Interdisciplinaritatea formează conceptul de integritate în protecția

mediului

Prof. dr. Vieru Nicoleta Delia

Liceul Tehnologic Elie Radu, Botoșani

Protecția mediului nu poate fi integrată într-o singură arie de cunoaştere, ci fiind un

proces complex, necesită implicarea specialiştilor şi cercetătorilor din diferite domenii, adică o
abordare interdisciplinară.
Interdisciplinaritatea reprezintă o interacţiune existentă între două sau mai multe
discipline, care poate să meargă de la simpla comunicare de idei până la integrarea conceptelor
fundamentale privind epistemologia, terminologia, metodologia, procedeele, datele şi orientarea
cercetării.
Interdisciplinaritatea a apărut ca reacţie la dezintegrarea spaţiului intelectual modern,
fiind “ o măsură de apărare disperată care vizează păstrarea caracterului global al
intelectului”
(Mohammed Allal Sinaceur, Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1986, Colecţia Idei contemporane, pag. 7)
Deşi avantajele unei asemenea abordări sunt evidente, totuşi disciplinele de studiu
constituie şi astăzi în multe sisteme şcolare axele curriculum-ului şi rămân în continuare
principiile organizatoare cele mai pregnante în învăţământ.
Trebuie să amintim că de fapt chiar Comenius a denunţat cu tărie încă din 1657 tendinţa
de fărâmiţare a ştiinţei în discipline fără legătură între ele. Remediul la această dezbinare internă
ar fi, spunea el, pedagogia unităţii (pansophia). Astăzi perpetuarea cunoaşterii a găsit alte
suporturi decât memoria oamenilor. Perspectiva s-a schimbat: se acordă mai multă atenţie
omului care urcă decât drumului pe care-l urmează.
Inconveniente ale abordării intradisciplinare:
 Învăţarea principiilor unei discipline nu oferă garanţia transferului acestora în alte
discipline, ştiut fiind faptul că transferul orizontal al cunoştinţelor se face puţin doar la
elevii cei mai dotaţi;
 Perspectiva intradisciplinară a dus la paradoxul enciclopedismului specializat. Acesta
închide elevul şi profesorul într-o tranşee pe care şi-o sapă ei înşişi şi care îi izolează din
ce în ce mai mult pe măsură ce o adâncesc. Sau folosind o exprimare consacrată, cel ce
învaţă va cunoaşte tot mai mult despre un domeniu tot mai restrâns, înaintând către acea
limită unde va şti totul despre nimic.
 În devotamentul său pentru disciplina de studiu, profesorul tinde să treacă pe planul al
doilea obiectul prioritar al educaţiei: elevul. Această perspectivă pune în concurenţă
profesorii de diferite discipline, în loc să-i reunească. Această manieră de organizare a
conţinuturilor învăţământului este oarecum similară cu interdisciplinaritatea, în sensul că
obiectul de învăţământ are ca referinţă nu o disciplină ştiinţifică, ci o tematică unitară,
comună mai multor discipline.
Deosebirea dintre cele două constă în aceea că interdisciplinaritatea identifică o componentă a
mediului pentru organizarea cunoaşteri, în timp ce în al doilea caz se ia ca referinţă o idee sau un
principiu integrator care transcede graniţele dintre disciplinele ştiinţifice şi grupează cunoaşterea
în funcţie de noua perspectivă.

