Importanța integrității

morale a cadrului didactic

pentru succesul educației

‘Nu există artă mai frumoasă decat arta educației. Pictorul și sculptorul fac doar
figuri fără viață, dar educatorul crează un chip viu; uitandu-se la el, se bucură și
oamenii, se bucură și Dumnezeu.’ (Sfantul Ioan Gură de Aur)
‘Lumea de maine nu poate exista fără morală, fără credință și fără
memorie.’(Regele Mihai I al Romaniei)
‘O educație bună este izvorul întregului bine în lume.’(Immanuel Kant)

Munca și profesia
Omul este chemat să își exercite profesia lucrand ‘ca pentru Domnul și nu ca pentru
oameni’. În felul acesta își așează munca în perspectiva iubirii și se creează astfel și
posibilitatea unei viziuni simbolice asupra muncii.
Limitarea interesului omului la cadrul unui domeniu profesional îngust- atat de proprie
epocii noastre- favorizează lipsa de responsabilitate socială. Cel interesat doar de profesia lui
nu este interesat, de fapt, nici de aceasta. Pornind de la profesia sa, omul este dator să se
deschidă întregii vieți sociale. Lărgirea sferei lui de interes este vădit imperioasă epocii
noastre, dat fiind că neîncetat sporita specializare profesională favorizează limitarea omului la
sine însuși și dezinteresul față de problemele mai generale.
 Încadrarea profesiei în viața unui creștin are consecințe morale esențiale. Acesta nu
poate fi indiferent față de urmările exercitării profesiei lui. Exercitandu-și profesia, se exercită
pe sine însuși.
Așezarea pe primul loc a profesiei de OM și punerea ei în lucrare la nivel spiritual
salvează persoana umană și înlătură sau împiedică diversele ei denaturări.
A fi profesor
A fi profesor înseamnă un risc asumat. Și asta pentru că pregătirea pentru a preda,
pentru a-i învăța pe alții cum să învețe este o opera niciodată încheiată și care implică multă
răbdare. În clasă se învață mai mult decat o materie, se învață o lecție de viață. Cadrul didactic
stimulează și întreține curiozitatea elevilor pentru lucruri noi, le modelează comportamentele
sociale, le întărește încrederea în forțele proprii și îi ajută să își găsească identitatea.
Realizarea acestor sarcini depinde de măsura în care profesorul posedă calitățile și competența
necesare centrării cu precădere pe așteptările, trebuințele și intereselor elevilor.
Principala calitate a cadrului didactic integru și moral ar trebui să fie vocația
pedagogică. Acesta ar trebui să se simtă chemat și ales pentru această sarcină și apt pentru a
o îndeplini, după cum susține și Rene Hubert. El consideră că vocației pedagogice îi sunt
caracteristice trei elemente: iubirea pedagogică, credința în valorile sociale și culturale,
conștiința responsabilității față de copil, față de patrie, față de întreaga umanitate.
O altă afirmație legată de acest subiect este cea oferită de M.A.Bloch(1968) care
consideră că ‘arta pedagogică,ce este înainte de toate arta de a te pune la dispoziția copiilor,
de a te simpatiza cu ei, de a le înțelege universul, de a le sesiza interesele care îi animă, se
întemeiază în mare parte pe un dar, pe care candidații la funcția de profesor îl au sau nu îl au.’
Rolul cadrului didactic se referă și la raporturile acestuia cu alți factori educative, îndeosebi
cu părinții.
Școala este o a doua instanță de socializare, după familie, iar profesorul trebuie să
colaboreze cu toți factorii educativi, să armonizeze educația formală cu cea nonformală și
informală. El poate juca rolul de consultant al părinților, el împarte răspunderea formării
copiilor cu familia. Cu atat mai mult ,în urma tuturor acestor interacțiuni, însușirile morale ar
trebui sa constituie un criteriu essential în educarea și dezvoltarea viitorilor dascăli.
Respectul profesorului față de elev
Respectul față de elev se arată mai întai de toate ca respect fața de viața profesorului.
Omul are înnăscut respectul față de viață. Acționează spontan pentru ocrotirea și apărarea ei.
Atacarea sau distrugerea ei intenționată dovedește alienare sau pervertire. Dar, deoarece
însușirile acestea caracterizează omul căzut, atacarea și distrugerea vieții sunt permanent
prezente în istoria umană.
Omul este răspunzător înaintea lui Dumnezeu de modul în care trăiește și se comportă .
Factori de ordin școlar ai insuccesului
Școala prezintă o constelație de variabile ce pot acționa ca factori cauzali saul
favorizanți ai insucceselor școlare. Literatura consacrată acestei teme menționează în această
privință atat unele caracteristici generale ale școlii, precum nivelul cheltuielilor școlare,
calitatea echipamentelor, a programelor, cat și aspecte mai specific, referitoare la organizarea
procesului de învățămant(obiective, conținuturi, metode de predare-învățare, sistem de
evaluare), pregătirea psihopedagogică a profesorului, stilul educational, trăsăturile de
personalitate ale profesorului, relațiile professor-elev, relațiile școlii cu familia.
