Explicați când s-au acumulat diferentierile de ordin economic dintre România și celelalte țări

europene, dar mai ales în ce fel, experiența istorică, poate să ajute la elaborarea unor politici
eficiente în economiile contemporane.

Locul României în raport cu „Europa” – sau, mai precis spus, cu Occidentul sau cu
ţările dezvoltate ale lumii – a fost şi este o problemă crucială pentru cultura română modernă,
ca şi pentru societatea românească actuală. De circa două secole, Europa, înţeleasă în
dimensiunea ei de arhetip al Occidentului dezvoltat, a fost elementul principal de referinţă
pentru societatea românească, obiect al unor atitudini complexe, mergând de la admiraţie şi
dorinţa de imitaţie până la teamă şi respingere 1. Cel mai adesea, această raportare s-a făcut din
perspectiva realităţilor politice şi, eventual, a legăturilor culturale. Dimensiunea economică nu
a lipsit însă nici ea, şi nici nu ar fi putut să lipsească, având în vedere acumularea deosebirilor
de nivel de dezvoltare dintre ţara noastră şi ţările dezvoltate, considerate a reprezenta
„Europa”. Astăzi, când România s-a apropiat decisiv de structurile europene şi euroatlantice
din punct de vedere politic, iar oamenii obişnuiţi laolaltă cu guvernanţii sunt tot mai obsedaţi
de problematica economică, aceste „decalaje” sunt percepute mai acut decât oricând2.
Pornind de la constatarea tot mai multor economişti, istorici, sociologi şi politologi că
„istoria contează” (history matters), se propune să se răspundă la următoarele întrebări: cum
s-a ajuns la decalajele de dezvoltare existente în Europa de astăzi? Când s-au acumulat
deosebirile de nivel economic dintre România şi celelalte ţări europene? Au existat momente
când a fost posibilă depăşirea stării de subdezvoltare? De ce au eşuat aceste încercări? Au
avut loc încercări comparabile în alte ţări europene? Au reuşit ele? De ce? Cum? În ce fel
poate experienţa istorică să ajute la elaborarea unor politici eficiente în ziua de astăzi?
În zilele noastre există deseori tendinţa de a exprima decalajele economice în unităţi de
timp: de exemplu, la mijlocul deceniului trecut Silviu Brucan aprecia că ţările europene
postcomuniste sunt cu 10-15 ani în urma Europei apusene din punct de vedere tehnologic 3.
Acest mod de a considera subdezvoltarea ca o „rămânere în urmă” nu a fost întotdeauna
valabil şi nici nu este necontestat în lumea actuală. Până în secolul al XVIII-lea, diferenţele de
dezvoltare economică erau considerate a proveni din deosebirile calitative dintre diferitele

1
Murgescu 2000a.
2
(http://www.ziare.com/actual/politica/12-29-2006/romania-ar-putea-recupera-decalajele-fata-de-ue-in-20-40-de-
ani-53076, accesat la 25.02.2010) .
3
Brucan 1996: 85.
ţări/state, discuţiile purtându-se asupra rolului climei şi/sau al organizării politice şi
moravurilor în determinarea prosperităţii sau a sărăciei economice. Ideea că omenirea trece
printr-un şir de stadii obligatorii într-o evoluţie ascendentă s-au impus în Occident abia
începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi au condus la apariţia ideii că statele
mai puţin dezvoltate erau „rămase în urmă”, idee însuşită de elitele din celelalte ţări europene
în decursul secolului al XIX-lea. În cazul românesc, conştientizarea „înapoierii” a avut loc în
al doilea sfert al secolului al XIX-lea. Este interesant faptul că Dinicu Golescu, care a călătorit
în Austria, Germania şi Elveţia în anii 1824-1826, considera că vina pentru starea
nemulţumitoare din Ţara Românească aparţinea relei organizări politice şi economice,
nemenţionând vreo „rămânere în urmă”4. În schimb, la sfârşitul deceniului următor, Petrache
Poenaru generaliza astfel într-o cuvântare prilejuită de încheierea anului şcolar în iunie 1839:
„Într-această epocă de întrecere generală pe stadiul progresului, şcoalele româneşti îşi grăbesc
şi ele pasul din zi în zi mai mult. Neamurile Europei […] întinzându-şi luminile până la cele
mai de pe urmă hotare ale coprinsului lor, au pus condiţie de nimicire pentru oricare popul
[care] va rămânea în nemişcare, în mijlocul înaintărei obşteşti”5.
