Sunteți pe pagina 1din 67

Istoria Ecumenismului din România

Curs pentru studenţii de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova

I. Începuturile ecumenismului în România

Se poate vorbi, oare, despre o viziune ecumenică a Bisericii Ortodoxe Române? Dacă da,
atunci acesta este şi obiectul lucrării de faţă şi anume de a prezenta unitar, cronologic şi
sistematic o istorie a ecumenismului românesc în secolele 19 şi 20. 1 Despre ecumenism,
sau mai bine zis despre “Mişcarea Ecumenică”, participări la acesata, întruniri, conferinţe
etc. s-a mai scris şi se va mai scrie. În această lucrare ne propunem, însă, să prezentăm
pentru prima dată, în mod cronologic şi sistematic istoria mişcării ecumenice din
perspectivă românească. Cu alte cuvinte vom insista mai ales asupra prezenţei şi
participării BOR la diferitele întruniri ecumenice, evidenţiind totodată aportul pe care o
serie de personalităţi marcante ale BOR l-au adus, de-a lungul timpului, şi nu fără
oarecare obstacole, la promovarea unităţii între creştini.

1. Preliminarii:

1.1 Ce este ecumenismul?

Cuvântul ecumenism vine de la verbul grecesc “oikein” = a locui, al cărui participiu pasiv
“oikumene” a fost întrebuinţat încă din secolul 5 înainte de Hristos pentru a desemna
pământul locuit. Cuvântul are deci mai întâi o semnificaţie seculară. În timpul Noului
Testament cuvântul se referea în special la Imperiul roman. În limbajul bisericesc
cuvântul apare pentru prima dată în legătură cu sinoadele ecumenice, căci primul sinod
ecumenic de la Niceea din 325 se referea la întreg imperiul, iar hotărârile sale ecumenice
pretindeau o valabilitate bisericească generală. După căderea Constantinopolului cuvântul
şi-a pierdut conotaţia politică, rămânând numai cu cea bisericească. “Oikumene” însemna
acum Biserica universală. În secolul VI Patriarhia din Constantinopol şi-a adăugat şi
titulatura de “ecumenică”, ceea ce corespundea unui primat de onoare după papa de la
Roma. Mărturisirile de credinţă se numeau şi ele simboale ecumenice.
1
Istorii şi lucrări despre ecumenism sau scris mai ales în străinătate...La noi este lăudabilă încercarea Pr.
david dar aceasta nu poate fi socotită o lucrare unitară şi sistematică de istorie a ecumenismului

1
Încă din secolul 19 se folosea în cercurile evanghelice cuvântul “ecumenic” pentru a
desemna încercarea de a transcede graniţele naţionale, confesionale şi de clasă. Pe baza
impulsurilor venite din mai multe părţi, dar mai ales prin eforturile lui Nathan
Söderbloms, Arhiepiscopul de Uppsala, încercarea de a reface unitatea Bisericii lui
Hristos a primit mumele de “Mişcarea Ecumenică”. Cuvântul “Ecumenism” a fost folosit
pentru prima dată de către Yves Congar în 1937. 2 Cartea sa “Chrétiens Désunis“ avea
subtitlul „Principes d‘un oecuménism catholique”.3

2. Evoluţia diversităţii Bisericilor.

2.1 Contradicţii politice.

Considerăm necesar, ca înainte de prezenta începuturile ecumenismului şi contribuţia


Bisericii Ortodoxe Române la Mişcarea Ecumenică, să schiţăm în linii generale evoluţia
separării Biserici universale în multele Bisericii şi confesiuni de astăzi. Evoluţia
diversităţii Bisericilor este un proces istoric, ale cărui cauze trebuie cunoscute şi
cercetate, dacă se doreşte întradevăr refacerea unităţii Biserici lui Hristos.
Din punct de vedere politic o primă separare între Răsărit şi Apus s-a creat prin
împărţirea Imperiului roman în două de către împăratul Diocleţian (284-305), în anul 286.
Prin acest act, Diocleţian înţelegea că există o lume orientală cu concepţiile şi
mentalitatea ei, deosebită de cea occidentală. Acelşi lucru l-a determinat pe Constantin
cel Mare (306-337) să mute capitala, la 11 mai 330, de la Roma la Bizanţ, care devine
“Roma cea nouă”.4 De acum Roma va rămâne izolată, pradă năvălirii popoarelor
migratoare. Orientul, mai bine apărat nu-i poate da nici un ajutor, încât în anul 476 Roma
va capitula sub loviturile lui Odoacru (434-493). De la data aceasta, Imperiul roman de
răsărit, numit din secolulal VII-lea “Imperiul bizantin”, e considerat ca unicul continuator
legitim al fostului Imperiu roman universal din trecut, fapt ce a făcut să crească şi mai
mult resentimentele apusenilor faţă de răsăriteni.

2
Reinhard Frieling, Der Weg des Ökumenischen Gedankes, Göttingen, 1992, p. 6.
3
La conciliul II Vatican acest termen a fost criticat datorită introducerii acestui „–ismus“, care ar da o
valoare negativă termenului şi ar conduce la înţelegerea Mişcării Ecumenice ca ceva static şi nu dinamic.
4
Wolf-Dieter Hauschild, Lehrbuch der Kirchen- und Dogmengeschichte, Band I Alte Kirche und
Mittelalter, Gütersloh 1995, S. 32;Pr. Prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, Pr. Prof. Dr.
Theodor Bodogae,Istoria Bisericească Universală, Bucureşti 1987, vol. I, p. 559; vezi şi Prof. Teodor M.
Popescu, Geneza şi evoluţia schismei, în: Ortodoxia 6/1954.

2
În anul 752, papa Ştefan II (752-757) face apel la regele francilor Pipin cel Scurt (741-
768), care trece cu armata sa în Italia şi distruge între 754-756 regatul longobarzilor din
Italia centrală, unde bizantinii aveau exarhatul de Ravena. Teritoriul cucerit de franci de
la longobarzi a fost dăruit de Pipin cel Scurt în 754-755 papei Ştefan II sub denumirea de
“Patrimonium Sancti Petri”. Creându-şi astfel un stat terestru, papa se emancipează de
sub puterea politică a Bizanţului, mai mult, el va face de acum înainte concurenţă
Imperiului bizantin, în calitatea lui de şef al unui stat numit Respublica Romanorum.
Pentru susţinerea şi justificarea creării unui stat terestru papii s-au bazat pe două
documente neautentice: Donaţio Constantinii şi Decretalele pseudo-isidoriene. Prin
aceasta toată puterea bisericească şi politică se concentra în apus în mâna papei.

O discordie şi mai mare între Roma şi Constantinopol a produs-o măsura luată de


împăratul Leon III Isaurul (717-741) la anul 731 de a trece provinciale Iliricului oriental,
Italia de sud (Calabria), Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol,
care până atunci se aflau sub jurisdicţia papei. Ceea ce a concretizat însă schisma politică
între Răsărit şi Apus a fost actul de răsunet european şi anume încoronarea la anul 800 a
regelui franc, Carol cel Mare (768-814), ca “împărat roman al Apusului”, de către papa
Leon al III-lea (795-816), ştirbind prin aceasta autoritatea şi stălucirea de care se bucura
pănă atunci Imperiul bizantin. Gravitatea gestului consta în faptul că, după concepţia
medievală, nu exista decât un singur împărat legitim, cel încoronat de papă. Împăraţii
Bizanţului se considerau însă singuri împăraţi legitimi, fiind de drept moştenitorii
Imperiului roman universal din trecut.

Conflictul politic şi religios era întreţinut şi de tendinţa celor două imperii de a-şi întinde
sfera de putere şi de influenţă prin misiune la popoarele necreştinate aşezate între ele.
Reorientarea şefilor statelor slave (sau maghiar) spre răsărit sau spre apus, în funcţie de
contextul timpului, pentru a primi creştinismul de la Constantinopol sau de la Roma,
arată ea însăşi intenţii politice şi religioase, care au contribuit la învrăjbirea politică şi
religioasă dintre Apus şi răsărit. Când prinţul Rostislav cerea misionari dela Bizanţ, sau
ţarul bulgar Boris de la Ludovic II al Germanicul sau de la papa Nicolae I, ei rezolvau cu
aceasta nu numai problema religioasă, ci şi una politică. Dorinţa conducătorilor politici
de a-şi asigura, prin misionari, legături bisericeşti cu anumite popoare, în vederea
stabilirii mai apoi a unor raporturi politice favorabile intereselor lor imperiale, a făcut ca
misiunea creştină să devină o chestiune politică şi motiv de discordie şi de fricţiuni cu
consecinţe dintre cele mai grave. Este cunoscut faptul că atacul patriarhului Fotie contra

3
latinilor a fost cauzat de amestecul acestora în Bulgaria, aflată în curs de creştinare prin
misionari greci.5

2.2 Contradicţii religioase.

În cartea sa „Creştinătatea fărâmiţată“, Y.Congar citează două cercetări de istorie


bisericească. Una dintre ele indică faptul că în cei 464 de ani, de la începutul domniei, ca
singur împărat, a lui Constantin cel mare (anul 323) şi până la Sinodul al 7-lea ecumenic
(anul 787), între greci şi latini au existat cinci schisme cu odurată de 203 ani. Cealaltă
statistică indică şapte schisme cu odurată de 217 ani, care s-au înregistrat în cei 506 ani,
de la moartea împăratului Constantin (337) şi până la preluarea definitivă a hotărârilor
Sinodului al 7-lea ecumenic (anul 843). Cu alte cuvinte: grecii şi latinii n-au avut
comuniune unii cu ceilalţi pentru aproape jumătate din timpul când au participat în
comun la cele şase din cele şapte sinoade ecumenice.

Nici grecii şi nici latinii nu s-au gândit în această perioadă să conteste unii altora
ecclesialitatea. Altfel n-ar mai fi participat împreună la la sinoadele ecumenice. Avem
deci în faţa noastră cazuri în care Bisericile şi-au reproşat una alteia deficienţe atăt de
mari, încăt au considerat că trebuie să întrerupă comuniunea sacramentală pentru a
constrânge încetarea acestora. Totuşi ele s-au considerat şi pe mai departe Biserici surori,
care aparţin de fapt una alteia şi s-au străduit mereu pentru anularea schismelor. Tema
propusă aici pentru dezbatere este foarte vastă şi credem că ar necesita studii foarte
complete pentru a analiza toate situaţiile, cauzele, împrejurările şi motivele care au
determinat schismele din acel timp. Aici ne vom referi doar la câteva.6

Schisma acachiană (483-519). Se ştie că sinodul de la Calcedon (451) a căutat o formulă


pentru exprimarea credinţei comune în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului,
pe care să o mărturisească toţi creştinii. Formula de la Calcedon n-a fost însă primită de
toate Bisericile locale. Împăratul a considerat că o dispoziţie statală ar fi mai eficientă şi
astfel a dispus episcopului din Constantinopol elaborarea unui Henotikon (henosis –
unificare), pe care l-a publicat în 482, cu obligativitatea ca toate Bisericile să respecte
această dispoziţie. Întrucât unele Biserici locale, în frunte cu Biserica Romei, n-au primit

5
F. Dvornik..., Prof. Teodor M. Popescu, Genera şi evoluţia Schismei, p. 169; IBU, vol. I, p. ...
6
Citat după Ernst Christian Suttner, Das wechselvolle Verhältnis zwischen den Kirchen des Ostens und des
Westens im Lauf der Kirchengeschichte, Würzburg, 1996 (Bisericile Răsăritului şi Apusului de-a lungul
istoriei, traducere de Diac. Mihai Săsăujean, Edit. Ars Longa, 1998, p. 19).

4
dispoziţiile Henotikonului, s-a creat o schismă între Răsărit şi Apus care a durat 35 de ani
(483-519), cunoscută sub numele de „schisma acachiană“.

O nouă animozitate în relaţiile dintre Roma şi Constantinopol s-a produs când patriarhul
Ioan IV Postitorul (582-595) şi-a luat titlul de „patriarh ecumenic“ în sinodul local de la
Constantinopol din 588, fapt care l-a supărat pe papa Grigorie I cel Mare (590-604). În
semn de protest papa s-a intitulat pe sine servus servorum Die“.

Practici apusene condamnate de Sinodul II Trulan (691-692). Sinodul quinisext este cel
dintâi care a cenzurat unele practici occidentale: Celibatul cericilor (can. 5 apostolic şi
can. 13 şi 30 trulan), postul de sâmbăta (can. 66 ap. şi 55 trulan), consumarea de animale
sugrumate şi de sânge (can. 63 ap. şi 67 trulan), reprezentarea lui Hristos ca miel (can.
82), mâncarea de ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile Păresimilor (can. 56 trulan).
Apusenii au socotit sinodul acesta ca o schimbare hotărâtoare pentru viitor în raporturile
spirituale dintre Răsărit şi Apus.7 În fapt, sinodul era un răspuns la pretenţiile Romei la
primatul universal. Interesant este că sinodul aminteşte ordinea patriarhatelor aşa cum
fusese stabilită de sinoadele II (can. 3) şi IV ecumenice (can. 28) pentru a arăta că
primatul papal era numai unul de onoare şi nu de jurisdicţie universală. De altfel, sinodul
quinisext menţionează în cele 102 canoane o serie de obiceiuri şi practici, din care unele
se regăseau în Biserica africană şi Biserica armeană, cele mai multe însă se găseau în
Biserica orientală, pe care le critică şi le interzice. Dintre celelalte, numai pentru două se
face menţiunea că sunte practicate de Biserica apuseană (celibatul clerului şi postirea
sâmbetei).8

Filioque. Mai grav a fost când grecii au luat cunoştiinţă de introducerea adaosului
„Filioque“ în apus. Deşi ca diferenţă teologică între Apus şi Răsărit chestiunea e mai
veche, aceasta a devenit obiect de dispută abia în secolele următoare, când cearta dintre
răsăriteni şi apuseni luase amploare. Patriarhul Fotie este primul care în Enciclica sa către
scaunele arhiereşti din Răsărit, din anul 867, pe lângă alte practici apusene noi, aminteşte
şi învătătura greşită că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul – Filioque – pe care latinii au
introdus-o în Simbolul niceo-constantinopolitan. Nu vom insista aici asupra acestei
problematici, ci vom aminti o opinie cel puţin ciudată a unui istoric catolic cunoscut.
Astfel, Prof. Ernst Christoph Suttner consideră că adaosul filioque s-ar fi “strecurat în

7
Erich Gaspar, Geschichte des Papstums, Band 2, Tübingen 1933, p. 632-633.
8
Teodor M. Popescu, Geneza şi Evoluţia schismei, p. 172.

5
mod neobservat în simbolul de credinţă” şi că “n-ar fi existat nici-o decizie prin care să
se fi introdus”.9

Amintim că adaosul “Filioque este semnalat pentru prima dată la sinodul I de la Toledo
447, apoi la sinodul III de la Toledo 589. La sinodul din noiembrie 809 de la
Aquisgranum (Aachen), convocat de Carol cel Mare, episcopul Teodulf de Orléans a
aprobat, din ordinul împăratului, adaosul filioque. Un an mai târziu un sinod ţinut la
Roma sub Papa Leon III a aprobat doctrina şi hotărârea sinodului de Aquisgranum, dar
nu a admis introducerea formulei în simbolul de credinţă. Dimpotrivă el a pus să se
graveze textul vechi, aşa cum îl aveau grecii, pe două plăci de argint. Papa se găsea într-o
poziţie dificilă, căci el ar fi vrut să interzică formula respectivă, însă nu dorea să-l supere
nici pe Carol cel Mare. Existau aşadar în apus o părere imperială şi una papală. Este
interesant că introducera adaosului filioque nu are o motivare teologică, ci una practică:
era o modalitate de a-i aduce pe arienii din spania la credinţa cea adevărată.

Este, de asemenea interesant că aceasta s-a făcut în sinoade prezidate de suverani, sau la
cererea lor. Sinodul de la Toledo 589 mărturisirea de credinţă (cu adaosul filioque) a fost
citită în sinod de regele Recared, semnînd alături de soţia sa Bada. Sinodul de la Gentilly
(767) a fost convocat şi prezidat de Pipin cel Scurt, sinodul de la Aachen (809) a fost
convocat şi prezidat de Carol cel Mare, care cerea stăruitor papaei Leon III aprobarea şi
introducerea formulei în simbol. Sinodul de la Worms (868) era condus de regele
Ludovic. Papa Benedict VIII (1012-1024) a acceptat oficial introducerea lui „Filioque” în
anul 1014 la cererea expresă a împăratului german Henric II (1002-1024), cu prilejul
încoronării acestuia la Roma.

Poate că dacă ar fi lipsit aceste intervenţii imperiale, străine de doctrina şi interesele


Bisericii, chestiunea Filioque n-ar fi ajuns să tulbure raporturile dintre apus şi răsărit. De
altfel mai toţi teologii consideră că în alte împrejurări problema aceasta s-ar fi putut
lămuri teologic, pe baza unor formule patristice şi s-ar fi putut evita introducerea acestui
adaos în simbolul de credinţă.

Iconoclasmul. Schisma fotiană. Iconoclasmul a tulburat şi el relaţiile dintre Apus şi


Răsărit prin faptul că o mulţime de călugări din Bizanţ, persecutaţi de împăraţii
iconoclaşti, s-au refugiat în apus, unde au fost bine primiţi. Iconoclasmul lăsase două
partide şi două concepţii, care se manifestau mai ales la alegerea de patriarhi. Unei
9
Ernst Christoph Suttner, Bisericile Răsăritului, p. 26.

6
tendinţe tradiţionaliste, intransigente, susţinută cu fanatism de călugări, se opunea alta
liberală reformatoare, favorizată de renaşterea culturală din secolul IX. Prezenţa acestor
două partide explică situaţia creată la Constantinopol în jurul alegerii patriarhilor Ignaţiu
şi Fotie.10 Schimbările de la Constantinopol au dat papii prilej de a se amesteca în
treburile interne ale Bisericii greceşti. Trei lucruri au avut o pondere deosebită în cearta
dintre papa Nicolae I şi patriarhul Fotie: 1. dorinţa papei de a recupera vechile patrimonii
papale aflate în teritoriile scoase de sub jurisdicţia Romei (Ilyricul); 2. misiunea la
bulgari; 3. problema primatului papal. După Fotie relaţiile dintre cele două Biserici au
devenit formale. Conflictul din secolul IX a zdruncinat şi răcit legăturile greco-latine,
culminând cu schisma cea mare de la 1054.

Istoria următoare a raporturilor politice şi bisericeşti dintre Bizanţ şi Occident este


marcată de agravarea schismei prin sporirea duşmăniei şi urii reciproce. Pericolele care s-
au abătut peste greci din partea turcilor, a normanzilor, a francilor, a germanilor sau a
cruciaţilor, în general, au dat dezbinării caracter de „tragedie”.11

De acum se poate vorbi în istorie, în mod confesional, de Biserica Romano-Catolică şi


Biserica Ortodoxă. La 1517, în mod convenţional, se poate vorbi de o nouă ruptură în
sânul Bisericii Apusene prin apariţia aşa numitelor Biserici ieşite din Reformă: lutherană,
calvină, zwingliană, anglicană, din sânul cărora, nu după mult timp, se vor rupe, printr-un
proces de divizare ce continuă şi astăzi, o serie de alte denominaţiuni protestante,
neoprotestante, anabaptiste, penticostale, harismatice etc.

Cert este că după fiecare divizare creştinii au simţit tragedia despărţirii reflectată mai ales
prin conştiinţa apartenenţei fiecăruia la Trupul tainic al Domnului, neîmpărţit şi
nedespărţit, care este Biserica lui, conştiinţă materializată, de-a lun gul istoriei, prin tot
atâtea încercări, mai sincere sau mai meschine, după cum dictau, fie raţiuni de stat, fie
interesele unei politici bisericeşti ale unor împăraţi sau papi, uneori prea deprinşi să
stăpânească peste trupuri şi suflete în locul lui Hristos.

