Cap.

I TRANSPORTUL LICHIDELOR

A. Consideraţii generale

Transportul lichidelor prin conducte în interiorul unităţilor îndustriale de la un utilaj la

altul, se face prin cădere liberă (cind există o diferenţă de nivel) sau cu ajutorul pompelor.

Energia specifică necesară deplasării lichidului, conform ecuaţiei lui Bernoulli scrisă
pentru un traseu cu diferenţă de nivel (H 2— H1) este:
1 1 F
Ht  H0  2
( w III  w I2 )  ( p III  p I ) 
2g g g

în care:
p este presiunea lichidului, în N/m 2;

ρ -densitatea lichidului, în Kg/m 3;

w-viteza lichidului, în m/s;

g-acceleraţia gravitaţională, în m/s 2;

F- energia specifică de frecare, în J/Kg

Pentru a putea deplasa o cantitate de lichid intre două puncte 1 şi 2 trebuie învinse energia
potenţială corespunzătoare diferenţei de presiune p 2-p1 şi diferenţei de nivel H 2-H1, energia
cinetică corespunzătoare mişcării masei de lichid şi energia de frecare, Transportul
lichidelor la distanţe mari, chiar dacă există o diferenţă de nivel, nu se poate face decât cu
ajutorul pompelor, datorită valorii mari a energiei de frecare.

Energia necesară deplasării lichidului este furnizată de motoare electrice, abur, turbine cu
abur sau motoare cu ardere internă care acţionează pompele, transformând astfel energia
sursei în energie mecanică şi apoi în energie hidraulică.
După modul de realizare a deplasării lichidului şi a principiului de funcţionare, pompele
se împart în patru mari categorii: dispozitive de pompare fără elemente mobile, pompe cu
mişcări alternative, pompe rotative şi pompe centrifuge.

B. UTILAJE PENTRU TRANSPORTUL LICHIDELOR

1. DISPOZITIVE DE POMPARE FARă ELEMENTE MOBILE

Dispozitivele de pompare fără elemente mobile se folosesc pentru transportul lichidelor pe

distanţe mici, în cazurile în care un alt tip de pompă nu se poate folosi sau nu este
economic.
Montejusul (fig. I.1) este un dispozitiv care utilizeaza energia unui gaz comprimat (în
general a aerului) pentru transportul unui lichid. El se compune dintr-un recipient l umplut
parţial cu lichidul ce trebuie transportat, conducta de alimentare 3 şi conducta de refulare
4. Datorită presiunii ce se formează prin introducerea gazului comprimat pe condtucta 2,
lichidul este refulat spre recipientul de destinaţie. Când cantitatea de lichid a scăzut,
presiunea din recipient scade şi ea, robinetul de reţinere 5 se deschide şi o nouă cantitate
de lichid pătrunde în recipient.

Fig. 8.1. Montejus :

1-recipient; 2-conducta de aer sau de gaz; 3-conducta de alimentare; 4-
conductă de refulare; 5-robinet de reţinere; 6-robinet; 7-indicator de nivel; 8-
supapă de siguranţă.

Injectoarele şi ejectoarele (fig.I.2) sunt dispozitive care folosesc energia unui lichid motor
(aer, abur, apă) şi o transmit lichidului care trebuie transportat. Injectoarele şi ejectoarele
sunt asemănătoare din punct de vedere constructiv, deosebindu-se prin aceea că, injectorul
pompează lichid intr-un spaţiu închis, iar ejectorul pompează lichidul dintr-un spaţiu
închis, putind fi folosit şi la crearea depresiunilor.
Fluidul motor intră prin duza 1 cu o energie cinetică mare. Datorită vitezei mari de intrare
în camera de amestec 2, se produce o depresiune în camera 3, ceea ce produce aspiraţia
lichidului. În ajutajul de amestec se omogenizează energiile celor două fluide, iar apoi în
difuzorul 5 se transformă energia cinetică în energie de presiune.
 Fig. I.2 Injector
1-duză de intrare; 2-ajutajul de amestec; 3-cameră de aspiraţie; 4-gâtul injectorului; 5-
difuzor

2. POMPE CU MIŞCARl ALTERNATIVE

a. Generalităţi
Aceste pompe realizează ridicarea presiunii lichidului şi transportul lui cu ajutorul unui
organ, care efectuează o mişcare rectilinie alternativă. Acest organ este, de obicei, un
piston, dar poate fi şi o membrană, clapetă etc, care realizează variaţia volumului
lichidului, deplasând o anumită cantitate de lichid la fiecare cursă dublă. Mişcarea de
rotaţie, a axului motorului se transformă intr-o mişcare rectilinie alternativă, prin
intermediul unui mecanism bielă-manivelă - de obicei un arbore cotit şi bielă. Mecanismul
bielă-manivelă împreună cu capul de cruce reprezintă mecanismul de transmisie al pompei.
Parametrii principali ai pompei cu mişcări alternative sunt: înălţimea de aspiraţie,
presiunea de refulare, debitul, randamentul şi puterea.
Înălţimea de aspiraţie H este diferenţa dintre nivelul I, de la care aspiră pompa şi nivelul
II, la care se află axul cilindrului pompei (fig. III.3). Valoarea ei maximă depînde de
presiunea la nivelul I, de greutatea specifică a lichidului de temperatura lichidului şi de
pierderile hidraulice din conducta de aspiraţie (inclusiv sorb sau alte elemente).
De aceea, înălţimea maximă de aspiraţie pentru apă şi alte lichide similare la temperatura
normală de 20°C este de numai 6 ... 7 m.
Presiunea de refulare P r (manometrică) este presiunea de măsurare la ieşirea din pompă.
Pentru acelaşi tip de pompă, echipată cu acelaşi motor şi în aceleaşi condiţii de lucru,
presiunea de refulare este intotdeauna aceeaşi, indiferent de natura lichidului pompat.
Intre presiunea de refulare şi înălţimea maximă de refulare H max.r există relaţia:P r =
pierderile hidraulice pe conducta de refulare + γ lichid • H max.r N/m2.

Fig. I.3. Înălţimea manometrică de pompare:

1 – sorb; 2 – conducta de aspiraţie;

3 – pompă; 4 – conducta de refulare.

Debitul pompei reprezintă volumul de lichid refulat de pompă în unitatea de lichid refulat
de pompă în unitatea de timp. În cazul unei pompe cu piston cu simplu efect, dacă se
notează cu: D, diametrul pistonului (m), C, cursa pistonului ,(m), iar cu n, numărul de
curse duble pe mînut, debitul teoretic este dat de relaţia :
D 2
Qt   C  60n m 3 / h
4

În realitate, debitul pompei este mai mic datorită închiderii şi deschiderii cu intârziere a
supapelor, diferitelor neetanşeităţi (la supape, piston, cutii de etanşare, flanşe etc), cât şi
prezenţei aerului şi a vaporilor de lichid în cilindru. Debitul real Q r se obţine înmulţindu-
se debitul teoretic cu randamentul volumetric ή v a cărui valoare variază intre 0,85 şi 0,99:

Qr= ήv.Qt (m3/h)

Debitul instantaneu al pompelor cu piston este pulsator depinzând de mişcarea alternativă

a organului de pompare, debitul real calculat fiind un debit mediu.
Randamentul total ή v este produsul dintre randamentul mecanic, volumetric şi hidraulic.
Randamentul mecanic reprezintă pierderile de putere datorită frecărilor în mecanismul de
transmisie şi în cutia de etanşare. Randamentul hidraulic reprezintă pierderile de putere
pentru învingerea rezistenţelor hidraulice în pompă.
Randamentul total variază, practic, intre valorile 0,75 şi 0,95.
Puterea utilă a instalaţiei de pompare este egală cu lucrul mecanic necesar pentru
ridicarea lichidului de la nivelul I la nivelul III în unitatea de timp. Aceasta se exprimă

  Qt  H t Qt H t
prin relaţia: N u  (C.P.)  (kW )
73,5 100

în care:
γ este greutatea specifică a lichidului transportat, în daN/m 3;
Ht - înălţimea totală, formată din H o + pierderile de presiune pe conducta de aspiraţie şi
refulare în m;
Qt - debitul teoretic al pompei, în m 3/s.

Puterea consumată de pompă N (la arborele pompei) rezultă din raportul dintre puterea
utilă Nu şi randamentul total:

N=Nu/ ήt

b. Tipuri de pompe cu piston

Pompa cu un sîngur cilindru şi cu simplu efcct (fig. 8.4) este cea mai simplă pompă cu
piston. În cilindrul 1 se deplasează pistonul 2, fixat de tija 5. Lichidul pătrunde prin supapa
de aspiraţie 4 şi este evacuat prin supapa de refulare 3. Mişcarea rectilinie alternativă a
pistonului se realizează prin antrenarea tijei de către un sistem cinematic, alcătuit din
manivela 8, biela 7 şi capul de cruce 6, care alunecă intr-o glisieră.
Pistonul se deplasează etanş intre poziţia extremă din dreapta, notată cu P.M.E., numită
punct mort exterior şi poziţia extremă din stânga, notată cu P.M.I, numită punct mort
interior; în figura I.4 se vede că aceste pompe corespund unor poziţii precise ale manivelei
8.
Ciclul de funcţionare al acestei pompe se compune din două
faze :

- faza de aspiraţie, când pistonul se deplasează de la P.M.I. la P.M.E., în care timp supapa
de aspiraţie 4 se deschide datorită surplusului de presiune a mediului din exterior p a faţa de
depresiunea creată în cilindru, iar supapa de refulare 3 este menţinută închisă:
Fig. I.4. Pompa cu piston cu simplu efect:
1-cilindru; 2-piston; 9-supapă de refulare; 4-supapă de aspiraţie; 5-tijă; 6-cap de cruce ; 7-bidă; 8-manivelă.

- faza de refulare, când pistonul se deplasează de la P.M.E.

până la P.M.I., în care timp supapa de refulare 3 se deschide datorită surplusului de
presiune pc ce se produce în cilindru faţă de presiunea p f din conducta de refulare, iar
supapa de aspiraţie 4 este menţinută închisă. Această pompă impinge lichidul numai când
pistonul se deplasează de la dreapta la stinga. Debitul pompei creşte de la vaoarea zero – la
începutul cursei de refulare – pînă la o valoare maximă, pe care o atinge la mijlocul cursei,
pentru ca apoi să scadă din nou până la valoarea zero – la sfirşitul cursei de refulare.
Pompele cu simplu efect au o construcţie simplă, însă prezintă dezavantajul că au un debit
intermitent, refularea având loc din două în două curse.

Pompa cu dublu efect, cu un sîngur cilindru este prezentată schematic în figura I.5. În
cilindrul 1 se deplasează pistonul 2, care este fixat de tija 9. Lichidul este aspirat prin
supapele de aspiraţie 6 şi 7, fiind evacuat prin supapele de refulare 4 şi 5. Cutia de etanşare
8 este necesară pentru a asigura etanşeitatea intre interiorul şi exteriorul pompei în locul
unde carcasa este străbătută de tija 9.

Fig. I.5 Pompa cu dublu efect: 1-cilindru; 2-piston; 3-corp; 4, 5-supape de refulare;
6, 7-supape de aspiraţie; 8 –cutie de etanşare; 9-tijă
Fig. I.6 Pompa cu piston plonjor: 1-piston plonjor (plunger); 2-cilindru; 3-supapa de refulare; 4-supapa de aspiraţie; 5-
cutie de etanşare; 6-tijă

Pompa cu piston plonjor (fig. I.6) (plunger) este caracterizată prin faptul, că pistonul 2 nu
freacă pe suprafaţa interioară a cilindrului 2. Acţiunea de pompare se realizează prin
alternarea imersării cu scoaterea pistonului din lichid. Pistonul plonjor, având un diametru
mai mic, nu freacă pe cilindru, ceea ce face ca uzura să fie mai redusă decât la pompele cu
piston normal.

Pompa cu piston lichid (fig. I.7) se foloseşte la pomparea lichidelor corosive în cilindru se
introduce un lichid de protecţie neutru şi nemiscibil cu fluidul coroziv pompat, care
constituie pistonul lichid. Dacă lichidul de protecţie este, de exemplu, ulei de parafină
acesta asigură şi ungerea ansamblului piston-cilindru, iar dacă este mai uşor decât lichidul
ce trebuie pompat, pompa se montează în poziţia reprezentată în figură.
Pompă cu piston şi membrană (fig. I.8) se foloseşte tot pentru pomparea lichidelor
corosive a lichidelor cu suspensii sau a celor fierbinţi. Aspiraţia şi refularea sunt realizate
prin intermediul unei membrane elastice 4, care separă lichidul pompat de restul pompei.
Pistonul 2 acţionează asupra lichidului de protecţie 3, astfel ales încât să aibă proprietăţi
lubrifiante. Membrana elastică se realizează dintr-un material razistent la acţiunea
lichidului pompat; există totuşi pericolul spargerii acesteia prin imbătrânirea materialului.
Pompele cu mişcări alternative au un randament ridicat, capacitatea de a aspira lichide fără
ca acestea să aibă presiune pe conducta de aspiraţie, realizează presiuni foarte ridicate de
ordinul miilor de daN/cm 2 şi pot pompa fluide vâscoase şi cu suspensii mecanice.
Principalele neajunsuri sunt: neuniformitatea debitului, gabarit mare, cost ridicat şi o
exploatare şi intreţinere complicată

Fig. I.7. Pompă cu piston lichid :

1-piston; 2-piston lichid; 3,4-supape ; 5-cilindru.
1-cilindru; 2-piston; 3-lichid de protecţie;
4-membrană elastică; 5, 6-supape.
 Fig. I.8 Pompă cu piston şi cu membrană: 1-cilindru; 2-piston; 3-lichid de protecţie; 4-
membrană elestică; 5,6-supape

3. POMPE ROTATIVE

Pompele rotative realizează creşterea presiunii lichidului şi transportul acestuia cu ajutorul

unor organe rotative, care pot fi roţi dinţate, rotoare cu palete, pistoane, şuruburi etc. Şi
aceste pompe funcţionează pe principiul volumetric, deplasând o anumită cantitate de
lichid la fiecare rotaţie a organului rotativ. Debitul realizat este de obicei, constant.

Tipuri de pompe

Pompa cu roţi dinţate (fig. I.9) are două sau mai multe roţi
dinţate, dintre care cel puţin una motoare şi una condusă prin
angrenare.

Lichidul pompat este antrenat intre dinţii roţilor şi carcasă, parcurgând periferia acesteia în
sensul îndicat de săgeţi de la conducta de aspiraţie până la conducta de refulare.
Pe conducta de refulare este montată o supapă reglabilă 4. În caz de depăşire a presiunii de
refulare, arcul supapei cedează, iar supapa deschide accesul lichidului în conducta de
ocolire 5, readucând astfel o parte din lichidul pompat în conducta de aspiraţie.
Având o construcţie simplă şi robustă, pompele cu roţi dinţate sunt mult intrebuînţate în
îndustria de prelucrare şi chimizare a ţiţeiului, în special pentru transportul lichidelor
vâscoase, corosive, fierbinţi sau cu suspensii, cum ar fi: păcura, uleiul, glicerina, parafîna
etc.
Pompa rotativă cu palete (fig. I.10) are rotorul 1 dispus excentric în carcasa 2. Rotorul
este prevăzut eu patru canale, în care se deplasează radial paletele mobile 3.
Datorită forţei centrifuge produse prin rotirea rotorului, paletele sunt presate pe carcasă,
compartimentind astfel spaţiul de lucru al pompei. Lichidul este deplasat de la aspiraţie
spre refulare în spaţiul de la partea superioară, cuprins intre palete, rotor şi carcasă, în
sensul îndicat de săgeată.
Pompele de acest tip se folosesc pentru transportul uleiului, al glicerinei sau al parafînei,
lichide ce asigură şi ungerea suprafeţelor de uzură.
Avantajele pompelor rotative faţă de pompele cu mişcări alternative sunt: o construcţie
mai simplă şi mai ieftină, un debit mai uniform şi o exploatare şi intreţinere mai uşoară.
Dezavantajele sunt că randamentul este mai mic, respectiv intre 0,4 şi 0,8, presiunile
maxime de refulare nu depăşesc 200 daN/cm 2, iar capacitatea de.aspiraţie este mai
scăzută.

fig. I.9. Pompă cu roţi dinţate :

1 - roată dinţată motoare; 2 - roată
dinţată antrenată; 3 - carcasă ;
4 - supapă; 5 - conducta de ocolire.

Fig. I.10. Pompă rotativă cu palete ;

l- rotor ; 2- carcasă ; 3-palete.

4. POMPE CENTRIFUGE

a. Generalităţi

Pompele centrifuge se caracterizează în primul rând prin faptul că au un debit continuu.

