedea. De aceea, ei vor căuta
să argumenteze cum anume istoria, poezia, moravurile, cultura română în general (pentru
că este vorba de o singură cultură română, pentru mai toți scriitorii vremii), „completează”
tabloul culturii europene. Soluțiile pe care pașoptiștii le vor găsi la aceste dileme vor reveni
periodic în problematica intelectuală românească în secolele următoare. În primul rând,
este vorba de tema „medierii culturale între Orient și Occident” pe care scriitorii de acum o
consideră vocația culturii române încă din vechime. Desigur, ei nu propun foarte coerent
această idee, deoarece pierd din vedere faptul că „medierea” respectivă, dacă va fi existat
vreodată cu adevărat, nu era specifică doar țărilor române și, totodată, că ea înceta chiar
odată cu generația europenizantă de la 1848.

Notă: Relația scriitorilor pașoptiști cu folclorul este una complexă, care trebuie analizată
nuanțat. G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941),
evocă fondul folcloric, în măsura în care acesta a fost valorificat de către autorii culţi, deci
numai acolo unde el a devenit sursă de inspiraţie literară pentru autori care construiesc prin
scrierile lor o tradiţie şi o mitologie autohtonă. În acest context vorbeşte el despre cele patru
„mituri fundamentale”: Traian şi Dochia, Mioriţa, Meşterul Manole şi Sburătorul
(exprimând simbolic, pe rând, naşterea poporului român, situaţia cosmică a omului,
problema creaţiei şi a culturii, problematica erotică). În fiecare caz, spune Călinescu,
scriitorii romantici naţionalişti ai secolului al XIX-lea au promovat aceste mituri în poziţia de
frunte pe care au ajuns să o ocupe în cultura română prin crearea de opere literare care le
conţin, le dau un sens (eventual unul specific culturii române, înrădăcinându-le în tradiţie,
chiar dacă ele au circulaţie regională sau universală) şi o expresie estetică matură, valoroasă.
„Literatura modernă, spre a nu pluti în vânt, s-a sprijinit pe [folclor] în lipsa unei lungi
tradiţii culte, mai ales fiind foarte mulţi scriitori de origine rurală”. „Miturile fundamentale”
de care vorbeşte G. Călinescu se fixează, deci, în epoca paşoptistă. Mai întâi, acum se
investighează cu entuziasm şi energie folclorul, nu în mod ştiinţific (asta va veni mai târziu,
cu generaţia lui Hasdeu), dar cu o reală deschidere şi cu gust estetic, beneficiind, desigur, şi
de motivaţia naţionalistă a găsirii „rădăcinilor” şi a „vocii” autentice a poporului, poezia sa
„naturală”. Iar, Asachi şi Heliade lucrează în acelaşi scop, scriind balade despre „Dochia și
Traian” (primul) sau „Zburătorul” (al doilea).

Epoca pașoptistă este o „dimineață a poeților” (E. Simion), a limbajului poeziei mai
exact. Poezia își caută temele, formele, cuvintele, și multe încercări sunt compromise de
greutatea acestui efort. Poezia va fi prea adesea vulgară, naivă, involuntar expresivă;
momentele ei de căutată noblețe vor deveni involuntar comice. Speciile cultivate vor fi mai
ales elegia, oda, meditația, cu mari triumfuri mai ales în zona speciilor clasice, fabula,
satira; totodată, încercări de epopee, neizbutite. Un efort de construcție a culturii naționale,
din care lipsesc încă, o vreme, formele monumentale, majore.

Bibliografie:
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941
Dimitrie Popovici, Romantismul românesc, 1969
Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, 1971
Ștefan Cazimir, Alfabetul de tranziţie, 1886, 2006
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, 2008
Eugen Simion, Dimineața poeților, 1980