Sunteți pe pagina 1din 3

Este întrebarea de pe buzele tuturor, amintirile crizei financiare din 2008 fiind încă proaspete.

Iar severele scăderi ale burselor internaționale din ultimele zile nu doar că sunt similare, dar
chiar depășesc prin amplitudine evoluțiile ultimei crize. Joi, 12 martie, indicii bursieri
americani Dow Jones și S&P 500 au suferit o scădere de aproximativ 10%, cea mai severă
scădere de la „Lunea neagră" (Black Monday) din 19 octombrie 1987.

Fără îndoială, perioadă următoarea va fi una dificilă, dar ar fi o greșeală să considerăm totul
ca fiind o copie la indigo a crizei precedente. Și asta pentru că detaliile contează, motiv pentru
care cred că trebui să privim și să analizăm cu atenție.

Diferența fundamentală între cele două situații este cauza, scânteia care a aprins vâlvătaia. În
cazul crizei recente, principalele cauze au fost legate de o lipsă de reglementare și de
supraveghere adecvată, ceea ce a permis un management defectuos și pe alocuri aberant a
mari instituții financiare, generatoare de risc sistemic. De aici a rezultat o mare criză
financiară, care a generat ulterior și o criză economică, colapsul general fiind evitat prin
măsuri de ultimă instanță ale guvernelor și băncilor centrale.

Astăzi suntem într-un alt film. Principala problemă nu are de-a face cu fundamentele
economice ale marilor economii mondiale sau ale sistemelor financiare. Și asta chiar dacă
există de aproximativ un an percepția că, cel puțin în ce privește bursa americană, aceasta era
un balon în căutarea unui ac. Și iată acul a venit și el nu ține de economie, ci de pandemie.
Ceea ce face că, de data aceasta, marea problemă să fie frica, adică EMOȚIA. O astfel de
cauză schimbă fundamental paradigma în care operăm și aduce o sumă de specificități
evoluțiilor economice care vor urma.

În primul rând, trebuie remarcate câteva deosebiri majore față de momentul 2008: sistemele
financiare ale țărilor dezvoltate sunt robuste și capitalizate, politicile fiscale au fost mai ales în
Europa prudente, generând deficite mici și chiar surplusuri. În plus, ne aflăm într-o lume a
dobânzilor mici și a lichidităților monetare pompate cu generozitate de către băncile centrale.

În acest context, canalul pe care se propagă emoția este în momentul de față în primul rând cel
economic și, doar colateral, cel financiar. Iar în ce privește canalul economic, apare o
diferență majoră în comparație cu recesiunea aferentă unui ciclu economic normal: viteza de
manifestare a evoluțiilor adverse companiilor. În timp ce în cazul unei recesiuni „normale”
avem de-a face cu un proces gradual de încetinire economică, stagnare și apoi de scădere, cu
un impact negativ asupra tuturor sectoarelor economice, în cazul pandemiei, evoluțiile au
urmat un cu totul alt tipar. Am fost martorii unei prăbușiri instantanee a consumului pentru o
serie de sectoare economice și, în același timp, o creștere puternică pentru produsele sau
serviciile câtorva.

În primul moment, cel mai drastic afectate au fost turismul și transporturile, dar, ulterior, noi
categorii de servicii și bunuri s-au adăugat, consecință a rămânerii consumatorilor la
domiciliu, a redirecționării cheltuielilor lor către bunuri de igienă sau farmaceutice și, în final,
a apetitului mai mare de economisire care apare de obicei în vremuri tulburi.

Dar perspectiva rămânerii la domiciliu a mai creat o problemă atipică pentru o recesiune
normală: imposibilitatea unei părți a populației de a mai ajunge și a opera în siguranță la
locurile de muncă, ceea ce a dus la reducerea drastică a activității sau la închiderea completă a
unor companii de mărimi diverse. Spre deosebire de o recesiune standard, nu companiile au
concediat angajații, ci angajații au fost siliți să „concedieze” companiile, punându-și sănătatea
pe primul loc.