3. Prima experienţă ecumenică a BOR. Participarea la Conferiţa de la Bonn (1875).

10
Despre rolul partidelor în Bizanţ vezi Fr. Dvornik, ....; Milan Şesan, Schisma între Patriarhii Fotie şi
Ignatie 1936; Pr. Lector Constantin Pătuleanu….
11
T.M.Popescu, Geneza şi evoluţia schismei, p. 212.

7
Prima întrunire cu caracter ecumenic la care a fost reprezentată oficial şi BOR a fost cea
de-a doua Conferinţă unionistă de la Bonn între 12 şi 16 august 1875. 12 La această
Conferinţă au luat parte, ca reprezentanţi ai BOR, Ghenadie Ţeposu, episcop al Argeşului
şi Melchisedec Ştefănescu, episcop al Dunarii de jos. Conferinţa de la Bon a găsit printre
Ortodocşi un mare ecou. Deja în septembrie 1875 un ziar care aparea în Galaţi, anume
“Vocea Covurluiului”, menţiona comunicarile făcute de episcopul Melschisedec. 13 Acesta
îsi exprima speranţa, pe baza celor hotărîte la Bonn, de unificare a vechilor catolici cu
Biserica Orientală, fără să fie nevoie de o eliminare a deosebirilor în ritual şi liturghie.14

Cei doi episcopi, Melchisedec şi Ghenadie au alcătuit la 24 nov. 1875 un raport pe care l-
au înaintat Sf. Sinod al BOR. După ce aceştia expun, în amintitul raport, fiecare sedinţă
în parte, vor prezenta apoi atât concluziile de rigoare, cât şi propunerile făcute de
participanţii la această Conferinţă. Aceste propuneri sunt pentru noi astăzi de o mare
importanţă pentru că ele ne lămuresc cu multă claritate care era concepţia BOR despre
ecumenism şi implicit despre unitatea Bisericii lui Hristos, chiar la începuturile acestei
mişcări, la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20.

În cotidiene de mare tiraj şi de mare prestigiu din Germania precum “Allgemeine


Zeitung” şi “Deutsche Mercur”, care apăreau la München, cei doi ierarhi propuneau
alcătuirea unei broşuri care să cuprindă dezbaterile acestei conferinţe: 15 “Broşura cu
detalii despre Conferinţa din Bonn ar trebui tradusă în limba română şi răspândită prin
tipărire, ca prin aceasta toţi membrii Bisericii noastre să cunoască aceste tratative precum
şi tendinţele unirii religioase dintre Vechii catolici, Anglicani şi Ortodocşi. Participarea
BOR la o lucrare de o asemenea importanţă morală, precum este unirea Bisericilor
despărţite de atâtea secole, reprezintă cea mai mare nădejde şi bucurie a fiecarui creştin
adevarat. De asemenea, prin această lucrare s-ar ridica şi prestigiul nostru naţional, căci
prin participarea Bisericii noastre alături de alte biserici ortodoxe autocefale la o lucrare
atât de importantă pentru civilizaţia creştină, aceasta (BOR) se ridică la rangul care i se

12
Este vorba despre legăturile dintre Ortodocşi şi Vechii-Catolici, care s-au înfiripat imediat după Conciliul
I Vatican. Au avut loc două Conferinţe ţinute la Bonn în 1874 şi 1875. Aceste conferinţe au fost constituie,
aşa cum se exprimă Pr. Prof. Vasile Leb, de la Facultatea de Teologie din Cluj, „o lucrare de pioneriat a
vechilor catolici în ceea ce priveşte unitatea dintre Bisericile de Apus şi Răsărit“. Ele au fost primele
„conferinţe ecumenice mondiale“ după secole de despărţire dintre Bisericile din est şi din vest, care au până
astăzi importanţa lor în dialogul ecumenic. Pentru mai multe amănunte vezi: Pr. Prof. Vasile Leb,
„Orthodoxie und und Altkatolizismus. Eine hundert Jahre ökumenische Zusammenarbeit (1870-1970)“,
Cluj, 1995 (germană, 262 p.).
13
Deutscher Merkur (cotidian), Anul VI, nr. 39, din 25 septembrie 1875, p. 338.
14
Ibidem, p. 338.
15
Ar fi interesant de aflat dacă această broşură a fost tipărită.

8
cuvine în lumea creştină. De aceea părerea noastră este ca Sf. Sinod al BOR şi
Mitropolitul primat ca preşedinte al Sinodului să se înţeleagă cu autorotăţile celorlalte
Biserici Ortodoxe despre măsurile cu privire la această unire, pe care ar trebui să le aplice
şi BOR; şi aceasta cu atât mai mult cu cât Vechii catolici doresc continuarea acestor
conferinţe, pentru a ajunge la unitate şi în privinţa altor învăţături, în legatură cu care
între cerştinii din Occident si Orient persistă încă deosebiri.”16

Sinodul BOR a primit aceste comunicări, iar rapoartele şi propunerile celor doi episcopi
au fost aprobate în unanimitate. Episcopul Melchisedec a tradus acest raport în germană
şi la trimis ziarului Deutscher Merkur, care l-a şi publicat, dealtfel. În încheirea raportului
episcopul spune: “Să dea Dumnezeu ca marea şi binecuvântata lucrarea a unirii
Bisericilor să fie continuată cu succes şi să ajungă la scopul propus spre cinstea veacului
nostru şi spre preamărirea lui Dumnezeu, Mantuitorului nostru Iisus Hristos”.17

Episodul acesta al primelor contate ecumenice va continua. Chiar dacă Biserica noastră
nu va mai participa la o întrunire ecumenică, în mod oficial, decât în deceniul doi al
secolului 20, totuşi este de subliniat faptul că aceste relaţii ecumenice au continuat, cel
putin, pe planul întilnirilor particulare şi personale. Iosif Gheorghian18 (1829-1909) a
slujit ca diacon la capela română din Paris şi a profitat, totodată, pentru a-şi desăvarşi
studiile la Universitatea Sorbona. Ca ierarh la Huşi, Iosif Gheorghian va călători la Paris,
ocazie cu care, împreună cu arhimandritul Isaia Persiceanu, care slujea, pe atunci, la
biserica română din Paris, va vizita pe cunoscutul istoric Wladimir Guettée. 19 Ierarhul
român va lega, cu această ocazie, o strânsă prietenie cu literatul francez, căruia îi va urma
o bogata corespondenţă. Ineditul la acesata corespondenţă este faptul că ierarhul român
citea din această corespondenţă în şedinţele sinodului de la Bucureşti. 20 Tot Iosif
Gheorghian a făcut publicitate revistei lui Guettée de la Paris “L'Union Chretienne”. În
acelaşi timp el va traduce şi opera polemică anticatolică a lui Guettée în româneşte.21

16
Detscher Merkur, nr. 7, din 12 februarie 1876, p. 67.
17
Ibidem, p. 67.
18
Episcop al Huşilor (1865-1879); Episcop al Dunării de Jos (1879-1886); Mitropolit Primat al României
(1886-1893 şi 1896-1909).
19
Wladimir Guettée, istoric şi preot catolic, a fost exclus din Biserica romano-catolică datorită poziţiei sale
critice. Astfel, actul acesta i-a înlesnit drumul către Biserica Ortodoxă.
20
Friedrich Heyer, Die Orientalische Frage im kirchlichen Lebenskreis. Das Einwirken der Kirchen des
Auslands auf die Emanzipation der orthodoxen Nationen Südosteuropas 1804-1912, Wiesbaden 1991, p.
260.
21
În anul 1875 a apărut lucrarea lui Guettée: „Exposition de la doctrin de l’église orthodox“, iar în anul
1881: „La Papauté Schismatique“.

9
Guettée, care dorea să scrie în revista sa despre cea de-a doua Conferinţă de la Bonn, s-a
aratat interesat de participarea celor doi episcopi români la această conferinţă şi a cerut, la
29 septembrie 1875, lui Iosif Gheorghian să-i procure anumite informaţii. 22 Legătura
aceasta era importantă şi pentru Sinodul de la Bucureşti, pentru că se punea, astfel, la
curent cu stadiul discuţiilor dintre Vechii catolici şi Ortodocşi, în legătură cu preconizata
unire. Teologul grec, G. Zotu, care activa în Bucureşti, la Seminarul Teologic Central, ca
profesor, întreţinea, de asemenea, relaţii cu V. Guettée şi cu revista acestuia. G. Zotu a
publicat mai multe studii în revista “L'Union Chretienne”, printre care şi o recenzie
asupra cărţii lui Şaguna despre Dreptul canonic.23

Toate cele de mai sus arată că Biserica Ortodoxă Română a fost, de la început, interesată
de mişcarea ecumenică şi era informată despre aceasta, iar când a fost posibil a participat
activ şi oficial, dar şi pe planul relaţiilor particulare şi personale la o serie de evenimente
ecumenice.

Prin anul 1964, într-un articol care apărea în revista “Kyrios”din Germania, se făcea
afirmaţia că în Biserica Ortodoxă Română, timp de aproape cincizeci de ani, între 1875 şi
1918, nu ar fi existat o activitate ecumenică. 24 Este adevărat că Biserica Ortodoxă
Română de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 se confrunta cu o serie
întragă de probleme, dar aceasta nu a dus la o afectare a relaţiilor ei cu lumea ortodoxă şi
neortodoxă. Astfel, se poate constata că în perioada amintită, BOR a fost interesată de
mişcarea ecumenică, deşi se poate observa că în ceea ce priveşte relaţiile cu Biserica
romano-catolică şi cu Bisericile protestante, sinodul BOR era destul de conservativ, chiar
dacă în cazuri particulare au existat şi unii ierarhi care s-au arătat deschişi legătirilor
ecumenice.

Este deja cunoscut că la 30 iunie 1902 patriarhul ecumenic Ioachim III (1901-1912) a
trimis o enciclică tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, în care acesta cere BO să-şi
exprime punctul de vedere faţă de mişcarea ecumenică. “Asemenea e plăcut lui
Dumnezeu... a cere părerea Prea Sfintelor Biserici Autocefale asupra raporturilor noastre
cu cele două mari vlăstare ale creştinismului, adică cu Bisericile catolică şi preotestantă.
Ştiut este că în Biserica noastră, unirea cu noi, în credinţa ortodoxă, a acelor Biserici şi a
22
Fr. Heyer, Die Orientalische Frage, p. 260; vezi Nicolea M. Popescu, Corespondenţa lui Iosif Gheorghian
cu Vladimir Guettée, în: BOR (LXII), nr. 7-12/1944, p. 263-313.
23
Pr. Prof. Dr. Vasile Leb, Wladimir Guettée (1862-1892) und sein Beitrag zu den rumänisch-französischen
Beziehungen, în: Transylvanian Review, 2/1993, p. 25.
24
D.C. Amzăr, Die Rumänische Orthodoxe Kirche und die ökumenische Bewegung, în: Kyrios IV (1964),
p. 119.

10
tuturor celor ce cred în Hristos, este o dorinţă pioasă şi adâncă.” 25 Sinodul, sub
conducerea mitropolitului primat de atunci, Iosif Gheorghian s-a ocupat cu aceasta în
şedinţa din 9 mai 1903. În răspunsul său sinodul se dovedeşte mai mult conservativ,
adoptând o poziţie apologetică în legătură cu mişcarea ecumenică. În raportul sinodului
se arăta că în ceea ce priveşte mişcarea ecumenică: “trebuie să se ţină cont de Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie”, iar învăţătura dată de Mântuitorul Iisus Hristos “trebuie
păstrată neschimbată şi neamestacată, neîmpărţită şi nedespărţită”. 26 În acest raport se mai
arată că Biserica apuseană s-ar fi îndepărtat de la învăţătura Biserici vechi şi de aceea este
necesar ca aceasta să se întoarcă în sânul adevăratei Biserici. Astfel, Sinodul BOR
precizează: “Credem că uniunea lor cu Biserica Ortodoxă de Răsărit este iarăşi
imposibilă, dacă aceştia vor tinde spre unirea cu noi pe bază de condiţii şi concesii, ştiut
fiind, precum s-a zis în cele ce preced, că condiţiuni şi cu atât mai puţin concesiuni,
Biserica Ortodoxă n-are de unde face şi nici nu poate face”. După care se adaugă: “este
dorinţa noastră ca toate Bisericile eterodoxe să se întoarcă în sânul Bisericii Ortodoxe,
singura care poate oferii mântuirea”.27 Din conţinutul acestui răspuns se poate constata
poziţia BOR faţă de ecumenism: “Biserica Ortodoxă trebuie să-şi păstreze învăţătura sa
neştirbită. Unitatea Bisericii trebuie să se facă pe baza întoarcerii confesiunilor creştine
apusene în sânul Ortodoxiei, fără concesii dogmatice sau canonice”.28

Schimbul de scrisori pe această temă a continuat, aşa încât, BOR a primit la 12 mai 1904
o altă enciclică, în care patriarhul ecumenic vorbeşte şi mai deschis despre unitatea
creştinilor. După ce patriarhul arată că suntem datori să păstrăm învăţătura Biserici, aşa
cum a fost ea transmisă de la Mânuitorul şi Sf. Apostoli continuă: “Dar pe lângă că
trebuie să veghem la paza celor ale noastre, se cuvine să ne îngrijim şi de cele ale altora,
rugându-ne din tot sufletul pentru unirea tuturor, fără să ne descurajem în faţa greutăţilor
şi nici să socotim lucrul ca imposibil sau greu de ajuns. Să cercetăm cele ce pot pregăti
calea pentru lucrul plăcut lui Dumnezeu, al unirii tuturor, tratând cu înţelepciune şi cu
duhul blândeţii pe cei despărţiţi, aducându-ne aminte că şi ei, crezând în Prea Sfânta
Treime şi purtând cu mândrie numele Domnului nostru Iisus Hristos, nădăjduiesc să se

25
Pentru Enciclica amintită vezi: Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr. 111, p. 296 ş. u (text românesc); Dosar nr.
3636/1902, p. 300-304 (text grecesc); vezi şi „BOR“, 27/1903-1904, p. 184-185; cf. N. Şerbănescu,
Biserica Ortodoxă Română şi Mişcarea Ecumenică, în: Ortodoxia (14), 1-2/1962 (mai departe se va cita
Ortodoxia/1962), p. 108-109.
26
Scrisoarea 127 din 14 mai 1903, în: Arhiva Sf. Sinod, Dosar 111, p.300-311; vezi „BOR“ (27) 1903-
1904, p. 185-187; cf. Ortodoxia/1962, p. 109-110.
27
Ortodoxia/1962, p. 110.
28
Ibidem, p.111.

11
mântuiască prin harul lui Dumnezeu”.29 Enciclica recomandă de asemenea Bisericilor
ortodoxe să se arate binevoitoare faţă de vechii-catolici şi anglicani pentru că aceştia
arată mai multă cinstire Bisericii Ortodoxe, ca şi faţă de creştinii din Orient, care sunt mai
aproape de noi.

O propunere interesantă a patriarhului ecumenic este aceea ca teologii ortodocşi să se


întâlnească o dată la trei ani, în afara schimbului de scrisori, pentru a studia diferitele
probleme ce se ivesc în legătură cu unirea Bisericilor, pentru a se ajunge la un consens
între toate Bisericile Ortodoxe. Această propunere este astăzi, după aproape un secol, de
o acută actualitate, căci se ştie că Bisericile Ortodxe nu acţionează unitar şi într-un
consens deplin în cadrul diferitelor foruri ecumenice, ceea ce dă o notă discordantă în
lumea creştină. Această enciclică a patriarhiei ecumenice aruncă, în general, o lumină
favorabilă asupra mentalităţii Bisericii Ortodoxe faţă de mişcarea ecumenică şi faţă de
problema unităţii Bisericii lui Hristos de la începutul veacului 20.

4.Contacte ecumenice pănă la Stockholm (1925).

Următoarea participare a BOR la o întrunire cu caracter ecumenic va avea loc câţiva ani
mai târziu şi anume după primul război mondial. Având în vedere atrocităţile primului
război mondial, lumea creştină a început să se mişte în vederea unei mai susţinute acţiuni
pentru realizarea unui climat de încredere, înţelegere şi colaborare în lume. Astfel, în anul
1914 arhiepiscopul luteran de Uppsala, Nathan Söderblom, a lansat un apel pentru pace,
pentru ca în anul 1917, între 14 şi 16 decembrie, tot el să prezideze o Conferinţă
bisericească neutră cu delagaţi din Scandinavia, Olanda şi Elveţia. 30 Spre sfârşitul
primului război mondial BOR primeşte invitaţia de a participa la o Conferinţă pentru
pace, cu scopul declarat de a stinge ura dintre popoare. Conferinta a avut loc între 14 si
16 decembrie 1917 la Uppsala. Invitaţia pentru BOR de a participa la această conferinţă a
venit din partea unui grup de preoţi protestanţi de la Graz şi a fost adresată direct
mitropolitul primat Conon Arămescu Donici (1912-1918). În otombrie 1918 episcopul
suedez Nathan Söderblom, împreuă cu episcopii H. Ostenfeld şi I. Tanberg adresează o
scrisoare mitropolitului Conon, prin care se anunţa intenţia de a convoca o Conferinţă
bisericească internaţională, care ar trebui să dezbată problema unităţii spirituale a
Bisericii.

29
Arhiva Sf. Sinod, Dosar 112, p. 328-330 (text grecesc) şi p. 331-335 (text românesc); Enciclica poartă nr.
3385/1904 şi se găseşte în Arhiva Sf. Sinod sub nr. 1996/31 mai 1904; cf. Ortodoxia/1962, p. 111.
30
Dosar nr. 112, p. 68-70: vezi şi Ortodoxia/1962, p. 112.

12
Între timp mitropolitul Conon se retrage. În cazul acesta, mitropolitul Moldovei Pimen a
devenit preşedintele interimar al sinodului. La 9 aprilie 1919 i se raspunde pozitiv
episcopului Nathan Söderblom în legătura cu anunţata conferinţă. Biserica Oortodoxă
Română - se subliniază în scrisoarea răspuns - crede că întâlnirea creştinilor într-o
conferinţă bisericească internaţională ar fi de folos întregii omeniri şi de aceea ea este
gata să trimită o delegaţie la acesată conferinţă.31

La 30 aprilie 1919 BOR a primit vizita unei comisii a Bisericii Episcopale din America,
în fruntea căreia se găseau episcopii de Chicago şi Ohio, P. Anderson şi Boyd Vincent,
care tocmai fuseseră în Atena, Constantinopol şi Sofia, aducând cu ei o invitaţie pentru o
conferinţă mondială a Bisericilor creştine. Sinodul BOR a hotărât la 19 mai 1919 să dea
curs ambelor invitaţii. În acelaşi timp s-a hotărât şi componenţa delagaţiei care să
participe la ambele conferinţe. În fruntea delegaţiei a fost numit episcopul de Caransebeş,
patriarhul de mai târziu, Miron Cristea şi episcopul Argeşului Vartolomeu Stănescu.32

La 30 iunie 1919 s-a trimis o scrisoare-răspuns episcopului P. Anderson la Chicago,


semnată de mitropolitul primat Pimen Georgescu. În această scrisoare este exprimat
acordul mitropolitului Pimen pentru un apel la înţelegere între popoare. Acelaşi răspuns
pozitiv a fost trimis la 9 iulie 1919 şi la Uppsala.33 Acest răspuns a fost trimis de către
episcopul Ch. Anderson secretarului comisiei pentru organizarea conferinţei amintite,
Robert H. Gardiner. Într-o scrisoare trimisă mitropolitului Pimen la 28 august 1919 R.
Gardiner aprecia conlucrarea BOR şi promitea că va trimite sinodului de la Bucureşti
literatura necesară.34 În acelaşi timp acesta scrie şi episcopului Miron Cristea,
conducătorul delegaţiei BOR, că în prealabil va fi o conferinţă în Haaga, unde ar trebui să
participe şi unul sau doi delegaţi din partea BOR.35

Miron Cristea a informat despre aceasta la 20 septembrie 1919 pe mitropolitul Pimen cu


propunerea de a trimite la conferinţa din Haaga pe preotul Cicerone Iordăchescu, care
cunoştea bine limba engleză. Mitropolitul a răspuns la 29 septembrie pozitiv la
propunerea episcopului de Caransebeş, cu precizarea că el însuşi ar fi cel mai potrivit să
participe şi la preconferinţa de la Haaga. La 7 decembrie 1919 episcopul Miron îl informa

31
Arhiva Sf. Sinod, Dosar 149/1919, S. 98-99.
32
Ibidem, p. 3, 9, 67.
33
Istoricul bisericesc N. Şerbănescu consideră că momentul acesta marchează intrarea oficială a BOR în
Mişcarea ecumenică; vezi Ortodoxia/1962, p. 114.
34
Dosar 149/1919, p. 117,152.
35
Ibidem, p. 150-151.

