Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga
INTRODUCERE

Lucian Blaga este un poet, prozator, dramaturg interbelic modernist; este filozoful ale
cărui idei despre cunoaștere se regăsesc în creația lirică prin conceptele de cunoaștere
luciferică și paradisiacă, idei redate prin intermediul metaforelor plasticizante și revelatorii.

Poezia ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul ”Poemele luminii”,
publicat în anul 1919, într-o perioadă de efervescență culturală când în literatura română se
manifestă două curente literare: modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu la revista și
cenaclul “Sburătorul” și tradiționalismul, manifestat în jurul revistei “Gândirea” a lui
Nichifor Crainic. Poezia se încadrează în modernismul expresionist prin: caracterul de
artă poetică, exacerbarea eului, elementele de prozodie (ingambamentul), preocuparea
pentru esențe, prezentarea misterului universal ca sens al existenței, al artei, al poeziei.

I. TRĂSĂTURI CURENT

O prima trăsătură modernistă a poeziei este caracterul de artă poetică. Tema

poeziei este raportul dintre eu și univers și atitudinea poetică în fața marilor taine ale
existenței. Viziunea despre lume a eului se confundă cu viziunea despre poezie. Blaga
accentuează ideea acestui raport dintre poet și lume și dintre poet și creație. Rolul poetului
nu este acela de a descifra, ci de a spori, prin creație, tainele lumii.

A doua trăsătură modernistă se regăsește la nivelul prozodiei. Poezia este

structurată sub forma unui monolog liric construit prin tehnica ingambamentului ce
presupune formularea cu majusculă a unei idei principale și continuarea ei cu litera mică sub
formă unui discurs fluent. Versurile se grupează în trei secvențe lirice, fără strofe și rime,
versurile având măsură inegală. Versul liber presupune existența unui ritm interior și
constituie un element de modernitate.

Tema poeziei ilustrează condiția creatorului în raport cu propriul univers liric,

concepția acestuia despre cunoaștere și creație. Autorul afirmă că secole de-a rândul,
filozofii au încercat să descifreze rațional tainele lumii, dar n-au reușit, de aceea azi ei nici
nu mai cred că este posibil. Singura atitudine înțeleaptă este aceea de a contempla misterele
fără a-ți propune să le înțelegi, ci să le amplifici prin creație.

1
II. IDEI POETICE

Prima imagine relevantă pentru temă este antiteza între două tipuri de cunoaștere
redate prin metaforele: “lumina mea”  și “lumina altora”. Celor două tipuri le corespund
verbe antonimice :”eu cu lumina mea sporesc” , ”lumina altora sugrumă” .

Cunoașterea paradisiacă, rațională, reduce misterul, dar nu îl elucidează pentru că se

opune limita cunoașterii umane, “bariera marelui Anonim”. Acest tip de cunoaștere are un
efect distructiv asupra misterului: “sugrumă vraja nepătrunsului ascuns“, ucide “cu mintea
tainele”.

Cunoașterea poetică (luciferică) divide obiectul într-o parte care se arată, supusă
contemplării poetice și o parte care se ascunde dincolo de obiectul cunoașterii, misterul.
Blaga este numit poet transcendental, căci amplifică misterul cu ajutorul metaforelor
revelatorii. Enumerația “în flori, cu ochi, pe buze ori morminte” detaliază imaginea corolei
de minuni a lumii, fiecare termen reprezentând un mister. Ochiul devine “izvorul nopții”,
florile simbolizează arta, sensibilitatea, buzele redau ideea comunicării semnificante, iar
mormintele presupun misterul de dincolo de “marea trecere prin lumină”.

O a doua idee poetică o reprezintă comparația amplă a cunoașterii poetice cu razele

albe ale lumii ce “mărește…taina nopții”. Poetul îmbogățește “întunecata zare” adăugând
emoție și frumusețe prin potențarea misterului: ”căci tot ce-i ne-nțeles/ se schimbă-n ne-
nțelesuri și mai mari” Blaga compară efectul luminii selenare cu iluminarea artistică a lumii
prin poezie. „Lumina lunii” nu risipește întunericul nopții, ci sporește misterul, prin
amplificarea umbrelor. Artistul și lumina au aceeași menire: de a crea un univers neclar, în
care toate elementele devin interpretabile. De fapt, poezia nu explică, ci sugerează, adică
„îmbogățește” „corola de minuni a lumii”, prin simboluri care deschid drumul unui mare
număr de interpretări, amplificând emoția receptării. Metafora cuprinsă în versul „cu largi
fiori de sfânt mister” sugerează vibrațiile sufletului poetului.

III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ

În ceea ce privește elementele de compoziție, un aspect important îl reprezintă însuși

titlul, element paratextual ce anticipează tema cunoașterii. Titlul este o propoziție dezvoltată
având ca subiect pronumele de persoana I, eu, marcă a eului liric ce anticipează lirismul
subiectiv, dar și caracterul de artă poetică. Verbul la forma negativă (nu strivesc) atribuie
eului o atitudine de protejare a tainelor lumii redate prin metafora revelatorie “corola de
2
minuni”. Corola, simbolul perfecțiunii, presupune totalitatea petalelor unor flori, iar la sens
conotativ sugerează totalitatea elementelor lumii văzute ca obiecte ale cunoașterii poetice,
minuni sau mistere, supuse contemplării poetice.

Un alt element de compoziție ilustrează exacerbarea eului, reliefată prin frecvența

pronumelor și a verbelor de persoana I, singular, ceea ce indică lirismul subiectiv: “eu nu
strivesc”, “eu cu lumina mea”, “dar eu/ eu cu lumina mea”. În poezie se folosesc cuvinte din
câmpul semantic al nopții incluse în structuri metaforice (“adâncimi de întuneric“,“
întunecata zare“) și al luminii (“cu razele ei albe luna“ ) în consens cu ideea poetică. Eul
liric e marcat de pronumele la persoana I: „eu”, adică poetul, artistul. În concepția lui
Blaga, arta reprezintă un mod de cunoaștere pe care el o definește poetic prin sintagma „eu,
cu lumina mea”, așezând actul de creație deasupra simplei căutări spirituale. Pentru el,
simbolul luminii capătă sensurile cunoașterii ca act de înălțare, deoarece lumina eliberează
ființa și-o pune în legătură cu Dumnezeu.
În concluzie, poetul propune prin creația sa o nouă viziune asupra lumii formate din
“mistere” ce nu pot fi descifrate și reflectă viziunea despre creație și cunoaștere a poetului-
filozof.