În momentul de față, seriozitatea crizei și propagarea ei în sistemul financiar va depinde în


mare măsură de rapiditatea cu care pandemia va reuși să fie limitată și, în final, contracarată.
Băncile centrale au un rol mai degrabă decorativ în acest context, fiind confruntate zilele
acestea cu propria neputință. Scăderile de dobânzi nu au nicio șansă să producă efecte, ele
fiind făcute mai mult de ochii lumii. Dobânzile sunt deja foarte scăzute sau chiar negative,
ceea ce înseamnă deja costuri de finanțare mici pentru afaceri și populație. Și haideți să fim
serioși... Spaima de contaminare a populației și comportamentul economic asociat nu se
rezolvă cu dobânzi scăzute. După cum, o companie închisă din lipsă de clienți sau angajați nu
va fi salvată de o scădere de dobândă cu fracțiuni de procent. Lucruri pe care profesioniștii din
băncile centrale le știu, motiv pentru care deciziile legate de dobânzi le consider a fi mai mult
un exercițiu de PR menit să arate că și aceste instituții „pun umărul” la salvarea economiei.

În egală măsură, injecțiile de lichiditate realizate de băncile centrale sunt discutabile. Pe de o


parte, tranzacțiile de tip repo, care se fac prin împrumutarea băncilor la schimb cu titluri de
stat, pot fi considerate abordări normale și oportune de management al lichidității sistemului
bancar. Pe de altă parte, reluarea relaxării cantitative mă trimite cu gândul la un medicament
care dă o dependență de care băncile centrale nu mai pot scăpa. Este o abordare pe care nu o
înțeleg, cu atât mai mult cu cât de-a lungul ultimului deceniu s-a dovedit că de tipărirea de
bani a beneficiat în primul rând o minoritate și nicidecum marea majoritate a populației,
inflatând excesiv activele financiare și imobiliare.

Deci băncile centrale sunt și vor rămâne o bună bucată de vreme „mână moartă”. Pentru că
problemele din aceste zile ale companiilor nu se rezolvă nici cu dobânzi scăzute și nici prin
tipărire de bani. Cu atât mai mult cu cât de astfel de măsuri ar beneficia inclusiv sectoarele
care prosperă în astfel de vremuri de criză, precum farma, producția de consumabile medicale
sau livrările online.

De fapt, în contextul actual, protejarea companiilor mari și mici este în cea mai mare parte la
mâna guvernelor prin măsurile fiscale și de stimulare a cererii pe care acestea pot să le ia și,
de asemenea, la mâna băncilor.

Atât guvernele, cât și băncile sunt beneficiari importanți ai cash-ului din companii deoarece și
unele, și altele continuă să fie plătite prin taxe sau dobânzi chiar și de o companie suferindă.
Din acest motiv, și unele, și altele pot negocia condiții flexibile cu contribuabilii pentru că
interesul lor este ca aceștia să fie ajutați să rămână în viață, odată ce perioadă de criză a trecut.
Pe lângă aceasta, ele pot avea o abordare diferențiată în funcție de măsura în care o companie
sau alta este lovită de actuală criză sau, dimpotrivă, beneficiază de pe urma ei.

Pe lângă facilitățile fiscale oferite, guvernele pot demara proiecte de natură a genera cerere în
încercarea de a compensa prăbușirea consumului privat. Nu mă aștept la rezultate
spectaculoase deoarece stimularea cererii prin proiecte publice cere timp, timp pe care
companiile nu îl mai au, totul evoluând foarte rapid.

Până la urmă, vestea bună și proastă în același timp este că, spre deosebire de o recesiune
standard, în momentul de față ne confruntăm cu o evoluție de tip șoc provocată de pandemie,
care are dezavantajul unei evoluții exponențiale, dar și avantajul unei durate predicitibile dacă
este să ne raportăm la istoricul Chinei.
Asta înseamnă că, în cel mult 6 luni, frica, emoția ar trebui să se estompeze și am putea să
începem să ne întoarcem la o anumită normalitate. Adică să ne gândim la reluarea
consumului, investițiilor și creșterii economice. Din acest motiv, prioritatea guvernelor trebuie
să fie ajutarea companiilor mari și mici afectate de a traversa această vale a plângerii. Adâncă,
dar mai scurtă și incomparabil mai puțin extinsă decât cea cu care ne-am confruntat în 2008. 

www.republica.ro