Pompa centrifugă lucrează pe baza efectului câmpului centrifugal asupra masei de lichid,
existente în zona centrală a carcasei, în care, un rotor cu palete se roteşte la turaţie ridicată:
lichidul este antrenat de palete fiind aruncat spre periferia carcasei, de unde este refulat
tangenţial. Concomitent cu aruncarea lichidului spre periferia carcasei, în zona centrală a
rotorului apare o depresiune care face ca, în mod continuu, lichidul să fie aspirat pe
direcţia axială. În pompa centrifugă lichidul este deci aspirat axial, iar refularea, pe baza
forţei centrifuge, se face pe direcţia radială. În. vederea funcţionării pompei, este necesar
ca aceasta să fie plină cu lichid (amorsată).
Se pot folosi atât pentru pomparea de lichide obişnuite (apă, uleiuri) cât şi pentru
pomparea de lichide speciale (corosive, nocive, înflamabile, cu suspensii solide etc.).
Curbele caracteristice ale pompei centrifuge sunt prezentate în figura I.11. Curbele sunt
construite pentru o anumită turaţie, turaţia motorului electric de antrenare a pompei fiind
practic constantă. Variaţia debitului se obţine prin deschiderea treptată a robinetului de
pe conducta de refulare. Din diagramă rezultă că atunci când robinetul este complet închis,
deci debitul este zero există o înălţime de refulare H 0. Pe măsura deschiderii robinetului,
înălţimea de refulare creşte treptat, până la valoarea H max apoi scade, devenînd nulă la
valoarea maximă posibilă.a debitului.

Fig. I.11. Diagrama caracteristicilor unei pompe centrifuge în

funcţie de debit.

Rezultă că funcţionarea optimă a unei pompe centrifuge are loc pentru valoarea debitului
Q2 când randamentul este maxim. Când înălţimea de refulare este H max randamentul şi
debitul au o valoare redusă, iar când puterea are valoarea N max înălţimea de refulare şi
randamentul au valori reduse; în aceste condiţii, funţionarea pompei nu este economică şi
deci nu este recomandată.

b. Tipuri de pompe centrifuge

Tipul uzual de pompă centrifugă este cea monoetajată (fig. I.12). Părţile mai
importante sunt carcasa (corpul) pompei l , rotorul cu palete 2, arborele 3, pe care este fixat
rotorul, lagărele arborelui şi cutiile de etanşare 4 şi 5. Energia mecanică este transmisă prin
cuplarea directă a motorului la arborele pompei, ceea ce constituie un alt avantaj al pompei
centrifuge.În rotor, energia mecanică se transformă în energie cinetică, datorită forţei
centrifuge, a cărei valoare este considerabilă la turaţie înaltă (1500 - 5000 rot/mîn).
Transformarea energiei cinetice căpătată de lichid în rotor în energie de presiune, se
realizează prin utilizarea unei carcase în formă de spirală şi a unui distribuitor.
Distribuitorul, numit şi dispozitiv de dirijare, are paletele orientate în sensul contrar cu
cele ale rotorului; el are şi rolul de a impiedica formarea virtejurilor, imbunătăţind astfel
randamentul pompei.

Fig. I.12. Pompă centrifugă monoetajată: l-

carcasă; 2-rotor; 3-arbore; 4, 5-cutii de
etanşare.

Fig. I.13. Pompă centrifugă cu aspiraţie dublă şi

dispozitiv de dirijare:
1-carcasă; 2-rotor; 3-distribuitor; 4-arbore; 5,6–
cutie de etanşare.

Pentru a se mări debitul pompei se

folosesc uneori rotoare bilaterale care au intrarea (aspiraţia) lichidului prin ambele părţi.
Schema unei astfel de pompe, care are şi dispozitiv de dirijare, este reprezentată în figura
I.13.
Pentru a realiza presiuni ridicate se utilizează pompe cu mai multe rotoare (etaje) montate
pe acelaşi arbore. În figura I.14 este reprezentată o pompă centrifugă cu cinci rotoare şi cu
distribuitoare. Lichidul este aspirat prin conducta de aspiraţie 1 în camera de aspiraţie 2, de
unde trece în rotorul 3 şi apoi, succesiv, prin celelalte rotoare, mărindu-şi în fiecare din ele
presiunea. Ajungând în camera colectoare 5, lichidul este refulat în înstalaţia tehnologică
prin conducta 6. În dreptul fiecărui rotor, carcasa 10 cuprinde distribuitcarele 4, care au
rolul de a dirija lichidul în rotorul următor. Ansamblul arbore-rotoare este susţinut de
lagărele 8. Pentru preluarea eforturilor axiale produse de jetul de lichid aspirat este montat
un disc de presiune 11. Elementele din care este formată carcasa se fixează cu ajutorul
unor tiranţi de stringere 7.
Numărul necesar de rotoare se calculează în funcţie de presiunea fînală care trebuie
realizată.
Din cele expuse, reies avantajele pompei centrifuge faţă de celelalte tipuri de pompe:
construcţie simplă, gabarit redus, intreţinere şi exploatare uşoară, cuplare directă la
motoare, elasticitate în reglaj, continuitatea şi valoarea mare a debitului pompat. Cu toate
acestea estă limitată până la valoarea de aprox. 10 MPa peste care numărul rotoarelor o
face neeconomică. De asemenea, nu se construteşte pentru lichide cu vâscozitate mare,
deoareee randamentul scade foarte mult şi nici pentru fluide care conţin suspensii,
deoarece se distrug repede rotoarele.
Fig. I.14. Pompă centrifugă cu distribuitor:

1 - conductă de aspiraţie ; 2 - camera de

aspiraţie ; 3 - rotoare ; 4 - stator distribuitor ;
5 - camera colectoare ; 6 - conductă de
refulare; 7 - tiranţi de strângere; 8 - lagăre de
susţinere; 9 - robinete de aerisire; 10
- carcasă ; 11 - disc de presiune.

C. EXPLOATAREA Şl INTREŢINEREA POMPELOR

Pompele trebuie astfel montate încât conducta de aspiraţie să aibă un traseu ascendent
pentru a nu se forma bule de aer în lichid.
Pompa şi motorul se montează pe o fundaţie în poziţie perfect orizontală cu arborii
coaxiali şi cu piuliţele şuruburilor de fundaţie bine strânse pentru evitarea vibraţiilor.
Conductele de legătură trebuie să nu se sprijîne pe pompă, iar spaţiul din jur să fie
suficient pentru manevrarea şi demontarea piesei celei mai mari.

1. EXPLOATAREA Şl INTREŢINEREA DISPOZITIVELOR DE POMPARE FĂRĂ

ELEMENTE MOBILE

Aceste dispozitive nu necesită o intreţinere şi o exploatare deosebită, în afară de

verificarea etanşeităţii imbinărilor şi armăturilor.

2. EXPLOATAREA Şl INTREŢiNEREA POMPELOR CU MIŞCĂRI ALTERNATIVE

Pornirea. Se controlează dacă piesele în mişcare nu sunt slăbite, dacă dispozitivele de

ungere şi circuitul de răcire funcţionează normal şi dacă pompa este în stare curată.
Dacă pompa este echipată cu robinet de reţinere cu sorb se poate porni şi fără să fie
amorsată, în general însă pompele se pornesc amorsate. Se deschid robinetele de pe
conductele de aspiraţie şi refulare şi robinetul de aerisire al pompei. Se amorsează prin
um-plere cu lichid conducta de aspiraţie şi corpul pompei până se constată evacuarea
completă a aerului din pompă. Se închide robinetul de aerisire şi se porneşte apoi motorul
electric.

Supravegherea în timpul funcţionării unei pompe trebuie să.fie permanentă, urmărindu-se:

- funcţionarea liniştită a pompei fără bătăi şi alte zgomote anormale, fără încălzire
anormală etc.;
- controlul temperaturii lagărelor;
- presiunea de refulare, îndicată de manometru, care trebuie să fie cea normală;
- etanşeitatea la garniturile capacelor, a flanşelor, precum şi la cutiile de etanşare;
- răcirea şi curăţirea prin spălare a tijelor, lagărelor şi a cutiilor de etanşare (acolo
unde este cazul);
- intinderea corespunzătoare şi egală a curelelor de transmisie etc.
Debitul se poate regla prin :
- variaţia turaţiei motarului;
- variaţia cursei pistonului;
- cu un robinet pe conducta de ocolire (by-pass).
Când pompa nu este construită special pentru a se putea modifica cursa pistonului, cel mai
economic este să se regleze debitul prin variaţia turaţiei motorului, La motoarele electrice,
variaţia turaţiei se poate obţine prin dispozitive speciale, care reglează intensitatea
curentului de alimentare. La motoarele termice şi la cele cu abur, variaţia turaţiei se obţine
prin închiderea sau deschiderea alimentării cu combustibil, respectiv cu abur.
Principalele defecţiuni care apar în timpul funcţionării la pompele cu mişcări alternative
sunt descrise în tabela I.1.

Oprirea unei pompe se realizează prin oprirea alimentării cu energie a motorului de

alimentare. Pentru ca pompa să rămînă plină cu lichid, după oprirea motorului, se închide
robinetul de pe conducta de refulare. Conducta de aspiraţie nu poate fi însă păstrată plină
decit dacă esţe prevăzută la partea înferioară cu o supapă dfereţinere.
Dacă este necesăr ca pompa să nu mai debiteze lichid, fără a fi oprită din mers, atunci se
deschide robinetul de pe conducta de legătură intre conducta de refulare şi conducta de
aspiraţie.
Tabela I.1 Incidente funcţionale la pompe cu mişcări alternative
Defecţiunea Cauza Remedierea
Blocarea supapelor sau prezenţa corpurilor Se demonteaza şi se curăţă supapele
străine în ele Se verifică suprafeţele de etanşare se
Scăderea debitului pompei Supapele nu inchid etanş curăţă sau se şlefuiesc
Uzarea segmentilor de pe piston Se şlefuiesc sau se schimbă segmenţii

Depăşirea înălţimii de aspiraţie Se verifică conducta de aspiraţie,

Pompa lucrează neregulat (zgomot)
Pompa se uzează rapid
Pătrunderea aerului în conducta de
aspiraţie
Centrare greşită
Prezenţa corpurilor străine în lichidul
pompat
Pompa functioneaza fără lichid
eventual, se curaţă. Ridicarea nivelului
lichidului aspirat
Se verifică etanşeitatea conductei de
aspiraţie şi a cutiei de etanşare
Se recentrează
Se monteaza un filtru pe conducta de
aspiraţie
Se iau măsuri pentru a avea lichid în
pompă

Ulei necorespunzător Se schimbă uleiul

Încălzirea lagarelor Presiunea uleiului prea scăzută Se reglează presiunea
Se ajustează lagărele
Joc prea mic in lagăre

Organele pompelor cu piston care sunt supuse uzurii şi deci trebuie înlocuite după un timp
de funcţionare sunt: garniturile de
84-85

Robinetul de refulare trebuie deschis încet, progresiv, astfel încât să fie complet deschis
numai la atingerea turaţiei de regim.
Fiecare etaj al unei pompe centrifuge este prevăzut, prin construcţie, la partea superioară
cu un robinet pentru evacuarea aerului. La pornire, aceste robinete, trebuie deschise până
la evacuarea completă a aerului şi până când lichidul care iese prin aceste robinete nu mai
conţine bule de aer.
Pompele pentru lichide fierbinţi trebuie încălzite încet înainte de pornire, pentru a fi aduse
la temperatura de regim deoarece trecerea bruscă a lichidului fierbinte prin pompă poate
provoca tensiuni periculoase în corpul pompei.
În timpul funcţionării, pompele centrifuge trebuie supravegheate continuu, urmărindu-se
îndicaţiile aparatelor de măsură şi control: presiunea la aspiraţie şi la refulare, temperatura
lagărelor şi a apei de răcire, puterea absorbită la reţea etc.
Principalele defecţiuni care apar în timpul funcţionării la pomelor rotative sunt descrise în
tabela I.3.
La oprirea pompei se închide treptat robinetul de pe conducta de refulare, apoi se opreşte
imediat motorul de antrenare şi se închide robinetul de pe conducta de aspiraţie.
La oprirea pe timp îndelungat, pe timp,de iarnă mai ales, se evacuează complet din
pompă lichidele congelabile.
În timpul opririi pompei, se înlocuiesc garniturile de la cutiile de etanşare, se strâng
şuruburile de la capace şi fundaţie, iar în cazul pompării unor lichide care conţin
suspensii sau sunt corasive se curăţă pompa.
Tabela I.3 Incidente funcţionale la pompele centrifuge
Defecţiunea
Pompa nu debitează la pornire
Cauza Remedierea
Pompa nu este corect amorsată Se amorsează din nou şi se evacuează
complet aerul
Sensul de rotaţie al rotorului este Se verifică sensul şi corespondenţa dintre
greşit sensul de rotaţie al motorului şi sensul
corect al rotorului
Se verifică tot traseul conductei de
Neetanşeităţi sau înfundări pe aspiraţie
conducta de aspiraţie

Înfundări pe conducta de refulare Se verifică tot traseul conductei de

Debitul pompat este mic refulare
Pătrundere de aer pe la cutia de Se string şuruburile şi eventual se schinibă
etanşare garniturile

Debitul cerut este prea mare
Puterea consumată este prea mare
Lichidul pompat este prea vâscos
Se mai montează una sau mai multe
pompe
Se recalculează puterea necesară şi se
schimbă motorul

Se înlătură obturarea
Obturarea conductei de refulare. Se slăbesc şuruburile, respectiv se
Pompa se încălzeşte Cutia de etanşare prea strânsă înlocuiesc garniturile.
Nu funcţionează sistemul de răcire Se controlează sistemul de răcire

Uleiul este uzat şi murdar Se schimbă uleiul

Lagărele se încălzesc prea mult Defecţiuni la sistemul de ungere Se controlează sistemul de ungere
Uzura arborelui sau a cuzinetului Se recondiţionează arborele, respectiv
cuzinetul

Se strâng şuruburile
Slăbirea şuruburilor de la fundaţie Se reglează debitul cu robinetul de pe
Pompa vibrează şi produce zgomote
Debitul este prea mare conducta de refulare

5. Măsuri de protecţie a muncii la exploatarea şi intreţinerea pompelor

În timpul exploatării se pot produce accidente datorită organelor exterioare în mişcare şi

lichidelor transportate, în cazul neasigurării unei etanşeităţi corespunzătoare (fie datorită
presiunii sau temperaturii lichidului, fie datorită înflamabilităţii sau nocivităţii acestuia).
Piesele exterioare aflate în mişcare vor fi prevăzute cu apărători. Personalul de deservire,
trebuie să poarte echipament de lucru strâns pe corp, fără accesorii înutile care ar putea fi
apucate de organele în mişcare.
Intreţinerea şi repararea pieselor în mişcare se va face numai când acestea uint în repaus.
Nu se vor efectua reparaţii (prin sudare, batere cu ciocanul) la înstalaţiile aflate sub
presiune.

La pomparea lichidelor nocive (care pot provoca leziuni ale căilor respiratorii, ale pielii,
distrugerea imbrăcămînţii, otrăviri, intoxicaţii etc.) personalul de deservire trebuie să
poarte echipament corespunzător (ochelari, măşti, imbrăcăminte din cauciuc, cizme etc,
după caz) şi să respecte normele de protecţie a muncii specifice locului de muncă.
La pomparea lichidelor înflamabile este interzis fumatul, lucrul cu aparatele de sudură cu
flacără, cu scule care pot provoca scântei; încălţămintea nu va fi prevăzută cu blacheuri
din oţel, deoarece acestea pot provoca scântei la atingerea de părţi metalice ale înstalaţiei.
Personalul de deservire a înstalaţiilor în care se află lichide înflamabile trebuie să ştie să
mânuiască extinctoarele cu CO 2 etc.
Verificarea cunoştinţelor

1. Să se determîne înălţimea totală H t a unei instalaţii de pompare. Pentru apă, conform

figurii 8.4, echipată cu o pompă cu piston şi având următoarele date:
Ho = 22 m.
Pierderea totală de presiune 5 m.
Pm=5daN/cm2; p l=1daN/cm2
Rezolvare :

Se scrie ecuatia lui Bernoulli intre nivelele I şi III pentru unitatea de masă:
1 1 F
Ht  H0  2
( w III  w I2 )  ( p III  p I )  ;
2g g g

în care :

pI şi pIII= presiunile la suprafaţa lichidului,

F/g = (f/g)h p = pierderile de presiune pe conductele de aspiraţie şi refulare, în m.

Considerind vitezele w III şi wI aproximativ egale, rezultă:
 p III  p I
Ht  H   h p (m)
pg

kp 
Se înlocuiesc p apă = 1000 , g = 9,81 şi datele din enunţ:
m3 s2
500000  100000
Ht = 20  5
9,81  1000

Ht  = 20 + 41 + 5 = 66 m.

Înăltimea totală de pompare trebuie să fie mai mare decât această valoare.
2 Să se calculeze puterea consumată de pompa din aplicaţia precedentă cunoscind că
debitul este 1,5 m 3/mîn şi randamentul total 0,8.