13
pe R. gardiner că el însuşi fusese desemnat de sinod pentru la participa la preconferinţa
de la Haaga.

Între timp, comisia a hatărât că programata preconferinţă se va întruni în Geneva la 12


august 1920. La 11 decembrie 1919 R. Gardiner a informat BOR despre această
schimbare. Sfârşitul anului aduce însă schimbări şi în conducerea BOR. După moartea
mitroplitului Pimen, episcopul Miron Cristea a fost ales mitropolit priomat al BOR. La 12
martie 1920 R.Gardiner îl felicită pe noul mitropolit şi îl roagă să numească delegaţia
pentru preconferinţa din Geneva. Sfântul Sinod a hotărât în şedinţa din 7 iunie 1920 să
răpundă pozitiv atât în privinţa participării la preconferinţa din geneva, cât şi la
Conferinţa internaţională. Sinodul de la Bucureşti se arată deschis mişcării ecumenice,
care tocmai se afla în stadiul începutului ei oficial. Într-un raport prezentat în şedinţa
sinodului din 7 iunie se spunea: “Este bine şi necesar, ca Sfântul Sinod al BOR să facă tot
posibilul ca apelul Bisericii episcopale din America să fie primit cel puţin ca un preludiu
al unirii dintre Bisericile creştine.”36 În acelaşi timp, a fost desemnată o nouă delegaţie
alcătuită din trei membrii, în fruntea căreia a fost numit episcopul Vartolomeu Stănescu.

Dar până la preconferinţa din Geneva au mai existat şi alte evenimente care trebuie
amintite, care au contribuit la întărirea legăturilor BOR cu mişcarea ecumenică. În
ianuarie 1920 Patriarhia Ecumneică (Locţiitor era Mitropolitul Dorotei de Brusa 1918 şi
1921) a trimis o enciclică tuturor Bisericilor Ortodoxe, în care sunt precizate pricipiile
“Mişcării ecumenice”. Sinodul BOR a primit enciclica la 17 mai 1920. Abia la 18 mai
1921 BOR a hotărât să timită un răspuns la enciclica primită. În acest răspuns se spune:
“Umplutu-s-a sufletul nostru de mare bucurie duhovnicească, văzând râvna şi îndemnul
de a lucra cu toţii împreună, spre a se pune un început de unire între toate Bisericile şi
confesiunile creştine pe temelia sfintelor învăţături moral-sociale cuprinse în sfânta
Evanghelie. După cum este în deobşte cunoscut, sfânta noastră Biserică întotdeauna a
ţinut şi a respectat cu sfinţenie nu numai toate adevărurile de credinţă, adică dogmele
eterne şi imutabile, dar şi sfintele predanii, precum şi toate legăturile de dragoste
reciprocă cu toate Bisericile creştine, care aparţin sfintei Biserici, una, sfântă,
sobornicească şi apostolească – drept măritoare de Răsărit, arătând asemenea cea mai
frăţească atitudine şi faţă de toate cultele creştine din cuprinsul ei şi a răspuns cu toată
dragostea la invitările ce ni s-au făcut din Apus, în anul trecut, de a participa la
conferinţele creştine-mondiale de la Geneva şi Beatemberg, convocate, între altele, şi

36
Dosar 150, p. 304-305.

14
pentru realizarea unirii tuturor Bisericilor şi confesiunilor creştine, într-o singură Biserică
a lui Hristos”.37

Din acest răspuns se poate observa că BOR şi-a dat acordul în vederea promovării
activităţilor ecumenice, şi anume pe baza învăţăturii evangheliei şi în consens cu
hotărârile sinoadelor ecumenice. Acest răspus, considerat de unii un eveniment istoric al
BOR, a fost bine primit în Constantinopol, după cum se poate constata din scrisoarea
reprezentantului Patriarhiei ecumenice, mitropolitul Nicolae de Cesareea (1921-1923;
locum tenens), trimisă la 26 mai 1921 mitropolitiului primat Miron Christea.

Delagaţia care trebuia să participe, în frunte cu episcopul M. Cristea, la preconferinţa din


Geneva (12-20 august 1920) n-a mai plecat, deoarece M. Cristea a fost ales la 31 dec.
1919 mitropolit primat al României. De asemenea, nici noua delegaţie, în frunte cu
episcopul Vartolomeu Stănescu, n-a putut participa din lipsa suportului financiar. Touşi,
Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată la Geneva prin participarea canonistului
Dragomir Demetrescu de la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi a lui Pr. Prof. Dr.
Ghe. Rădulescu din Constanţa. D. Demetrescu a referit la această preconferinţă despre
“Baza pentru apropierea şi unirea Bisericilor”. 38 În referatul său prof. Demetrescu era de
părere că unirea Bisericilor nu se poate face decât pe baza unităţii de credinţă şi a
respectării tradiţiei apostolice. Aceiaşi delegaţie a reprezentat BOR şi la conferinţa de la
Beatenberg (Elveţia 25-28 august 1920). De remarcat că prof. D. Demetrescu a fost ales
membru în comisia pentru continuarea ambelor conferinţe.

Se poate constata că în ultima parte a sec. XIX şi prima parte a sec. XX Biserica
Ortodoxă Română s-a arătat deschisă pentru dialogul ecumenic cu vechi catolici, cu
anglicanii sau chiar cu protestanţii. Dincolo de contactele ecumenice oficiale, în această
perioadă, un rol important l-au avut legăturile personale dintre anumiţi ierarhi sau
profesori de teologie şi anumite personalităţi aprţinând altor Biserici sau confesiuni. Prin
toate acestea s-au pus bazele unui ecumenism rodnic în secolul XX, atât pe plan local, cât
şi pe plan internaţional.

37
Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr. 153, p. 33; vezi şi Ortodoxia 1962, p. 119.
38
Referatul prof. Dragomir Demetrescu se găseşte în Dosar nr. 58, ff. 40-45.

15
II. Primele conferinţe creştine ecumenice

1.Viaţă şi acţiune Stockholm 1925

Consiliul Ecumenic al Bisericilor, forma actuală a Mişcării Ecumenice, îşi are


originea în trei Mişcări paralele, al căror izvor comun e socotit Conferinţa Misionară
mondială de la Edimburg din 1910 – deşi în realitate, organizarea lor amplă are diferite
date.
Cele trei mişcări iniţiale care au creat mişcarea ecumenică, instituită apoi în
consiliul Ecumenic al Bisericilor sunt: Viaţă şi acţiune (Life and Work), Credinţă şi
organizare (Faith and Order) şi Mişcarea misionară10.
Gruparea Viaţă şi Acţiune ţinut prima Conferinţă interconfesională între 19 – 30
august 1925 la Stockolm în Suedia. La ea au participat 680 de delegaţi din 37 de ţări,
reprezentând 31 de confesiuni. Dintre Bisericile ortodoxe au participat: Patriarhia
Ecumenică, Patriarhiile: Alexandriei, în frunte cu patriarhul Fotie (1900 – 1925),
Ierusalimului, Serbiei, României, Arhiepiscopia insulei Cipru, Biserica Greciei şi a
Bulgariei11.
Patriarhia Română a fost reprezentată de o delegaţie condusă de mitropolitul
Nicolae Bălan al Ardealului.
Conferinţa a fost pregătită foarte minuţios de calvinistul american Mc. Farland şi
de Nathan Soderblom, arhiepiscopul Uppsalei (1931) – Suedia, istoric al religiilor, cel
mai mare animator al creştinismului practic, care susţinea că pentru ajungerea la unirea
bisericilor creştine, este necesară mai întâi strânsa lor colaborare pe teren practic12.
După 12 ani de la Conferinţa de la Stokcholm, gruparea Viaţă şi Acţiune a ţinut a
doua Conferinţă generală la Oxford între 12 – 16 iulie 1937. Această Conferinţă este
prezidată de episcopul anglican dr. G. Bell. Au participat 435 de delegaţi din 45 de ţări,
reprezentând 120 de confesiuni. Biserica Ortodoxă Română a trimis o delegaţie în frunte
cu arhimandritul Iuliu Scriban. Au mai participat delegaţii ale bisericii Anglicane, ale
confesiunilor protestante din Europa, America şi din „Bisericile tinere” (China, India,
Africa, Japonia)13. La această conferinţă s-au temperat excesele sociologice ale mişcării
10
Pr. Prof. ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Uzniversale, vol. II, p. 546
11
Prof. Nicolae Chiţescu, „Mişcarea ecumenică” în Ortodoxia, nr. 1 – 2/ 1962, p. 18
12
Prof. Nicolae Chiţescu, „Mişcarea ecumenică”, p. 18
13
prof. Nicolae Chiţescu, „Mişcarea ecumenică”, p. 19

16
ecumenice şi s-a dat importanţă ideii de biserică, căci această mişcare trebuie să acorde
un loc central problemelor ei şi eshatologiei. Între timp, norii grei anunţau o nouă
catastrofă a omenirii, al doilea război mondial. Bisericile simt nevoia de a strânge
rândurile. S-a hotărât înfiinţarea „Consiliului ecumenic al Bisericilor” şi ca urmare în
1938, „Consiliul universal creştin pentru viaţă şi acţiune” care funcţionase până atunci a
predat răspunderile şi funcţiunile sale noului „Comitet provizoriu” al „Consiliului
ecumenic al Bisericilor”14.

2. Credinţă şi Constituție - Lausanne 1927

A doua grupare a mişcării ecumenice Credinţă şi organizare, urmăreşte


apropierea şi unirea Bisericilor pe teren dogmatic, care de fapt rămâne cel mai important
scop de realizat. Gruparea Credinţă şi Organizare, a ţinut prima ei conferinţă între 3 – 31
august 1927 la Lausanne, în Elveţia, având ca preşedinte pe John R. Mott (1865 – 1955).
La această conferinţă au participat 400 de delegaţi, reprezentând 100 de Biserici, culte şi
comunităţi creştine: anglicane, vechi – catolice, protestante şi ortodoxe. Din partea
Bisericilor Ortodoxe au trimis delegaţii: Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei,
Patriarhia Sârbă, Patriarhia Română şi Bisericile: Greacă, a insulei Cipru, Bulgară,
Polonă şi a Georgiei. Patriarhia Română a fost reprezentată de o delegaţie condusă de
mitropolitul Nectarie al Bucovinei. Între marile personalităţi ale timpului care au
participat la Conferinţa de la Lausanne au fost teologii ruşi: Protoiereul profesor Sergiu
Bulgakov (1944) şi Nicolae Arseniev15.Discuţiile s-au axat pe problemele fundamentale
având în centru: Biserica, Mărturisirile de credinţă, Tainele şi Ierurgiile, asupra cărora
delegaţii au expus punctele de vedere ale Bisericii proprii16.
A doua Conferinţă a grupării Credinţă şi Organizare s-a ţinut între 3 – 18 august
1937 la Edimburg, în Scoţia şi care a fost prezidată de arhiepiscopul William Temple de
York apoi de Conterbury. Au participat 400 de delegaţi din partea diferitelor Biserici
creştine din lume. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române, care se afla la conferinţa de la
Oxford a grupării Viaţă şi Acţiune, nu a putut participa la această conferinţă.
Conferinţa de la Edimburg a discutat următoarele învăţături dogmatice: despre
har, despre Biserică şi Cuvântul lui Dumnezeu, Despre taine şi Preoţie, Despre Unitatea
Bisericii în viaţă şi cult17.

14
Diacon Prof. Vintilă Popescu „Istoria Mişcării ecumenice” în Ort. 3/1957, p. 483-484
15
Pr. Prof. i. Rămureanu, I.B.U., p. 546
16
Diacon prof. V. Popescu, „Ist. Mişc. Ec.”, p.481
17
Prof. N. Chiţescu, Miş. ec., p. 20

17
Arhiepiscopul Ghermanos a citit o declaraţie în numele Bisericilor Ortodoxe,
precizând atitudinea lor asupra acestor teme. Mesajul conferinţei mărturiseşte „o unitate a
inimilor şi a duhului” şi exprimă nădejdea că „o înţelegere mai adâncă ne va conduce
către o înţelegere comună a adevărului, aşa cum este el în Iisus Hristos”18.
Papa pius al X-lea (1922 – 1939), a interzis participarea Bisericii romano –
catolice la Conferinţa creştinismului practic Viaţă şi Acţiune din august 1925 de la
Stockholm.
Doi ani şi jumătate mai târziu, prin enciclica „Mortalium animos”, promulgată la
6 ianuarie 1928, papa Pius X socotea greşită acţiunea mişcării ecumenice şi a interzis
catolicilor, clerici şi credincioşi orice fel de participare la lucrările ei. Clericii şi
credincioşii Bisericii romano – catolice n-au participat la nici unul dintre congresele ei
(Geneva 1920, Stockholm 1925, Lausanne 1927, Oxford 1937, Edimburg 1937), nici la
alte manifestări ecumenice locale19.

Cu timpul cele două grupări Viaţă şi Acţiune şi Credinţă şi organizare se vor


unifica. Evenimentele internaţionale precipitându-se între timp, conducătorii Bisericilor
au hotărât să se împlinească un deziderat mai vechi, formulat în 1919 de Nathan
Soderbloom şi reluat de el şi de alţii între timp. Comitetul de continuare al Conferinţei de
la Stockholm s-a transformat în 1930 în „Consiliul mondial pentru creştinismul practic
(Viaţă şi Acţiune)”. Acesta trebuia să se extindă asupra celorlalte lucrări („Credinţă şi
Construcţie”). Arhiepiscopul Temple a pregătit terenul, iar dr. J. H. Oldham a trecut la
acţiune.
Conferinţele de la Oxford şi Edimburg din 1937 au format „Comitetul celor 14”,
care s-a întrunit la Utrecht în 1938, şi a elaborat „Constituţia Consiliului ecumenic al
Bisericilor”, stabilind baza lui. Apoi s-a constituit un comitet provizoriu al Consiliului
Ecumenic al Bisericilor; s-a stabilit ca organizaţia „Credinţă şi Constituţie” să-şi păstreze
oarecare autonomie, ca un comitet propriu de continuare, având un obiectiv extrem de
gingaş20.
În timpul războiului şi după război, Consiliul Mondial a lucrat în probleme grele
ale ajutorării prizonierilor, refugiaţilor, reconstrucţiei etc.
În 1946 la Adunarea de la Geneva, s-a format „Consiliul ecumenic” cu 5
preşedinţi şi dr. W. Visser’ Hooft, secretar general. Constituirea definitivă a Consiliului
ecumenic al Bisericilor s-a făcut într-o primă şedinţă la Amsterdam la 22 august 1948.

18
Prof. N. Chiţescu, Miş. ec., p. 20
19
Pr. Prof. I. Rămureanu, I.B.U., p. 547
20
Prof. N. Chiţescu, Miş. ec., p. 20

18
III. Consiliul Ecumenic al Bisericilor

Consiliul Ecumenic al Bisericilor, ca organizaţie creştină, pune o temelie


edificiului său de gândire şi acţiune şi se poate numi Baza Mişcării Ecumenice. La
conferinţa de la Amsterdam această mişcare se definea pe sine astfel: „Consiliul
Ecumenic al Bisericilor este o asociaţie frăţească de Biserici care primesc pe Domnul
Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor”21.
Această formulă a Bazei este foarte veche în Mişcarea Ecumenică; ea reproduce
mărturia Asociaţiei tinerilor creştini la o adunare de la paris di 1855, discutată şi de
Adunarea Bisericilor Episcopaliene din Statele Unite în 1910. Conferinţa de la Lausanne
din 1927, şi-a însuşit-o. În 1938, la Utrecht, când s-au pus bazele Consiliului Ecumenic al
Bisericilor, s-a menţinut această Bază cu clauza că ea nu era obligatorie pentru Bisericile
care nu voiau să o primească. Adunarea de la Amsterdam din 1948 a primit oficial
această Bază. Scurtimea ei se explică prin intenţia de a se evita orice îngrădiri doctrinare
pentru Bisericile membre. Ea a părut însă, insuficientă multor Biserici şi chiar înainte de
Evanston (1954) Consiliul Ecumenic primise de la Adunarea Episcopilor Bisericii
Luterane din Norvegia o propunere formală de modificare a „Bazei”.
Propunerea Bisericii Norvegiene, n-a fost singura luată în considerare ci şi unele
cercuri influente ortodoxe au dat unele sugestii repetate de care nu se putea să nu se ţină
seama. La aceste propuneri s-au adăugat cele ale Consiliului general al Bisericilor
creştine congregaţionaliste ale Statelor Unite. Toate aceste propuneri duceau spre o idee
centrală că Baza ar trebui să aibă un caracter treimic.
La New – Andrews în 1960, Comitetul central a aprobat în cele din urmă o nouă
Bază, formulată pe temeiul feluritelor propuneri, şi a trimis-o Bisericilor membre care în
marea lor majoritate s-au pronunţat în favoarea ei. Împotriva ei s-au ridicat: Biserica
Arminionă din Belgia, Biserica Mennoită din Olanda, Asociaţia internaţională pentru
creştinismul şi libertatea religioasă şi altele22.
Textul modificat al Bazei, care este cel dintâi articol al Constituţiei Consiliului
Ecumenic al Bisericilor, este următorul: „Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o
asociaţie frăţească de Biserici, care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi
Mântuitor, după Scriptură, şi se străduiesc să răspundă împreună la chemarea lor comună
pentru slava Singurului Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”.

21
Prof. N. Chiţescu, Miş. ec., p. 27
22
Prof. N. Chiţescu, Miş. ec., p. 28

19
Această nouă Bază a fost expusă tuturor membrilor delegaţi ai Bisericilor, dar
după cum am arătat nu toţi au fost de acord. Supunându-se la vot 386 au votat în favoarea
Bazei celei noi, 36 împotrivă şi 7 s-au abţinut.

1. Prima Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a avut loc la


Amsterdam în Olanda, între 22 august şi 4 septembrie 1948. Tema generală a fost:
„Dezordinea lumii şi planul de mântuire a lui Dumnezeu” 23. Au fost invitaţi şi ortodocşii,
dar participarea a avut loc şi din proprie iniţiativă, nereprezentând ortodoxia.
La această primă adunare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor s-a pus prima bază
doctrinară şi s-a definit organizaţia ca fiind o asociaţie frăţească a Bisericilor, care
acceptă pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor. Această primă formulă a fost
considerată ambiguă pentru creştinătatea difuză şi Bisericile despărţite.
La Adunarea generală de la Amsterdam, participarea ortodoxă a fost mai slabă.
Majoritatea Bisericilor ortodoxe întrunite în Conferinţa de la Moscova din 8 – 18 iulie
1948, au hotărât să comunice Consiliului Ecumenic al Bisericilor că nu pot participa la
prima adunare generală, deoarece programul mişcării ecumenice se orienta după unele
vederi social – politice străine spiritului Ortodoxiei. Prin Enciclica din 31 ianuarie 1952,
patriarhul ecumenic Atenagora I recomandă colaborarea Bisericilor Ortodoxe cu
Consiliul Ecumenic al Bisericilor argumentând că acţiunea apropierii şi a colaborării
tuturor confesiunilor şi organizaţiilor creştine este o necesitate şi o datorie sfântă,
decurgând din însuşi specificul şi misiunea lor.
Avându-se în vedere că enciclica patriarhală a fost locală, teologii români s-au
abţinut de la orice comentariu, activând, aşa cum au făcut-o totdeauna cu frică de
Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste24.
În 1949, Biserica romano – catolică, cu aprobarea papei Pius al XII-lea (1939 –
1958), a adoptat o atitudine mai binevoitoare faţă de mişcarea ecumenică. Sacra
Congregaţie a Sfântului Oficiu al Scaunului Romei a dat la 20 decembrie 1949 noi
directive de orientare pentru participarea episcopilor, clericilor şi credincioşilor catolici la
unele întruniri şi lucrări ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor prin: Instrucţiunea
„Eclesia Catholica” din 20 decembrie 1949, dată de Sfântul Oficiu episcopilor şi
clericilor cu privire la mişcarea ecumenică.25 Li se permitea acum catolicilor, cu anumite
rezerve, să participe la adunările locale şi intercreştine ale Consiliului Ecumenic al
Bisericilor.