Odată acceptată ideea că lipsa de dezvoltare era doar „rămânere în urmă”, rezulta că
ţările „înapoiate” nu trebuiau decât să le imite pe cele mai avansate pentru a ajunge şi ele în
fericita situaţie de a fi dezvoltate
Au fost exprimate şi opinii mai radicale, potrivit cărora omenirea nu urmează în
ansamblul ei aceeaşi cale de dezvoltare, şi în acest caz este greşit ca ţările nedezvoltate să
încerce să le imite pe cele dezvoltate. Unele dintre aceste opinii au avut la origine argumente
„civilizaţionale”, care au pus în prim-plan deosebirile rasiale, religioase şi/sau culturale dintre
diversele popoare. Altele au pornit de la ideea că existenţa ţărilor dezvoltate creează situaţii
care împing ţările mai puţin dezvoltate în poziţii de dependenţă şi le limitează posibilităţile de
afirmare economică. Este suficient să spunem că teoriile economice actuale evită să mai
considere deosebirile de dezvoltare economică drept simple decalaje temporale, preferând să
studieze amplitudinea acestor decalaje în diverse momente istorice, dinamica lor pe termen
lung şi mecanismele care le-au generat şi întreţinut.
Cu unele începuturi în anii ’70, dar amplificându-se în anii ’90, în istoria economică
s-au impus cercetări care şi-au propus măsurarea decalajelor economice pe parcursul unor
lungi perioade de timp, precum şi analiza evoluţiei lor istorice.

4
Golescu 1990.
5
Apud Murgescu M.-L. 1999: 51.
 Problema decalajelor şi a disparităţilor economice şi cea a transformărilor
macroeconomice pe termen lung au fost dezbătute intens la congresele internaţionale de
istorie economică, precum şi la alte reuniuni ştiinţifice6.
Atunci când se propune investigarea acumularii decalajelor economice, trebuie să se
tină cont de anumiti indicatori. În analizele lor referitoare la economiile actuale, economiştii
utilizează cu precădere produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, considerat cel mai
potrivit indicator sintetic al nivelului unei economii. Dezideratul ar fi, deci să se compare
PIB/locuitor din România cu cel din alte ţări, atât sincronic (pentru acelaşi an), cât şi diacronic
(urmărind evoluţia în timp a acestui indicator). O primă problemă este aceea că PIB este un
indicator relativ nou, care s-a impus prin Sistemul Conturilor Naţionale instituit de ONU în
1953, folosit în statistica românească abia după revoluţia din 1989. Din fericire însă, mai întâi
Paul Bairoch şi apoi Angus Maddison şi-au asumat sarcina de a calcula retrospectiv PIB,
primul pentru diversele ţări europene după 1800, iar cel de-al doilea pentru cea mai mare
parte a lumii în perioada 1820-19927. Angus Maddison a rezolvat şi o altă dificultate care
priveşte compararea internaţională a indicatorilor economici în expresie monetară: astfel,
economiştii au constatat că produsul intern brut, chiar şi atunci când este convertit într-o
valută standard potrivit ratelor de schimb medii curente, incorporează distorsiuni generate de
nivelul diferit al preţurilor şi salariilor din diferitele ţări; de aceea, la nivel mondial a fost
lansat un Proiect de Comparare Internaţională, care a elaborat o metodologie şi indicatori
pentru recalcularea PIB la paritatea puterii de cumpărare (PPP), metodă care s-a impus în
analizele economice şi care a fost aplicată şi de Angus Maddison pentru seriile sale de date cu
privire la evoluţia istorică a PIB.
Există însă şi unele probleme în folosirea seriilor PIB la PPP calculate de Maddison.
Prima şi cea mai serioasă dintre acestea provine din faptul că Angus Maddison nu oferă date
ferme pentru România înainte de anul 1926, datele incluse în unele tabele pentru perioade
anterioare fiind doar estimări ultraaproximative bazate pe extrapolări şi regresii; la rândul său,
Paul Bairoch, ale cărui calcule reprezintă o etapă anterioară a cercetării, a inclus în unele
tabele date începând cu 1800, dar a făcut acest lucru luându-şi toate precauţiile şi avertizând
asupra inerentei lipse de precizie a estimărilor sale. O altă dificultate provine din contestările
efectuate de unii dintre istoricii economiei, care au propus seturi alternative de date pentru
diversele ţări europene şi care atestă absenţa unui consens al specialiştilor în ceea ce priveşte
6
Bairoch, Lévy-Leboyer 1981; Chirot 2004 (ediția originalã 1989); Good 1994; Maddison, Van der Wee 1994;
Aldcroft, Catterall 1996.