Rezolvare:
Se aplică relaţia:
  QH t
Nu 
100

Se înlocuieşte
N daN
    g  1000  9,81  9810 2
 981 2
m m

m3 1,5 m 3
Q  1,5 
min 60 s

Ht=66m
981 1,5  66
Nu   16,18kW
60 100

Puterea consumată de pompă este:

N u 16,18
N   20.23kW
 0,8

3. Să se determîne debitul unei pompe cu piston cu dublu efect cu diametrul pistonului de

300 mm şi tija pistonului de 60 mm, ştiind că execută 60 curse duble pe mînut, lungimea
unei curse fiind 450 mm.
4. O pompă are un debit de 160 kg/mîn de apă şi este antrenată de un motor de 10 kW.
Randamentul total al pompei este 0,75 şi randamentul volumetric 0,92.
Să se afle înălţimea totală de pompare şi debitul teoretic al pompei.
5. Ce pompă se recomandă să se utilizeze pentru pomparea unui produs petrolier
cu  = 0,92 daN/dm 3 la un debit de 20 m 3/oră şi la o presiune de 200 daN/cm 2?
6. Dacă se pompează ulei şi apă cu aceeaşi pompă şi în aceleaşi condiţii, care dintre lichide
va avea înălţimea maximă de refulare mai mare?
7. Care sunt cauzele care produc uzuri rapide la pompele centrifuge şi cum se pot înlătura?
8. Dacă se constată la o pompă centrifugă normală care pompează lichide volatile, scăpări
mari de fluid, ce măsuri se iau?
9. Ce se intimplă dacă o pompă rotativă funcţionează la o presiune peste P lim. Care sunt
concluziile care se pot trage?
10. Pentru care dintre parametri (înălţime totală, debit, greutate specifică a fluidului
pompat) se dimensionează motorul unei pompe: pentru cei maximi pentru care a fost
proiectată pompa sau pentru cei care rezultă din înstalaţia în care va lucra? Care este
diferenţa?
11. Care sunt cauzele pentru care pompele se pornesc amorsate? Care pompe pot funcţiona
şi neamorsate?
12. De ce apar vibraţii la unele pompe? La care pompe apar mai frecvent? Cum se pot
înlătura?
Capitolul II

TRANSPORTUL Şl COMPRIMAREA GAZELOR

A. CONSIDERAŢII GENERALE

Transportul gazelor prin conducte se realizează cu ajutorul pompelor pentru gaze. Acestea
prezintă o deosebită importanţă în îndustria chimică şi de rafînării, unde se preluarează
cantităţi mari de gaze.
Transportul gazelor comportă anumite particularităţi faţă de cel ai lichidelor, legate în
special de proprietatea gazelor de a fi compresibile.
Se defîneşte ca raport de compresie, raportul dintre presiunea de refulare p r şi presiunea de

pr
aspiraţie pa, adică : Z  p
a

Cu cât acest raport este mai mare, cu atât temperatura gazului comprimat este mai ridicată
(deoarece gazele se încălzesc în timpul comprimării datorită frecarilor dintre molecule),
ceea ce duce la creşterea lucrului mecanic absorbit de pompă şi la pierderea calităţii
lubrifiante a uleiului de ungere. Din acest motiv, pentru a se realiza presiuni mai mari de
0,5 MPa se folosesc pompe cu două sau mai multe trepte de compresie, iar gazul se răceşte
după fiecare treaptă de comprimare, menţinându-se astfel o temperatură admisibilă.

B. UTILAJE PENTRU TRANSPORTUL Şl COMPRIMAREA GAZELOR

1. DISPOZITIVE DE POMPARE FăRă ELEMENTE MOBILE

Cele mai utilizate dispozitive de pompare fără elemente imobile pentru gaze sunt
ejectoarele. Ele au o construcţie asemănătoarc şi acelaşi principiu de funcţionare ca şi cele
descrise la pomparea lichidelor. Ejectoarele folosesc în general ca fluid motor aburul, care
se îndepărtează apoi din gazul de lucru prin condensare. Ejectoarele se folosesc foarte mult
în înstalaţii pentru a crea depresiuni. Atunci când se caută obţinerea unor depresiuni mai
mari se utilizează ejectoare cu mai multe trepte.

2. COMPRESOARE CU MIŞCĂRI ALTERNATIVE

Aceste compresoare realizează creşterea presiunii gazelor cu ajutorul unui organ – de

cele mai multe ori un piston – care efectuează mişcări rectilinii alternative. Deplasarea
pistonului realizează micşorarea volumului ocupat de gaz şi deci creşterea presiunii din
cilindru.
Compresoarele cu piston pot fi cu simplu sau cu dublu efect (fig. II.1, a şi b), după cum
pistonul are una sau ambele feţe active. De asemenea pot fi construite cu unul sau cu mai
mulţi cilindri dispuşi orizontal, vertical sau înclinat (9.1, b, c şi d) şi pot lucra cu una, două
sau trei trepte de comprimare (fig. II.1, e şi f) în funcţie de presiunea de refulare necesară.

Fig. 9.1. Compresoare cu piston:

a-compresor orizontal cu simplu efect; b-compresor orizontal cu
dublu efect;
c-compresor vertical;
d-compresor în cilindri în V;
e-compresor cu două trepte;
f-compresor cu trei trepte.

Compresorul cu piston cu un cilindru cu simplu efect este cea mai simplă variantă
constructivă, iar schema impreună cu diagrama de funcţionare reală este reprezentată în
figura II.2. Pistonul se se deplasează în cilindrul 2, prevăzut cu manta de răcire cu apă.
Supapa de aspiraţie 3 şi cea de refulare 4 lucrează automat datorită arcurilor cu care
sunt prevăzute.

Pistonul este acţionat de la arborele motor prin intermediul mecanismului bielă-

manivelă 5-6.

Ciclul de funcţionare al compresorului cu piston începe în punctul a cind pistonul

începe să se deplaseze de la A la B. Aspiraţia începe abia în punctul a', deoarece în zona
A la A' are loc destinderea gazului rămas în compresor în spaţiul dintre capac şi punctul
mort interior A, numit spaţiu mort sau spaţiu vătămător, care se prevede pentru a se
evita efectele dilatării neegale ale pieselor. Supapa de aspiraţie se deschide la o presiune
mai mică decit presiunea din conducta de aspiraţie, deoarece trebuie învînse forţele de
înerţie ale supapei. Presiunea din cilindru în timpul aspiraţiei este ceva mai scăzută
decât cea din conductă, deoarece trebuie învînse rezistenţele pe care le intâmpînă gazul
la curgerea prin supapă. Când pistonul se intoarce de la B la A supapa de aspiraţie se
închide şi astfel are loc comprimarea gazului, redată de curba b c. În punctul C se
deschide supapa de refulare. Presiunea la care se deschide supapa de refulare şi
presiunea din cilindru în timpul refulării trebuie să fie ceva mai ridicată din aceleaşi
motive ca şi la aspiraţie.

Compresorul cu un cilindru şi dublu efect este asemănător pompei cu piston cu dublu

efect.
Schema constructivă a unui compresor cu două trepte este reprezentată în figura II.3.
Gazul comprimat în cilindrul I, cu diametrul mai mare, care reprezintă primul etaj sau
prima treaptă de comprimare trece prin răcitorul cu apă R şi intră apoi în cilindrul II, cu
diametrul mai mic, care formează al doilea etaj al compresorului.
După cum se urmăreşte realizarea unor avantaje constructive sau a altora din
exploatare, poziţia cilindrilor se deosebeşte la diferite tipuri de compresoare.
Compresorul vertical cu mai multe trepte (fig II.4) ocupă un spaţiu relativ mic, iar
cilindrii şi pistoanele se uzează uniform pe toată suprafaţa de lucru. Compresorul cu
cilindri în opoziţie (fig. II.5) ocupă şi el un spaţiu mic, poate realiza turaţii mai mari
decit compresoarele orizontale, se poate interveni uşor la înlocuirea diferitelor piese,
iar piesele în mişcare au o echilibrare mai bună.
 Fig.II.2 Compresorul cu piston şi diagrama sa de funcţionare: 1-piston; 2-
cilindru cu manta de răcire; 3,4-supape; 5-bielă; 6-manivelă

Fig. II.3 Compresor cu piston cu două trepte: I-treapta I; II- treapta II; SA-
supape de aspiraţie; SR-supape de refulare; R-răcitor

Instalaţiile de comprimare cuprind şi o serie de utilaje

auxiliare, cum sunt:
- circuitul de răcire (de obicei cu apă) format din răcitoare
şi conductele aferente;
- circuitul de ungere cu pompă, filtrul pentru reţinerea
impurităţilor şi conductele aferente;
- rezervorul-tampon pe conducta de refulare pentru a uniformiza debitul şi şocurile pe
conductă;
- separatoarele pentru separarea picăturilor de apă şi ulei din gaz, montate pe conducta
de refulare;
- supapa de siguranţă, montată tot pe conducta de refulare; imediat după compresor, reglată
să se deschidă la presiunea maximă de refulare a compresorului.

3. COMPRESOARE ROTATIVE

Compresoarele rotative, spre deosebire de compresoarele cu piston, realizează

comprimarea gazului prin mişcarea de rotaţie a unui element mobil, numit rotor. Organele
mobile care realizează compresia pot fi prevăzute cu palete
mobile sau pot fi constituite din pistoane rotative.

Fig.II.4 Compresor vertical cu mai multe trepte: 1-cilindri; 2-piston; 3-tijă; 4-cap de
cruce; 5-cilindru; 6-bielă-manivelă; 6-lagăr

Fig.II.5 Compresor cu cilindri în opoziţie: 1-arbore; 2-cap de cruce; 3-

piston; 4-bielă; 5-cilindru; 6-lagăr-palier; M-motor

Compresorul rotativ cu palete este asemănător

constructiv ca pompa rotativă cu palete. Pentru răcirea gazului comprimat, carcasa este
prevăzută cu cămaşă de răcire cu apă sau cu aripioare de răcire (cu aer).

Aceste compresoare se folosesc când sunt necesare debite şi presiuni mici. Spre deosebire
de compresoarele cu piston, acestea au un debit uniform, mers liniştit, debit reglabil prin
modificarea turaţiei şi nu au organe mobile de închidere (supape). Compresorul cu pistoane
rotative (suflantă) (fig. II.6) se compune din carcasa 1 în interiorul căreia se rotesc, etanş
intre ele şi carcasă, două pistoane 2 cu profil special. Ambele pistoane sunt antrenate de un
motor electric, prin intermediul unui angrenaj. (Pe figură sunt reprezentate cu linie-punct
diametrele primitive ale roţilor ultimului angrenaj).
Gazul este aspirat prin racordul 3, este preluat de rotor în porţiunea reprezentată haşurat
pe figură, apoi este refulat prin racordul 4.

Fig.II.6 Compresor cu pistoane rotative: 1-carcasă; 2-pistoane rotative; 3-racord

de aspiraţie; 4-racord de refulare
Fig.II.7Pompa cu inel lichid: 1-carcasă; 2-orificiu de aspiraţie; 3-orificiu de refulare;; 4-rotorcu palete; 5-arbore; 6-inel de
lichid

Aceste compresoare se folosesc atât ca suflante, pentru comprimarea gazelor, căt şi ca

exhaustoare, pentru producerea unor depresiuni.

Pompa cu înel lichid (fig. II.7) se compune din carcasa 1 în interiorul căreia este montat
excentric un rotor cu palete 4. Carcasa are prevăzute în capacul lateral orificiile 2 şi 3,
care comunică cu conducta de aspiraţie, respectiv de refulare.
Înainte de pornire, pompa se umple cu un lichid auxiliar, care la pomire este aruncat
datorită forţei centrifuge pe periferia carcasei formînd un înel de lichid.
După sensul de rotaţie arătat de sageată, spaţiile dintre înel şi rotor se măresc de la A la B
şi se micşorează de la B la A.
Creşterea acestor spaţii provoacă în interior o depresiune care facilitează aspiraţia, iar
micşorarea lor produce refularea gazului pompat. Alegerea lichidului auxiliar depînde de
natura gazului pompat.
Aceste pompe se utilizează în special pentru crearea de depresiuni (pompe de vid) şi pentru
amorsarea pompelor.

4. COMPRESOARE CENTRIFUGE

Ca şi la pompele centrifuge, principiul de funcţionare constă în utilizarea forţei centrifuge

realizată în masă de gaz de către un rotor care se roteşte cu turaţie mare.

Turbosuflantele se folosesc când sunt necesare debite de gaze mari la presiuni de refulare
mici. Pot avea una sau mai multe trepte de comprimare, iar diametrul rotoarelor poate fi
acelaşi datorită diferenţelor mici de presiune.
În figura 9.8 este reprezentată o turbosuflantă cu un rotor. Carcasa 1 este prevăzută cu
partea de aspiraţie 2, paletele directoare reglabile 3, labirintul 4 şi partea de refulare 6.
Gazul care intră în rotorul 5 este comprimat şi refulat prin partea de refulare 6.
Turbocompresoarele se deosebesc de turbosuflante prin faptul că au turaţii mai mari (3 000
—17 000 rot/mîn), un număr mare de rotoare, iar rotoarele au
 Fig.II.8 Turbosuflantă cu rotor: 1-carcasă; 2-partea de aspiraţie; 3-palete
directoare; 4-labirint; 5-rotor; 6-partea de refulare

dimensiuni diferite, din ce în ce mai mici formând astfel mai multe trepte, intre care gazul
este răcit. Se pot realiza astfel debite intre 10000 şi 100000 m 3/h.
Ventilatoarele se caracterizează prin faptul că realizează debite mari, la presiuni mici.
Ventilatoarele se construiesc pentru presiuni de refulare de la 100 mm H 2O până la 1
000 mm H2O. Pot fi centrifuge-cu aspiraţia axială şi refularea tangenţială, şi axiale, în
care gazul se deplasează paralel cu arborele motorului.

C EXPLOATAREA ŞI INTREŢINEREA COMPRESOARELOR

1. EXPLOATAREA Şl INTREJÎNEREA COMPRESOARELOR CU PISTON

Compresoarele cu piston se pregătesc pentru pornire prin reglarea debitului apei de
răcire, completarea uleiului în baie şi manevrarea manuală a pistonului prin câteva
rotaţii, pentru ungerea cilindrilor.Pornirea compresoarelor se efectuează intotdeuna în
gol, adică fără sarcină. Pentru aceasta, înainte de pornirea motorului de acţionare,
robinetele 1 de aspiraţie şi 2 de refulare sunt închise, iar robinetul 3 al conductei de
ocolire (baipas) este deschis (fig. II.9).
Fig. II.9. Instalaţia conductelor de gaze a unui compresor .

Trecerea în sarcină se face numai după ce compresorul a atins turaţia normală. Pentru
aceasta, se închide robinetul 3, apoi se deschide robinetul 1 şi, în sfirşit, se deschide
robinetul 2. Unele compresoare sunt prevăzute cu dispozitive speciale de pornire, care
realizează automat aceste operaţie.
Motoarele electrice de acţionare ale compresoarelor se pornesc cu ajutorul aparaturii
speciale cu care sunt dotate, cu mărirea treptată şi lentă a turaţiel. Acestea sunt manevrate
de pe podeţe speciale, amplasate lângă aparatură.

Supravegherea funcţionării. La compresoarele cu piston se supraveghează :

- presiunea gazelor la aspiraţie, la refulare şi la etajele intermediare;

- presiunea uleiului şi a apei de răcire;
- nivelul uleiului în baie şi în ungătoare;
- temperatura apei la intrare şi la ieşire;
- temperataira uleiului înainte şi după răcire;
- temperatura gazelor la aspiraţie şi la refulare;
- puritatea uleiului de ungere şi controlul filtrului de uîngere;
- etanşeitatea supapelor de aspiraţie şi temperatura acestora (nu trebuie să fie calde);
- starea curelelor de transmisie şi intinderea acestora;
- starea şuruburilor de fundaţie şi de legătură la conducte sau construcţii metalice.
Principalele defecţiuni ale compresoarelor cu piston sunt date în tabela II.1.
Staţia de compresoare trebuie să fie menţinută intr-o stare de perfectă curăţenie.

Tabela II.1 Incidente funcţionale la compresoarele cu piston

Defecţiunea Cauza Remedierea
Pătrundere apei in cilindru ca Se înlocuiesc garniturile defecte
urmare aneetanşeităţilor
Slăbirea şuruburilor care strâng Se strâng şuruburile slăbite sau se
Zgomote anonnale in compresor supapelesau ruperea arcurilor de la înlocuiesc arcurile rupte
supape
 Uzuri ale fusurilor arborelui cotit Se rectifică fusurile sau se încarcă
sau ale lagărelor cuzineţii lagărelor

Segmenţii pistonului şi-au pierdut Se recondiţionează sau se înlocuiesc

elasticitatea segmenţii
Presiunea de refilare este mai scăzută
Supapele de aspiraţie nu închid etanş Se recondiţionează sau se înlocuieşte
supapa
Slăbirea arcurilor supapei de refulare Se înlocuiesc arcurile

Se repară pompa
Incălzirea anormală a lagărelor Uleiul este necorespunzător Se înlocuieşte uleiul
Se reglează jocul în lagăre
Ajustarea necorespunzătoare a lagărelor

Pentru aprecierea funcţionării compresoarelor trebuie urmărite cu atenţie diferite

manifestări, ca: bătăi, încălziri şi presiuni anormale etc.
Debitul compresoarelor se poate regla, în general, prin variaţia turaţiei, deoarece debitul
este proporţional cu numărul de curse. Turaţia se modifică prin reglarea turaţiei motorului
de antrenare al compresorului.
Debitul se mai poate regla şi prin modificarea spaţiului mort sau prin ridicarea supapelor.
Spaţiul mort poate fi modificat dacă există buzunare adiţionale sau cilindri auxiliari. Alte
compresoare sunt prevăzute cu dispozitive speciale care acţionează supapele de aspiraţie,
ridicându-le automat de pe scaunele lor atunci când se depăşeşte presiunea stabilită .
Oprirea compresorului comportă manevrarea robinetlor de pe circuitul de gaze. Se închide
rnai intii robinetul de pe conducta de aspiraţie, se deschide robinetul de pe conducta de
ocolire şi la urmă, se închide robinetul de pe conducta de refulare. Dacă există dispozitive
speciale, se procedează la acţionarea acestora. După oprire se evacuează gazele din
compresor. Apa de răcire se închide numai după 10—15 mîn de la oprire; în timpul iernii,
apa se scurge complet din înstalaţia de răcire, pentru prevenirea îngheţării acesteia.