23
Diacon Prof. P. I. David, „Ecumenismul …”, p. 67
24
Prof. N. Chiţescu, Miş. ec., p. 29
25
Pr. Prof. I. Rămureanu, I.B.U., p. 549

20
În 1952, Biserica romano – catolică a înfiinţat „Conferinţa internaţională catolică
pentru problemele catolice”, iar la 5 iunie 1960, papa Ioan al XXIII-lea, printr-un moto-u
propriu: „Super dei „, a creat Secretariatul pentru unitatea creştinilor, pus sub
preşedinţia cardinalului Augustin Bea.
La Conferinţa Credinţă şi Organizare din 15 – 28 august 1952, ţinută la Lund în
Suedia, au participat şi observatori romano – catolici.

2. A doua Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor creştine s-a


întrunit la Evanston în Statele Unite ale Americii între 15 – 31 august 1954, având ca
temă principală: Hristos – singura speranţă a lumii. Această primă temă a fost urmată de
alte 6 teme secundare: unitatea Bisericii; evanghelizarea ; chestiuni sociale şi rasiale;
treburi interconfesionale; relaţii între grupările omeneşti; laicii creştini.26
La această a doua adunare generală au fost reprezentate 163 de Biserici. Biserica
romano – catolică a trimis şi ea la această adunare generală observatorul ei.
Mesajul adunării a fost: „Nu este destul să rămânem împreună, trebuie să mergem
mai departe. Cu cât învăţăm mai multe despre unitatea noastră în Hristos, cu atât simţim
mai mult durerea că suntem despărţiţi. Acest mesaj a dat nădejdi noi în drumul spre
unitate şi a atras atenţia Ortodoxiei. Totodată s-au consolidat organismele Consiliului
Ecumenic al Bisericilor, preşedinte al Comitetului Central fiind ales pastorul Franklin
Clarke Fry, din Biserica Luterană a Americii, iar secretar general dr. W. A. Wisser’t
Hooft.27

3. A treia Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a avut loc la


New – Delhi, în India, între 19 noiembrie şi 5 decembrie 1961. Această întrunire a fost
bine pregătită. S-a renunţat la discutarea principiilor politice, s-a accentuat factorul
teologic, s-a convenit asupra dialogului de egalitate şi înţelegere.
La deschiderea adunării numărul Bisericilor membre era de 175, dar în şedinţa a
doua din 20 noiembrie 1961, au mai fost primite ca membre încă 23 de Biserici, între ele
şi Bisericile ortodoxe din Rusia, România, Bulgaria şi Polonia. Biserica Ortodoxă
Română a fost reprezentată de o delegaţie condusă de I. P. S. Mitropolit Iustin Moisescu,
al Moldovei şi Sucevei.
La această a treia adunare generală, au participat şi observatori din partea Bisericii
romano – catolice.

26
Pr. Prof. I. Rămureanu, I.B.U., p. 549
27
Prof. Nicolae Chiţescu, „În legătură cu Adunarea de la Evanston – Ort. XVII / 1965, p.305

21
Din totalul de 198 de Biserici membre, numai 170 de Biserici din 65 de ţări, au
trimis delegaţi, consilieri şi reprezentanţi la adunarea de la New – Delhi.
Adunarea a avut ca temă: „Iisus Hristos – lumina lumii”. La această adunare
generală de la New – Delhi, s-au luat următoarele hotărâri principale:
- Integrarea Consiliului Internaţional al Misiunilor în Consiliul Ecumenic al
bisericilor, care s-a făcut în şedinţa din 19 noiembrie 1961.
- Formularea Bazei doctrinare cu un caracter trinitar. Astfel, s-a lărgit baza de la
Amsterdam – 1948, care cerea acceptarea lui Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor,
la acceptarea celor trei persoane ale Sfintei treimi, după cum urmează: „Consiliul
Ecumenic al Bisericilor este o asociaţie frăţească de Biserici, care mărturisesc pe
Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, după Scriptură, şi se străduiesc
să răspundă împreună la chemarea lor comună pentru slava singurului Dumnezeu
– Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”.
- Primirea de noi Biserici, în număr de 23, printre care patru Biserici ortodoxe,
anume din: fosta U.R.S.S., România, Bulgaria şi Polonia. Biserica ortodoxă Sârbă
va intra în Consiliul Ecumenic al Bisericilor în ianuarie 1965.
- Precizarea eclesiologiei creştine în ceea ce are ea comun pentru învăţătura
ortodoxă şi cea protestantă.
- Modificarea structurii organizatorice a Consiliului Ecumenic al Bisericilor.
În general, atât la adunarea de la Amsterdam din 1948 cât şi în cea de la New –
Delhi, din 1961, s-a scos în evidenţă că: „Consiliul Ecumenic al Bisericilor nu este şi nu
va trebui niciodată să devină o supra – Biserică, adică nu este „Una Sancta”; despre care
vorbesc mărturisirile de credinţă, ci el are doar menirea să ajute Bisericile spre a-şi găsi
unitatea lor în Hristos.28
Numărul membrilor comitetului central a fost ridicat de la 90, cât era în 1954 la
Evanston, la 100 şi are cinci preşedinţi activi.
La această adunare s-a condamnat prozelitismul şi antisemitismul, precum şi orice
încercare de a tulbura pacea lumii.
În mesajul final, adunarea generală a făcut un călduros apel la toţi credincioşii de
pretutindeni, la Biserici şi conducători de state, să ia atitudine împotriva nedreptăţilor de
tot felul: „Dragostea creştină cere stăruitor o slujire permanentă a oamenilor … Hristos
este viaţa, prin urmare, creştinii trebuie să meargă pe această cale împreună, urmând
exemplul lui Hristos în slujba oamenilor. 29 Mesajul a ţinut cont de intervenţiile I. P. S.
Mitropolit Iustin, care a fost ales membru în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al

28
Pr. Prof. I. Rămureanu, I.B.U., p. 550
29
Diacon Prof. P. I. David, „Ecumenismul …”, p. 75

22
Bisericilor. Nicolae Chiţescu a fost numit în Comitetul de lucru al Comisiei credinţă şi
Constituţie.

4.A patra adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor s-a ţinut între
4 – 20 iulie 1968 la Uppsala în Suedia, dezvoltând tema: „Iată le înnoiesc pe toate”,
verset de la Apocalipsă XXI,5.
La această adunare au luat parte peste 2000 de reprezentanţi, din care numai 730
erau delegaţi cu drept de vot. Aceştia reprezentau 232 de Biserici membre din peste 80 de
ţări.
Delegaţia Patriarhiei Române a fost condusă de I. P. S. Mitropolit Iustin Moisescu
al Moldovei şi Sucevei, mai târziu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Din partea
Bisericii romano – catolice au participat 15 delegaţi, în calitate de observatori, iar dintre
ei 9 teologi romano – catolici au fost primiţi ca delegaţi alături de cei 135 de membri ai
Comisiei pentru Credinţă şi Organizare, putând participa la discuţii, însă fără să aibă
drept de vot.
Începând cu ziua de 4 iulie s-au studiat în şase secţii următoarele teme principale:
1) Sfântul Duh şi catolicitatea Bisericii; 2) Înnoirea misiunii; 3) Dezvoltarea economică şi
socială; 4) Către dreptate şi pace în afacerile internaţionale; 5) Cultul dat lui Dumnezeu
într-o epocă secularizată; şi 6) Către un nou stil de viaţă.
I.P.S. Mitropolit Iustin a activat la secţia întâi, Nicolae Chiţescu şi Liviu Stan,
profesori la Institutul Teologic au activat la secţia a şasea, respectiv întâi. Pr. Prof. Liviu
Stan a fost ales alături de I. P. S. Mitropolit Iustin în Comitetul Central.
La sfârşit, în ultima zi a celei de-a patra adunări generale, pe 20 iulie, s-a publicat
un mesaj în patru puncte, care rezumă toate discuţiile şi lucrările adunării.
„Încrezători în puterea de înnoire a lui Dumnezeu, adunarea de la Uppsala face apel la
unirea tuturor creştinilor ca să anticipăm împreună împărăţia lui Dumnezeu, făcând văzut
de pe acum ceva din cele ce va înnoi Dumnezeu.
1) Toţi oamenii au devenit vecini unii faţă de alţii, împărţiţi însă, de deosebirile şi
încordările dintre noi. Nu ştim totuşi cum să trăim împreună. Dar Dumnezeu
înnoieşte toate. Hristos vrea ca Biserica Sa să prefigureze o comunitate
omenească înnoită. Să intrăm într-o adevărată comunitate cu oameni de alte rase,
clase sociale, vârstă, convingeri religioase sau politice.
2) Descoperirile ştiinţifice şi măsurile revoluţionare aduc omenirii noi posibilităţi de
existenţă. Omul rătăceşte pentru că nu ştie cine este. Biblia ne descoperă că omul
este pentru Dumnezeu iconomul creaţiei Sale şi că în Hristos apare omul nou.
Dumnezeu înnoieşte toate.

23
3) Prăpastia din ce în ce mai mare dintre bogaţi şi săraci, împerecheată cu rasismul şi
cursa înarmărilor, creează mari primejdii pentru omenire. De aceea, oamenii de
orice fel de convingeri trebuie să conlucreze pentru a asigura drepturile omului
într-o comunitate mondială dreaptă. Trebuie să activăm pentru dezarmare şi
pentru stabilirea unor acorduri comerciale nediscriminatorii.
4) Consiliul Ecumenic al Bisericilor împreună cu partenerii lui regionali, naţionali şi
locali se străduiesc să creeze o comunitate frăţească universală. Căci Dumnezeu
înnoieşte toate. Mişcarea Ecumenică trebuie să devină mai îndrăzneaţă şi mai
reprezentativă.
Noi afirmăm din nou alianţa noastră spre a ne susţine şi îndrepta unii pe alţii.
Vrem să căutăm mai cu hotărâre unirea Bisericilor noastre şi o comunitate mai adâncă cu
Bisericile care nu sunt încă în comunitatea noastră.”30

5. A cincia Adunare generală a consiliului Ecumenic al Bisericilor s-a ţinut la


Nairobi în Kenya, între 23 noiembrie şi 10 decembrie 1975. Tema acestei adunări a fost:
„Iisus Hristos liberează şi uneşte”. Este cea mai reprezentativă adunare a C.E.B. Au
participat peste 2500, reprezentând delegaţi ai Bisericilor, observatori, consilieri, invitaţi
de onoare, membrii personalului de conducere şi administrativ al Consiliului Ecumenic al
Bisericilor şi reprezentanţi ai presei. Din partea Bisericii Ortodoxe Române a luat parte o
delegaţie formată din 12 persoane în frunte cu I. P. S. Iustin al Moldovei şi Sucevei.
Din România au participat de asemenea reprezentanţii diferitelor culte.
Dintre profesorii de teologie au fost prezenţi: fostul rector P.S. Antonie, Pr. Conf.
Dumitru Popescu, Pr. Asist. Alexandru Stan şi Viorel Ioniţă.
S-a considerat că tema generală a adunării are o deosebită importanţă pentru viaţa
Bisericilor creştine şi s-a hotărât ca aceasta să fie dezbătută în cadrul a şase secţii, după
cum urmează:
- Mărturisirea lui Hristos astăzi;
- Exigenţele unităţii;
- În căutarea comunităţii. Sarcina comună a oamenilor de diferite credinţe, culturi şi
ideologii;
- Educaţia în vederea liberării şi a comunităţii;
- Structurile nedreptăţii şi luptele pentru libertate;
- Dezvoltarea omului. Ambiguităţile puterii, tehnologiei şi calităţii vieţii.
Din cele şase teme, cea mai importantă a fost tema discutată de secţia a doua, cu
privire la unitatea Bisericii, care a fost definită astfel: „Biserica Una trebuie privită ca o
30
Prof. Nicolae Chiţescu „A patra adunare a C.E.B.” în B.O.R. nr. 7 – 8 /1968, p. 909

24
comunitate conciliară de Biserici locale, ele însele unite în mod autentic. În această
comunitate conciliară fiecare Biserică locală posedă în comuniune cu altele plenitudinea
catolicităţii şi mărturiseşte aceeaşi credinţă apostolică; ea recunoaşte deci că celelalte
Biserici fac parte din aceeaşi Biserică a lui Hristos şi că inspiraţia lor provine de la acelaşi
Duh Sfânt. Ele sunt legate laolaltă prin acelaşi Botez şi aceeaşi Euharistie.”31
Delegaţii Bisericilor Ortodoxe – între ei fiind şi delegaţii Bisericii Ortodoxe
Române – au combătut intenţia şi pretenţia unora, mai ales protestanţi şi anglicani, de a
transforma Consiliul Ecumenic al Bisericilor într-o suprastructură eclezial – universală
sau într-un sinod ecumenic al tuturor Bisericilor şi denominaţiunile creştine, argumentând
că episcopii celorlalte Biserici de tip protestant nu au primit harul Sfântului Duh prin
succesiune apostolică.
După discuţiile pe secţii, unde delegaţii Bisericii Ortodoxe Române au avut multe
intervenţii, s-a trecut la uniformizare în vederea alcătuirii unui Mesaj final. Printre altele,
se arată în acesta că faţa lumii se schimbă mereu şi apar noi situaţii şi complicaţii.
Adevăraţii credincioşi ştiu că Hristos liberează şi uneşte şi în acest sens trebuie să
activeze toţi membrii Consiliului Ecumenic al Bisericilor. În Mesajul final se spune:
„Ascultând opinia fiecăruia dintre noi, am trăit bucuria unităţii, înlăturând barierele de
cultură şi rasă, de sex şi de clasă, analizând dificultăţile acestor diviziuni”.
De asemenea, participanţii au adresat tuturor Bisericilor o invitaţie la rugăciune
care începe astfel: „Doamne, Creatorule şi Dătătorule de viaţă, avertizaţi iarăşi de
problema supravieţuirii umane, Îţi mărturisim că felul în care trăim în diferite orânduiri
ale societăţii ne face să fim unul împotriva altuia şi să ne înstrăinăm de creaţia Ta,
întrebuinţând, ca şi cum ar fi fără de viaţă, lucrurile cărora Tu le-ai dat viaţă.
Dumnezeule al nădejdii, al cărui Duh dă lumină şi putere poporului Tău, întăreşte-
ne ca să mărturisim numele Tău pretutindeni, să luptăm pentru dreptatea Ta, împotriva
tuturor puterilor şi stăpânirilor nedrepte. Dă-ne, Doamne, ajutor să te slăvim într-un glas
şi într-o inimă şi să-ţi cântăm imnuri de slavă şi laudă, în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh. Amin.”32
La această întrunire s-a pus un deosebit accent pe exegeza biblică. S-a plecat de la
parabola Fiului risipitor şi s-a terminat cu Apocalipsa. În cadrul secţiei I, s-a vorbit despre
pericolul eshatologic al înarmărilor, despre creaţie, tehnologie şi supravieţuire a omului,
s-a accentuat cadrul liturgic al Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi s-a reliefat
necesitatea datei comune a prăznuirii Paştilor.

31
D. Soare „Participarea delegaţiei B.O.R. la cea de a V-a Adunare generală a C.E.B.” în B.O.R. nr. 11-
12/1975, p. 1551
32
D. Soare „Participarea delegaţiei B.O.R. ….” p. 1556

25
În cadrul secţiei a III-a, s-a recomandat intensitatea relaţiilor Consiliului
Ecumenic al Bisericilor cu grupările confesionale şi, mai des, orientarea faţă de Biserica
Romano – Catolică. De asemenea, la această întrunire s-a pus în circulaţie conceptul de
„Comunitate conciliară”.
În ceea ce priveşte noua structură şi organizare, Adunarea generală a Consiliului
Ecumenic al Bisericilor de la Nairobi a reales în Comitetul Central pe I. P. S. Mitropolit
Iustin şi a intrat în conducerea supremă P. S. Episcop Antonie, ales în acelaşi Comitet
central.
De-a lungul îndelungatei sale activităţi, Consiliul Ecumenic al Bisericilor a
cunoscut transformări radicale. După Nairobi el cuprinde în organizarea sa, pe lângă
Adunările generale, care sunt organe deliberative, Comitetul Central, Comitetul executiv,
Serviciul Comunicaţiilor, Serviciul financiar, un Secretariat general cu trei unităţi şi
anume:
- „Unitate şi mărturisire” cu cele patru secţii:
1. Credinţă şi organizare;
2. Misiune şi evanghelizare;
3. Dialog cu alte religii;
4. Biserică şi societate.
Această primă unitate şi-a ţinut sesiunea de lucru în luna mai 1981, la Institutul
Teologic din Bucureşti. La încheierea lucrărilor a participat şi a luat cuvântul Patriarhul
Iustin.
- „Dreptate şi slujire”, care are, de asemenea, patru secţii:
1. Comisia pentru afacerile internaţionale;
2. Comisia pentru participarea la dezvoltare;
3. Programul de luptă împotriva rasismului;
4. Comisia de într-ajutorare a Bisericilor.
- „Educaţie şi reînnoire”, cu diferite compartimente.

6.A şasea Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor s-a ţinut la


Vancouver în Canada, între 24 iulie – 10 august 1983.
La această adunare generală s-a dezbătut tema „Hristos – viaţa lumii”. Această
temă poate fi considerată o temă română, întrucât a fost recomandată Comitetului Central
al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, încă din 1981, de către P. S. Antonie, după ce
fusese dezbătută în câteva conferinţe interconfesionale de către teologi români.33

33
Diacon Prof. P. I. David „Ecumenismul …”, p. 79

26
Au participat peste 3000 de persoane, dintre aceştia 850 fiind delegaţi ai
Bisericilor membre ale Consiliului cu drept de vot.
Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de o delegaţie compusă din 15
membri, având în frunte pe I. P. S. Antonie Plămădeală Mitropolitul Ardealului. Au
participat, de asemenea, şi reprezentanţii Bisericilor reformată (Calvinistă) şi
evanghelică-luterană din România.
Biserica romano – catolică a trimis de asemenea delegaţii ei, ca observatori.
Ca şi la celelalte adunări, organizarea a fost bună şi cu un accent deosebit pe
discuţii libere şi cult comun. Se poate reţine faptul că cei peste 3000 de reprezentanţi au
cântat: „Hristos a înviat” şi „Sfinte Dumnezeule” în limba română. Aici s-au întrunit:
1)Reprezentanţi oficiali (aproape 1000 de persoane); 2) participanţi specialişti (Savanţi şi
oameni de cultură din diferite Biserici şi confesiuni); 3) delegaţi mass-media (aproape
toate posturile radio şi TV naţionale şi particulare din întreaga lume).
Tema principală, Iisus Hristos – viaţa lumii, a fost tratată în cadrul a patru
subteme, intitulate:
1) Viaţa, darul lui Dumnezeu;
2) Viaţa, biruitoare a morţii;
3) Viaţa, în plenitudinea ei;
4) Viaţa, în unitate.
Temele şi subtemele au fost susţinute de specialişti, iar la dezbateri şi concluzii,
teologii români şi-au impus punctul de vedere.
Unul din documentele cele mai importante puse în discuţie a fost „Declaraţia
asupra păcii şi dreptăţii”, căreia i s-a dedicat o sesiune plenară aparte. În cadrul discuţiilor
şi comentariilor, care au avut loc pe seama acestui document, a luat cuvântul şi I. P. S.
Mitropolit Antonie al Ardealului conducătorul delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române,
care a făcut o substanţială intervenţie, lansând în plen conceptul: „O nouă ordine morală”,
şi în final adresând Adunării generale invitaţia:
1) Mai întâi pace!
2) Viaţă mai întâi!
3) Să facem ca toţi oamenii şi toate naţiunile să uite cuvântul duşman!34
Un alt document viu discutat a fost „Declaraţia asupra drepturilor omului”. O
serie de alte documente, între care şi Declaraţia tinerilor participanţi la cea de-a VI-a
Adunare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, au făcut de asemenea obiectul
preocupărilor planului deliberativ al Adunării.