7
Maddison 1995; Maddison 2001; Maddison 2003.
validitatea calculelor lui Paul Bairoch şi Angus Maddison. Alta, mai generală, are la origine
limitele PIB în reflectarea nivelului general de dezvoltare al unei ţări; astfel, pornind de la
exemplul clasic al statelor arabe al căror PIB a fost „umflat” temporar de veniturile petroliere,
s-a constatat că indicatorii din Sistemul Conturilor Naţionale eludează alte aspecte mai subtile
ale vieţii sociale, care determină atât nivelul de dezvoltare al unei ţări, cât şi perspectivele
acesteia de menţinere durabilă a unui standard material ridicat. În consecinţă, mulţi specialişti
contestă relevanţa PIB şi solicită luarea în considerare şi a altor indicatori „alternativi”.
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) a elaborat un asemenea indicator mai
cuprinzător, numit Indicele Dezvoltării Umane (IDU), care combină PIB/locuitor la paritatea
puterii de cumpărare (PPP) cu nivelul de educaţie şi cu speranţa medie de viaţă la naştere.
Datele comparative privind IDU sunt începând de la sfârşitul anilor 1980, şi
recalcularea sa retrospectivă se loveşte de dificultăţi încă şi mai mari decât recalcularea PIB.
Având în vedere toate aceste dificultăţi, se va folosi în analiză atât indicatorii calculaţi
de Paul Bairoch, Angus Maddison şi David Good, cât şi toate celelalte statistici istorice
disponibile, inclusiv cele referitoare la indicatori mai puţin sintetici, dar nu mai puţin
relevanţi, cum ar fi datele demografice de bază, structura forţei de muncă, nivelul şi structura
producţiei, schimburilor şi consumului, indicatori social-culturali etc. Din fericire, dispunem
de trei „radiografii” ale economiei româneşti, cuprinzând serii de date statistice comparative
pentru trei momente importante ale secolului XX: 1938, 1947 şi 1989. Pe lângă acestea, serii
lungi de date statistice pentru perioada 1859-1947 a publicat Victor Axenciuc.
Informaţiile referitoare la România pot fi comparate cu bogatele statistici istorice
alcătuite de Brian Mitchell, care cuprind date ce încep, pentru multe ţări europene, încă din a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Folosirea acestor baze de date statistice tinde să restrângă cercetarea la secolul XX, cu o
eventuală extindere spre ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. De altfel, acesta este şi
orizontul temporal pe care l-au folosit majoritatea specialiştilor de până acum. Economiştii
rareori coboară înainte de al doilea război mondial, iar David Good nu merge mai devreme de
1870. De altfel, ar exista şi un argument în acest sens: după cum remarca Paul Bairoch,
decalajele de dezvoltare dintre societăţile preindustriale (deci, cu alte cuvinte, anterioare
secolului al XIX-lea) au fost relativ mici, apariţia marilor disparităţi fiind un fenomen al
ultimelor două secole. În aceste condiţii, o istorie a decalajelor economice ar trebui să se
concentreze pe ultimele două secole. Maddison este şi el de acord cu faptul că accelerarea
creşterii şi amplificarea decalajelor economice au avut loc abia după 1800 (chiar 1820), dar
atrage totodată atenţia asupra faptului că dezvoltarea din ultimele două secole a fost în mare
măsură determinată de acumulările de dinainte de 1800. Participanţii la Conferinţa de la
Bellagio dedicată originilor înapoierii economice a Europei răsăritene au ajuns la o concluzie
similară: decalajele economice dintre Europa Apuseană şi Europa Răsăriteană îşi au originea
cu mult înainte de integrarea celei din urmă în piaţa mondială dominată de Occident.
Cercetătorii istoriei economice mai îndepărtate sunt de acord că decalajele economice
Est-Vest din Europa au devenit semnificative încă din Evul Mediu, atunci când pro-
ductivitatea agricolă a Occidentului a crescut mult mai rapid decât în Europa Răsăriteană.
Totuşi, această cercetare era greu de pornit atât de devreme, îndeosebi din cauza lipsei
informaţiilor cantitative relevante. În faţa acestor dileme şi dificultăţi, s-a optat pentru
începerea acestui studiu cu perioada din preajma anului 1500. Opţiunea de a extinde analiza
asupra întregii perioade de la 1500 până astăzi nu este singulară în istoria economică.