2. EXPLOATAREA Şl INTREŢINEREA COMPRESOARELOR ROTATIVE Şl

CENTRIFUGE

Pornirea compresoarelor centrifuge nu necesită amorsarea acestora ca în cazul pompelor

similare, deoarece gazele au o densitate mică în raport cu lichidele.
Înainte de pornirea motorului se efectuează următoarele operaţii:
- se roteşte axul cu rotoare manual, pentru ca rotorul sau paletele să nu lovească carcasa;
- se verifică cantitatea de ulei din rezervorul pompei de ulei;
- se roteşte maneta pompei de ulei, pentru a verifica dacă uleiul ajunge la fiecare loc de
ungere;
- e deschide circuitul apei de răcire verificindu-se circulaţia apei (prin vizoare) şi valoarea
presiunii;
- se verifică toate aparatele de măsurat şi de control.
Se deschid apoi robinetele de aspiraţie. După atingerea turaţiei de regim se intrerupe
transportul gazului pe conducta de ocolire şi se trece la funcţionarea nomînală.
Supravegherea funcţionării compresoarelor centrifuge şi rotative constă în:
- verificarea presiunii şi a temperaturii uleiului de ungere şi ale apei de răcire;
- urmărirea comportării rulmenţilor a căror temperatură nu trebuie să depăşească 120°C,
deoarece scade capacitatea lor de încărcare;
- verificarea purităţii uleiului de ungere şi a filtrului de ulei.
Principalele defecţiuni ale compresoarelor rotative şi centrifuge sunt redate în tabela
II.2.
Debitul compresoarelor centrifuge şi rotative se poate regla fie prin modificarea turaţiei
motorului, fie prin ştrangularea debitului de aspiraţie. Variaţia turaţiei motoarelor se
poate realiza prin folosirea unui motor cu turaţie reglabilă (care este însă foarte
costisitor), prin schimbarea roţilor de curea sau prin schimbarea roţior dinţate de la
multiplicatoarele de turaţie.
Strangularea debitului de aspiraţie se realizează cu ajutorul robinetului de pe conducta de
aspiraţie sau prin reglarea paletelor din dispozitivul director care se găseşte la partea de
aspiraţie a unor compresoare.
La oprirea compresoarelor se efectuează următoarele operaţii:
- se trece compresorul pe mers în gol;
- se intrerupe alimentarea cu apa de răcire;
- se opreşte motorul electric;
- se închid apoi robinetele de pe conducta de aspiraţie şi de pe cea de refulare.
După oprire se trece la aerisirea compresorului de gazele rămase în el.

Tabela II.2 Incidente funcţionale la compresoarele rotative şi centrifuge

Defecţiunea Cauza Remedierea
Palete sau bucăţi din rotor rupte Se înlocuiesc paletele sau rotorul
Zgomote şi vibraţii anormale Rotor dezechilibrat Se echilibrează arborele cu rotorul
i montat pe el
Arborele are o săgeată prea mare Se înlocuieşte arborele
Apariţia unei sarcini suplimentare în Se micşorează rezistenţa reţelei
Compresorul nu debitează la valoarea reţea
normală Uzura excesivă a paletelor sau a Se schimbă paletele sau rotorul
rotorului

Cauzele sunt similare ca la

Încălzirea anormală a lagărelor arborelui compresorul cu piston

Capitolul II

SEPARAREA SISTEMELOR ETEROGENE GAZ-SOLID

Prin separarea sistemelor eterogene se urmăreşte purificarea gazelor sau recuperarea fazei
disperse (praf, lichide preţioase ş.a.); în anumite cazuri, această separare este orientată spre
evitarea poluării atmosferei.

A. UTILAJE PENTRU SEPARAREA SISTEMELOR ETEROGENE GAZ-

SOLID

Construcţia şi mediul de lucru al utilajelor; pentru separarea sistemelor eterogene gaz-solid

trebuie să corespundă principalelor cerinţe formulate de proces: eficacitate crescută de
separare, productivitate optimă, consum scăzut de energie, calitate corespunzătoare a
materialului filtrant, temperaturi şi presiuni optime în spaţiul de lucru, pierderi scăzute de
presiune.
Camerele de desprăfuire (fig. III.1) lucrează pe baza sedimentării particulelor solide din
amestecul ce circulă cu viteză redusă în interiorul camerei (circa 0,2...0,5 m/s).
Eficacitatea separării este condiţionată de anumite valori ale raportului dintre înălţimea
camerei şi lungimea acesteia şi de viteza de trecere a gazului. Creşterea eficacităţii de
separare este sensibilă dacă în camera de desprăfuire se montează poliţe, la distanţe de 40
—100 mm, care reduc înălţimea de sedimentare a particulelor solide.

Separatoarele de praf (lucrând prin înerţie (fig. III.2) funcţionează pe baza forţei de înerţie
a particulelor fazei disperse: la intilnirea curentului de amestec gaz-solid cu obstacole sau
şicane, particulele solide, având masă mare (şi înerţie corespunzătoare) se depun la baza
aparatului.

Fig. III.1. Cameră de desprăfuire :

l-poliţe ; 2-ventile.

Fig. III.2. Separator prin inerţie :

1-carcasă; 2-şicane; 3-sisteme de
prlndere a şicanelor.

Separatoarele centrifuge (fig. III.3). Denumite şi cicloane, separatoarele centrifuge

realizează un grad de separare relativ ridicat prin efectul unui câmp centrifugal creat prin
micşoarea de tip elicoidal a curentului gaz-particule introduse tangenţial în aparat;
particulele solide, supuse forţelor centrifuge, sunt aruncate la periferia aparatului, de unde
alunecă la baza ciclonului. Eficacitatea separării depînde de viteza de intrare a gazului,
masa specifică a particulelor, dimensiunile acestora şi diametrul ciclonului.

Filtre cu saci (fig. III.4). Sacii filtrului, montaţi intr-o carcasă 1, au capătul inferior
deschis şi montat pe o placă tubulară 4, comună; capătul superior este închis şi fixat pe
dispozitivul de scuturare 5. Ansamblul filtrului conţine 3—12 secţii şi fiecare secţie poate
să conţină un număr ridicat de saci. Amestecul gazos este introdus, prin placa tubulară, în
interiorul sacilor, unde particulele solide sunt reţinute pe suprafaţă filtrantă, iar gazul
purificat trece prin pânză. O funcţionare bună a filtrului.decurge la grosimi optime ale
stratului de fază solidă depusă de aceea sacii se scutură periodic, cu dispozitivul de
scuturare cu care este echipat filtrul. Faza solidă scuturată este evacuată de la baza
filtrului cu dozatorul 6.

Utilaje lucrând prin umezirea particulelor solide. Prin umezirea particulelor solide, masa
şi dimensiunile acestora cresc, uşurându-se separarea lor. În figura III.5 este arătată
schema de principiu a unui turn de spălare (scuber) cu umplutură de cocs sau ceramică în
care amestecul este introdus pe la bază, în contracurent cu lichidul de spălare (fîn
distribuit la suprafaţa umpluturii, cu ajutorul stropitoarelor). Purifkarea gazului se
realizează prin evacuarea - pe la baza turnului - a particulelor solide, umede. Gradul de
separare depînde de viteza de circulaţie a amestecului, de dimensiunile fazei solide şi de
calitatea şi cantitatea umpluturii.

Fig. III.3. Separator centrifugal (ciclon):1-tronson cilindric; 2-

tronson conic; 3-gură de evacuare a gazului de purificat; 4-evacuarea
particulelorsolide; 5-intrarea amestecului gaz-solid

Fig. III.4. Schema filtrului cu

saci:1-carcasă; 2-saci filtranţi;
3-cadru pentru fixarea sacilor;
4-placă tubulară; 5-dispozitiv
de scuturare; 6-dozator

Filtre electrice. Principiul de lucru al filtrelor electrice este separarea amestecului gaz-
solid prin ionizarea acestuia sub înfluenţa unua câmp electric neomogen care se creează
intre doi electrozi cu suprafeţe diferite; particulele solide din gazul ionizat se încarcă cu
sarcini electrice pozitive şi negative, fiind atrase de electrodul de semn contrar. Pe acest
electrod, particulele de semn contrar, atrase (deci separate din gaz) işi pierd sarcina lor
electrică, devenînd neutre şi se depun prin sedimentare. Alimentarea electrică a filtrelor, în
vederea ionizării amestecului, se face cu curent continuu de înaltă tensiune.

Fig.III.5 Scruber cu umplutură: 1-corp; 2-umplutură; 3-grătar; 4 dispozitiv de

stropire

B. EXPLOATAREA Şl ÎNTREŢINEREA UTILAJELOR

PENTRU SEPARAREA SISTEMELOR ETEROGENE
GAZ

Pornirea. În vederea pornirii, se controlează starea

funcţională a utilajelor (etanşări, montajul echipamentelor interioare, legăturile la
înstalaţiile anexe), după care se execută, în ordine: deschiderea legăturilor la conductele
de evacuare gaz purificat, deschiderea legăturilor la conductele de evacuare a fazei
solide (inclusiv punerea în funcţiune a transportoarelor), alimentarea cu amestec supus
separării.
Supravegherea funcţionării constă în: controlul debitului şi presiunii gazului la intrarea în
separator, controlul concentraţiei în fază solidă a gazului purificat, verificarea etanşărilor
(eventuale pierderi de gaz), supravegherea consumului specific de energie electrică şi
lichid de spălare (la scrubere), controlul materialului filtrant, supravegherea presiunii
aerului comprimat la descărcare a fazei solide (la filtrele cu saci), supravegherea anumitor
caracteristici secundare ale amestecurilor supuse separării (umiditate, concentraţie în fază
solidă, temperatură).

Oprirea. În vederea opririi, se intrerupe alimentarea cu amestec gaz-solid; supravegherea

funcţionării continuă până la elimînarea completă a fazei solide din aparat.
Intreţinerea curentă. Lucrările de intreţinere curentă au următorul conţinut general:
curăţirea generală a aparatului, verificarea etanşărilor mici, lucrări de reparaţii la
asamblările demontabile (flanşe, fitinguri, armătuiri), conducte, carcase, echipamente inte-
rioare.
Verificarea cunoştinţelor

1. Intr-un separator de înerţie nu se realizează un grad optim de separare. Care pot

fi cauzele probabile generate de o alimentare neraţională?
2. Ce încidente funcţionale poate genera, la un separator centrifugal,
introducerea amestecului gazos la viteze peste valorile optime? Se
pot produce avarii?
3. Ce măsuri imediate se impun la un filtru cu saci în cazul când se constată o
,,înfundare” a spaţiului de lucru cu particule solide? Care poate fi cauza?
Capitolul 11 SEDIMENTAREA

Sedimentarea este procesul de separare a suspensiilor (sisteme eterogene lichid-solid) în

fazele componente prin acţiunea diferenţială a gravitaţiei asupra fazelor având densităţi
diferite.

A. CONSIDERAŢII GENERALE

În vederea separării prin sedimentare, suspensiile sunt alimentate – continuu sau

discontinuu – în utilaje denumite decantoare.

Sub înfluenţa gravităţii, aceste suspensii, având faza dispersă mai mult sau mai puţin fînă,
au tendinţă de a se stratifica: faza dispersă (solidă), cu densitate mai mare decât densitatea
mediului dispersant (faza lichidă), se depune la baza vasului; când faza solidă are densitate
mai mică decât faza lichidă, ea se ridică la suprafaţa lichidului. În acest proces de
sedimentare viteza de separare a particulelor din suspensie (denumită şi viteză de
sedimentare) depînde de densitatea particulelor şi de gradul de dispersie a acestora în
mediul lichid: sedimentarea se efectuează cu o viteză proporţională cu diferenţa dintre
densităţile celor două faze.

B. UTILAJE PENTRU SEDIMENTARE

Clasificarea generală a decantoarelar şi schemele de principiu ale acestora sunt îndicate în

figura 11.1.
Asupra mediului de lucru şi aspectelor constructiv-funcţionale ale decantoarelor se dau
următoarele îndicaţii:
- în decantoarele cu funcţionare discontinuă, evacuarea celor două faze se face după
încheierea procesului de sedimentare (ceea ce implică necesitatea cunoaşterii duratei de
sedimentare);
- în decantoarele cu funcţionare continuă suspensia supusă separării se alimentează în
zona centrală superioară a aparatului apoi traversează aparatul-de la centru spre periferie-în
timp ce granulele suspensiei se depun pe fundul aparatului (fig.IV.1,a, b). Procesul se
desfăşoară continuu;
- în decantorul conic (fig.IV.1, a), alimentarea cu suspensie se face prin pâlnia 2
prevăzută cu plutitorul 3 pentru liniştirea suspensiei. Decantatul este colectat pe rigola 4
şi deversează prin racordurile 6, plasate pe periferia corpului. Sedimentul este evacuat
prin sifonul basculant 5; prin înclinarea corespunzătoare a sifonului, din aparat se
extrage un sediment de umiditate variabilă;
- în decantorul cu braţe (fig. IV.1, b), prin rotirea celor două sau patru braţe prevăzute
cu raclete (fiind fixate pe arborele 3 cu turaţie de 0,15—0,35 rot/mîn) se dirijează
sedimentul către racordul de evacuare. Evacuarea se face cu o pompă cu membrană.
Decantatul este colectat pe rigola 2 şi evacuat prin racordurile 6.

Fig. IV.1. Tipuri principale de decantoare – clasificare, scheme de principiu:

a-decantor conic: 1-corp; 2-pâlnie de alimentare a suspensiei; 3-plutizor pentru liniştirea curentului de suspensie; 4-
rigolă pentru colectarea decantatului; 5-sifon basculant; 6-racorduri ieşire decantat; b-decantor cu braţe: 1-corp; 2-
rigolă circulară; 3-arbore; 4-braţe cu raclete; 5-rezervor de distribuţie a suspensiei; 6-racorduri evacuare decantat; 7-
racord evacuare sediment; 8-alimentare suspensie; c-decantor cu funcţionare periodică: l-corp; 2-ţeavă basculantă; 3-
articulaţie; 4-scripete; 5-alimentare suspensie; 6-evacuare decantat; 7-evacuare sediment.
G EXPLOATAREA ŞI INTREŢINEREA UTILAJELOR PENTRU
SEDIMENTARE

Aspectele principale de exploatare şi intreţinere se referă la: pomirea înstalaţiilor,

supravegherea funcţionării, oprirea, lucrări de intreţinere curentă şi planificată.

Pornirea înstalaţiei se efectuează după verificarea stării funcţionale a utilajului: starea de

curăţenie a interiorului aparatelor, starea protecţiilor anticorosive (după caz), starea
etanşărilor şi a conductelor, a arboriior şi a braţelor cu raclete, a sistemelor de acţionare,
a echipamentelor anexe (pompe, bazîne, cuve). Înainte de alimentarea cu suspensie se
porneşte acţionarea arborelui cu braţe.
Supravegherea funcţionării comportă următoarele aspecte: urmărirea funcţionării
utilajului, supravegherea debitelor de suspensii la alimentare, a cantităţilor (debitelor) de
decantat şi sediment, a conţinutuluii sedimentului în fază lichidă, a consumurilor de
energie electrică (la decantoare cu braţe), supravegherea racordurilor, şi a etanşărilor.

Oprirea înstalaţiei se face în următoarea ordine a lucrărilor: oprirea alimentării cu

suspensie, separarea intregii cantităţi de suspensie (şi elimînarea completă a decantatului
şi a sedimentului), oprirea arborelul cu braţe.

Intreţinerea curentă a decantoarelor conţine lucrări de revizie, control şi remedieri la

etanşări, conducte, imbinări demontabile, eventuale deteriorări superficiale la corpul
vaselor, lucrările de intreţinere curentă la acţionarea arborilor (ungere, centrare, curăţire,
înlocuirea şuruburilor, penelor).