34
Diacon Prof. P. I. David „Ecumenismul …”, p. 80

27
În ceea ce priveşte grupele de lucru, ca şi alte activităţi, totul s-a desfăşurat după
aşteptări. A şasea Adunare generală poate fi considerată o nouă treaptă în stabilitatea
Consiliului Ecumenic al Bisericilor, aşa cum o arată de fapt şi Mesajul final adresat
creştinilor de azi:
„Salutări în numele lui Iisus Hristos de la cea de a VI-a Adunare generală a
Consiliului Ecumenic al Bisericilor desfăşurate la Vancouver – Canada.
Reprezentăm patru sute de milioane de oameni din partea a trei sute de Biserici
membre. Printre noi, femei, tineri şi persoane handicapate care participă în număr mai
mare decât până acum. Vă mulţumim pentru rugăciuni. Slăvim pe Dumnezeu pentru
harul dat de la ultima noastră întrunire. În multe locuri, Bisericile au crescut în număr şi
în profunzimea angajamentului.
Sfântul Duh a revărsat aceste daruri şi multe altele, astfel încât ne întrunim cu
mare mulţumire.
Ne bucurăm de curajul şi credinţa arătate în nenorocire. Suntem uluiţi de cei
recent chemaţi la martiriu.
Aici suntem chemaţi să convieţuim împreună sub patronajul temei: Iisus Hristos,
viaţa lumii. Gustăm această viaţă în cadrul Adunării. Slujirea noastră într-un mare cort ne
aminteşte de pelerini, prezenţa indienilor canadieni care a fost provocatoare, rugăciunea
şi slava noastră impresionantă adresată în multe limbi, dar într-un singur spirit de
dragoste, lupta noastră pentru a depăşi problemele care ne separă, cântecele copiilor –
toate sunt parte a vieţii în familia creştină. Participarea semnificativă a oaspeţilor de alte
credinţe şi a miilor de vizitatori ne vorbeşte despre comunitatea umană lărgită.
Angajamentul comun de la Vancouver arată cât de critic este acest moment în
viaţa lumii, ca atunci când se întoarce o pagină de istorie. Auzim strigătele milioanelor de
oameni, confruntaţi cu lupta zilnică pentru supravieţuire, zdrobiţi de puterea militară sau
de propaganda celor puternici. Vedem taberele de refugiaţi şi lacrimile tuturor care suferă
pierderi îngrozitoare. Simţim frica grupurilor şi naţiunilor bogate şi deznădejdea multora
din lume, bogaţi în lucruri, dar care trăiesc într-o mare goliciune spirituală.
Există o mare diviziune între Nord şi Sud, între Est şi Vest. Lumea noastră, lumea
lui Dumnezeu trebuie să aleagă între viaţă şi moarte, binecuvântare şi blestem. Această
alegere critică ne obligă să afirmăm din nou că viaţa este darul lui Dumnezeu. Viaţa, în
toată plenitudinea ei, reflectă comuniunea de dragoste a lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi
Sfântul Duh. Acesta este exemplul nostru de viaţă, un dar plin de minunăţii, slavă,
nepreţuit, fragil şi de neînlocuit. Numai atunci când răspundem dragostei lui Dumnezeu,
semenilor noştri şi lumii naturale, viaţa poate fi în plinătatea ei.

28
Mizeria şi haosul lumii provin din respingerea chemării lui Dumnezeu faţă de noi.
Permanent, în public şi în particular, comuniunea este zdrobită, viaţa este mutilată, iar noi
trăim în singurătate. În trăirea cu Iisus, ne întâlnim faţă în faţă cu însăşi viaţa lui
Dumnezeu. El a adoptat viaţa noastră, naşterea şi copilăria, oboseala, râsul şi lacrimile
noastre. El a împărţit hrană celor flămânzi, dragoste celor respinşi, a vindecat pe cei
bolnavi şi a iertat pe cei ce s-au căit. A fost solidar cu săracii şi exploataţii şi la sfârşit şi-a
dat viaţa pentru alţii.
În taina Euharistiei, Domnul înviat ne dă posibilitatea de a trăi acest exemplu: de
a da şi a primi. „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur,
iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan XII, 24). Numai puterea de convertire a
Sfântului Duh poate ca acest mod de viaţă să se formeze în noi. O asemenea transformare
este grea şi implică dorinţa de a risca chiar şi moartea în trecerea noastră prin viaţă.
Urmând acest drum ne recunoaştem lipsa noastră de credinţă, Divinitatea Biserici
în punctele cruciale ale vieţii sale, nereuşita noastră de a mărturisi cu curaj şi imaginaţie,
nerenunţarea noastră la prejudecăţi vechi, participarea noastră la nedreptatea lumii – toate
acestea ne arată că suntem neascultători. Totuşi, mila lui Dumnezeu, ne uneşte deoarece
suntem încă chemaţi să fim poporul lui Dumnezeu, casa cu pietre vii, construită pe
temelia pusă de Hristos. Un semn al milei Sale îl constituie Mişcarea Ecumenică în care
nici un membru şi nici o Biserică nu este singură.
Adunarea îşi reînnoieşte aşadar, angajamentul faţă de imaginea ecumenică.
Domnul se roagă pentru unitatea poporului său ca semn prin care lumea poate fi adusă la
credinţă, reînnoire şi unitate. Facem paşi mici şi şovăitori pe calea unităţii vizibile a
Bisericii, însă suntem siguri că direcţia este esenţială pentru fidelitatea noastră. De la
Adunarea de la Nairobi s-au înregistrat mişcări în multe locuri, noi Biserici unite, acte de
mărturisire comună, proiecte ecumenice locale. Există o nouă convergenţă teologică care
ar putea promova măsuri ferme în vederea realizării unei comuniuni euharistice unice.
Mulţumim în special lui Dumnezeu pentru speranţa dată nouă de documentul „Botez,
Euharistie şi Ministeriu” şi căutăm să obţinem un răspuns lărgit în privinţa sa.
Ne reînnoim angajamentul faţă de misiune şi evanghelizare, prin aceasta
înţelegem acea profundă identificare cu alţii când putem rosti vestea cea bună că Iisus
Hristos, Dumnezeu şi Mântuitor este viaţa lumii. Nu putem impune credinţa prin
elocvenţa noastră. O putem nutri cu răbdare şi grijă astfel încât Duhul Sfânt, Dumnezeu,
Evanghelistul să ne inspire cuvintele pe care le rostim. Proclamaţia noastră trebuie
tradusă în toate limbile şi culturile. Oricare ar fi contextul nostru intre adepţii unei
credinţe vii sau care nu posedă nici o credinţă ne amintim ca dragostea lui Dumnezeu este

29
pentru toţii, fără excepţie. Toţi sunt invitaţi la ospăţ. Iisus Hristos, pâinea vieţii, cheamă
pe toţi cei flămânzi, hrana sa fiind nelimitată.
Ne reînnoim angajamentul nostru pentru dreptate şi pace. Întrucât Iisus Hristos a
vindecat şi a promovat viaţa în totalitatea ei, suntem chemaţi să slujim viaţa tuturor.
Vedem darul bun al lui Dumnezeu zdrobit de puterile morţii. Nedreptatea neagă darurile
lui Dumnezeu care sunt unitatea, participarea şi responsabilitatea. Când unele naţiuni,
grupuri sau sisteme deţin puterea de a decide asupra vieţii altora, această putere este
deosebit de preţuită. Dumnezeu spune că împărăţia, puterea să o dăm tuturor oamenilor.
Nedreptatea corupe puternicii şi îi desfigurează pe cei lipsiţi de putere. Sărăcia
permanentă şi fără speranţă, reprezintă soarta a milioane de oameni; pământul furat
constituie o cauză de amărăciune şi război; diversitatea raselor devine răul provocat de
rasism. Avem urgentă nevoie de o nouă ordine economică internaţională în care puterea
este împărţită, nu aparentă. Ne angajăm să luptăm pentru aceasta.
Însă, revine întrebarea, ce se poate spune despre Biserică? Împărţim totuşi, liber,
puterea? Ne oprim la bogăţia Bisericii? Îi considerăm prieteni pe cei puternici şi nu-i
auzim pe cei lipsiţi de ea? Avem sarcini lângă casă?
Nedreptatea flagrantă, permanentă şi opresivă duce la violenţă. Astăzi, viaţa este
ameninţată de război, de dezvoltarea armamentului de tot felul şi în special de cursa
înarmării. Ştiinţa şi tehnologia care pot face atât de mult pentru a hrăni, îmbrăca şi
adăposti toţi oamenii, pot fi folosite astăzi pentru a extermina viaţa de pe pământ. Cursa
înarmării consumă pretutindeni mari resurse cerute cu disperare pentru întreţinerea vieţii
umane. Aceia care ameninţă cu puterea militară, duc politica morţii. Este o perioadă de
criză pentru noi toţi. Suntem solidari cu întreaga lume în încercarea de a chema prin
fiecare forum la oprirea cursei înarmării. Viaţa, care este darul lui Dumnezeu, trebuie
păzită atunci când securitatea naţională devine scuză pentru militarismul arogant.
Arborele păcii are dreptatea ca rădăcină.
Viaţa este un dar. Primim darul lui Dumnezeu cu permanentă mulţumire. La
slujba de deschidere a Adunării, o mamă şi-a ridicat copilul până aproape de Sfânta masă.
A fost un semn de speranţă şi de continuitate a vieţii, uneori suntem aproape copleşiţi de
micimea şi insignifianţa vieţilor noastre; ne simţim atunci neajutoraţi. Dar pe măsură ce
ne hrănim cu Pâinea vieţii, în slujire, cunoaştem în repetate rânduri în vieţile noastre actul
mântuitor al lui Dumnezeu, în Hristos. Suntem uluiţi şi surprinşi că scopul veşnic al lui
Dumnezeu este permanent încredinţat unor oameni comuni. Acesta este riscul pe care şi-
L asumă Dumnezeu. Forţele morţii sunt puternice. Darul vieţii în Hristos este mai
puternic. Ne angajăm să trăim această viaţă cu toate riscurile şi bucuriile ei, drept care

30
îndrăznim să strigăm împreună cu toate oştile îngereşti: „O, moarte, unde îţi este victoria?
Hristos a înviat. Adevărat a înviat.”35
Cea de-a şasea Adunare generală a aprobat ca numărul preşedinţilor să crească la
7, iar numărul membrilor Comitetului Central la 145, aceasta datorită creşterii numărului
Bisericilor membre ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care a depăşit numărul 300.
În numărul celor 145 de membri ai Comitetului central au fost aleşi I.P.S. Antonie
Plămădeală al Ardealului şi P.S. Episcop Vasile Târgovişteanul, vicar patriarhal. În
Comitetul Executiv din Comitetul central a fost ales din nou I.P.S. Mitropolit Antonie al
Ardealului, care a deţinut un mandat similar în perioada dintre a 5-a şi a 6-a Adunare
generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor.
În afara activităţilor desfăşurate în cadrul diferitelor sesiuni de lucru, delegaţii
Bisericii Ortodoxe Române au avut şi prilejul unor întâlniri personale cu reprezentanţi ai
altor Biserici, cu care au discutat unele probleme ecumenice actuale sau cu care au făcut
schimburi de idei şi experienţe. Şi în asemenea împrejurări, delegaţii din România au
făcut cunoscute realităţile vieţii religioase din ţara noastră, activitatea cultelor, evlavia
credincioşilor, contribuţia Bisericilor la propăşirea ţării şi a poporului român, precum şi
sprijinirea de către Biserici a marilor aspiraţii spre apropiere, înţelegere şi pace ale lumii
de azi. De asemenea, ierarhii şi clericii români s-au întâlnit şi au slujit cu români din
diaspora.
Cea de a VI-a Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la
Vancouver s-a încheiat într-o atmosferă de încredere şi optimism, cu convingerea de a fi
marcat o nouă etapă în împlinirea lucrării de unitate, apropiere şi colaborare creştină,
precum şi în sprijinirea dorinţei fireşti a omenirii contemporane de a se scutura de
coşmarul ameninţărilor, al morţii şi de a trăi o viaţă demnă, plină de sens şi realizări în
folosul tuturor.36
7.A şaptea Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor s-a ţinut la
Canberra, în Australia, între 7 –20 februarie 1991. Tema principală „Vino, Duhule Sfânt”
a fost bine gândită şi temeinic studiată, mai ales de către teologii ortodocşi. Avându-se în
vedere marile transformări din Estul Europei, poziţia specială a poporului român în
decembrie 1989 şi după, teologii din românia au avut de asemenea o contribuţie
substanţială.
Canberra a devenit pentru două săptămâni loc de întâlnire pentru creştinii care
proveneau din cele mai diverse culturi de pe toate continentele planetei noastre.

35
Diacon Prof. P. i. David „Ecumenismul …”, p. 86
36
Diacon Prof. P. I. David „Ecumenismul …”, p.86

31
Aproape 4000 de persoane au participat, cu diferite mandate, la cea de a şaptea
Adunare generală în campusul universitar al Universităţii Naţionale din Canberra,
capitala federală a Australiei. Celor 826 de delegaţi oficiali ai Bisericilor membre, cu
drept de vot, li s-au adăugat: cei şapte preşedinţi ai Consiliului ecumenic al Bisericilor,
aleşi de Adunarea generală precedentă de la Vancouver şi 22 de membri din Comitetul
Central, care-şi încheiau mandatul la prezenta adunare, delegaţi reprezentând Bisericile
membre asociate, invitaţi cu titlu personal, ai Adunării, 89 de consilieri, specialişti în
diverse domenii, delegaţi – observatori ai Bisericii Romano – Catolice şi ai altor Biserici
care nu sunt membre C. E. B.; delegaţi reprezentanţi ai diferitelor consilii creştine
mondiale, regionale sau naţionale, asociate C.E.B. sau care colaborează cu acesta, invitaţi
reprezentând alte religii, un număr mare de vizitatori acreditaţi, cu drept de participare la
toate lucrările adunării, 175 de tineri care au slujit „diaconia” la asigurarea aspectelor
practice ale lucrărilor adunării, 180 de membri din personalul permanent C.E.B., cărora li
s-au adăugat 150 de membri personal asociat, serviciile de traducere şi comunicaţii,
interpreţi etc., membri şi colaboratori ai Comitetului local de organizare al Bisericilor din
Australia. Au fost, de asemenea, acreditaţi aproximativ 500 de jurnalişti, redactori,
producători radio – TV, reprezentând presa religioasă şi cea laică.37
Ca şi celelalte Adunări generale, Adunarea generală a C. E. B. De la Canberra a
avut trei mari obiective:
- Mai întâi acela de a celebra această alianţă constituită de însuşi faptul întâlnirii
Bisericilor;
- În al doilea rând, o adunare generală oferă Bisericilor membre posibilitatea de a
trece în revistă şi de a evalua activitatea depusă de C. E. B. împreună cu ele şi în
numele lor de la adunarea precedentă, în domeniul unităţii şi al misiunii, al slujirii
şi al înnoirii;
- În al treilea rând, potrivit Constituţiei C.E.B. Adunarea generală este organul
legislativ suprem al C. E. B. şi în această calitate ia act de raportul Comitetului
Central, alege dintre delegaţii oficiali ai Bisericilor pe membrii noului Comitet
Central şi pe cei ai prezidiului, aprobă orientările generale ale activităţii C.E.B.,
diferitele programe şi responsabilităţi majore în domeniul public ale acestuia.
Lucrările Adunării generale de la Canberra au fost precedate, ca şi la Vancouver,
de o întâlnire a femeilor creştine participante la adunare, desfăşurată între 4 – 8 februarie,
şi o întâlnire a tinerilor creştini între 2 – 5 februarie. Cele două întâlniri au adoptat câte un
mesaj pe care l-au adresat plenului Adunării generale.

37
Diacon Prof. P. I. David „Ecumenismul …”, p.89

32
Dezbaterea temei ca şi lucrările Adunării s-au desfăşurat în cunoscuta ordine a
unor asemenea întâlniri, anume: 1) tema generală a fost dezbătută în două referate în
plen: Sanctitatea Sa Partenie al III-lea, Patriarhul Alexandriei şi tânăra profesoară Chung
Hyun – Kyung şi 2) Dezbaterea în cele patru secţii, cu subtemele: a) Duhule, izvor de
viaţă, păzeşte credinţa Ta!; b) Duhule al adevărului, eliberează-ne!; c) Duhule al unităţii,
reconciliază poporul Tău!; d) Duhule Sfinte transfigurează-ne şi ne sfinţeşte!…38
Comitetele de lucru au analizat rezultatele şi concluziile finale. Bineînţeles, s-a
respectat cu stricteţe programul cultului mixt, ca şi la celelalte adunări. În ziua de 10
februarie participanţii ortodocşi au săvârşit Sf. Liturghie asistaţi de Î.P.S. Stylianos,
Arhiepiscopul Patriarhiei Ecumenice pentru Australia. Membrii delegaţiei B.O.R. au
slujit, au vizitat şi s-au consultat cu reprezentanţi ai ortodoxiei româneşti din Australia.
Din cele peste 25 de şedinţe plenare s-au remarcat : 1) Duhul vorbeşte Bisericilor;
2) A face alianţe- pentru a menţine viaţa; 3) Fără viziune, umanitatea este condamnată la
pieire; 4) Să împărţim darul vieţii către o nouă comunitate; 5) Dreptul pământului şi al
identităţii; 6) bisericile solidare cu femeile.39
Adunarea generală de la Canberra se remarcă prin înscrierea la conducerea ei a
importante personalităţi bisericeşti şi cunoscute în acelaşi timp. Reţinem dintre aceştia pe:
Partenie al III-lea, Papă şi Patriarh al Alexandriei (+1996) şi întregului Orient; Sanctitatea
sa Shenouda Patriarhul Bisericii Copte din Egipt şi Sanctitatea sa Asram Keshishiam,
devenit apoi Patriarh suprem şi Catolicosul tuturor armenilor, care a fost ales ca
moderator ( preşedinte ) al Comitetului Central al C.E.B. reprezentantul familiei
Bisericilor Orientale.40
Din partea Bisericii Ortodoxe Române, Î.P.S. Mitropolit Daniel al Moldovei şi
Bucovinei şi P.S. Nifon Ploieşteanul, vicar patriarhal au fost aleşi membri în Comitetul
Central; Î.P.S. Mitropolitul Daniel a fost ales şi în Comitetul Executiv şi în Comitetul
Permanent al comisiei „Credinţă şi constituţie”, iar P.S. Nifon Ploieşteanul a fost ales în
Comitetul de selecţionare a candidaţilor pentru postul de secretar general al Consiliului
Ecumenic al Bisericilor. Care urma să fie ales în 1992, an în care îşi încheia mandatul
actualul secretar general, pastorul Emilio Castro din Uruguay. A urmat Konrad Reiser
( pastor în Biserica Luterană-Germania).
Adunarea generală a adoptat în plenul ei rapoartele comisiilor de lucru, rapoartele
diferitelor comitete de lucru şi diverse alte texte propuse discuţiilor- aşa cum au fost şi
textele prezentate de ortodocşi, devenite texte oficiale ale Adunării.41

38,39,40
Pr. Asist. C-tin Coman, „Participarea delegaţiei B.O.R. la cea de a 7-a Adunare generală a C.E.B.” în
B.O.R. 1 –3 /1991, p.8,10,12

