Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Psihologie, Ştiinţe ale Educaţiei, Sociologie și Asistență Socială

Departamentul Psihologie

Maxim Camelia
Grupa 2.2

Lucru individual la Cursul de psihologia socială

Articol: “Obediența – formă a influenței sociale”

Coordonator: Praviţchi Galina

Chișinău, 2020
 Persistenţa în timp a unor regimuri totalitare precum cel din Coreea de Nord, Rusia
sovietică sau România comunistă te fac sa te întrebi cum este posibil ca timp de zeci de ani un
popor întreg să accepte continuu nedreptatea fără ca să se revolte, fără a încerca să schimbe ceva.
Cu toate că oamenilor le este clar că ţara lor este guvernată abuziv, schimbarea apare foarte greu
şi este de multe ori impusă din afară. O explicaţie pentru lipsa de reacţie a populaţiei (din toate
timpurile şi din toate locurile, nu numai din România) poate fi încercată apelînd la noţiunea ce
poartă în psihologie numele de obedienţă.
O societate stabilă este construită pe ierarhii, în care unii oameni au autoritate asupra
altora. Relaţii de putere sunt stabilite la toate nivelurile, acasă, la serviciu ori la restaurant.
Părinţii exercită putere asupra copiilor, profesorii asupra elevilor, generalii asupra militarilor din
subordine etc. Unii exercită puterea, alţii se supun.
Obedienţa este un gen de influenţă socială, apare în situaţiile în care schimbarea în
comportamentul ţintei survine ca urmare a unui ordin venit din partea unei surse care deţine o
autoritate legitimă. Prin urmare, diferenţa de statut dintre cele două entităţi devine un factor ce
afectează în mod decisiv cantitatea de influenţă obţinută. În relaţia de obedienţă dorinţa sursei de
a influenţa comportamentul ţintei este evidentă, resimţită ca atare de aceasta din urmă.
Personajul autoritar supraveghează de obicei îndeplinirea ordinului, reînnoindu-l atunci când
persoana ţintă dă semne de independenţă şi făcând astfel ca situaţia să pară şi mai
constrângătoare.
Există indivizi care nu cadrează cu tabloul general; unii dintre noi au un "instinct" al neascultării,
au capacitatea de a de detaşa de forţa nimicitoare pe care o exercită autoritatea asupra noastră.
Obedienţa, pe de-o parte este o trăsătură foarte preţuită pentru superiori, dând măsura puterii lor
şi confirmându-le acestora puterea ce şi-o arogă, dar în acelaşi timp obedienţa este unul dintre
viruşii ce infectează sistemul şi-l face ineficient, greoi, inadaptat, iar uneori deciziile care
influenţează alte părţi ale societăţii sunt greşite. De pildă, poliţia, conform unor ordine proaste,
se poate întoarce împotriva populaţiei.
Obedienţa este un element de bază în structura vieţii sociale. Existenţa unui sistem de autoritate
este o cerinţă a unei vieţi comunitare. Doar oamenii total izolaţi nu trebuie să răspundă prin
sfidare sau supunere la comenzile celorlalţi. Obedienţa, ca factor determinant al
comportamentului, este de o deosebită relevanţă pentru vremurile pe care le trăim. Moartea a
milioane de oameni din ultimii ani se datorează acestui fenomen al supunerii ordinelor. Astfel,
este posibil ca politica inumană întâlnită în vremurile trecute să fi fost doar în mintea unui singur
individ, dar ea a fost aplicată pe scară largă datorită unui număr foarte mare de oameni care s-au
supus ordinelor.
Obedienţa este mecanismul psihologic care leagă acţiunea individuală de scopul politic. Ea este
liantul dispoziţional care uneşte oamenii de sistemul de autoritate. Faptele din istoria recentă şi
observaţiile din viaţa de zi cu zi sugerează că pentru multe persoane obedienţa poate fi o tendinţă
comportamentală profund înrădăcinată, un impuls distrugător ce trece peste atitudini etice,
simpatii şi conduite morale.
Unii autori asociază obedienţa cu crimele comise „în numele obedienţei” săvârşite de-a lungul
istoriei omenirii. C. P. Snow ne dă un exemplu în acest sens din „Ascensiunea şi căderea celui
de-al treilea Reich”: „Corpul ofiţerilor germani a fost crescut în cel mai riguros cod al
obedienţei...în numele obedienţei, ei au participat şi asistat la cele mai criminale acţiuni pe scară
largă din istoria lumii” .
Stanley Milgram este cercetătorul cu cele mai cunoscute contribuţii la studiul obedienţei. El a
imaginat o serie de experimente care au încercat sa clarifice modul în care apare acest fenomen şi
de ce oamenii execută adesea chiar ordine care contravin propriilor opinii sau normelor morale
general acceptate.
Subiecţii acestui experiment au fost bărbati recrutaţi cu ajutorul unui anunţ publicat într-un ziar
local. Subiecţii care soseau la laborator întîlneau un bărbat corpolent, în vîrstă de aproximativ 50
de ani, care spunea că şi el a venit să ia parte la experiment. Acesta era de fapt un complice al
experimentatorului. Amîndoi sunt întîmpinaţi de experimentator, un bărbat de 31 de ani cu o
înfăţişare mai debragă severă, îmbrăcat într-un halat gri, purtînd cravată, care păstrează pe toată
durata experimentului o atitudine impasibilă. Acesta le explică subiecţilor că experimentul are ca
scop studierea influenţei pedepsei asupra învăţării şi că unul dintre ei trebuie să joace rolul
profesorului şi celălalt pe al elevului.
Profesorul va da elevului un set de cuvinte pentru a fi memorate. În fapt, elevul era întotdeauna
un complice al experimentatorului, iar tragerea la sorţi privind rolurile era trucată, în aşa fel încât
participantul la experiment să fie pus în postura de profesor. Dacă răspunsul este
corect, profesorul îl va felicita pe elev. În schimb, dacă elevul greşeşte, profesorul va apăsa pe o
manetă a unui aparat ce administrează şocuri electrice. Experimentatorul spune că este interesat
în a afla efectele pedepsei cu şocuri electrice asupra procesului de învăţare.
Aparatul de şocuri electrice are treizeci de butoane, cu voltaje de la 15V la 450V. De fiecare dată
când elevul greşeşte, profesorul va acţiona maneta pentru administrarea şocului. La fiecare nouă
greşeală va acţiona maneta următoare, corespunzătoare unui voltaj mai mare cu 15V.
Între profesor şi elev există un perete despărţitor, dar cei doi se află în contact prin intermediul
unui interfon. Bineînţeles că în realitate elevul nu va suferi şocurile electrice, dar profesorul nu
are de unde ştii lucrul acesta. În schimb, elevul este instruit să greşească la întrebările puse de
profesor şi să se plângă de suferinţele pe care şocurile electrice i le pricinuiesc.
Milgram a înregistrat cu precizie momentul în care fiecare subiect decide să părăsească
experimentul. În funcţie de momentul în care au abandonat, el i-a împărţit în subiecţi obedienţi
(cei care au administrat toate şocurile de pe panoul generatorului) şi subiecţi neobedienţi (cei
care se opresc înainte de aplicarea şocului maxim).
Rezultatele au fost într-o anumită măsură surprinzătoare, deoarece din 40 de participanţi la
experiment 26 dintre ei (65%) au aplicat toate şocurile (pînă la 450 de volţi), în ciuda protestelor
victimei manifestate prin izbituri în perete şi a lipsei de reacţie a acesteia după aplicarea şocurilor
de peste 300 de volţi. Subiecţii neobedienţi şi-au întrerupt participarea astfel: 5 dintre ei la 300
de volţi (cînd complicele loveşte pentru prima dată în perete), 4 la 315 volţi, 2 la 330 de volţi,
cîte unul la 345, 360 şi 375 de volţi.
Milgram a mai notat că subiecţii exeprimentului au manifestat o nervozitate foarte mare cînd li s-
a cerut să aplice şocuri foarte mari: transpirau, tremurau, se bîlbîiau, îşi muşcau buzele, etc. La
unii subiecţi au apărut accese de rîs nervos, violent, motiv pentru care într-un caz experimentul a
trebuit să fie oprit.
Pe baza experimentelor realizate, Milgram explică obedienţa prin mai mulţi factori:

 condiţiile de socializare: interiorizarea supunerii (în primii 20 de ani de viaţă, individul

învaţă să se supună); sincronizare (intrat într-o ierarhie, individul pierde o parte din
autonomia sa şi execută dispoziţiile date de autoritate; el atribuie întreaga răspundere a
actelor sale autorităţii, considerîndu-se doar un instrument al acesteia. Autoritatea devine
sursă de recunoştinţă şi judecător moral al individului);
 factori de schimbare:. legitimitatea autorităţii (gradul de obedienţă este direct
proporţional cu nivelul de legitimitate recunoscut autorităţii); proximitatea autorităţii (cu
cît un individ este mai aproape de autoritatea de la care primeşte dispoziţii, cu atît gradul
de obedienţă este mai mare);
 slăbiciunea rezistenţei umane (majoritatea oamenilor se supun orbeşte la ordinele care le
primesc şi doar o minoritate opune rezistenţă.
 Omul, prin natura sa, este obedient şi susceptibil de a face cele mai groaznice lucruri dacă
se află în contextul potrivit. Simpla plasare într-o conjuctură anume face fiinţa umană să calce
peste principiile sale morale şi să depăşească cele mai puternice împotriviri lăuntrice,
transformându-se, uneori, într-un criminal odios. Lecţia fundamentală este aceea că nu contează
atât de mult persoana în sine, ci mai ales situaţia în care aceasta este pusă.
 BIBLIOGRAFIE

1. Boncu Ştefan, Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002.;

2. Idem, Lungul drum spre tine însuţi, Editura Militară, Bucureşti, 1988.;

3. Gavreliuc Alin, O călătorie alături de „celălalt”, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,

2002.;

4. Popa Marian, Autoritate şi conducere, Editura Centrul Regional pentru Managementul

Resurselor de Apărare, Braşov, 2004;

5.http://www.infopsihologia.ro/2011/12/fenomenul-obedientei/?fbclid=IwAR0e28-
lJTTQgsm0GgOSiVOJtDpfX05bsZBtntZdjuQAMgaymhnu3vAfuD8 (accesat ultima data:
12.05.2020) ;

6.https://www.scientia.ro/homo-humanus/52-psihologie-experimente-cu-oameni/371-obedienta-
oarba-fata-de-autoritate-experimentul-lui-stanley-milgram.html (accesat ultima dată:

12.05.2020).