Verificarea Cunoştinţelor

1.Un decantor conic nu separă, la gradul necesar, suspensia alimen tată. Care sunt
cauzele de ordin mecanic?

2.Un decantor cu braţe nu prezintă defecţiuni de ordin mecanic dar eficienţa în

separare este scăzută. Ce greşeli de conducere a funcţionării s-au comis?

3.Să se arate cum se poate ajunge la ruperea arborelui într-un decantor cu braţe.
 C a p i t o l u l 12 FILTRAREA
Ca operaţie unitară cu caracter hidrodinamic filtrarea este prezentă in majoritatea proceselor
tehnologice in care se prelucrează suspensii, emulsii sau alte sisteme eterogene lichid-solid,
in vederea obţinerii fazei disperse (solide).

CONSIDERAŢII GENERALE

Filtrarea este operaţia de separare a suspensiilor in fazele lor componente cu ajutorul

suprafeţelor filtrante permeabile numai pentru faza continuă (lichidă).

În urma filtrării se obţine filtratul (faza lichidă) şi precipitatul (faza solidă, dispersă), reţinut
de suprafaţa filtrantă. Procesul de filtrare superficială (reţinerea precipitatulul pe suprafaţa
filtrantă) poate fi insoţit de o filtrare ,,in adâncime", când particulele solide pătrund in porii
stratului filtrant. Operaţia de filtrare decurge în regim nestaţionar: creşterea treptată a
stratului de precipitat pe măsură ce filtrarea avansează) conduce la scăderea vitezei de filtrare
şi a eficienţei de separare, ca urmare a creşterii rezistenţelor hidraulice care se opun curgerii
filtratului la atingerea unei grosimi limită a stratului de precipitat, operaţia este oprită, fiind
necesară descărcarea precipitatului (precedată sau nu de o spălare a acestuia) şi regenerarea
stratului filtrant (desfundarea porilor) după care reincepe un nou ciclu de filtrare.
Influenţa grosimii stratului de precipitat (ca “obstacol hidraulic”) asupra vitezei de filtrare
impune ca, in timpul filtrării, sistemul situat deasupra stratului filtrant să posede o
suprapresiune in raport cu presiunea de sub stratul fiitrant şi această suprapresiune se poate
realiza prin pomparea suspensiei cu aer comprimat sau prin insăşi grosimea stratului de
suspensie (presiune hidrostatică). Diferenţa de presiune dintre cele două feţe ale stratului
filtrant poate fi: a) variabilă in timp, crescând treptat cu creş terea grosimii stratului de
precipitat; b) constantă in timp. In primul caz filtrarea se desfăşoară la viteză constantă
(deoarece creşterea grosimii stratului de precipitat este ,,compensată" de creşterea
corespunzătoare a diferenţei de presiune); in al doilea caz, filtrarea se desfăşoară la
presiune constantă (viteza de filtrare scade treptat, proporţional cu creşterea rezistenţelor
hidraulice din stratul de precipitat).
Filtrarea este influenţată de anumiţi factori de care trebule să se ţină seama in
realizarea operaţiei: natura şi caracteristicile fizice sau chimice ale suspensiei (structura
suspensiei, permeabilitatea precipitatului, forma particulelor etc.); vâscozitatea filtratului
(odată cu scăderea vâscozităţii viteza de filtrare creşte), caracteristicile materialului filtrant
(capacitatea acestuia de a reţine faza solidă, rezistenţa chimică şi mecanică), grosimea
stratului de precipitat etc.

B. CENTRIFUGAREA

Prin centrifugare, filtrarea este intensificată, ca urmare a acţiunii forţelor centrifuge

asupra masei de suspensie. În vederea filtrării prin centrifugare, suspensia este introdusă în
tamburul centrifugii, perforat şi prevăzut la interior cu strat filtrant; prin rotirea lui,
suspensia este aruncată de forţele centrifuge spre periferie, faza solidă este reţinută pe
suprafaţa filtrantă, iar filtratul trece prin orificiile tamburului şi este colectat în exteriorul
acestuia.

C. UTILAJE PENTRU FILTRARE

În figura VI.1 este redată clasificarea generală a utilajelor pentru filtrare şi schemele lor
de principiu: În.toate cazurile, filtrele (şi centrifugele filtrante) sunt echipate cu suprafeţe
de filtrare montate în interiorul carcaselor, sisteme de alimentare a suspensiei şi
evacuarea filtratului, dispozitive de spălare a precipitatului Sub aspectul regimului de
lucru, deşi filtrarea este o operaţie discontinuă, desfăşurată în regim nestaţionar, unele
utilaje modern (şi de mare productivitate lucrează continuu (cazul filtrului celular reactiv
sau al centrifugelor cu funcţionare continuă).
Filtrul cu strat granular (fig. VI.1, a) lucrează ca filtru lent sau apid (închis sau
deschis). Filtrele rapide închise sunt recipiente sub presiune la care filtrarea decurge la
viteză constantă.
 Filtrul nuce închis (fig. VI.1, b) funcţionează discontinuu, filtrarea desfăşurându-se - în
general - la viteză constantă prin introducerea de aer comprimat (circa 4 at) deasupra
suspensiei sau prin realizarea unei depresiuni (cca 0,75 at) sub stratul filtrant.
Filtrul cu saci (fig. VI.1, c) funcţionează discontinuu; grupul de elemente filtrante,
racordat la colectorul comun prin care circulă suspensia şi apa de spălare, se introduce
succesiv în vasul pentru filtrare 3, apoi, după terminarea filtrării, trece în vasul 4 pentru
spălarea precipitatului depus la suprafaţa sacilor. În etapele filt rare-spălare, racordul 2 este
legat la pompa de vid, grupul filtrant este menţinut sub depresiune. Precipitatul este
descărcat în vasul 5, prin suflare cu aer comprimat prin conducta 2; după caz, descărcarea
este urmată de spălarea şi regenerarea sacilor filtranţi.
Filtrul presă cu rame şi plăci (fig. VI.1, d) conţine plăci filtrante şi rame având formă
pătrată şi periferie îngroşată astfel încât două plăci alăturate plus o ramă alcătuiesc un
spaţiu (o cameră) de filtrare. Pe ambele feţe ale plăcilor se montează pânze filtrante.
Orificiile coaxiale, prevăzute - în diagonală - pe plăci şi rame, alcătuiesc canalele de
circulaţie a suspensiei şi a filtratului. În fiecare cameră de filtrare, suspensia - trimisă
sub presiune - pierde precipitatul, care se depune pe pînza filtrantă, iar filtrantul se scurge
pe suprafaţa striată a plăcilor şi este evacuat prin canalul inferior. La atingerea unei grosimi
optime a stratului de precipitat, alimentarea cu suspensie se opreşte, precipitatul este
spălat (după caz), apoi filtrul este demon'tat în vederea descărcării precipitatului şi a
regenerării stratului filtrant.
Filtrul celular rotativ (fig. VI.1, e) are o funcţionare continuă; tamburul 1, perforat şi
acoperit cu pânza filtrantă, este fixat pe un arbore orizontal care se roteşte la o turaţie
scăzută. Interiorul tamburului este compartimentat în mai multe celule, fiecare celulă
comunicând cu capul de distribuţie 7 printr-un canal propriu de evacuare 4. În timpul
rotirii tamburului, capul de distribuţie pune – succesiv - celulele în legătură cu conductele
de vid sau de aer comprimat astfel încât, la o rotaţie completă a tamburului, fiecare celulă
trece succesiv prin toate etapele filtrării: depunerea precipitatului (sub influenţa depresiunii
din canalul celulei), zvântarea şi spălarea acestuia (celula se.află încă sub depresiune),
desprinderea precipitatului şi regenerarea pânzei filtrante (prin canalul colector se suflă aer
comprimat în celulă) după care ciclul se repetă.
 Centrifuga normală, cu funcţionare discontinuă, cu transmisie la partea inferioară
(fig. VI.1,f), se alimentează cu tamburul în mişcare, separarea celor două faze ale
suspensiei realizându-se sub efectul câmpului centrifugal, aşa cum s-a arătat anterior.
După un interval de timp (stabilit experimental), alimentarea cu suspensie se intrerupe,
efectuându-se (după caz) spălarea şi zvântarea precipitatului; descărcarea acestuia se face
manual, cu tamburul oprit.
Centrifuga normală cu funcţionare discontinuă, cu transmisie la partea superioară (fig.
VI.1, g) are acelaşi mod de lucru, descărcarea precipitatului efectuându-se pe la partea
inferioară a tamburului, acesta fiind prevăzut cu un fund conic mobil care se poate
deplasa de-a lungul arborelui.

Centrifuga normală, cu funcţionare continuă, cu tambur dublu orizontal, cu descărcare

automată prin cuţit (fig. VI.1, 7 i), are tamburul echipat cu două compartimente identice
care, în timpul funcţionării, se găsesc în etape diferite ale operaţiei: în timp ce - intr-un
compartiment se face alimentarea (şi deci filtrarea suspensiei), în celălalt compartiment se
face intreruperea alimentării şi descărcarea precipitatului, cu ajutorul unui cuţit acţionat
automat de un mecanism corespunzător.

Centrifuga normală, cu funcţionare continuă, cu piston pulsator (fig. VI.1,i) lucrează cu

descărcare automată şi continuă, concomitent cu alimentarea şi filtrarea suspensiei.
Descărcarea se realizează prin pulsaţii de amplitudine redusă a discului (pistonului)
pulsator, pe direcţia longitudinală a tamburului.

Separatorul cu talere (fig. VI.j) este o supracentrifugă (45000 rot/min la arbore)

lucrând pe principiul separării prin decantare, la care tamburul nu este perforat.
Funcţionarea este continuă: emulsia supusă separării este alimentată continuu prin
conducta centrală, distribuindu-se printre talerele 2 trecând prin orificile acestora;
lichidul mai greu este orientat spre peretele tamburului, împins în sus şi evacuat prin
orificiul II. Lichidul uşor se ridică pe talere în zona centrală a tamburului şi se evacuează
prin canalul inelar I.

Supracentrifugă tubulară (fig. VI.1, k), funcţionează continuu, având acelaşi principiu
ca separatorul cu talere; emulsia (sau suspensia fină) se alimentează pe la baza
tamburului (după ce acesta a atins turaţia de regim) şi, sub efectul câmpului centrifugal
intens; se împarte în straturi de densităţi diferite, fracţiunile componente fiind evacuate
separat, prin orificiile I (lichid uşor) şi II (lichid greu). Turaţiile tamburului pot atinge
valori de 14000 până la 45000 rot/min.

D. EXPLOATAREA Şl INTREŢINEREA UTILAJELOR PENTRU FILTRARE

1. PORNIREA INSTALAŢIEI DE FILTRARE

Pornirea comportă următoarele lucrări principale :

La filtre:
- controlul stării generale a utilajului (corp, sisteme de fixare a corpului, grătare,
etanşări, conducte, protecţii superficiale);
- controlul stratului filtrant; prinderea stratului pe grătar, starea ţesăturii,
curăţenia stratului filtrant, regenerarea, calitatea stratului filtrant, cantitatea
acestuia (cazul granulelor);
- controlul echipamentelor anexe ale filtrului: conducte, vase, rezervoare, pompe
de vid, suflante, capete de acţionare, dispozitive de desprindere a precipitatului,
sisteme de acţionare (la filtrele celulare rotative);
- deschiderea robinetului la conducta de evacuare-filtrat;
- deschiderea robinetului la pompa de vid şi punerea în func-
ţiune a pompei de vid ;
- punerea în funcţiune a sistemului de alimentare cu suspensie.
La centrifuge normale :
- controlul stării generale a centrifugei : tambur rotativ, strat filtrant (prindere,
regenerare, starea ţesăturii), jocul în lagăre (controlat prin rotirea manuală a
tamburului), intinderea curelelor, fixarea cuplajelor, starea asamblărilor demontabile,
existenţa ungerii, sistemele de blocare a capacului în timpul funcţionării, fixarea cen-
trifugii (batiului) pe fundaţie, starea etanşărilor la toba exterioară, racordările la
conducta de evacuare a filtratului şi de alimentare cu suspensie, funcţionarea
 sisţemelor de spălare şi desprindere a precipitatului, legăturile corecte la reţeaua
electrică de alimentare, existenţa apărătorilor de protecţie şi a tuturor dispozitivelor
de tehnica securităţii muncii.
La supracentrifuge: starea interioară a tamburului (verificare prin gurile de control),
sprijinirea tamburului în lagărul axial, legăturile electrice corecte, dispozitivele de protecţie
a muncii (apărători, elemente de siguranţă), curelele de transmisie, legăturile la conductele
de evacuare a lichidelor (uşor şi greu), legăturile la conducta de alimentare cu suspensie
(emulsie), starea lagărelor, ungerea, sistemul de acţionare.

2. CONDUCEREA Şl SUPRAVEGHEREA PROCESULUI DE FILTRARE

La filtre cu juncţionare discontinuă: Filtrarea se desfăşoară până la atingerea grosimii

optime de precipitat. Pe intreaga durată a filtrării se controlează calitatea filtratului,
consumul specific de energie electrică, debitul de filtrat, debitul de alimentare cu sus-
pensie, presiunea (sau depresiunea) necesară filtrării (prin indica ţiile AMC montate pe
conducta de alimentare sau de vid).
După oprirea filtrării se trece - după caz - la spălarea precipitatului care se execută în
următoarele variante :
- spălare simplă (în curent paralel), prin introducerea lichi dului de spălare (în
general apă) în acelaşi circuit şi în acelaşi sens;
- ca şi suspensia, astfel că lichidul de spălare are acelaşi traseu ca şi filtratul; în
anumite cazuri spălarea se face concomitent cu suflarea de aer comprimat în strat
(cazul filtrelor cu strat gnanular);
- spălare în adincime, când lichidul de spălare este introdus în sens invers sensului
de circulaţie a suspensiei (cazul filtrelor cu straţ granular).
În timpul spălării se supraveghează debitul şi presiunea apei de spălare.
În funcţie de cerinţele procesului de filtrare, după spălare se execută zvântarea
precipitatului. Pentru aceasta, stratul de precipitat este suflat cu aer comprimat (sau cu
gaz inert) la presiunea şi debitul precizate în indicaţiile tehnologice ale prooesului.
Desprinderea precipitatului de pe suprafaţa stratului filtrant se realizează manual
sau mecanic în funcţie de tipul de filtru. La utilajele cu descărcare mecanică a
precipitatului, se supraveghează funcţionarea optimă a dispozitivului de acţionare a
sistemului de descărcare şi dirijarea precipitatului spre instalaţiile de colectare (cuve,
bazine etc).
Regenerarea stratului filtrant, în vederea unei noi filtrări, se face conform
indicaţiilor date de tehnologia procesului; în general, regenerarea constă in suflare cu aer
comprimat sau spălare cu apă la presiuni şi debite care se supraveghează în timpui
lucrării.
Filtre cu funcţionare continiă (filtre celulare rotative). Durata fiecărei etape de lucru
a procesului de separare este determinată de construcţia capului de distribuţie (lungimea
canalelor din discul fix) şi de turaţia tamburului. În timpul funcţionării filtrului se ur-
măresc: valoarea depresiunii şi a suprapresiunii în conductele celulelor, debitul şi
presiunea apei de spălare, debitul şi presiunea la regenerare, comportarea dispozitivului -
cuţit pentru desprinderea precipitatului, turaţia la tambur, funcţionarea liniştita a agre-
gatului, consumul specific de energie electrică, calitatea filtratului, conţinutul de fază
lichidă din precipitat.

Centrifuge normale cu funcţionare discontinuă. Etapele principale de lucru sunt:

pornirea, alimentarea cu suspensie, spălarea şi zvântarea precipitatului (după caz),
oprirea maşinii, descărcarea (manual sau mecanic) precipitatului.
Alimentarea cu suspensie se face pe o durată stabilită de procesul tehnologic (nu se
poate aprecia grosimea stratului de precipitat, deoarece capacul tobei exterioare este blocat
în timpul funcţionării) şi se desfăşoară concomitent cu filtrarea. Pe această durată se
controlează debitul de alimentare cu suspensie, turaţia la rotor, consumul de energie
electrică, temperatura lagărelor, funcţionarea liniştita (fără bătăi excentrice sau vibraţii) a
maşinii, debitul de filtrat, calitatea filtratului.
Spălarea şi zvântarea precipitatului - necesare în anumite cazuri - impun
supravegherea debitului şi presiunii apei de spălare respectându-se durata spălării şi a
zvântării precipitatului.
Descărcarea precipitatului face necesară oprirea maşinii.
Obs.: În repetatele cicluri discontinue de pornire-oprire se vor supraveghea: temperatura
motorului electric, comportarea friânei, viteza (timpul necesar) de frânare, centrarea
arborelui în lagăre, comportarea sistemelor de sprijinire a centrifugei, consumul de
lubrifiant.
Centrifuge normale cu funcţionare continuă. La asemenea utilaje, oprirea este necesară
numai în cazul apariţiei unor incidente funcţionale.
Alimentarea cu suspensie se face după pornirea motorului elec tric şi continuă să se
desfăşoare concomitent cu descărcarea precipitatului (prin cuţit sau prin piston pulsator).
În timpul funcţionării se supraveghează turaţia la rotor, temperatura lagărelor,
consumul specific de energie electrică şi lubrifiant, temperatura motorului, funcţionarea
sistemelor de acţionare a cuţitelor de descărcare şi a pistonului pulsator (presiune la pompa
de ulei pentru acţionarea hidraulică, turaţie etc.), starea etanşărilor, calitatea filtratului şi
a precipitatului, funcţionarea liniştită, comportarea sistemelor de frânare, centrarea
arborelor în lagăre, sistemele de sprijin ale carcasei (tobei exterioare), fixarea maşinii
de fundaţie.