33
Ca şi celelalte adunări, Adunarea generală de la Canberra a adresat un Mesaj
Bisericilor membre C.E.B. şi tuturor creştinilor în care se spune :
„1)A şaptea Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, reunită la
Canberra, Australia, între 7-20 februarie 1991, salută Bisericile, creştini şi popoarele
lumii. Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o comunitate a Bisericilor din lumea
întreagă care mărturisesc pe Hristos ca Domn şi Mântuitor şi se străduiesc să răspundă
împreună vocaţiei lor comune spre slava lui Dumnezeu cel Unul, Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh.
2) Adunarea Generală a fost găzduită de către populaţia indigenă, de către
Bisericile, Guvernul şi poporul Australiei. Tuturor le exprimăm recunoştinţa noastră
pentru primire, ospitalitate şi ajutorul lor.
<<Vino, Duhule Sfinte, înnoieşte întreaga creaţie !>>, aceasta a fost tema celei de
a şaptea Adunări a C.E.B. Noi, participanţii la această adunare, am încercat, prin
intermediu rugăciunii, al reflecţiei teologice şi al trăirii în comun, să înţelegem
speranţele, provocările timpului nostru, recapitulându-le în următoarele cereri:
Duhule, izvor de viaţă păstrează credinţa Ta!
Duhule al adevărului, eliberează-ne!
Duhule al unităţii, reconciliază poporul Tău!
Duhule Sfinte, transfigurează-ne şi ne sfinţeşte!
3)Am primit cu bucurie şi gratitudine diversitatea culturilor, tradiţiilor şi
expresiile credinţei creştine. Mulţumim lui Dumnezeu pentru conştiinţa crescândă a
unităţii care însoţeşte această diversitate. Aducem laudă lui Dumnezeu aflând de
progresele ecumenismului în diferite locuri din lume. Pe parcursul acestei Adunări am
fost mişcaţi de diversitatea vizibilă a rugăciunilor, a spiritualităţilor, a teologilor şi a
eforturilor creştine. Această bogăţie am dori să o împărtăşim Bisericilor noastre şi
oamenilor din lumea întreagă. Recunoaştem vigoarea şi inspiraţia pe care Bisericile şi
Adunarea generală prezentă le datorează participării femeilor. Reafirmăm, cu acest prilej,
sprijinul nostru faţă de propunerile formulate în cadrul deceniului ecumenic <<Bisericile
solidare cu femeile ! >>. Salutăm înnoirea mişcării ecumenice mondiale a tinerilor şi
studenţilor… Afirmăm, o dată în plus, importanţa persoanelor, care au daruri diferite de
ale noastre şi dorim ca acestea să poată participa activ la întreaga viaţă a Bisericilor.
4)Prezenţa la Adunarea noastră a invitaţilor, reprezentanţi ai altor religii ale lumii,
ne-a reamintit că este din ce în ce mai necesar să respectăm în fiecare om chipul lui
Dumnezeu, să ne privim unii pe alţii ca semeni şi să recunoaştem responsabilitatea pe

41
Pr. Asist. C-tin Coman, „Participarea delegaţiei B.O.R. la cea de a 7-a Adunare generală a C.E.B.” în
B.O.R. 1 –3 /1991, p.15

34
care trebuie să ne-o asumăm împreună faţă de creaţia lui Dumnezeu şi faţă de umanitatea
care face parte integrantă din aceasta.
5)Ne-am întâlnit într-un timp în care ameninţările la adresa creaţiei întregi şi a
supravieţuirii umanităţii nu încetează să se agraveze. În momentul în care mediul
înconjurător fragil este în criză, ne dăm seama de faptul că fiinţa umană nu este rege al
creaţiei, ci face parte dintr-un tot independent. Ne-am angajat să lucrăm împreună pentru
salvgardarea creaţiei. Ne-am declarat solidari cu un mare număr de populaţii autohtone,
minorităţi, oameni de culoare, victime ale opresiunii de orice fel. Am reafirmat că toţi au
dreptul la justiţie, în faţa prăpastiei care se adânceşte între bogaţi şi săraci… Am
organizat privegheri cu rugăciuni pentru pace şi am lansat apeluri pentru încetarea
ostilităţii şi pentru a se găsi soluţii asupra conflictelor din lume.
6)Lumea noastră cunoaşte încă multe feluri de diviziuni, dintre care multe sunt
datorate factorilor economici şi politici. Femeile, copiii, tinerii şi persoanele handicapate
sunt primele victime ale relaţiilor tensionate şi ale nedreptăţilor. Sfântul Duh îndeamnă
Bisericile să se angajeze în relaţii de dragoste şi de solidaritate. El le cheamă să caute
unitatea vizibilă şi o eficacitate mai mare în misiunea lor. Receptivi la chemarea Duhului,
invităm Bisericile să stabilească relaţii noi de reconciliere între popoare, să pună în
valoare darurile tuturor membrilor lor.
7)Noi, Bisericile Consiliului, trăim încă dezbinarea. Reconcilierea între Biserici
nu s-a îndeplinit încă. Totuşi, în sânul mişcării ecumenice, ne-a fost dat să ieşim din
izolarea noastră pentru a intra într-o comunitate solidară; ne simţim din ce în ce mai
responsabili unii faţă de ceilalţi, în bucurie şi în suferinţă. Călăuziţi de Duhul Sfânt,
căutăm să fim mai adevăraţi unii faţă de alţii şi faţă de Hristos Domnul nostru, care se
roagă neîncetat ca „toţi să fie una”. Noi ştim de asemenea, că plenitudinea reconcilierii
este un dar de la Dumnezeu şi că suntem chemaţi a intra în această reconciliere
transformaţi şi sfinţiţi de Sfântul Duh.
8)Dumnezeu şi omenirea au fost împăcate prin Crucea lui Hristos, jertfă scumpă.
Asumându-ne această slujire a reconcilierii (II Corinteni V, 18) îi vom descoperi preţul.
Devenim astfel un popor misionar, nu pentru a domina popoare şi naţiuni, cum s-a
întâmplat prea adeseori în activitatea misionară, ci pentru a lua parte la însăşi misiunea
lui Dumnezeu care conduce umanitatea la comuniunea cu Sine prin Hristos şi pentru a
împărtăşi cu toţi credinţa noastră şi binefacerile ei.
9)Adunarea a înălţat rugăciuni Duhului Sfânt pentru a da creştinilor o viziune
reînnoită a împărăţiei lui Dumnezeu, care să la permită să perceapă <<taina
Evangheliei>> (Efeseni VI, 19) care le-a fost încredinţată. Ne rugăm, aşadar, să ne fie dat

35
a aduce <<roadele Duhului>>, care fac văzută voia lui Dumnezeu: dragostea şi adevărul,
dreptatea şi libertatea, reconcilierea şi pacea.
10)Noi afirmăm că pocăinţa, iertarea lui Dumnezeu, iertarea reciprocă fac parte
integrantă dintr-o viziune nouă a împărăţiei lui Dumnezeu. Conştienţi de schimburile
rapide şi profunde care afectează numeroase regiuni ale lumii, ne angajăm să punem în
lucrare noile propuneri privitoare la datoriile mondiale, la militarism, la ecosisteme şi la
rasism. Noi afirmăm că Duhul Sfânt ne dă speranţă în faţa acestor probleme obsedante şi
ne dă forţa necesară pentru a rezolva conflictele profunde care dezbină comunităţile
umane. Ne-am angajat să nu încetăm a arăta pocăinţă. Chemăm şi pe ceilalţi să se
angajeze alături de noi în rugăciune pentru ca puterea Sfântului Duh să refacă integritatea
noastră şi a comunităţilor noastre.
11)Pe calea aceasta care ne conduce spre Împărăţia lui Dumnezeu, spre unitatea
Bisericii şi a umanităţii, ne rugăm împreună cu oamenii din lumea întreagă:
Vino, Duhule Sfinte!
Vino, Duhule Sfinte!
Tu care înveţi pe cei smeriţi şi judeci pe cei mândri.
Vino, speranţă a săracilor, mângâietorule al celor obosiţi, salvator al celor
naufragiaţi.
Vino, minunat acoperământ al tuturor celor vii, singură scăpare a tuturor celor
adormiţi (în nădejdea învierii).
Vino, Duhule Sfinte, ai milă de noi, umple cu puterea ta goliciunea noastră.
Răspunde la slăbiciunea noastră cu plenitudinea harului Tău.
Vino, Duhule Sfinte, înnoieşte toată creaţia ! Amin.”42
În afara consideraţiilor generale constatate şi însuşite de către toţi ortodocşii se
mai reţin şi câteva poziţii categorice în legătură cu Canberra 1991, şi anume: poziţia
I.P.S. Mitropolit Bartolomeu de Calcedon: „Se constată, aşa cum am sesizat de mult,
tendinţe de adâncire a protestantismului şi nicidecum de dorinţă sfântă spre unitate în
Hristos şi spre unire sinceră”, apoi poziţia I.P.S. Mitropolit Ioannis Zizioulas al
Pergamului: „Adunarea nu a oferit spaţiu pentru dezbateri teologice. Teologia şi morala,
gândirea şi raţiunea sunt încă separate de viziunea ecumeniştilor… În curând, în C.E.B.
nimeni nu se va mai interesa de teologie… Duhul Sfânt pentru „ecumenism” este o temă,
nicidecum o persoană a Sfintei Treimi de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul… Dogma
Sfintei Treimi este vitală pentru Biserică şi pentru fiecare creştin în parte…”43

42
Pr. Asist. C-tin Coman, „Participarea delegaţiei B.O.R. la cea de a 7-a Adunare generală a C.E.B.” în
B.O.R. 1 –3 /1991, p.18
43
Diacon Prof. P. I. David „Ecumenismul …”, p.97

36
Având o deosebită experienţă ecumenică, Pr. Prof. D. Popescu a arătat că tema
Adunării generale este angajantă pentru ecumenism, fiindcă Biserica este condusă de
Hristos şi Sfinţitoare prin Duhul Sfânt. „Adunarea de la Canberra constituie o adevărată
piatră de hotar pe calea Mişcării ecumenice contemporane fiindcă s-au pus bazele unei
autentice şi profunde întâlniri între tradiţia apuseană şi cea răsăriteană precum şi cele ale
unui rodnic dialog între teologie şi ştiinţă.”44
Şi după Adunarea generală de la Canberra, Secretariatul general C.E.B. a rămas în
aceeaşi schemă:
Membrii C.E.B.: 324 din peste 100 de ţări; Comitetul Central: 158 de membri;
Comitetul Executiv: 27 membri, Secretar general Konrad Raiser, cu Birourile: Organele
Directoare şi Adunării, - Relaţii cu Bisericile şi Comunităţile ecumenice; -Relaţii
interreligioase; - Comunicaţii; Administraţie şi finanţe, Biblioteca Centrului Ecumenic; -
Personal şi Servicii centrale şi informative; - Coordonării şi strângerii fondurilor.
Directoarele sau unităţile sunt formate din următoarele compartimente:
-Unitate şi reînnoire;
-Bisericile în misiune: sănătate, educaţie, mărturie;
-Dreptate, pace şi creaţie;
-Întrajutorare şi slujire.45
Putem remarca de asemenea, pensionarea unor funcţionari şi colaboratori pe
diferite planuri în C.E.B., printre care şi a reprezentantului B.O.R. Prof. I. Bria, în locul
său fiind numit Pr. dr. Ioan Sauca, un distins teolog şi slujitor sincer al ortodoxiei, dar şi
un cunoscător profund al ecumenismului.

8. A opta Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, s-a ţinut la


Harare, în Zimbabwe, între 3- 14 decembrie 1998. L a această adunare au participat peste
3000 de persoane – delegaţi, invitaţi, observatori, observatori acreditaţi, vizitatori,
membri ai personalului permanent şi membri cooptaţi de către C.E.B.. Această a opta
adunare a fost excepţională. Mai întâi, ea marca a 50-a aniversare a Consiliului, de la
fondarea sa la Amsterdam 1948. În acelaşi timp, ea coincidea cu adoptarea, tot cu 50 de
ani în urmă, a Declaraţiei universale a drepturilor omului. Ordinea de zi includea o
reflecţie asupra naturii şi viitorului Consiliului în cadrul evoluţiei Mişcării ecumenice în
preajma anului 2000. Organizarea structurală a Adunării prezenta particularităţi în raport
cu cele şapte adunări precedente. Pe lângă întrunirile plenare deliberative şi
administrative obişnuite s-au ţinut paralel întruniri de informare – dezbatere. În plus,

44
Diacon Prof. P. I. David „Ecumenismul …”, p.98
45
Diacon Prof. P. I. David „Ecumenismul …”, p.99

37
numeroase întruniri – aproape 400 – cu subiecte din cele mai diverse au avut loc simultan
sub numele de Padare.46 Datorită acestei imense diversităţi, Adunarea generală de la
Harare, a fost fără îndoială, în comparaţie cu toate cele anterioare, cea mai reprezentativă
adunare a lumii creştine.
Adunarea de la Harare a fost ţinută într-un context mondial marcat de conflicte şi
atentate sângeroase (Sudan, Ruanda, fosta Iugoslavie, Algeria…)
A fost a doua oară când Adunarea Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor
s-a ţinut în Africa, la 23 de ani după cea dintâi de la Nairobi din 1975. Africa a fost
prezentată în două rânduri participanţilor la Adunarea generală de la Harare; i-a fost
dedicată o şedinţă plenară cu diapozitive, acompaniament muzical în care tam – tam –
urile şi bateriile joacă un rol preponderent.
În legătură cu această adunare, trebuie amintit un moment privilegiat de întâlnire
cu Africa, fiind vorba de vizita preşedintelui Nelson Mandela , venit special pentru a se
adresa Adunării.
O altă personalitate marcantă, care a vizitat adunarea, rostind şi un discurs în faţa
plenului şi oferind o recepţie câtorva personalităţi ale C.E.B., a fost preşedintele Mugabe.
Tema Adunării generale de la Harare a fost deosebit de bine aleasă: „Întoarcerea
la Dumnezeu, bucuria nădejdii”.
Cel mai remarcabil aspect al acestei a opta Adunări generale va fi fost rugăciunea
în comun. Pe lângă slujbele de dimineaţă, la care se aduna marea majoritate a
participanţilor (în cortul imens, special amenajat), şi slujbele de seară, în cort sau în
capela campusului. Rugăciunea în comun a fost ocazionată şi de studiile biblice pe grupe
mici de zece sau douăsprezece persoane, aproape în fiecare dimineaţă.
Comitetul pentru cult a realizat ceva remarcabil. Toate slujbele au avut o demnă şi
înaltă ţinută. Bineînţeles că, neputinţa de a săvârşi o Euharistie comună a fost adânc
resimţită de mulţi şi, într-o oarecare măsură, de toată lumea. De aceea hotărârea
Comitetului pentru cult ca fiecare să ia parte la comuniune, în duminicile de 6 şi 13
decembrie, în comunitatea alături de care s e putea împărtăşi a fost o hotărâre înţeleaptă şi
pedagogică sub aspect ecumenic.
Dacă la Harare nu a fost vorba de o simplă polarizare „ortodocşi – protestanţi”, nu
înseamnă că problemele specifice ortodoxe au lipsit sau au fost puţine. Biserica Ortodoxă
a Georgiei, sub presiunea mediilor sale foarte conservatoare a fost forţată să părăsească
C.E.B.. Chiar în timpul Adunării de la Harare, Secretarul General, Pastorul Konrad
Raiser, a primit o notă oficială privind ieşirea din Consiliu a Bisericii Ortodoxe a

46
Pr. Mihail – Daniel Lungu, „Cea de a 8-a Adunare generală a C.E.B., Harare” în B.O.R.
nr. 7-12/1998, p. 212

38
Bulgariei. În ciuda tuturor problemelor, aceste două Biserici au fost prezente la Adunarea
generală, prin invitaţi oficiali, un preot georgian şi un grup de bulgari condus de Prof.
Teodor Sabev.
La această Adunare generală s-a pus foarte serios problema restructurării C.E.B.,
atât de către ortodocşi, cât şi de către protestanţi. În acest sens, s-a hotărât alcătuirea unei
comisii speciale formată din reprezentanţi ai Consiliului şi respectiv ai Bisericilor
Ortodoxe, pe o perioadă de trei ani, care să facă propuneri de restructurare a C.E.B.
În zilele premergătoare Adunării Generale, Festivalul de închidere a Decadei
ecumenice „Bisericile în solidaritate cu femeile” a avut loc la Harare, între 27 – 30
noiembrie 1998. În cadrul acestei întruniri au fost dezbătute toate problemele privind
locul şi condiţia femeilor în Biserică şi Societate.47
Cea de a opta Adunare generală a C.E.B. a prezentat câteva deosebiri faţă de
adunările anterioare, unele dintre aceste particularităţi referindu-se la organizarea
generală. Mai întâi, Adunarea a durat câteva zile mai puţin, fapt care a impus un ritm de
lucru destul de intens, ordinea de zi fiind la fel de încărcată ca şi în trecut. Aproape zilnic
au avut loc sesiuni de seară. Comisiile au lucrat fără întrerupere, chiar şi în orele de masă
şi de odihnă, de exemplu.
Şedinţele plenare de deschidere, deliberative, generale, administrative şi de
închidere au fost repartizate în cele 11 zile disponibile din 12 – ziua de duminică, 13
decembrie, fiind consacrată, dimineaţa, vizitelor în parohiile locale, iar după – amiaza,
serbării Jubileului.
Aceste şedinţe plenare au fost întrerupte sau alternate, în aceasta constând şi
originalitatea Adunării de la Harare, începând de luni 7 decembrie cu întruniri de
informare – dezbatere repartizate în două faze.
Prima dintre aceste faze a fost consacrată în mare parte evaluării muncii depuse în
ultimii şapte ani (1991 – 1998), pentru a ajuta Comitetul de orientare a programelor în
pregătirea unui raport asupra a ceea ce s-a realizat şi a unor recomandări pentru anii
viitori. Reuniuni speciale au fost consacrate Secretariatului General şi, respectiv,
fiecăruia dintre cele patru Unităţi care alcătuiesc Consiliul Ecumenic al Bisericilor.
În a doua fază, reuniunile de informare – dezbatere, nu au mai corespuns actualei
structuri a C.E.B., ci au fost dedicate unor teme: „Dreptate şi pace”, „Unitate”, „Să
înaintăm împreună”, „Formare”, „Mărturie” şi „Solidaritate”. 48 Această fază era menită
pe cât posibil să integreze şi elementele reliefate în întâlnirile de tip „Pandore” începute

47
Pr. M. Daniel Lungu, „Cea de a 8-a Ad gen….”, p. 216
48
Pr. M. Daniel Lungu, „Cea de a 8-a Ad gen….”, p. 217

39
în 8 decembrie şi să orienteze spre noi perspective marile probleme ale C.E.B., eventual
în cadrul unor structuri refăcute.
Rezoluţii speciale ale Consiliului, adoptate la Harare, au fost:
-Statutul Ierusalimului, în contextul negocierilor de pace;
-Drepturile omului, în contextul aniversării a 50 de ani de la redactarea Cartei
drepturilor omului, în care, între altele, a fost condamnat prozelitismul;
-Copiii implicaţi în conflicte militare (mai ales în Africa).
În cadrul celei de a opta Adunări, totul s-a desfăşurat cu disciplină şi cu un mare
simţ al demnităţii şi aceasta datorită în mare parte responsabililor: Sanctitatea Sa Aram I,
Catolicos Armean de Cilicia, Preşedinte ales de către Comitetul Central (reales pentru un
nou mandat de către noul Comitet Central); Secretarul General, Pastorul Konrad Raiser,
Vice – Preşedinţi – bărbaţi şi femei. Comisiile au contribuit mult la succesul desfăşurării
Adunării Generale prin munca intensă de pregătire a raporturilor supuse apoi delegaţilor.
Buna pregătire prin munca acestora a permis limitarea discuţiilor în legătură cu
propunerile de amendamente. În atmosfera calmă şi detaşată a Adunării, toate momentele
dificile, de contradicţie, au putut fi depăşite. Membrii personalului C.E.B., ca şi
personalul cooptat, au alcătuit o echipă foarte bună, cu care era o plăcere să lucrezi.
Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de o delegaţie oficială compusă
din: I.P.S. Arhiepiscop Iosif al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa
Occidentală şi Meridională; P.S. Episcop Nifon al Sloboziei şi Călăraşilor; P.C. Preot
Nicholas Apostola, Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America şi Canada; P.C. Pr.
Prof. Aurel Jivi, Facultatea de Teologie Ortodoxă Sibiu; P.C. Pr. Prof. Ştefan Resceanu,
Facultatea de Teologie Ortodoxă Craiova; Dl. Vlad Ciubleacov, Mitropolia Basarabiei;
D-ra Codruţa Simona Grădinaru, Sibiu; Pr. Mihail-Daniel Lungu, Sectorul pentru Relaţii
Externe Bisericeşti al Patriarhiei Române.49
Contribuţia delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la lucrările Adunării Generale a
fost una însemnată. Astfel, P.S. Episcop Nifon a avut un rol împăciuitor în discuţiile
interortodoxe, prezentând apoi în plen aspecte ale dezbaterilor şi hotărârilor de la
întrunirea panortodoxă de la Tesalonic; P.S. Sa a fost cooptat în comitetul de redactare al
Declaraţiei privind drepturile omului, făcând şi o prezentare în plen a acestei
problematici; Pr. N. Apostola a făcut parte din comitetul de redactare al Programului de
perspectivă al Unităţii a II-a; Pr. Prof. A. Jivi şi Pr. M. D. Lungu au activat în Comitetul
de numiri; de altfel, fiecare delegat al Bisericii noastre a căutat să fie cât mai activ şi în
discuţiile pe grupe de studiu.50

49
Pr. M. Daniel Lungu, „Cea de a 8-a Ad gen….”, p. 218
50
Pr. M. Daniel Lungu, „Cea de a 8-a Ad gen….”, p. 218

40
Dintre delegaţii Bisericii Ortodoxe Române la această Adunare, au fost aleşi în
Comitetul Central al C.E.B.: P.S. Episcop Nifon, Pr. Prof. Aurel Jivi şi D-ra Iulia
Corduneanu. P. S. Episcop Nifon a fost ales şi în Comitetul Executiv al C.E.B.
În istoria Consiliului, este de netăgăduit faptul că această Adunare Generală
marchează o etapă importantă, mai întâi prin Jubileu şi tot ceea ce implică acesta, în
special prin reînnoirea angajamentului ecumenic, apoi prin problematizarea C.E.B.
asupra propriei structuri, pentru a face faţă atât evoluţiei mişcării Ecumenice, cât şi
problemelor ridicate de ortodocşi şi de alţii împreună cu ei.

