În seara aceea de ajun eram nespus de agitat.

Cu îngrijorare fără de seamăn mă repezeam, după

scurte popasuri, dintr-un colţ al curţii într-altul, scrutînd cerul cu încordate priviri. Mai ales în
miazănoapte îmi pusesem toată nădejdea; de-acolo avea să vină mult aşteptatul nor de zăpadă. Mi-l
închipuiam enorm şi alburiu, cu chip de om; un Moş Crăciun plutind greoi sub povara darurilor, pe
căile văzduhului.
Era cu neputinţă pe-o vreme ca asta să nu se ivească, scuturîndu-şi barba de omăt: un cer atît de
plumburiu şi potolit, e drept, dar atît de gheţos?
Numai fata din casă mă tot necăjea:
— Domnule, poftim înăuntru, ai să răceşti…
Fără îndoială că nici n-o luam în seamă. Însă cura ieşea cam des: „Domnule, îi spun cocoanei!”
ajunsese chiar de nesuferit. Atîta nesimţire nu-mi mai fusese dat să văd: să se sinchisească aşa de puţin
de norul cu ninsoare, cînd a doua zi era Crăciunul!
În fundul curţei, însă, salcîmul cel mare, străjerul nostru înspre hotarul miazănopţei, luase o înfăţişare
prea fantastică în negura crescută pe nesimţite. Copacii mai scunzi şi toate uscăturile acelea informe
ale arbuştilor din preajma-i conturau acum arătări din cale afară de stranii, pentru ca pasul meu să
se mai aventureze până acolo. Chiar aici, aproape de uşa bucătăriei, unde, de la tăierea porcului, se
strămutase tot sufletul casei, susurul metalic al crengilor şi fantasmele negre, care creşteau spre mine,
mă făceau să dau pas cu pas înapoi, spre scara salvatoare. Moş Crăciun dăduse drum înainte-i la toate
lighioanele stihiilor, ca să alunge pe cei ce-ar vrea să afle secretul închegărei lui din baierele
văzduhului.
Cu drept cuvânt mă gândii că iscodirea mea mi-ar putea fi fatală; poveşti bătrîne erau doar vechi
mărturii despre îndrăzneţii prefăcuţi în dobitoace, arbori sau stei, pentru că pândise din loc ascuns
minunile nepătrunse, ca să le fure taina.
Prudenţa mă sfătui că e timpul să intru; atunci surprinsei în dreptul unuia din geamurile, care tocmai
se aprinsese, primul fulg. Îl văzusem; nu mai putea fi nici o înşelare! Venise din împărăţia neagră de
deasupra, minusculul flutur degerat, se repezise în lumina geamului, spre a cădea orbit în întunericul
dedesupt. Uitai toate fantasmele şi toată înţelepciunea poveştilor străvechi şi rămăsei ca vin haiduc la
pândă, în negură, cu ochii ţintă în mănunchiul luminos. Al doilea sol al fericirei mele nu se grăbea
deloc. Ştiam însă să am răbdare…
— Domnule… Ia uită-te… vai de mine… unde s-a pitulat…
— Taci odată, cobeo… că din pricina ta… fi-ţi-ar… caţa…
— Aşa?… Mă duc drept la cocoana…
Îmi venea să mă iau după ea şi s-o apuc de coade. Şi rebegit cum eram, tremurînd tot, lacrămi de
mînie, de frig şi de deznădejde îmi îngheţară în colţul ochilor.
Intrai în casă zdrobit. Şi numai marea pregătire din bucătărie îmi mai aduse inima la loc. Mirosul
drojdiei de bere mă înzdrăveni şi galbenul cocilor de cozonac, surâzându-mi galeş din formele creţe de
tinichea, îmi potoli mânia…

Cînd ieşii într-un târziu afară, sa vad fulgi albi se vânzoleau buluc în pătratele luminoase ale
ferestrelor, roi de fluturi şi fluturaşi în vîrtej fără odihnă, eternă întrecere către sărutul mortal al
flacărei înşelătoare. Dar lămpile erau departe, în dosul geamurilor aburite, şi micile insecte de gheaţă
pierdeau cerneri-cerneri, în noaptea vicleană, în care se ascunsese frigul.
Nu-mi venea să cred ochilor şi multă vreme i-am privit neîncrezător; dar, cînd pe negrul de
pretutindeni au început să răsară şi să se lărgească ostroave de albeaţă, n-am mai avut nici o
îndoială. Nu bătea acum nici pui de vînt şi totuşi am auzit lămurit forfotul infinit al puzderiei de
vietăţi, cu picioruşe de steluţă, cîntîndu-şi astfel din cer şi pînă în tină bucuria fără margini a vieţei.
Atunci n-am mai putut rezista bucuriei mele. Şi cu căciuliţa şi cu umerii îmbrăcaţi în solzişori de ie, ca
într-o armură de argint, am năvălit înăuntru:
— Mamă!… mamă, n-auzi… mamă?…
— Ce pofteşti?
— Ninge, mamă…
— Ninge, mamă, n-auzi…
— Să faci bunătatea să nu mai ieşi afară şi să te culci numaidecît.