Supracentrifuge. Alimentarea supracentrifugelor se face după conectarea motorului la reţea.

Se supraveghează următoarele elemente: turaţie la ramburul tubular (la arbore),
temperatura lagărelor. centrarea tamburului (funcţionare liniştită, fără vibraţii puternice,
bătăi excentrice, şocuri), consumul specific de energie electrică şi lubrifiant, gradul de
separare al celor două faze, debitul de alimentare cu suspensie, comportarea etanşărilor.

3. INTRERUPEREA FUNCŢIONĂRII (OPRIREA) UTILAJELOR PENTRU

FILTRARE LUCRÂND ÎN REGIM CONTINUU

Dacă în timpul funcţionării utilajelor este necesară intreruperea funcţionării, prima

operaţie este intreruperea alimentării. Funcţionarea maşinii se continuă până la eliminarea
completă a precipitatului din toba interioară.
Obs.: În cazuri grave de avarii sau defecţiuni, indiferent de tipul de utilaj
(funcţionarea continuă sau discontinuă) se intrerupe motorul electric chiar dacă filtrarea
- sau operaţiile sale secundare - nu s-au incheiat.

4. INTREŢINEREA CURENTĂ A UTILAJELOR PENTRU FILTRARE

a. Lucrări de intreţinere curentă

 Filtre cu funcţionare discontinuă : curăţirea periodică a stratului filtrant (dacă
regenerarea nu este obligatorie în procesul de filtrare), refacerea etanşărilor uzate, mici
reparaţii la corp, vase, conducte, lucrări de intreţinere curentă la transportoare, pompe,
suflante.

Filtre cu funcţionare continuă: lucrări de intreţinere curentă la pompa de vid,

suflanta de aer comprimat, lagărele arborelui, conducte, armături. etanşări, sistem de
acţionare, fixare pe fundaţie.
Centrifuge normale şi supracentrifuge: curăţirea periodică a stratului filtrant (dacă
regenerarea lipseşte din procesul de filtrare), lucrări de intreţinere curentă la lagăre,
asamblări demontabile, sisteme de acţionare, sisteme de desprindere automată a
precipitatului, pompe, vase, rezervoare, conducte, fixare pe fundaţie.

Supracentrifuge: curăţirea periodică la interiorul tamburului tubular, lucrări de

intreţinere curentă la lagăre, acţionare, etanşări, conducte, pompe, fixare pe fundaţie.

5. MĂSURI DE PROTECŢIE A MUNCII

Filtrele de funcţionare discontinuă trebuie să fie închise când se lucrează cu substanţe

toxice, funcţionând fie sub presiunea unui gaz inert, fie cu o depresiune oarecare..
Etanşarea acestora reduce pericolul de intoxicare, dar necesită măsuri de precauţie la des-
chiderea şi închiderea capacului filtrului. Spre deosebire de acestea, filtrele-rotative au
avantajul că se descarcă cu ajutorul aerului comprimat.
Datorita forţelor foarte mari care se dezvoltă în timpul ope raţiei de centrifugare a
amestecurilor, centrifugele trebuie executate din materiale foarte rezistente, iar pe
măsură ce viteza periferică creşte, trebuie să se reducă diametrul tamburului.
Centrifugele cu funcţionare periodică au dezavantajul că trebuie încăr cate şi descărcate
manual, ceea ce poate prezenta pericole pentru muncitori. Din această cauză este indicată
folosirea centrifugelor cu funcţionare semicontinuă sau cu funcţionare continuă. În
afara pericolului pe care îl prezintă ruperea tamburului la turaţii exce sive sau ca urmare
a uzurii neidentificate la timp, încărcările peste limită sau vibraţiile puternice la sarcini
neuniforme pot duce, de asemenea, la accidente, dacă nu se iau măsuri de securitate. Cen-
trifugele trebuie să fie prevăzute cu capac de protecţie, frâne de oprire, dispozitive de
pornire şi oprire cu funcţionare sigură. Este interzisă deschiderea capacului centrifugei în
timpul funcţionării şi orice intervenţie trebuie să se efectueze numai după ce
centrifuga a fost oprită.
În mod obligatoriu, toate centrifugele trebuie să aibă o tăbliţă pe care să se indice
încărcarea maximă admisă, turaţia maximă, precum şi orice alte indicaţii necesare.
Centrifugele trebuie revizuite periodic, în funcţie de natura materialelor supuse
separării.

Verificarea cunoştinţelor

1. Să se arate care sunt cauzele posibile a obţinerii unui filtrat de

calitate necorespunzătoare în cazul unui filtru cu saci. Se precizează
că acest incident este legat de o conducere defectuoasă a procesului
de filtrare.
2. Intr-un filtru presă cu plăci şi rame, se constată o scădere a debi tului de
filtrat. Care sunt cauzele legate de un montaj greşit? Se precizează că
precipitatul obţinut are umiditatea corespunzătoare.
3. Care sunt cauzele probabile care conduc la obţinerea unui precipitat cu
umiditate crescută intr-un filtru celular rotativ dacă regimul de filtrare - propriu-
zisă - decurge normal?
4. La o centrifugă normală, pe trei coloane, se constată apariţia unor
bătăi excentrice şi vibraţii anormale. Care sunt cauzele de natură mecanică? Ce
măsuri imediate se iau?
5. La o centrifugă automată cu descărcare prin cuţit se constată o scădere a
cantităţii de precipitat (scădere a productivităţii maşinii). Care sunt cauzele de
natură mecanică? Ce măsuri imediate se impun?
6. Să se arate ce greşeli de exploatare s-au comis în. cazul. Apariţiei unor
defecţiuni la sistemul de acţionare al pistonului pulsator. Pot genera avarii
asemenea erori de exploatare?
 Capitolul VII AMESTECAREA MATERIALELOR

În vederea obţinerii unor sisteme omogene sau a intensificării operaţiilor

fizice sau chimice, în industria chimicăa este necesară amestecarea
materialelor intrate în procesele de prelucrare.

A. CONSIDERAŢII GENERALE

Prin amestecare, materialele sunt aduse în contact intim astfel încât se

reînnoiesc continuu suprafeţele de contact ale acestora, în timpul
prelucrării. În anumite cazuri, amestecarea constituie o operaţie auxiliară, ea
desfăşurându-se simultan cu operaţia principală (schimb de căldură sau de
substanţă, reacţie chimică etc.) pe care o intensifică. În alte cazuri,
amestecarea este, insă, o operaţie de-sine-stătătoare, aplicată în scopul
obţinerii unor amestecuri cât mai omogene (emulsii, dispersii,etc.). În cadrul
noţiunii generale de ,,amestecare" apare termenul de ,,agitare”, în cazul
când se supun amestecării fluide cu vâscozitate mică sau sisteme lichid- solid,
şi ,,malaxare"- în cazul când se supun amestecării amestecuri fluide cu
consistenţa mare. Termenul de “amestecare" este folosit, uzual, la
amestecarea solidelor (granulelor şi pulberilor).
Corespunzător acestor variante ale amestecării, utilajele se numesc
respectiv: agitatoare, malaxoare, amestecătoare.
Operaţia de amestecare (sau agitare în cazul sistemelor lichid- lichid sau
lichid-solid) este caracterizată prin eficacitatea de amestecare şi prin puterea
consumată la amestecare. Eficacitatea amestecării se referă la efectul de
omogenizare obţinut în urma amestecării; în cazul sistemelor lichid-lichid
sau lichid-solid, eficacitatea de amestecare este reflectată în distribuţia
concentraţiilor lichidelor amestecate în spaţiul omogenizat sau în distribuţia
temperaturilor în lichidul agitat (dacă amestecarea serveşte la intensificarea
schimbului de căldură intre lichide).
În toate cazurile, eficacitatea amestecării şi puterea consumată la
amestecare depind de condiţiile de lucru şi de caracteristicile materialelor
amestecate. Condiţiile de lucru se referă la: presiune, temperatură, turaţie la
amestecător, tipul de amestecător, modul de lucru (continuu sau discontinuu),
debite de lichide, durata amestecării. Proprietăţile materialelor supuse
amestecării se referă la: densitate, vâscozitate, miscibilitate, fineţe şi formă a
particulelor, umectabilitate.

B. UTILAJE PENTRU AMESTECARE

Utilajele pentru amestecare lucrează continuu sau discontinuu. Gazele şi

lichidele cu vâscozitate mică sunt omogenizate prin amestecare în aparate
cu funcţionare continuă; fluidele cu vâscozităţi mari şi pastele sunt
omogenizate în aparate cu funcţionare discontinuă.

1. UTILAJE PENTRU AMESTECARE ÎN MEDIU LICHID

Amestecătorul tip injector (fig. VI.1) realizează amestecarea prin

antrenarea lichidului din conducta 1 de către jetul de lichid ce trece - cu
viteză mare – prin conducta 2 şi prin ajutajul injectorului. Turbulenţa
amestecului are, ca rezultat, omogenizarea lui.
Instalaţia de amestecare cu circulaţie exterioară (fig. VI.2) produce
amestecarea prin recircularea lichidelor din rezervor cu pompa centrifugă
2. Amestecul recirculat vine în contact cu lichidele care se alimentează
continuu, cu debit scăzut, în rezervor.

Recipiente pentru amestecare prin barbotarea gazelor (fig. VI.3 şi VI.4)

conţin, ca sistem de amestecare tuburi cilindrice sau tronconice continue sau
perforate prin care se trimite, în masa de lichid, un jet de aer comprimat
(sau gaz inert) care ,,barbotează" în lichid, producând amestecarea. Astfel de
sisteme de amestecare implică un consum crescut de energie; ele se utilizează
la amestecarea lichidelor corozive.
Agitatoarele montate pe arbori în interiorul recipientelor (fig.
VI.5 şi VI.6) lucrează în condiţii diversificate de lucru (turaţii, vâscozitaţi,
presiuni şi temperaturi).
 Fig. VI.1. Amestecător tip injector:
1-conductă etxerioară ;
2 - conductă interioară.

Fig. VI.2. Instalaţia de amestecare cu circuiaţie exterioară :

1-racord intrare amestec; 2- pompă centrifugă; 3-
conductă ascendentă; 4- dispozitlv de stropire; 5-conductă
evacuare amestec omogenizat; 6- conductă pentru dirijarea
amestecului la instalaţii.

Fig. VI.3. Agitator vertical Fig. VI.4. Barbotor cu aer:

cu aer : 1-conductă de distribuţie a
a -cu con interior perforat; gazului; 2-ţevi perforate.
b-cu cilindru plin.

- Agitatoarele cu paletă (fig. VI.5, a) lucrează la turaţie redusă şi la

consum scăzut de energie, fiind utilizate la amestecarea lichi delor miscibile,
cu vâscozitate mică şi la prepararea suspensiilor.
- Agitatoarele cu braţe (fig.VI.5, b) au două sau mai multe perechi de
braţe montate perpendicular sau înclinat pe arbore.
- Agitatoarele cu ancoră (fig.VI.5,c) se utilizează la amestecarea
lichidelor vâscoase, pastelor sau topiturilor. Au turaţie relativ scăzută.
- Agitatoarele cu elice (fig VI.5,d) lucrează la turaţii ridicate; difuzorul-
montat în spaţiul de amestecare - măreşte turbulenţa lichidului prelucrat.
- Agitatoarele turbină (fig. VI.5, e,g,h, i, j) amestecă lichide cu vâscozităţi mici
creând, în spaţiul de amestecare, un câmp centrifugalce intensifică turbulenţa.
- Agitatoarele tip impeler (fig.VI.5,f) se montează împreună
cu un ,,spărgător de vârtej” pentru a se intensifica amestecarea prin
creşterea turbulenţei în masa de lichid.

Fig. VI.6. Recipient cu e-chipament

de amestecare :
1- recipient;
2- agitator;
3- arbore;
4- cutie de etanşare;
5- cuplaj ;
6- lagar ;
7- suport ;
8- grupmotor reductor.

Fig.VI.5 Agitatoare

2. UTILAJE PENTRU AMESTECAREA SOLIDELOR (PULBERI,

GRANULE) SAU A PASTELOR

Amestecătorul cu ax oblic (fig. VI.7) omogenizează amestecul granular

introdus în tamburul 1 care se roteşte fiind acţionat de sistemul arbore -
angrenaj conic. Funcţionează discontinuu.

Amestecătorul cu tambur rotativ (fig.VI.8) amestecă - în interiorul

tamburului rotativ 1 - materialul granular alimentat cu transportul elicoidal
12. Paletele fixe (rafturi, poliţe etc.) montate pe suprafaţa interioară a
tamburului, omogenizează amestecul. Evacuarea materialului se face prin
inversarea sensului de rotaţie al tamburului şi al transportorului.
Amestecătorul are o funcţionare continuă (ciclurile încărcare-omogenizare-
descărcare) se succed fără oprirea agregatului.

Fig. VI.8. Amestecător cu tambur rotativ:

1-tambur rotativ; 2-palete e l i c o i d a l e f i x a t e

d e t a m b u r ; 5-şicane; 4-bandaj; 5-rolă de
sprijin; 6-lagărul rolei; 7-coroană dinţată;
8-pinion; 9-reductor; 10-motor electric; 11-
agregat pentru inversarea sensului de rotaţie
la motor; 12-transportor elicoidal; 13-roată
de acţionare a transportorului: 14-gură de
alimentare; 15-descărcarea materialului

Amestecătorul elicoidal (fig. VI.9) lucrează pe principiul transportorului

elicoidal.
Malaxorul (fig. VI.10) omogenizează materialul prin antrenarea acestuia de
către cei doi arbori curbaţi (în formă de Z) acţionaţi independent, de la două
surse motoare. Funcţionarea este discontinuă, după omogenizare, cuva este
descărcată de material.
Fig. VI.9. Amestecător cu şurub elicoidal:
1- jgheab; 2-palete elicoidale; 3-arbore.

Fig. VI.10. Malaxor:

1-cuvă ; 2-arbore în
formă de Z; 3-dispozitiv
de răsturnare a cuvei; 4-
acţionare; 5-capac; 6-
alimentare.
C. EXPLOATAREA ŞI INTREŢINEREA AMESTECăTOARELOR

Problemele exploatării şi intreţinerii amestecătoarelor sunt fundamentate de cerinţele

impuse de procesul de amestecare şi de construcţia utilajelor.
La pornirea utilajelor de amestecare se ţine seama de urmăroarele reguli
fundamentale:
- nu se porneşte amestecatorul în sarcină: alimentarea cu materiale se face după
pornirea amestecătorului. Excepţie fac: amestecătoarele prin barbotare, amestecătoarele
cu ax oblic, amestecătoarele cu saci;
- inainte de pornire se verifică starea funcţionala a amestecătorului, a sistemelor de
acţionare, a sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a legăturilor electrice, a sistemelor
de alimentare şi evacuare a materialului.

Supravegherea funcţionării se face în conformitate cu instrucţiunile de lucru ale

utilajului. În linii generale, se urmăresc: starea generală funcţională a utilajului, starea
etanşărilor, a prinderilor (asamblărilor) demontabile, funcţionarea grupurilor de acţionare
(motor-reductor), temperatura lagărelor, temperatura motorului electric, temperatura
cutiei de etanşare, apariţia eventualelor pierderi de fluid la cutia de etanşare, consumul
specific de energie electrică şi lubrifiant, cantitatea (debitul) de material alimentat,
caracteristicile fizice ale materialului alimentat (granulometrie, vâscozitate, umectabilitate,
densitate etc), debitele de fluide de amestecare, presiunile şi temperaturile în recipientele
cu agitatoare, funcţionarea liniştită (fără bătăi, zgomote anormale în funcţionare),
funcţionarea corectă, la parametrii optimi, a instalaţiilor anexe: alimentare, evacuare de
materiale. în supravegherea funcţionării o deosebită importanţă se acordă sesizării, la
timp, a perturbărilor funcţionale, a defecţiunilor sau avariilor.

Oprirea amestecătoarelor cu regim continuu de lucru (cazul agitatoarelor montate pe

arbori sau a amestecătoarelor cu tambur rotativ) se face după evacuarea materialelor
prelucrate în aparat. La alte tipuri de utilaje (barbotoare cu aer, malaxoare,
amestecătoare cu saci), prin însuşi modul de lucru, oprirea face necesară intreruperea
procesului de amestecare şi apoi evacuarea materialelor din aparat.