9. A noua Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor. Între 14 şi 24 februarie 2006 a


avut loc in oraşul Porto Alegre Brazilia cea de a IX-a Adunare a Consiliului Mondial al
Biserilor (CMB). Din partea Bisericii Ortodoxe Române a participat o delegaţie condusă
de Î.P.S. Dr. Nifon Arhiepiscop al Târgoviştei; Î.P.S. Dr. Nicolae Condrea Arhiepiscop al
Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada; Pr.Dr. Michael Tiţa Consilier
patriarhal, Sectorul Relaţii Externe; Pr. Conf. Dr. Dan Sandu/Iaşi; Pr. Conf. Dr. Nicolae
Moşoiu/Sibiu, Pr. Conf Dr. Constantin Pătuleanu/Craiova,, D-l Asist. Drd. Tudorie
Ionuţ/Bucureşti; Dl. Vlad Cubreacov, Deputat în Parlamentul Republicii
Moldova/Chişinău; Pr. Iulian Nestea/Paris; D-na Elena Timofticiuc (AIDRom)/Bucureşti;
D-ra Florina Fodac/Bucureşti; Dl. Marius Opincariu/SUA; Dl. Ionuţ Adrian
Ghibanu/Târgovişte; D-na Daniela Cornea, AIDRom/Bucureşti. 39

Porto Alegre este capitala statului Rio Grande do Sul, fiind cel mai mare oraş din sudul
Braziliei cu o populaţie de 1,5 milioane. Porto este un centru cultural şi educaţional, iar în
ultimul timp este cunoscut ca locul unde se desfăşoară „Forumul Social Mondial”.
Alegerea Braziliei ca loc de întrunire a celei de a IX-a Adunării generale a CMB nu a fost
un lucru întâmplător. Continentul sud-american a cunoscut şi cunoaşte încă multe
frământări sub toate aspectele: economic, politic, social şi religios. Situaţia economică
încă precară a multor zone din acest continent, dictaturile militare şi politice, diferenţele
dintre straturile sociale şi noua conjunctură religioasă sunt doar câteva din motivele care
au stat la baza alegerii acestui continent pentru Adunarea CMB. De altfel este pentru
prima dată când Adunarea generală a CMB are loc pe acest continent. Până acum câţiva
ani Biserica Romano-Catolică deţinea un procent de 90% din populaţia continentului,
însă în ultimii 30/40 de ani aşa numitele mişcări harismatice sau evanghelicale au reuşit
să smulgă bisericii istorice între 30 şi 40 de procente. Faptul acesta ar trebui să dea de

39
De remarcat aici componenţa echilibartă a delegaţiei prin cooptarea a câte unui reprezentant din fiecare
Mitropolie, inculsiv din Basarabia, Europoa Occidentală şi America de Nord.

41
gândit Bisericilor tradiţionale. De remarcat şi faptul că Biserica Ortodoxă este mult prea
puţin reprezentată.

Tema Adunarii a fost o rugăcine: „Dumnezeule cu harul Tău transformă lumea” (God, in
your grace, transform the world). Au fost prezenţi 4000 de participanţi din care 700 de
delegaţi oficiali reprezentanţi a 348 de Bisericii şi confesiuni creştine din peste 120 de
ţări. Este pentru prima data de la înfiinţarea CMB în 1948 când o adunare generală are
loc în America Latină.

Adunarea generală este cel mai înalt organ legislativ al CMB şi se întruneşte odată la 7
ani. CMB s-a constituit în anul 1948 la Amsterdam (Olanda). Secretarul general al CMB
este Dr. Samuel Kobia (Biserica Metodistă din Kenia).

Tema primei adunări a CMB a fost: „Dezordinea lumii şi planul de mântuire al lui
Dumnezeu”; A II-a Adunare a avut loc în anul 1954 la Evanston în America cu tema:
„Hristos nădejdea lumii”; A III-a Adunare a avut loc în anul 1961 la New Delhi în India
cu tema: „Iisus Hristos lumina lumii”. A IV-a Adunare a avut loc în anul 1968 la Uppsala
în Suedia cu tema: „Iată, le înnoiesc pe toate”; A V-a Adunare a avut loc în anul 1975 la
Nairobi în Kenia cu tema: „Iisus Hristos liberează şi uneşte”; A V-a Adunare a avut loc în
anul 1983 la Vancouver în Canada cu tema: „Hristos – viaţa lumii”. A VII-a Adunare a
avut loc în 1991 la Canberra în Australia cu tema: „Vino, Duhule Sfinte, înnoieşte
întreaga creaţie”: A VIII-a Adunare a avut loc în anul 1998 la Hararre în Zimbabwe cu
tema: „Să ne întoarcem către Dumnezeu cu bucurie şi speranţă”. După criza care s-a
instalat în sânul mişcării ecumenice începând, în special, cu cea de-a VII Adunare
generală a CMB de la Cambera 1991, al cărei vârf s-a manifestat, credem, prin ieşirea din
CMB a Bisericii Ortodoxe din Georgia şi a Bisericii Ortodoxe din Bulgaria şi mai ales
după întâlnirea Bisericilor Ortodoxe de la Tesalonic din anul 1998, când s-a luat
hotărârea ca Bisericile Ortodoxe să nu mai participe la rugăciune alături de alte Bisericii
şi confesiuni, s-a putut observa, mai ales pe drumul de la Harrare la Porto Alegre, că
astfel de crize pot fi depăşite.

De aceea la Porto Alegre pe langă munca depusă în elaborarea de documente în timpul


şedinţelor plenare, trebuie remarcată atmosfera de întânire interpersonală între creştini de
diferite culturi şi tradiţii, limbă culoare şi port, atmosfera de rugăciune şi de reală
sărbătoare.

42
Programul adunării de la Porto Alegre s-a desfăşurat pe următoarele planuri. Şedinţe
plenare, studii biblice (90 de grupe) şi diferite grupuri de lucru (peste 200) care au oferit
participanţilor ocazii de a purta discuţii ecumenice pe diferite teme şi probleme, precum
şi aşa numitele „Mutirao”, care au oferit spaţii pentru diferite manifestări, seminarii şi
expoziţii.

Adunarea de la Porto Alegre a hotărât în plenul ei, în prima săptămână, schimbări


radicale în constituţia sa şi a satbilit priorităţile viitoare. În sensul acesta e de amintit aici
că la Adunarea a VIII a CMB de la Harare (1998) s-a constituit o comisie specială care să
ia în dezbatere unele obiecţii ridicate de ortodocşi. Această comisie specială a reuşit pe
drumul de la Harare la Porto Alegrea să schmibe modalitatea de luare a deciziilor în
CMB, şi anume la Porto s-a renunţat la sistemul de votare cu majoritate parlamentară de
2/3 şi s-a trecut la votarea prin consens. De asemenea pentru programul de rugăciune a
fost alcătuită o comisie în fruntea căreia a fost numit Mitropolitul Ghenadie de Sasima,
delegatul patriarhiei Ecumenice, fapt ce a dus la evitarea unor neînţelegeri între Bisericile
şi confesiunile prezente.

Comisia specială pentru colaborarea ortodoxă în CMB. În discuţiile comisiei speciale cu


privire la rugăciune s-a fcăcut diferenţă între tremenii „worship” – liturghie şi „common
prayer” – rugăciune comună. S-a stabilit să se folosească următoare terminologie pentru
rugăciunea în comun la adunările ecumenice şi anume: rugăciune confesională şi
rugăciune interconfesională. S-a renuţat definitiv la termenul de „slujbă ecumenică”

La Adunarea ecumenică de la Porto Alegre s-au dicutat următoarele documente: I.


Documente oficiale: 1. Chemaţi să fim o singură Biserică; 2. Golobarizarea alternativă în
slujba omului şi pământului – AGAPE; 3. Noua responsabilitate pentru decada de
eradicare a violenţei; 4. Profilul financiar al CMB. II. Documente fundamentale: 1.
Liniile directoare pentru organizare adunărilor CMB; 2. Constituţia şi regulamentul
CMB: 3. Raportul final al comisiei speciale pentru colaborare ortodocşilor în cadrul
CMB;

Rapoartele comisiilor: Comisia pentru afaceri publice; Comitetul pentru finanţe; Comisia
pentru mesajul Adunării; Comisia de numiri; Comisia pentru liniile programului director;
Comisia pentru probleme de constituţie.

43
În pauzele dintre plenare au fost organiazte o serie de discuţii ecumenice pe diverse teme:
Contextul religios şi cultural în schimbare; Contextul eclesial şi ecumenic în schimbare;
Contextul internaţional şi politic în schimbare; Contextul social şi economic în
schimbare.

În continuare ne vom referi la trei importante documente oficiale ale Adunării de la


Porto.

1. Chemaţi să fim o singură Biserică.


Unul dintre importantele texte adoptate de adunarea de la Porto în timpul plenarei
„Unitatea Bisericii”, tema centrală a CMB de la începuturile sale, a fost Textul despre
ecclesiologie „Chemaţi să fim o singură Biserică” (Called to be the one church).
Preocuparea cea mai importantă a CMB este aceea de a căuta şi realiza unitatea creştină
şi a rugat Bisericile membre să reflecteze şi să dea prioritate unor teme precum unitatea şi
universalitatea Bisericii, botezului şi rugăciunii.

În prima parte documentul face referire la criza prin care a trecut CMB şi la faptul că
Dumnezeu a făcut ca Bisericile să rămână totuşi împreună, cu toate că nu a fost uşor. Se
reaminteşte apoi baza doctrinară a CMB care este „o comunitatea de Bisericii care
mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor după Sfânta
Scriptură ....spre slava lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”. Despărţirea dintre
Bisericii este văzută în continuare ca o rană în trupul lui Hristos. Această realitate ne
conduce la o responsabilitatea reciprocă de a merge pe drumul realizării unităţii văzute, o
obligaţie care trebuie să fie înţeleasă ca o misiune şi un dar dumnezeiesc. Astfel unitatea
este şi misiune şi dar. Se reafirmă în acest document că unitatea este comuniune (eine
koinonia ist), care este dată şi care se exprimă prin mărturisirea comună a credinţei
apostolice, într-o viaţă liturgică comună, în care intrăm prin botez şi se sărbătoreşte prin
comuniunea euharistică. De remarcat faptul că în acest document se face referire precisă
la mărturisirea de credinţă niceană: „Noi mărturisim o singură Biserică, sfântă,
sobornicească şi apostolică, aşa cum se afirmă în crezul de la Niceea-Constantinopol
(381). Atunci însă când textul documentului „Chemaţi să fim o singură Biserică”
vorbeşte despre catolicitate, se înceracă o relativizare a importanţei universalităţii sau mai
bine spus a sorbornicităţii ei. Astfel dacă universalitatea Bisericii se defineşte ca fiind
plinătatea şi integritatea vieţii ei în Hristos prin Duhul Sfânt în toate timpurile şi în toate
locurile, iar orice comunitate de creştini botezaţi, în care se mărturiseşte şi se trăieşte
credinţa apostolică, în care se predică Evanghelia şi se săvărşesc Tainele, exprimă

44
misterul Bisericii, reprezintă afirmaţii care redau pe deplin învăţătura ortodoxă despre
universalitatea Bisericii, totuşi atunci când se afirmă că orice Biserică (citeşte confesiune)
este ca atare universală şi nu o parte din aceasta, că orice Biserică este Biserica
universală, dar nu totalitatea aceleia sau că orice Biserică îşi realizează universalitatea, în
măsura în care stă în comuniune cu celelalte Bisericii nu mai putem fi de acord fără
anumite precizări.

În final documentul afirmă că CMB a fost un instrument privilegiat care a permis


Bisericilor să se audă una pe alta, să vorbească una cu alta şi să se ocupe împreună de
anumite probleme care provoacă Bisericile şi periclitează umanitatea. Bisericile din
cadrul mişcării ecumenice au cercetat motivele despărţirii lor şi în cadrul dialogurilor
multi- şi bilaterale şi totuşi ele nu şi-au luat totdeauna această responsabilitate în serios.
De aceea, cea de-a noua adunare ecumenică mondială îndeamnă Bisericile pe mai departe
să sprijine şi să adâncească dialogul cu celelalte Bisericii. Documentul afirmă, puţin cam
prea devreme credem noi faţă de micile progrese făcute până acum în privinţa ajungerii la
mărturisirea aceleiaşi credinţe, că ar fi timpul pentru paşi mai concreţi pe drumul
realizării unităţii vizibile şi face câteva propuneri clare, care ar trebui să stea pe agenda
oricărei Biserici40:
1. În ce măsură observă fiecare Biserică mărturisirea credinţei apostolice în viaţa,
slujirea şi mărturia celorlalte Bisericii?
2. Recunoaşte fiecare Biserică botezul celorlalte Bisericii?
3. Din care motive este esenţial, posibil sau imposibil să fie acceptată comuniunea
euharistică cu alte Bisericii?
4. În ce fel ar fi posibil oricărei Bisericii să recunoască hirotonia altor Bisericii?
5. În ce fel ar putea fiecare Biserică să se identifice cu spriritualitatea celorlalte?
6. Cât de mult se poate solidariza o Biserică cu celelalte în problemele sociale, de
dictatură politică, sărăcie sau violenţă?
7. Cât de mult poate participa o Biserică la rugăciunea comună şi la slujbele
religioase ale celorlalte Bisericii?

Documentul subliniază în ultima sa parte că Bisericile noastre sunt împreună pe drum în


dialog şi într-o acţiune comună, având conştiinţa că Hristos cel înviat s-a dat pe sine spre

40
Episcopul Eberhard Renz din regiunea Württemberg/Germania, preşedinte al CMB reprezentând Europa,
a subliniat în cuvântul său introductiv, referindu-se la documentul „Chemaţi să fim o singură Biserică”, că
acest document ne arată care sunt lucrurile pe care putem să le arfirmăm împreună despre eclesiologie.

45
cunoaştere, aşa cum s-a întâmplat la frângerea pâinii în Emaus şi că el revelază în
euharistie cea mai profundă comuniune.

Astfel pe baza rezultatelor obţinute până acum în cadrul mişcării ecumenice Bisericile
care fac parte din CMB sunt încurajate să meargă mai departe pe acest drum spinos dar
plin de bucurie, cu încredere în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, al cărui har
transformă lupta noastră pentru unitate în roade ale comuniunii.

2. Globalizare alternativă în slujba omului şi a pământului – Agape. O chemare la iubire


şi acţiune

Documnetul subliniază faptul că este posibilă o lume fără sărăcie, ceea ce ar fi în


consonanţă cu harul lui Dumnezeu pentru lume. Această convingere se sprijină pe o
bogată tradiţie în privinţa unei etici şi practici sociale a ecumenismului, în mijlocul cărora
stă opţiunea lui Dumnezeu pentru săraci ca o poruncă a credinţei noastre. Documentul
redă şi viziunea CMB, constituită în urma unui proces de cercetare mondial pe parcursul
a 7 ani, care ar trebui să dea un raspuns Bisericilor în legătură cu atitudinea lor faţă de
globalizare. S-a analizat procesul de globalizare economică, un proiect care se sprijină pe
ideologia pieţelor libere şi care stă în special în slujba intereselor politice şi economice
ale celor ce domină lumea. Globalizarea ecomonică, se spune în text, este sprijinită de
istituţiile financiare internaţionale şi de alte instituţii precum Organizaţia Mondială a
Comerţului. Toţi cei ce au luat parte la procesul AGAPE şi-au exprimat îngijorarea cu
privire la inegalitatea crescândă, la concentrarea bogăţiei şi puterii în mâinile câtorva
oameni, precum şi la distrugerea mediului înconjurător - toţi factori prin care sărăcia
scandaloasă din sud şi tot mai mult şi din Nord se tot adânceşte. Concluzia este că la toate
aceste pot fi găsite alternative. S-a subliniat că împreună putem şi trebuie să schimbăm
ceva, cu atât mai mult cu cât adunarea CMB s-a ţinut în araşul Porto Alegre, leagănul
Forumului Social Mondial, în cadrul căruia se pot abserva anumite tendinţe care dau
speranţă în privinţa unor posibile alternative.

3.Chemare la o nouă responsabilitate în mijlocul decadei pentru eradicarea violenţei


2001-2010. Bisericile pentru pace şi reconciliere

46
Documentul acesta şi-a propus să mijlocească experienţele, dinamica şi rezultatele primei
jumătăţi a decadei împotriva violenţei dar şi să amintească faptul că decada continuă.
„Nimic nu caracterizează mai bine un creştin decât a fi făcător de pace” (Sfântul Vasile
cel Mare).

S-a subliniat faptul că din ce în ce mai multe Biserici au preluat mesajul luptei împotriva
violenţei. Pe drumul reconcilierii şi păcii s-au creat o serie de legături ecumenice şi s-a
reuşit reluarea unor noi dialoguri teologice cu privire la redescoperirea unei spiritualităţi
fără violenţă. Dialogul interreligios cu privire la unele legături ascunse între religie şi
violenţă a devenit un punct central în mişcarea ecumenică. Acest lucru este valabil mai
ales pentru dialogul dintre creştini şi musulmani. S-a subliniat că printr-un dialog dus cu
multă răbdare şi printr-o colaborare practică se poate împiedica folosirea religiei ca armă.
Se reaminteşte în document că la începutul decadei au avut loc o serie de confruntări în
Afganistan, în Irak etc. Înăsprirea masivă a măsurilor de siguranţă în contextul aşa
numitei „lupte împotriva terorismului” a condus la proliferarea armelor şi în general la o
mai accentuată militarizare a lumii. S-a constatat de asemenea că în zonele de conflict din
ce în ce mai muţi oameni devin victime nevinovate. S-a subliniat că Bisericile se obligă la
o mai profundă refleţie asupra acestor probleme din perspectiva moralei şi teologiei
creştine dar şi la o activă încercare de prevenire a confilctelor, de gestionarea a acestora şi
la realiazrea unei păci mai trainice.