În mod inevitabil, succesul sau insuccesul școlar furnizează informații și despre calitatea
acțiunii pedagogice și personalitatea profesorului.
P. Gosling realizează o cercetare asupra cauzelor eșecului școlar din perspectiva
psihologiei sociale. În acest context, el a studiat reprezentările reciproce profesor-elev,
arătand că eficiența profesorului și reușita școlară a elevului depinde de aceste reprezentări. În
reprezentările profesorilor asupra elevilor, autorul a constatat că aspectul normative este
foarte important. Cerințele de rol ale profesorului, obligația lui de a preda și a evalua au drept
consecință faptul că influența cerințelor școlare asupra reprezentării elevilor este una extrem
de puternică. Reprezentarea profesorului asupra elevului bun se constituie din următoarele
atribute: motivate, inteligent, muncitor, sociabil, adaptat. Portretul elevului slab se alcătuiește
din antonimele acestor atribute: lipsă de motivație, deficiențe intelectuale, lene, inadaptare,
slabe cunoștințe anterioare.
Gosling constată că, atunci cand sunt chestionați cu privire la cauzele insucceselor
școlare, profesorii constată că, atunci cand sunt chestionați cu privire la cauzele insucceselor
școlare, profesorii consideră lipsa de efort drept principalul factor. În acest caz, nu acționează
numai lipsa de informare a profesorului cu privire la elev, ci și tendința acestuia de a-și
proteja stima de sine și de a-și menține o identitate profesională pozitivă. Invocand lipsa de
efort, profesorul plasează responsabilitatea eșecului pe seama elevului, iar în evaluările pe
care le face îi va recompensa mai mult pe cei care depun un efort mai mare. Tipul de atribuire
pe care îl face profesorul va avea ca efect interpretarea limitată a situațiilor de insucces școlar
și, ca atare, poate declanșa o intervenție inadecvată pentru un elev care, de exemplu, are
probleme de integrare în grupul școlar ori provine dintr-un mediu familial defavorizat.
Toate aceste date indică faptul că profesorul rămane un factor important în
determinarea rezultatelor școlare ale elevului. Ceea ce contează în abordarea situațiilor de
insucces școlar nu este atat pregătirea lui de specialitate, cat, mai ales, pregătirea lui
psihopedagogică. Este eronat să credem că psihologia și pedagogia simțului comun, pe care le
posedă fiecare dintre noi ca urmare a unei anumite experiențe sociale, sunt suficiente pentru
depășirea tuturor dificultăților cu care profesorul se confruntă în activitatea educațională.
Psihologia simțului comun ne poate ajuta în anumite cazuri, dar, de cele mai multe ori, mai
curand ne face să greșim. Uneori, iremediabil.
În aceeași categorie a factorilor care țin de profesor se află și caracteristicile relațiilor
profesor-elev. Toate experimentele pedagogice dau rezultate convergente: relația
personalizată a profesorului cu elevul este o condiție a reușitei. Din păcate, în practica
educațională lucrurile se petrec invers: pentru profesor, reușita e o condiție a unei relații
personalizate și directe cu elevul. Deși profesorii doresc să lupte contra eșecului, ei acordă
deosebită importanță elevilor care reușesc. Și asta nu face decat să-i excludă pe cei care
eșuează și chiar să întărească situația de eșec. În plus, profesorii îi percep pe elevi în termenii
apartenenței lor la o anumită categorie socioeconomică și vor fi înclinați să-i privească într-o
lumină nefavorabilă pe cei proveniți dintr-un mediu defavorizat. De aici pot rezulta diferențe
de atitudine și de relație cu elevul, care se vor repercuta în planul rezultatelor lui școlare.
Aceasta cu atat mai mult cu cat elevii proveniți din familii defavorizate au interiorizat
anticipat ‘stigmatul’ socioeconomic și vor mai fi și traumatizați de o atitudine negativă a
profesorului. Or, elevii aflați în situație de eșec au nevoie de o atenție sporită, de atitudini
stimulative din partea profesorului, de crearea unor situații speciale care să le permită să
obțină succesul și astfel să capete încredere în forțele proprii și să-și îmbunătățească stima de
sine.