Intreţinerea curentă a amestecătoarelor conţine lucrări menite să menţină utilajele

în stare de funcţionare optimă: asigurarea ungerii, curăţirea exterioară, lucrări de control
şi remedieri la asamblările flanşelor, stringerea prezoanelor de la cutiile de etanşare,
mici reparaţii la izolaţiile exterioare sau la alte echipamente care nu se află sub
presiune, înlocuiri de AMC, eventuale inlocuiri ale ventilelor defecte (numai după
închiderea traseelor de circulaţie a fluidelor).

MASURI DE PROTECŢIE A MUNCII

Agitatoarele folosite la substanţele care produc vapori sau gaze explozive sunt
prevăzute cu palete din material mai puţin dur decât corpul agitatorului, pentru a se
evita producerea de scântei.
În cazul în care se amestecă substanţe toxice, agitatoarele se etanşează perfect şi se
prevăd cu dispozitive de absorbţie locală.
La aparatele descoperite, prevăzute cu agitatoare, trebuie ca viteza periferică a
axului cu palete să fie sub 4 m/s, pentru a nu proiecta în afară substanţele conţinute, în
special când acestea sunt corosive. În toate cazurile sunt preferabile agitatoarele cu
funcţionare continuă, deoarece mecanizarea şi automatizarea acestora uşurează simţitor
munca, realizându-se şi randamente superioare.
Verificarea cunoştinţelor

1. La un agitator montat pe arbore în interiorul unui recipient, se constată zgomote

anormale şi trepidaţii în funcţionare. Care sunt cauzele generate de un montaj greşit?
Localizaţi greşelile de montaj şi arătaţi ce consecinţe pot avea ele asupra siguranţei
funcţionale a aparatului.
2. Care sunt cauzele legate de o exploatare neraţională - care conduc la o eficienţă
scăzută de amestecare - în cazul unui amestecător cu tambur rotativ? Cum se poate
ajunge - pornind de la aceste cauze - la avaria arborelui?
3. La un amestecător cu agitator montat pe arbore se constată o creştere a
temperaturii lagărelor. Care sunt cauzele generate de o exploatare neraţională? Ce
consecinţe ar avea neînlăturarea imediată a acestor cauze?
Capitolul VII TRANSMITEREA CĂLDURII

Transmiterea (schimbul) de căldură constituie baza a numeroase procese tehnologice din

industria chimică.
În majoritatea proceselor, substanţele sunt supuse la transfor mări datorită căldurii.
Operaţii ca: încălzirea, răcirea, evaporarea, condensarea, sublimarea şi uscarea sunt
transformări ce au loc cu schimb de căldură. Transportul căldurii de la corpul cald la
corpul rece se numeşte transmiterea căldurii (transfer termic).

A. METODE Şl AGENŢI DE ÎNCĂLZIRE Şl RĂCIRE ÎN INDUSTRIE

Utilajele în care are loc transmiterea căldurii se numesc schimbătoare de căldură.

Încălzirea sau răcirea materialelor se face în general cu ajutorul unui agent purtător de
căldură; în cazul incălzirii, acesta preia energia calorică de la sursă şi o transportă la
schimbătorul de caldură; în cazul răcirii, energia calorică este preluată de la mediul din
proces.

1. METODE DE ÎNCALZIRE

Alegerea metodei de încălzire şi a agentului purtător de căldură depinde de natura

procesului tehnologic şi de latura economică a procesului de schimb de caldură.
Încălzirea cu gaze este o metodă puţin economică deoarece gazele având căldură
specifică mică şi coeficientul de transmitere a căldurii de asemenea mic, necesită
debite mari. Se utilizează în special gazele de ardere, obţinute prin arderea
combustibililor, a căror temperatură înaltă (peste 1000°C) compensează în parte
inconvenientele arătate.

Încălzirea cu vapori are următoarele avantaje: coeficientul de transmitere a căldurii

este mare, se cedează o cantitate mare de căldură la condensare, încălzire uniformă
în timpul condensării şi o reglare simplă. Se folosesc vapori saturaţi sau puţin
supraîncălziţi ai apei sau ai unor lichide netoxice şi neinflamabile.
Încălzirea directă (prin trecerea vaporilor direct prin masa de material) este puţin
folosită, pentru că duce la impurificarea materialului. Mai utilizată este încălzirea indirectă
cu serpentină (fig. VII.1 şi VII.2) sau manta (fig. VII.3). Cel mai utilizat sistem este incălzirea
prin fascicule de ţevi, această formă constructivă fiind adaptată la majoritatea
schimbătoarelor de căldură.
Încălzirea cu purtători de căldură în stare lichidă. Apa se foloseşte ca purtător de căldură la
presiunea atmosferică până la 80°C; peste 80°C se foloseşte apă sub presiune. Utilajele
folosite sunt recipiente cu serpentină interioară sau exterioară.
Uleiurile minerale se folosesc până la temperatura de 300°C, limitată de sensibilitatea
termică a uleiului (descompunere).
Pentru încălziri la temperaturi mai mari (pină la 400°C) se intrebuinţează substanţe
organide ca difenilul, difenil-eterul, difenil-difenil-eterul, naftalina, glicerina.

Fig.VII.2 Serpentine exterioare: a-ţevi circulare, b-

jumătăţi de ţevi; c-corniere

Fig.VII.1 Recipient cu serpentină interioară

Fig. VII.3 Recipient cu manta de încălzire: 1-corp; 2-manta de încălzire; 3-separator

de condens; 4-conductă de ocolire
 Încălzirea cu purtători de căldură solizi. Pentru incălzirea la temperaturi înalte, unde
lichidele sau gazele nu pot fi luate în consideraţie, se poate folosi un sistem de incălzire
cu purtători de căldură solizi.
Încălzirea cu bile, cunoscută şi sub numele de procedeul termofor, se caracterizează prin
folosirea unui circuit cu bile metalice sau din materiale ceramice, materiale care au căldura
specifică mai mare şi rezistenţa mecanică, chimică şi termică bună. Bilele circulă din generatorul
în care sunt încălzite direct, prin arderea unui gaz combustibil cu aer, intr-un reactor unde
căldura lor este utilizată la un proces tehnologic.

2. METODE DE RĂCIRE

Răcirea se poate realiza cu ajutorul unor agenţi de răcire sau artificial.

Cu ajutorul agenţilor de răcire nu se pot atinge temperaturi mai scăzute de -50°C. Cel mai

ieftin agent de răcire este aerul, care are toate dezavantajele gazelor. De aceea, răcirea cu aer

se face numai până la temperatura ambiantă.

Răcirea cu apă este foarte avantajoasă, datorită proprietăţilor termice ale apei şi

economicităţii. Apa de răcire trebuie să fie curată, pentru a se preveni depunerile, şi să aibă

o temperatură cât mai mică. Apa se recirculă, trecind-o prin turnuri de răcire, unde îşi

dobândeşte temperatura iniţială.

Sărurile minerale cel mai des folosite sunt clorura de sodiu NaCl şi clorura de calciu.
 2 2
CaCl . Amestecul de 20% NaCl şi gheaţă se topeşte la -21°C, iar amestecul de 30% CaCl şi

gheaţă la temperatura de -50C°.

B. IZOLAREA TERMICĂ

Izolarea termică a utilajelar şi conductelor constă în aco perirea suprafeţei lor

exterioare cu un strat de izolaţie termică, format din materiale termorezistente cu
conductivitate termică mică, în scopul micşorării pierderilor de căldură în mediul
ambiant.
Materialele izolante trebuie să-şi păstreze proprietăţile termice şi mecanice în
timp, să fie uşor de confecţionat şi de montat şi să fie ieftine.
Izolaţiile aplicate sunt chituri, paste sau torcreturi care se aplică pe suprafeţele exterioară
sau interioară ale utilajului; prin uscare acestea se intăresc şi formează un strat protector.
Torcretarea se utilizează la aparate (reactoare, coşuri, cuptoare etc.) ce lucrează la
temperaturi ridicate pină la 800°C).
Izolaţiile pot fi realizate şi din piese prefabricate confecţionate în formă de plăci,
segmenţi de cilindru sau cărămizi. Fixarea acestor piese pe cârlige sudate pe suprafaţa
izolată se face cu ajutorul unui schelet de sârmă. Dezavantajele acestor izolaţii constau
în aceea că se deteriorează la transport şi că intre piese apar rosturi care trebuie protejate.
Totuşi acest tip de izolaţie, în special cărămizile, se utilizează la compartimentele în
care are loc arderea unor gaze (cuptoare, reactoare, coşuri etc.).
Izolaţiile de învelire se fabrică sub forma unor rulouri, sau saltele umplute cu
material izolant, care se acoperă cu un material de protecţie, de obicei tablă. Aceste
izolaţii se montează uşor, deoarece se adaptează la forma utilajului, şi au o elasticitate
mare, ceea ce le conferă rezistenţă la deformaţii şi eventuale vibraţii. Dezavantajele
lor constau în faptul că nu au o rezistenţă mecanică bună şi se degradează repede în cazul
în care s-a deteriorat stratul protector.
 C UTILAJE PENTRU TRANSMITEREA CĂLDURII

Schimbătoarele de căldură se diferenţiază din punct de vedere constructiv după

destinaţia lor (preîncălzitoare, evaporatoare, condensatoare), după condiţiile de lucru
(presiune, temperatură, stare de agregare a fluidelor), după proprietăţile agenţilor
termici, ale materialelor de construcţie ete. Indifererit de tipul constructiv, schimbătoarelor
de căldură li se impun anumite condiţii constructiv-funcţionale, dintre care cele mai
importante sunt:
- Suprafaţa de transfer termic (calculată cu ajutorul ecuaţiei generale de transmitere a
căldurii şi al ecuaţiei de bilanţ termic) trebuie să aibă valori optime, în vederea
obţinerii unui transfer termic eficient.
- Este necesară alegerea corespunzătoare a agenţilor termici care să permită reglarea
temperaturii fluidelor şi evitarea pierderilor de căldură.
- Vitezele fluidelor trebuie să corespundă unui regim de curgere turbulentă, pentru a se
asigura valori mari ale coeficientului de transmitere a căldurii şi pentru menţinerea
caracterului staţionar al procesului.

1. SCHIMBATOARE DE CALDURĂ

Aceste schimbătoare lucrează în general ca preîncălzitoare, încălzitoare, răcitoare. În

cele ce urmează se vor descrie cele mai importante tipuri constructive.
Schimbătoare de căldură cu fascicul tubular. Schimbătoarele de căldură cu fascicul
tubular sunt formate dintr-o manta în interiorul căreia se introduce un fascicul de ţevi.
Ţevile sunt îmbinate cu placa tubulară prin mandrinare (folosită în general până la
300°C şi 40 daN/cm 2) sau prin sudare. În interiorul schimbătorului sunt montaţi pereţi
paraleli cu plăcile tubulare, numiţi şicane, care au forma unui segment de cerc şi au rolul
de a lungi traseul fluidului din manta, îmbunătăţind astfel schimbul de căldură.
Schimbătoarele de căldură cu fascicul tubular, de construcţie rigidă (fig. VII.4) au
plăcile tubulare 5 şi 5, a sudate de manta.
Construcţia este simplă, ieftină, dar prezintă unele dezavantaje ca:
 Fig. 10.4. Schimbător de căldură cu fascicul tubular de construcţie rigidă :
1-manta ; 2-cameră de distribuţie; 3, 3a-racorduri de intrare-ieşire manta; 4,4a-racorduiri de intrare-ieşire
cameră de distribuţie; 5,5a-plăci tubulare; 6-racord de aerisire; 7,8-racorduri de scurgere; 9-capacul camerei de

distribuire;10-capacul mare .

Fig. VII.5. Schimbător de căldură tubular cu cap mobil: l-manta; 2-cameră de distribuţie; 4, 4a-racorduri
intrare-ieşire manta; 5,5a-plăci tubulare; 6-racord de aerisire; 7-racord de scurgere; 8-capac flotant; 9-capac
cameră de distribuţie; 10-capac mare; 11,11a,11b,11c-racorduri pentru spălare.

- limitarea folosirii pină la o diferenţă de circa 80°C intre fluidul cald şi cel rece;
- imposibilitatea curăţirii spaţiului dintre ţevi;
- înlocuirea fasciculului numai prin distrugerea imbinării dintre plăcile tubulare şi manta.
Variante ale acestor tipuri de schimbătoare sunt schimbătoarele prevăzute cu elemente
elastice, cum ar fi: compensatoare de dilataţie pe manta, cu ţevi îndoite şi cu presetupă,
care preiau dilatarea prodnsă de diferenţele de temperatură dintre fascicol şi manta.
Schimbătoarele de căldură tubulare cu capac mobil (flotant) (fig. VII.5) se aseamănă cu cel
descris anterior, cu deosebirea constând în faptul că un capăt al fasciculului este imbinat
demontabil cu mantaua, iar celălalt este liber. Asemenea utilaje pot lucra la diferenţe mari
intre temperaturile celor două fluide, diferenţa de dilatare dintre manta şi fascicul fiind
compensată prin deplasarea liberă a capacului mobil. Tot pe acelaşi principiu se bazează şi
construcţia schimbătoarelor de căldură cu ţevi în formă de U (fig. VII.6).
Schimbătorul de căldură cu capac mobil este cel mai utilizat deoarece permite
dilatarea liberă a fasciculului, demontarea fasciculului din manta şi curăţirea intregului
sistem.

Schimbătoarele de căldură tip ţeavă în ţeavă (fig. VII.7) se utilizează atunci când, la un
debit mic de fluid, este necesară o suprafaţă mică de schimb de căldură, fasciculul de ţevi
fiind redus la o singură ţeavă.
 Fig. VII.6. Schimbător de căldură cu ţevi în formă de U:
l-manta; 2-cameră de distribuţie; 3, 2a-racorduri intrare-ieşire manta; 4, 4n-racorduri intrare-ieşire cameră de
distrlbuţie; 5-placa tubulară; 6-racord pentru manometru; 7-racord scurgere manta; 8-racord scurgere fascicul
tubular; 9-capac cameră de dlstribuţie.

Fig. VII.7. Schimbător de căldură tip ,,ţeavă în ţeavă": 1-ţeavă exterioară; 2-ţeavă interioară; 3,3a-racorduri
intrare-ieşire manta; 4-cot de întoarcere; 5,5a-garnituri; 6-racord pentru manometru; 7-racord golire manta; 8-
racord golire ţeavă interioară; 9, 9a-capace plate; 10-capac bombat.

Pentru a mări suprafaţa de schimb de căldură fără a mări gabaritul utilajului se

folosesc pentru fascicule ţevi moletate, cu aripioare transversale sau cu aripioare
longituidinale (fig. VII.8, a—c).
Schimbătoarele de caldură spirale (fig. VII.9). sunt confecţionate din două plăci îndoite în
spirală şi inchise la părţile frontale cu capace plane. Faţă de cele tubulare, au avantajul
unei compactităţi mai mari şi a unui consum mai mic de metal pe unitatea de supra faţă.
Execuţia şi intreţinerea sunt mai dificile.
 Fig. VII.8 Forme constructive de ţevi: a-ţevi moletate; b-cu aripioare transversale; c-cu aripioare longitudinale

Fig. VII.9. Schimbător de căldură

spiral: 1-carcasă; 2-racord intrare
fluid; 3-acord intrare fluid II; 4-
racord ieşire fluid I; 5-racord ieşire
fluid II..