Uneori, ea a fost folosită pornind de la ideea că secolul al XVI-lea reprezintă începutul
capitalismului şi a sistemului mondial modern în istoria omenirii. Este evident faptul că după
1500 diviziunea internaţională a muncii s-a intensificat, şi că rolul constrângerilor exogene a
crescut pentru toate regiunile continentului european. Totodată, cinci secole reprezintă un
interval suficient de mare pentru a conferi pertinenţă analizei referitoare la dezvoltarea
economică pe termen lung a periferiilor europene.
O a doua opţiune a privit dimensiunea comparatistă. Componenta comparatistă este
inevitabilă atunci când se evaluează performanţa economică a unei ţări sau regiuni. De multe
ori, comparaţiile sunt realizate însă mai mult implicit, în raport cu un model considerat
„normal” de dezvoltare economică, model selectat de obicei dintre ţările avansate, a căror
situaţie este de altfel şi mai bine cunoscută istoriografic şi pentru care datele relevante sunt
mai accesibile. De altfel, teoria economică şi experienţa istorică au demonstrat pluralitatea
căilor de dezvoltare. În consecinţă, pornind de la întrebarea centrală– când şi cum s-au
acumulat deosebirile de nivel economic dintre România şi celelalte ţări europene? –, se
cercetează în ce măsură evoluţia României se aseamănă sau se deosebeşte de cea a altor ţări
europene, care la începutul intervalului de timp studiat aveau niveluri de dezvoltare relativ
apropiate de cel al teritoriilor româneşti. Lista ţărilor şi/sau a regiunilor care pe la 1500 erau
asemănător de (sub)dezvoltate ca Ţările Române este însă destul de mare, iar întreprinderea
unei comparaţii de ansamblu cu toate acestea ar fi depăşit posibilităţile unei cercetări
individuale. Pe de altă parte, comparaţia cu o singură ţară sau regiune ar fi fost insuficientă
pentru a răspunde întrebărilor esenţiale legate de specificitatea sau dimpotrivă nespecificitatea
evoluţiei româneşti: în ce măsură a fost determinată performanţa economică a României de
poziţia geografică a ţării? Care a fost rolul apartenenţei precumpănitoare la creştinătatea
orientală (ortodoxă)? Dar cel al diverşilor (şi schimbătorilor) factori politici? Sau cel al
conjuncturilor economiei mondiale?
Pentru a putea răspunde mai bine tuturor acestor întrebări, s-au ales trei cazuri
privilegiate de comparaţie: Danemarca, Irlanda şi Serbia. Toate aceste ţări erau pe la 1500
asemănătoare din punct de vedere economic cu Ţările Române: erau zone relativ slab
dezvoltate în context european, cu populaţii relativ rare şi preponderent rurale, cu randamente
mediocre în producţia vegetală şi exporturi animaliere semnificative spre zone mai dezvoltate
economic. În ciuda acestor asemănări iniţiale, Danemarca şi Irlanda au reuşit, în momente
istorice diferite, să depăşească durabil starea de subdezvoltare, pe când Serbia şi România
încă nu. Avem deci două cazuri istorice de succes relativ şi două cazuri istorice de eşec
relativ, care totodată îngăduie suficiente comparaţii pentru identificarea şi evaluarea cauzelor
asemănărilor şi respectiv a deosebirilor dintre evoluţia economică a României şi cea a
celorlalte ţări europene. Astfel, din punctul de vedere al plasării geografice şi al dis-
ponibilităţii legăturilor maritime, Danemarca şi Irlanda au o situaţie net deosebită de cea a
României şi a Serbiei. Din punct de vedere confesional, Danemarca a adoptat Reforma încă
din secolul al XVI-lea şi este majoritar luterană, Irlanda este majoritar catolică, iar Serbia şi
cu România majoritar ortodoxe. Irlanda şi Serbia s-au aflat lungi perioade de timp sub
stăpânire străină directă, în timp ce Danemarca a existat de-a lungul întregului interval studiat
ca stat independent; spaţiul românesc a avut evoluţii deosebite din acest punct de vedere,
unele teritorii fiind înglobate în imperii mai mari, în timp ce altele şi-au conservat entitatea
politică distinctă.

Bibiliografie:
- Bogdan Murgescu, România si Europa – Acumularea decalajelor economice (1500-2010)
- www.criticatac.ro