E. Păun(1999) îl citează pe T.Parsons pentru a arăta că, în privința relațiilor cu elevii,
profesorul de află deseori în fața următoarelor dileme:
 a întemeia aceste relații pe afecțiune sau pe indiferență( dilema afecțiune-
neutralitate afectivă);
 a limita relațiile la transmiterea cunoștințelor sau a le extinde asupra
personalității complexe a elevului(dilema specificitate-complexitate)ș
 a judeca elevul după criterii generale, precum rezultatele școlare, sau în funcție
de calitățile unice, individuale ale acestuia (dilema universalism-
particularism);
 a satisface propriile interese sau interesele elevilor (dilema orientare interioară-
orientare spre colectiv).
Opțiunea profesorului pentru un anumit tip de relație se va face în funcție de varsta
elevilor, de caracteristicile clasei de elevi, dar și în funcție de trăsăturile de personalitate ale
profesorului, de valorile profesionale și de competența sa psihopedagogică. Nu în ultimul
rand, modul în care profesorul realizează evaluarea, distribuind recompensele și pedepsele,
poate favoriza apariția insucceselor școlare.
În urma studiilor s-a observat faptul că profesorul care utilizează foarte puțin
recompensele, în schimb are un repertoriu larg de pedepse pe care nu ezită să le aplice ori de
cate ori se ivește ocazia, reprezintă un dezastru pedagogic pentru mulți elevi. Stilul aversiv
este caracteristic acelor profesori care văd în evaluare fie o expresie a autorității discreționare
de care dispun, fie un mijloc de întărire a acestei autorități prin constrangere și intimidare.
Acest stil generează frustrare, teama permanent elevului de a fi examinat și judecat, trăiri care
pot îngreuna concentrarea pentru înțelegerea cunoștințelor. Teama de pedeapsă și teama de
eșec nu pot reprezenta o motivație în vederea efortului școlar, mai ales în cazul în cazul
elevilor care nu au trait niciodată bucuria succesului la învățătură, au abandonat această
speranță pentru viitor și nu au interiorizat nicio aspirație în acest sens.
De asemenea, accentul prea mare pus pe competiția dintre elevi și evaluarea fiecărui
elev prin comparare cu performanțele celorlalți colegi îi va dezavantaja pe copiii cu un ritm
mai lent de învățare ori cu goluri în cunoștințe . Rezultatele lor nu vor fi niciodată socotite
sucotite suficiente în raport cu notele și pozițiile ocupate de elevii buni ai clasei. Evaluarea în
manieră competitive, prin operarea permanent cu ierarhii, poate fi benefică doar pentru o
minoritate a elevilor, și chiar și în cazul acestora, doar în anumite condiții. Pentru elevul cu
dificultăți școlare trebuie practicată o evaluare de progres, care să-l angajeze în competiția cu
sine însuși. Este important deci să-i fie furnizate elevului feed-back-uri frecvente, care să-l
informeze în privința progresului făcut, pentru că această informație conține multe elemente
motivaționale.
 În Concluzie, consider că un dascăl trebuie să fie în primul rand OM, un om care se
ghidează după glasul conștiinței în fiecare moment al existenței sale, atat în cadrul școlii, cat
și înafara ei. Neluarea în considerare a acestui aspect poate lăsa urmări grave în sufletele și în
viețile copiilor.
După părerea mea, a educa și a avea success în educație sunt sinonime cu a-ți
desfășura activitatea sub semnul unor categorii morale. Înainte de a transmite valori cognitive,
profesorul transmite valori morale și îi asistă pe elevi în însușirea acestora.
Cel mai important conflict de rol este acela dintre transmiterea cunoștințelor de
specialitate și calitatea de educator a profesorului. La unii profesori predomină preocuparea
pentru transmiterea de cunoștințe , alții sunt cu precădere preocupați de formarea elevilor.
Consider că un adevărat dascăl ar trebui să dețină ambele calități, într-un procentaj cat
mai mare posibil, pentru fiecare în parte.Astăzi, mai mult de cat oricand, avand in vedere
faptul că societatea nu duce lipsă de informare, elevul are nevoie de o persoana cu
discernamant, care să fie capabilă să îl înțeleagă, să îl ajute să creeze conexiunile între
informațiile oferite și dobandite, care să îi stimuleze creativitatea, care să îi devolte inteligența
emoțională, care să îl ajute să își conștientizeze darurile și aptitudinile, să îi dezvolte
încrederea sănătoasă în sine, să îl ajute să învețe din plăcere nu doar pentru a fi acceptat ,
integrat și iubit de cei din jur, ghidandu-l pe un drum al fericirii intrinseci și nu doar în urma
factorilor externi.
Bibliografie:
1. Georgios Mantzaridis, Morala creștină III, Omul și Semenul, Edit.
Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 2014
2. Bogdan Balan , Ștefan Bocu, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și
grade didactice, Edit. Polirom, 2005
3. Dorina Solovăstru, Psihologia educației, Editura Polirom, 2004
4. Constantin Cucoș, Pedagogie, ed. a III-a , Editura Polirom, 2014