1/4
 Predarea integrată cunoaşte o extensie relativ rapidă, în primul rând datorită faptului că
răspunde unor preocupări privind natura ştiinţei. Cei mai serioşi paşi în predarea integrată s-au
făcut în învăţământul preşcolar şi primar, dar şi în învăţământul gimnazial şi liceal. Predarea
integrată se dovedeşte a fi o soluţie pentru o mai bună corelare a ştiinţei cu societatea , cultura,
tehnologia.
Cu toate acestea, se întâmpină o serie de dificultăţi, ce ţin în primul rând de schimbarea
mentalităţii cadrelor didactice, înlăturarea comodităţii, a inerţiei.
Integrarea rămâne, în continuare, o problemă controversată.
Cunoaşterea umană se află astăzi într-un proces continuu de diferenţiere, apărând noi
discipline care se adaugă celor deja existente. Fiecare disciplină constituită militează pentru
propria consacrare nu numai în plan ştiinţific, dar şi în planurile de învăţământ. Şi pentru că
şcoala nu poate rămâne în urma dezvoltării cunoaşterii, adaugă noi discipline în planurile de
învăţământ.
Această activitate atinge la un moment dat un prag de saturare, dată fiind dimensiunea
limitată a planului de instruire şi a receptivităţii informaţionale a elevilor. Ca atare apar unele
consecinţe negative: proliferarea activităţilor şcolare, aglomerarea de cerinţe, accentuarea
predării în dauna învăţării, apariţia redundanţei informaţionale.
În asemenea condiţii, în învăţământ, tendinţei de diferenţiere încearcă să i se opună
tendinţa de integrare. “Explozia informaţională” conduce nu numai la creşterea cantitativă a
cunoştinţelor, ci şi la esenţializare, la integrare. Esenţializarea poate fi exprimată prin ceea ce
Mircea Maliţa a numit “legea cunoştinţelor descrescânde”. Potrivit acestei legi, în condiţii de
creştere exponenţială a informaţiei, “volumul cunoştinţelor utile descreşte, crescând însă
instrumentarul minimal cu care prelucrăm faptele de care avem nevoie” (J. W. Botkin, M.
Maliţa, Orizontul fără limite al învăţării, Bucureşti, 1981, Ed. Politică, pag. 25) Prin urmare, în
locul coincidenţelor dintre obiectul de învăţământ şi disciplina ştiinţifică, se optează pentru
“câmpuri cognitive integrate” care transced graniţele dintre discipline ( L. Vlăsceanu şi
colaboratori, Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în Curriculum-ul învăţământului
obligatoriu, Ed. Polirom, Iaşi, 2002)
Sunt cazuri, când elevii studiind aceleaşi obiecte şi fenomene în cadrul unor discipline
înrudite, nu întotdeauna înţeleg că e vorba de acelaşi lucru, uneori crezând că este vorba de
lucruri diferite, aceasta fiind posibil din cauza unei instruiri inconştiente, nemotivate,
neimplicării suficiente a cadrului didactic. Pentru a evita acest fenomen tot mai des se vorbeşte
despre o nouă pedagogie, o pedagogie a unităţii. Această unitate poate fi atinsă prin studiul
multilateral şi complex al obiectelor/fenomenelor. În prezent se observă o tendinţă clară în
direcţia promovării unui învăţământ cu diferit tip de conexiuni între discipline, în cadrul căruia ar
fi folosite diferite tangenţe pentru a integra tabloul lumii înconjurătoare într-un tot întreg.
În prezent, în cercetare se evidenţiază clar tendinţa promovării proiectelor cu caracter
transdisciplinar, cu determinarea efectelor asupra mediului, calcularea rentabilităţii noilor
tehnologii în comparaţie cu analogii existenţi etc.
În cadrul studiului integrat (bazat pe formarea competenţelor inovaţionale) sporeşte
volumul informaţional al noţiunilor, teoriilor şi se formează tabloul ştiinţific unitar al lumii, care
posedă integritate dialectică. Anume în zonele de intersectare a diferitor ramuri ale ştiinţei apar
premise pentru studiul unor fenomene complicate .
Integrarea interdisciplinară (prefixul inter înseamnă „între”) reprezintă o formă de
cooperare între discipline diferite privind un anumit proces, fenomen a cărui complexitate poate
fi explicată, demonstrată, rezolvată numai prin acţiunea convergentă a mai multor puncte de
vedere.
Interdisciplinaritatea presupune abordarea conţinuturilor complexe având ca scop
formarea unei imagini unitare asupra unei anumite problematici. Ea vizează relaţiile, în special
de metodologie care se stabilesc între discipline diferite, sau mai bine zis transferul metodelor
dintr-o disciplină într-alta. De exemplu, cooperarea dintre medicină, fizică nucleară şi chimie a