2. EVAPORATOARE

Evaporatoarele sunt destinate concentrării soluţiilor prin vaporizarea unei părţi din
solvent. Ele se compun dintr-un schimbător de căldură (denumit cameră de încălzire), dintr-
um spaţiu de vaporizare în care are loc fierberea şi degajarea aburului din solu ţie şi din
separatorul de picături.
În evaporator, aburul (introdus intre ţevi) cedează caldură solu ţiei provocând fierberea
ei şi evaporarea solventului (vapori denumiţi ¨secundari¨). Îm orice evaporator
temperatura de condensare a aburului trebuie să fie superioară temperaturii de fierbere
a soluţiei, iar aburul de încălzire (primar) trebuie introdus la o presiune mai mare decât
presiunea la care se găsesc vaporii din spaţiul de vaporizare.
Construcţia evaporatoarelor este dependentă de proprietăţile soluţiei supuse concentrării
(vâscozitate, rezistenţă termică, tendinţa de formare de spumă etc.), necesitatea separării
cât mai complete a picăturilor, reducerea pierderilor de căldură, amplasarea aparatului,
eliminarea condensului, posibilitatea de curăţire etc.
Evaporatoarele cu tub central de circulaţie (fig. VII.10), lucrează pe principiul circulaţiei
naturale a soluţiei şi amestecării complete şi continue a soluţiei concentrate cu soluţia
proaspătă. Soluţia diluată pătrunde în evaporator prin racordul 8, imediat deasupra
plăcii tubulare, superioare şi curge în partea inferioară a utilajului. Prin tubul central 3 de
diametru mare, ridicându-se apoi prin ţevilefierbătoare 1.
Datorită schimbului de căldură mult mai intens în ţevile 1, soluţia fierbe puternic,
amestecul de vapori şi soluţie având în final o mişcare ascendentă. Soluţia din tubul
central, mult mai puţin încălzită, are o mişcare descendentă. La ieşirea din ţevi, soluţia
diluată se amestecă cu cea proaspată şic din nou pe tubul central în timp ce vaporii îşi
continuă drumul ascendent, trecind prin separatorul de picături 12 şi prin racordul de ieşire
20.
Evaporatorul cu tub central are o funcţionare continuă şi se foloseşte pentru concentrarea
soluţiilor care nu formează depuneri aderente, deoarece se curăţă foarte greu.
Evaporatoare cu circulaţie forţată (fig. VII.11) realizează circulaţia soluţiei intre spaţiul
de vaporizare 2 şi schimbătorul de căldură 1 cu ajutorul unei pompe 4. Soluţia se
alimentează la partea inferioară a schimbătorului de căldură, urcă prin ţevi şi începe să
fiarbă la partea superioară a acestora, trecând apoi în spaţiul de evaporare, unde vaporii de
solvent se degajă din soluţie.
Fierbând la partea superioară a ţevilor, soluţia nu va depune cristale pe intreaga
lungime a acestora, deci pericolul infundării ţevilor este diminuat.
Ca şi evaporatoarele cu tub central de circulaţie, evaporatoarele cu incălzitor exterior
lucrează pe principiul circulaţiei naturale a soluţiei (în sens ascendent în ţevile fierbătoare
datorită amestecării soluţiei cu vaporii şi în sens descendent în conducta de legătură
deoarece aici soluţia nu fierbe) şi al amestecării complete şi continue a soluţiei
concentrate cu soluţia proaspătă, introdusă în aparat.
Asemenea evaporatoare funcţionează cu debite mari, grad ridicat de concentrare a
soluţiei.
 Fig.VII.10 Evaporator cu tub central de circulaţie:

1-ţevi firbătoare; 2-plăci tubulare; 3-tub central de circulaţie; 4-manta; 5-intrare

agent termic; 6-ieşire condensat; 7-aerisire pentru evacuarea gazelor
necondensabile; 8-intrare soluţie diluată; 9-ieşire soluţie concentrată; 10-ieşire
vapori secundari; 11-vizoare; 12-separatori de picături

Fig VII.11 Evaporator cu circulaţie forţată a soluţiei:

1-încălzitor; 2-spaţiu de vaporizare; 3-conductă descendentă; 4-pompă; 5-deflector; 6-separator de
picături; 7-cameră pentru separarea cristalelor; 8-intrare soluţie diluată; 9-ieşire soluţie concentrată;
10-ieşire vapori secundari; 11-intrare agent termic; 12-ieşirea condensatului; 13-conductă pentru
întoarcerea picăturilor condensate; 14-sticlă de nivel
 3. CONDENSATOARE

În scopul de a recupera vaporii şi de a menţine o depresiune intr-o instalaţie se

efectuează condensarea vaporilor în utilaje numite condensatoare. Prin condensare,
vaporii saturaţi cedează căldura de evaporare trecind în stare lichidă, temperatura
răminind constantă. Ca agent termic de răcire se foloseşte apa sau aerul. Tipurile
constructive de condensatoare se deosebesc intre ele după modul în care se face
transferul termic intre fluide, după modul în care se face evacuarea gazelor
necondensabile şi a condensatului şi după sensul de circulaţie al fluidelor.
Condensatoarele tubulare de suprafaţă sunt schimbătoare de căldură tubulare, în care apa
de răcire circulă prin ţevi iar vaporii condensează în spaţiul dintre ţevi. Gazele
necondensabile (introduse odată cu vaporii în aparat) se evacuează cu pompe de vid (în
cazul condensatoarelor uscate) sau odată cu condensatul (în cazul condensatoarelor
umede).

Condensatoarele de suprafaţă cu serpentină (fig. VII.12) se compun dintr-o

serpentină l montată în spaţiul dintre doi cilindri. În interiorul serpentinei circulă
vaporii supuşi condensării iar în spaţiul din exteriorul
serpentinei circulă apă.

Fig.VII.12 Condensator cu serpentină:

1-corpul condensatorului; 2-cilindru interior; 3-serpentină

Fig.VII.13 Condensator barometric cu şicane

1-mantaua condensatorului; 2-şicane; 3-coloane

barometrice; 4-racord pentru intrarea vaporilor; 5-racord
pentru intrarea agentului de răcire; 6- conducta pentru
gazele necondensate; 7-separator de picături; 9- racord
pentru pompa de vid; 10- recipient pentru condensat.

Condensatoarele barometrice de amestec (fig. VII.13) se caracterizează prin aceea că fluidele

vin în contact direct în interiorul aparatelor. Îmbunătăţirea transferului termic se asigură
prin montarea - în condensator - a unor poliţe sau şicane intregi sau fragmentate.

D. EXPLOATAREA Şi INTRETINEREA UTILAJELOR PENTRU TRANSMITEREA

CĂLDURII

Punerea în funcţiune, exploatarea şi intreţinerea schimbătoarelor de căldură se face în

conformitate cu cerinţele din caietul de sarcini şi cu instrucţiunile tehnice interne, î n
concordanţă cu normele legale de tehnica securităţii muncii şi paza contra încendiilor.
Punerea în funcţiune a schimbătoarelor de căldură se efectuează odată cu intreaga
instalaţie din care fac parte. În prima etapă se pune în funcţiune compartimentul prin
care circulă agentul termic; apoi, pe măsură ce instalaţia intră în regim, compartimentul
prin care circulă fluidul tehnologic.
Viteza de creştere a temperaturii nu trebuie să depăşească 50°C pe oră; altfel,
dilateţiile termice ale îmbinărilor demontabile fiind diferite (dilatările sunt mai mari la
flanşe şi mai mici la şuruburi), se produce o strângere suplimentară a garniturii, ca apoi,
după egalizarea temperaturii, îmbinarea să se slăbească şi să nu mai asigure etanşarea.
În timpul funcţionării se urmăresc:
- temperatura şi presiunea de intrare şi ieşire a fluidelor cu ajutorul aparatelor de măsură;
- etanşeitatea îmbinărilor demontabile;
- etanşeitatea compartimentelor prin verificarea calităţii pro duselor.
Pierderea etanşeităţii intre compartimente se pune în evidenţă prin tendinţa de egalizare
a temperaturi şi presiunii intre compartimente.
Principalele defecţiuni care apar la schimbătoare de caldură sunt prezentate în tabela
6.2.1.
Utilajele sc opresc din funcţionare în cazul în care se constată scurgeri pe la îmbinări, fisuri
sau scăderi de presiune.
 Verificarea cunoştinţelor
1.La un schimbător de căldură se constată creşterea temperaturii fluidului de
lucru peste limita admisă în proces. Ce măsuri se iau pentru normalizarea
procesului termic, fără a opri schimbătorul din funcţionare?
2. Un schimbător tubular de construcţie rigidă funcţionează în com partimentul
din ţevi cu motorină care intră la o temperatură de 300°C şi o presiune de 3
MPa, iar în compartimentul din manta cu benzină care intră la o temperatură de
100°C şi o presiune de 0,6 MPa. După un timp scurt de funcţionare se constată
ruperea
sudurii ţevilor de placa tubulară. Care este cauza şi ce soluţii de remediere se
pot lua?
3.La un evaporator cu tub central, datorită depunerilor de cruste s-au infundat mai
multe ţevi fierbătoare. Cum se manifestă acest deranjament funcţional?
4.La un condensator barometric se constată scăderea debitului de evacuare a
gazelor necondensabile. Care ar putea fi cauzele?
5. Ce anomalii se pot produce când vaporii intră în condensator cu
viteze prea mari şi ce măsuri se pot lua în asemenea cazuri?

Capitolul VIII Utilaje şi instalaţii frigorifice

A. CONSIDERAŢII GENERALE

În industria chimică şi petrochimică, de multe ori sunt necesare temperaturi

scăzute pentru realizarea unor procese tehnologice. Aceste temperaturi sunt mai
scăzute decât cele care se pot obţine prin utilizarea agenţilor frigorifici obişnuiţi ca
gheaţa, amestecul de sare de bucătarie cu gheaţă etc.
Pentru obţinerea unor temperaturi mai joase se folosesc procedee de răcire care
realizează transmiterea căldurii de la mediile cu temperaturi joase (agenţii frigorifici) la
mediile ce trebuie răcite. Aceste procedee se realizează în instalaţii numite instalaţii
frigorifice.
Pentru a se evita schimbul de căldură cu exteriorul toate cir cuitele şi utilajele
instalaţiilor frigorifice trebuie bine izolate.

B. TIPURI DE UTILAJE Şi INSTALAŢII FRIGORIFICE

Instalaţia în care se produc temperaturi pină la -100°C se numesc instalaţii pentru

răcire moderată, iar cele care produc temperaturi sub -100°C se numesc instalaţii pentru
răcire înaintată.

Din prima categorie fac parte instalaţiile frigorifice cu compri mare, instalaţiile
frigorifice cu absorbţie şi instalaţiile frigorifice cu absorbţie, iar din a doua, instalaţiile
frigorifice cu destindere prin laminare şi instalaţiile frigorifice funcţionând prin detentă.
cu producere de lucru mecanic.

1. INSTALAŢiA FRIGORIFICĂ CU COMPRIMARE

Instalaţia frigorifică cu comprimare (fig. VIII.1) foloseşte ca agent frigorific amoniacul,

bioxidul de sulf sau freonul. Agentul frigorific în stare de vapori este aspirat şi comprimat
de un compresor 1, condensat în condensatorul 7 şi trecut prin robinetul de laminare 11. În
stare lichidă şi la o presiune mai scăzută, agentul frigorific ajunge în evaporatorul 2,
unde datorită depresiunii creată de compresor trece din nou în stare de vapori luînd o
cantitate corespunzătoare de căldură de la mediul de răcit.

Fig. VIII.1. Instalaţia frigorifică cu

comprimare :
1-compresor; 2-evaporator; 3-
conducta de aspiraţie; 4-conducta de
alimentare cu mediul de răcit; 5-
conducta de evacuare a mediulul răcit;
6-conducta de refulare; 7-condensator;
8-conducta de alimentare cu agent de
răcire; 10-răcitor ; 11-robinet de
laminare; 12-separator.
 Compresoarele utilizate în aceste instalaţii sunt, în general, compresoare orizontale cu
piston cu dublu efect, deoarece vaporii trebuie comprimaţi la presiuni relativ mari.
Piesele compresoarelor care vin în contact cu agentul frigorific trebuie sa fie
rezistente la coroziune şi la solicitări la oboseală în condiţii de temperatură scăzută.
Deoarece vaporii de agenţi frigorifici sunt în unele cazuri toxici sau inflamabili, sistemul
de etanşare dintre tija şi corpul compresorului trebuie să asigure o etanşare perfectă.
Evaporatoarele numite şi refrigeratoare, deoarece în ele se produce răcirea, sunt utilaje
cu tub central de circulaţie sau cu incălzitor exterior. De obicei, fluidul ce trebuie răcit
circulă. prin manta, iar agentul frigorific prin ţevi.
Condensatoarele folosite sunt în general tubulare, iar când nu este nevoie de o
suprafaţă de schimb de căldură prea mare, pot fi de tipul ţeavă în ţeavă.

2. INSTALAŢII FRIGORIFICE CU ABSORBŢIE

Instalaţia frigorifică cu absorbţie (fig. 15.2) utilizează., în loc de energie mecanică, energie
termică pentru desorbţia vaporilor de agent frigorific din lichidul absorbant. Cel mai utilizat
cuplu este amoniacul ca agent frigorific şi apa ca lichid absorbant. Vaporii agentului
frigorific obţinuţi în evaporatorul 1 se condensează în condensatorul 2 şi apoi după ce trec
prin robinetul de laminare 3 ajung în evaporator, la presiunea la care se produce evaporarea. Prin
evaporare, vaporii absorb căldura de la mediul care trebuie răcit. Trecind prin absorberul 5, vaporii
sunt absorbiţi de lichidul absorbant după care ciclul se repetă. Instalaţia frigorifică prin
adsorbţie este asemănătoare cu instalaţia lucrând prin absorbţie. Trecerea de la o faza la
alta se face automat, fără pompă, prin încălziri succesive ale adsorbantului, degajând
vapori de agent frigorific în faza de incălzire şi adsorbindu-i în faza de răcire.
Evaporatoarele, utilizate în aceste instalaţii au fost descrise la capitolul respectiv şi
sunt de tipul serpentină de incălzire sau tubulare. Condensatoarele sunt identice cu cele
folosite la instalaţiile frigorifice cu comprimare. Absorberele sunt tot schimbătoare de
căldură de tip tubular. Pompele ca şi compresoarele trebuie să fie echipate cu sisteme de
etanşare.
 3. INSTALAŢIA FRIGORIFICĂ CU DESTINDERE PRIN LAMINARE

La acest procedeu, gazul comprimat este chiar fluidul care trebuie răcit, de aceea acest
procedeu se intrebuinţează la obţinerea şi lichefierea gazelor cu temperaturi foarte
scăzute de lichefiere, ca de exemplu oxigenul. Gazul este comprimat în compresorul 1 (fig.
VIII.3), şi apoi răcit succesiv în mai multe schimbătoare de căldură. Destinderea se
produce prin trecerea lui printr-un robinet de laminare 3 până la presiunea de intrare
în compresor, ajungându-se astfel la temperaturi foarte joase în rezervorul 4, în urma
acestei răciri, o parte din gaz se lichefiază, restul fiind din nou aspirat de compresor.
La acest ciclu sunt necesare presiuni foarte mari (circa 200 daN/cm2), de aceea
comprimarea are loc în mai multe trepte, utilizindu-se pentru aceasta compresoare cu mai
mulţi cilindri. Răcitoarele folosite sunt schimbătoare de tip tubular.

4. INSTALAŢII FRIGORIFICE FUNCŢIONÂND CU PRODUCERE DE LUCRU

MECANIC

Această instalaţie (fig. VIII.4) utilizează atât procedeul precedent cât şi expandarea gazului
comprimat intr-un detentor, cu producere de lucru mecanic. O parte din gazul comprimat
trece în detentorul 2, unde expandează cu producere de lucru mecanic. Restul instalaţiei
este similar cu cel descris la procedeul anterior.
 C EXPLOATAREA ŞI INTREŢINEREA INSTALAŢIILOR DE PRODUCERE A

FRIGULUI

1. EXPLOATAREA ŞI INTREŢINEREA INSTALAŢIEI FRIGORIFICE

CU COMPRIMARE

Pornirea instalaţiei se face după ce s-a verificat dacă compresorul este în stare de
funcţionare, dacă aparatura de măsură şi control indică corect parametrii de funcţionare şi
dacă toate circuitele sunt etanşe. După aceste verificări prealabile se porneşte compresorul.

Supravegherea în timpul funcţionării comportă manevrarea robinetului de laminare, în

aşa fel ca la aspiraţia compresorului să existe o presiune corespunzătoare unei
temperaturi de evaporare a agentului frigorific în evaporator.
În tot timpul funcţionării instalaţiei, se urmăresc indicaţiile aparatelor de măsură şi
control, se detectează şi se inlătură eventualele scăpări de fluid.
Principalele defecţiuni ce pot apărea în timpul funcţionării instalaţiei sunt redate în
tabela VIII.1.

Oprirea instalaţiei se face închizind robinetul de reglare şi apoi ventilul de aspiraţie al

compresorului. După o funcţionare de câteva minute prin conducta de ocolire, se opresc
compresorul şi circuitele de răcire.

2. EXPLOATAREA ŞI INTREŢINEREA INSTALAŢIEI FRIGORIFICE

CU ABSORBŢIE
 Pornirea instalaţiei se face punând în funcţiune pompa ce vehiculează amestecul de
agent frigorific şi lichid absorbant şi agenţii termici de răcire şi respectiv încălzire.

În timpul funcţionării se face reglajul robinetului de laminare în aşa fel ca presiunea

din evaporator să permită evaporarea agentului frigorific.
Principalele defecţiuni ce pot apărea în timpul funcţionării acestei instalaţii sunt redate
în tabela VIII.2.

Oprirea instalaţiei se face prin inchiderea robinetului de laminare şi a pompei. Se

opreşte apoi agentul de incălzire şi se goleşte instalaţia.

3. EXPLOATAREA ŞI INTREŢINEREA INSTALAŢIEI FRIGORIFICE CU

DESTINDERE PRIN LAMINARE

Aceasta se face în mod similar cu aceea a instalaţiei cu comprimare. Asemănător se

procedează şi în cazul instalaţiei frigorifice funcţionând prin detentă cu producere de lucru
mecanic.

Tabela VIII 1,2

Verificarea cunoştinţelor

1. Ce anomalii se pot produce la o instalaţie frigorifică prin com primare dacă

pătrunde apă în circuitul agentului frigorific?
2. Care sunt cauzele care determină folosirea compresoarelor cu piston
în detrimentul celor ccntrifuge în instalaţiile frigorifice cu destindere prin laminare?
3. Ce defecţiuni poate provoca prezenţa aerului în circuitul instalaţiei frigorifice cu absorbţ