2/4
condus la apariţia unor tratamente aplicate persoanelor bolnave de cancer cum sunt radioterapia
şi chimioterapia.
Deşi interdisciplinaritatea este un principiu care derivă din cercetarea ştiinţifică, putem
identifica unele modalităţi de implementare a acesteia şi la nivelul curriculum-ului şcolar.
Acestea se pot realiza atât la nivelul macroeducaţional (cel al proiectării şi elaborării
curriculumului: planuri, programe, manuale şcolare), cât şi la nivelul microeducaţional (cel al
activităţilor de predare-învăţare-evaluare, desfăşurate într-un cadru formal sau nonformal).
Un conţinut şcolar proiectat, elaborat şi utilizat în manieră interdisciplinară corespunde
mult mai bine realităţii prezentate, conducând la o înţelegere cât mai bună şi unitară din partea
elevilor.
Un domeniu foarte important şi necesar pentru realizarea obiectivelor domeniului afectiv
este protecția mediului, care trebuie să fie o componentă de bază a instruirii la biologie şi chimie,
deoarece paralel cu acumularea cunoştinţelor şi formarea competenţelor, trebuie consolidată
atitudinea grijulie faţă de consecinţele perturbării echilibrului ecologic. Elevii trebuie educaţi în
direcţia utilizării tehnologiilor nonpoluante eficiente. Ei trebuie să dobândească cunoştinţe,
atitudini şi motivaţii pentru a acţiona individual şi în echipă la soluţionarea problemelor care ţin
de protecţia mediului.
Prin educaţie ecologică se cultivă dragostea şi respectul elevilor pentru lumea
înconjurătoare, se formează atitudini de dezaprobare fată de cei care încalcă normele de protecţie
a mediului şi se cultivă interesul pentru promovarea ideii unui mediu natural sănătos. Educaţia
ecologică ajută la cunoaşterea efectelor poluării apelor, aerului şi solului, precum şi la găsirea
soluţiilor de rezolvare pentru diferite situaţii de distrugere a mediului natural. Elevii sunt ajutaţi
să înţeleagă că omul depinde în mare măsură de mediul natural în care trăieşte.
Aplicarea cunoştinţelor geografice în predarea biologiei şi chimiei ţine de răspândirea
speciilor de plante şi animale, elementelor chimice în natură, localizarea mineralelor în scoarţa
terestră, compoziţia chimică în dependenţă de factorii geologici, migraţia elementelor în
biogeocenoze etc.
Interacţiunea dintre biologie, chimie şi matematică de asemenea are o importanţă
deosebită, fiind utilizate la rezolvarea problemelor biologice, egalarea ecuaţiilor reacţiilor
chimice etc. În baza teoriei probabilităţii pot fi determinate căile optimale de sinteză a
substanţelor, operaţie, care poate fi eficient îndeplinită de calculator, impactul căruia asupra altor
ştiinţe devine tot mai evident. În domeniul biologiei şi chimiei calculatorul poate fi utilizat pentru
diferite calcule, prelucrarea datelor, sistematizarea lor sub formă de grafice, diagrame, etc.
Un rol deosebit revine activităţilor extracurriculare, în cadrul cărora de cele mai dese ori
se examinează probleme cu caracter inter- şi transdisciplinar, care au o influenţă deosebită
asupra dezvoltării multilaterale a elevilor.
De asemenea, în cadrul formării şcolare, educaţia pentru mediu poate fi grefată în cadrul
învăţământului tuturor disciplinelor.
Este de notat faptul că educaţia pentru mediu poate beneficia fie de un context disciplinar
(chiar şi în cadrul unei singure discipline), fie de unul transdisciplinar, alternativă preferabilă în
contextul actual. Acest demers este simplificat de existenţe în cadrul educaţia pentru mediu a
unui număr de obiective transdisciplinare.
Protecția mediului prin educaţia ecologică, se poate realiza prin orice tip de activitate:
şcolară, extraşcolară, activităţi ştiinţifice, literare, artistice, plastice, sportive. Formele de
realizare sunt diversificate: observaţii, experimente, povestiri ştiinţifice, desene, activităţi
practice, plimbări, drumeţii, excursii, vizionări de diapozitive, jocuri de mişcare, distractive,
orientări turistice, labirinturi ecologice, colecţii, expoziţii, spectacole, vizionări de emisiuni TV,
expediţii, tabere, scenete ecologice, concursuri.

Bibliografie:

3/4
1. Callo T., Ghicov A. Elemente transdisciplinare în predare. Chişinău,Ştiinţa. 2007.
2. Ciolan L. Învăţarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar, Iaşi,Polirom.
2008.
3. J. W. Botkin, M. Maliţa, Orizontul fără limite al învăţării, Bucureşti, 1981, Ed. Politică
4. Lazăr. Vlăsceanu şi colaboratori, Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în Curriculum-ul
învăţământului obligatoriu, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
5. Mohammed Allal Sinaceur, Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1986, Colecţia Idei contemporane,
6. Stanciu, I., Interdisciplinaritatea fizicii cu matematica. Teză de doctor, Bucureşti, 2010.
7. Ursu, L., Saranciuc-Gordea, L., Jocuri didactice interdisciplinare pentru instituţiile preşcolare,
UPSC „Ion Creangă”, 2007.

4/4