În următoarea perioadă activitatea CMB se va concentra pe patru teme: 1)Unitate,


spriritualitate, misiune; 2) formarea ecumenică; 3) dreptate globală; 4) mărturie profetică.

Privită din afară, fără o cunoaştere mai profundă, mişcarea ecumenică în general şi CMB
în special poate părea ca un „Turn Babel”. Atunci Dumnezeu încurca limbile oamenilor
pentru nesăbuita lor încercare de a fugi de El. În loc de a face pocăinţă, în loc de rugăcine
şi de aş cere iertare celui căruia îi greşise, omul a considerat că e mai uşor să scape
cumva de ochiul vigilent al creatorului. Parcă aşa făcuseră şi Adam şi Eva odinioară în
grădina Edenului. Dacă însă priveşti mişcarea ecumenică şi CMB din interior, cu sincera
dorinţă de o mai profundă cunoaştere, atunci s-ar putea să realizezi că aceasta poate fi şi
perspectiva inversă a turnului lui Babel. CMB are astăzi patru limbi oficiale: Engleza,
germana, franceza şi spaniola.41 Cel puţin din perspectiva comunicării şi comuniunii
oferite de CMB, dar şi din perspectiva globalizării la toate nivelurile, lumea se găseşte
acum într-un proces ireversibil de revenire la o singură limbă. Dacă acest lucru va
41
La Porto Alegrea s-a vorbit şi portugheza, ca limbă oficială a Braziliei.

47
conduce şi la găsirea unui limbaj teologic comun, la mărturisirea unei singure credinţe,
unui singur botez42 şi a unui singur Domn, pentru realizarea unităţii vizibile, pe care
dealtfel o şi caută CMB, ca un scop mărturisit, atunci putem spera că mişcarea ecumenică
nu ţine de erezie, ci mai ales de testamentul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din
Evanghelia după Sf. Ap. Şi Evanghelist In, 17 „... ca toţi să fie una”.

Numai atunci când experiezi taina fratelui, taina celuilalt, taina lumii, a culturilor şi
tradiţiilor îţi poţi da seama cât de divers a creat Dumnezeu lumea, cât de frumoasă şi
colorată este creaţia Sa. Lumea aceasta şi mai ales lumea creştină trebuie cu necesitate să
găsească astăzi un răspuns comun la provocările actuale. La polul celălalt nu ne aştepată
decât fărâmiţarea, fragmentarea, lipsa dialogului, confrunatrea, contramărturia. Poate că
nu în zadar s-a ales ca tema pentru această adunare ecumenică să fie o rugăciune:
Dumnezeule, cu harul Tău, transformă lumea”.

IV. Conferinţa Creştină pentru Pace

Biserica Ortodoxă Română activează în cadrul mişcării ecumenice aproape la toate


nivelurile şi în toate organismele locale şi internaţionale, cu scopul mărturist de a fi de
folos la realizarea unităţii între creştini. Astfel, BOR este prezentă în Consiliul Ecumenic
al Bisericilor, Conferinţa Bisericilor Europene şi Conferinţa Creştină pentru Pace, precum
şi unele dialoguri bi- şi multilaterale.
Mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu a desfăşurat o bogată activitate pe multiple
planuri. Una dintre aceste activităţi este implicarea Înaltului Ierarh în activitatea
ecumenică.

În anul 1970 Arhimandritul Nestor făcea parte din delegaţia BOR pentru a lua parte la
cea de a cincia Adunare generală a Federaţiei Luterane Mondiale, care luase fiinţă la
sfârşitul celui de al doilea război mondial. Adunarea s-a ţinut la Evian/Franţa între 14-24
iulie 1970 cu tema „Trimişi în lume cu Evanghelia”. Aici Arhimandritul Nestor a avut
ocazia să prezinte în cadrul şedinţelor plenare mesajul BOR, ca de altfel toate Bisericile
Ortodoxe prezente, precum şi Biserica Romano-Catolică reprezentată de cardinalul Ioan
Willebrands, preşedintele Secretariatului pentru unitate creştină de la vatican. 43 Arhim.
Nestor semnalează în cronica bisericească a MMS o serie de evenimente ecumenice

42
Vezi aici documentul de depre ecclesiologie adoptat de Adunarea generală a CMB la Porto Alegre.
43
Arhim. Nestor, A cincia adunare generală a Federaţiei Luterane Mondiale, Evian-Franţa (14-24 iulie
1970), în: MMS 9-10/1970, p. 570.

48
despre Alianţa Reformată Mondială, despre Institutul Ecumenic de la Bossey sau despre
relaţiile dintre Romano-Catolici şi protestanţi.44

Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu a activat pe plan ecumenic mai ales în cadrul
Conferinţei Creştine pentru Pace (în continuare CCP). După activitatea depusa în acest
organism ecumenic de patriarhul Justin Moisescu şi Mitropolitul Nicolae Corneanu a fost
rândul Mitropolitului Nestor să ia parte la lucrările acestui forum al păcii.

Conferinţa Creştină pentru Pace este o mişcare ecumenică în cadrul căreia şi-a găsit
expresie responsabilitatea creştinilor faţă de pace, dreptate socială şi o viaţă demnă pentru
toţi oamenii. Astfel CCP a apărut ca o necesitate la realităţile vremurilor de la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial. Mişcarea aceasta a fost un răspuns al creştinilor la
ameninţarea păcii, la formarea blocurilor adverse sau de împărţire a lumii: Pactul
Atlanticului de Nord (NATO) 1948 şi replica la acesta Tratatul de la Varşovia 1956 sau
Zidul Berlinului, Cortina de Fier.

Ideea de a justifica pacea din punct de vedere teologic nu era nouă, totuşi este lăudabil
efortul de pus de teologi precum prof. Bohuslav Pospisil, pastorul J. Hromadka (Praga)
ori Pastorul M. Niemoeler (RFG), care au pus bazele Conferinţei Creştine pentru Pace de
la Praga (1958).

Adunări Generale45

1. Prima Adunare generală a avut loc la Praga, 13-18 iunie 1961, şi a dezbătut tema:
„Iisus Hristos, speranţa lumii”. BOR a fost reprezentată de o delegaţie formată din
5 persoane în frunte cu Mitropolitul Justin al Moldovei.
2. A doua Adunare generală a avut loc la Praga, 28 iunie – 3 iulie 1964, dezbatându-
se tema: „Legământul meu cu el era viaţă şi pace” (Maleahi 2,5). Delegaţia
ortodoxă a fost condusă de Mitropolitul Justin.
3. A treia Adunare generală a avut loc la Praga, 31 martie – 5 aprilie 1968, având ca
temă un text nou testamentar: „Caută şi urmează pacea” (1 Petru 3, 11). Delegaţia
BOR a fost condusă de Mitropolitul Justin.
4. A patra Adunare generală s-a ţinut la Praga, între 29 septembrie şi 3 octombrie
1971, având ca temă: „Responsabilitatea noastră comună într-o lume mai bună”:

44
Vezi Cronica bisericească din MMS 11-12/1970, p. 716.
45
Petru I. David, Ecumenismul un factor de stabilitate în lumea de astăzi, Bucureşti 1998, p. 168 ş.u.

49
mila şi adevărul s-au întâmpinat (Ps 112,4). Delegaţia BOR a fost condusă de
Mitropolitul Banatului Nicolae Corneanu.
5. A cincia Adunare generală a avut loc la Praga, 22-27 ianuarie 1978, cu tema:
„Dumnezeu cheamă la solidaritate pentru pace, dreptate şi eliberare”. Delegaţia
BOR a fost condusă de Mitropolitul Nicolae Corneanu.
6. A şasea Adunare generală a avut loc la Praga în anul 1985. Tema a fost:
„Dumnezeu cheamă: alege viaţa”. Delegaţia BOR a fost condusă de Mitropolitul
Moldovei Teoctist. Aici a fost prezentat apelul „Pentru dezarmare şi pace”,
formulat de Adunarea cultelor din România din 1985.

În anul 1981 Mitropolitul Nestor publica un articol în Almanahul editat de Parohia


Ortodoxă Română din Viena intitulat: „Dreptul nostru la viaţă (Jus ad vitam) în lumina
Sfintei Scripturi, a scrierilor patristice şi a tratatelor internaţionale contemporane”. În
acest studiu autorul precizează: „dreptul iniţial şi deplin la existenţă al fiecărui om este
exprimat prin asigurarea condiţiilor de libertate, egalitate şi dreptate, care reprezintă de
asemenea drepturi fundamentale în raporturile umane, în cadrul ordinii morale şi ordinii
juridice a lumii”.46 Ţinând seama de realităţile contemporane, omenirea este chemată,
odată mai mult, să-şi descopere dimensiunile unei existenţe în autentică unitate şi în
deplină colaborare. Răspunzând acestei chemări şi înţelegându-i sensul, noi creştinii,
urmăm voia lui Dumnezeu, Care, prin harul şi îndurările Sale, ne înlesneşte să facem
experienţa solidarităţii, a solidarităţii reale şi universale între oameni, între popoare.

Participând în anul 1981 la Sesiunea Secretariatului Internaţional al CCP care s-a ţinut la
Bucureşti între 7 şi10 septembrie Mitropolitul Nestor Vornicescu a subliniat în
cuvântarea sa succesele obţinute de CCP pe linia păcii şi dezarmării, precum şi în ceea c
e priveşte colaborarea creştinilor din întreaga lume.47 La 24 octombrie s-a deschis în
Olanda Sesiunea anuală a Prezidiului lărgit al CCP, l-a care au participat Mitropolitul
Nestor al Olteniei şi Pr. Ilie Georgescu. Discuţiile s-au axat pe Problema păcii. 48

În anul 1982 activitatea BOR în cadrul CCP s-a situat pe aceeaşi linie de slujire a păcii
între oameni. Astfel, în acest context se înscrie şi participarea Mitropolitului Nestor la
sesiunea Comitetului de lucru al Conferinţei Creştine pentru Pace, care a avut loc în
46
Nestor, Mitropolitul Olteniei, Dreptul nostru la viaţă (Jus ad vitam) în lumina Sfintei Scripturi, a
scrierilor patristice şi a tratatelor internaţionale contemporane, în: Almanahul Parohiei Ortodoxe Române
din Viena, 1981, p. 139.
47
Petru I. David, Ecumenismul, p. 171.
48
Al. Ioniţă, Sesiunea Secretariatului Internaţional al CCP (Bucureşti 7-10 septembrie 1981, în: BOR 9-
10/1981, p. 956.

50
Cehoslovacia, la Praga, între 22 şi 26 martie 1982.49 Tema întrunirii a fost: „Motive
teologice şi spirituale ale activităţii creştine pentru pace, în trecut şi în prezent”. În cadrul
discuţiilor pe marginea referatelor prezentate a luat cuvântul şi Mitropolitul Nestor, care
printre altele a spus: „… Faţă de cele expuse aş atrage atenţia şi asupra altor temeiuri
bisericeşti în privinţa dreptului sacru al fiecărui om de a trăi pe faţa pământului, de a trăi
în prosperitate, de a trăi în pace. Şi anume: Domnul Dumnezeu a dat tuturor viaţă şi
suflare (Fapte 27, 25). Domnul nostru Iisus Hristos s-a întrupat „ca lumea viaţă să aibă şi
încă din belşug” (Ioan 10, 10), şi a adus pace între om şi Dumnezeu, între om şi om, pace
în interiorul fiecărui om. Mântuitorul prin jertfa şi învierea Sa din morţi ne-a redat tuturor
dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul pa pace, căci „dreptatea lui Dumnezeu este
dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” 50 (Romani 14, 17; 2 Cor. 13,11; Evrei 4, 3). În
continuare Mitropolitul Nestor afirma: „Vorbesc în numele Bisericii Ortodoxe Române,
care, de-a lungul veacurilor, împreună cu întregul nostru popor a cunoscut bucuriile şi
roadele păcii, dar a suferit şi nefericirile aduse de războaie”.51

Mitropolitul Nestor şi Pr. Ilie Georgescu, care făceau parte din forurile de conducere şi-
au adus o importantă contribuţie şi la reuşita Sesiunii anuale a Secretariatului
Internaţional al CCP care a avut loc la Bucureşti în septembrie 1982.

La invitaţia Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Ungaria, în perioada 24-27 mai 1983,
a avut loc Consultaţia despre contribuţia Bisericilor la promovarea dezarmării, ţinută în
cadrul Conferinţei Creştine pentru Pace. La lucrările Consultaţiei de la Budapesta
Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de Mitropolitul Nestor Vornicescu. Tema
consultaţiei a fost: „Contribuţia Bisericilor la promovarea dezarmării”. Luând cuvântul în
cadrul dezbaterilor Mitropolitul Nestor preciza ca Biserica Ortodoxă Română, ca de altfel
toate cultele religioase din ţara noastră sprijină întru totul eforturile depuse în lupta
pentru dezarmare.52 În data de 28 mai 1983 Mitropolitul Nestor participă şi la Sesiunea de
lucru a prezidiului CCP de la Budapesta.53

În zilele de 13-14 octombrie 1983 Mitropolitul Nestor a participat la festivităţile celei de


a 25-a aniversări a Conferinţei Creştine pentru Pace care a avut loc la Praga. Festivităţile

49
Participarea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Nestor la lucrările sesiunii Comitetului de lucru al
Conferinţei Creştine pentru Pace, Praga 22-26 martie 1982, în: MO 4-6/1982, p. 405-409.
50
Ibidem, p. 406.
51
Ibidem, p. 407.
52
Participarea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Dr. Nestor Vornicescu la Consultaţia despre contribuţia
Bisericilor la promovarea dezarmării, în: MO, nr. 7-8/1983, p. 541-544.
53
Ibidem, p. 544-546.

51
au început printr-o slujbă religioasă săvârşită în biserica „Sf. Nicolae” din Praga şi s-au
desfăşurat sub preceptul biblic: „Fericiţi făcătorii de pace (Matei 5, 9). Mitropolitul
Nestor a prezentat un mesaj din partea patriarhului BOR, Justin Moisescu.54

În anul 1984 Mitropolitul Nestor a participat la numai puţin de patru întruniri ale
diferitelor departamente ale CCP. Astfel, între 9-13 aprilie 1984 a participat la întrunirea
comitetului de lucru al CCP, care a avut la Hernnhut (RDG). Tema a fost: „Sporirea
pericolului de război – intensificarea luptei pentru pace, iar ca text biblic: „nu te face
părtaş la păcatele altora (1 Tim. 5, 22).55 În cuvântul său, pe care îl intitulează sugestiv
„Pentru viaţă, încredere , dezarmare şi pace, Mitropolitul Nestor subliniază ca: „Pentru
toţii creştinii, pentru toţii cititorii Sfintei Scripturi, pentru oamenii doritori de bine din
lumea întreagă se impune astăzi, mai mult ca oricând, să luăm aminte la cuvintele
vizionare ale profeţilor de a se transforma săbiile în pluguri şi lăncile în cosoare; ca nici
un neam să nu mai ridice sabia împotriva altuia şi nimeni să nu mai înveţe „arta
războiului” (Isaia 2, 4); Ezechiel 39, 9; Ioil 4, 10; Miheea 4, 3; Zaharia 2, 10; Oseia 3, 20;
Ps 45, 9).

La invitaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost organizată la Bucureşti, între 7-11 mai
1984, o sesiune de lucru a Departamentului de studii al CCP. Biserica Ortodoxă Română
a fost reprezentată de o delegaţie condusă de Mitropolitul Nestor Vornicescu. Din
delegaţie au mai făcut parte Pr. Ilie Georgescu, consilier cultural al Arhiepiscopiei
Bucureştilor, membru în Secretariatul internaţional al CCP, Pr. Prof. Dr. Ioan Ică,
membru în comisia teologică a Departamentului de studii al CCP, Pr. Dumitru Soare,
Arhim. Nifon Mihăiţă consilier patriarhal pentru Relaţii Externe, Pr. Dr. Viorel Ioniţă şi
Diacon Ioan Caraza. Mitropolitul Nestor Vornicescu a rostit cuvântul de salut precizând:
„Biserica noastră se găseşte în perioada liturgică pascală când peste tot răsună imnul
biruinţei vieţii asupra morţii: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi
celor din morminte viaţă dăruindu-le. Mai ales după Sfânta Înviere, noi înţelegem şi mai
bine cuvintele îngereşti, auzite la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos: „... Şi pe pământ
pace, între oameni bunăvoire”, sau cuvintele rostite de Domnul Iisus Hristos: ”Eu am
venit ca lumea viaţă să aibă şi încă din belşug” (Ioan 10,10). Între primele vestiri ale

54
Participarea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Dr. Nestor Vornicescu la festivităţile celei de a XXV-a
aniversări a Conferinţei Creştine pentru Pace, în: MO, nr. 11-12/1983, p. 770 ş.u.
55
Participarea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Dr. Nestor Vornicescu la întrunirea comitetului de lucru al
Conferinţei Creştine pentru Pace (Hernnhut), în: MO, nr. 5-6/1984, p. 395-397.

52
Învierii sunt acelea de: „Pace vouă!” adresate de Domnul nostru Iisus Hristos Sfinţilor
Apostoli şi prin ei nouă tuturor.”56

Între 4-7 iunie 1984 Mitropolitul Nestor a participat la întrunirea Prezidiului CCP care a
avut loc la Varşovia în Polonia. Scopul acestei întruniri a fost acela de a pregăti cea de a
6-a Adunare generală a CCP din iunie 1985. O participare constructivă a mitropolitului
Nestor a fost la reuniunea consultativă a organizaţiilor ne-guvernamentale privind
programul anului internaţional al păcii, care s-a ţinut la Bucureşti între 4-5 iulie 1984.
„Nesăbuita cursă a înarmărilor, – spunea Mitropolitul Nestor – pregătirea febrilă pentru
un război apocaliptic, atomic-nuclear au făcut ca şi Bisericile, diferite comunităţi
religioase, reprezentanţi ai religiilor din lumea întreagă să acţioneze astăzi, din ce în ce
mai mult, pentru promovarea păcii, pentru promovarea darului sacru al vieţii, împotriva
unei catastrofe conştiente sau inconştiente, care se pregăteşte de unii „neoameni” de pe
planeta pe care o locuim.57

Sesiunea prezidiului lărgit al CCP în vederea organizării celei de a 6-a Adunări generale
s-a ţinut la Velletri în Italia în data de 17noiembrie 1984. Din partea BOR a participat
Mitropolitul Nestor şi Pr. Ilie Georgescu. După expunerea raportului CCP Mitropolitul
Nestor preciza printre altele: Este de toată lumea cunoscut faptul că, factorul deosebit de
important, îndeosebi agravant al situaţiei internaţionale de astăzi şi care ameninţă pacea
întregii lumi, îl constituie accelerarea cursei înarmărilor nucleare. Aceasta sporeşte cu
adevărat pericolul unui nou război mondial, care în actualele condiţii ar duce la nimicirea
vieţii pe pământ, la distrugerea întregii civilizaţii umane, care ar aduce pe pământ cu
adevărat trista „noapte nucleară. Biserica Ortodoxă Română, co-fondatoare şi membră
activă a CCP, împreună cu celelalte culte din ţara noastră a organizat în vara acestui an, o
impunătoare conferinţă pentru pace, cu o bogată participare de peste hotare, adunare la
care am avut bucuria a vedea prezenţi şi reprezentanţi de frunte ai CCP.”58

La invitaţia Consiliului ecumenic din Ungaria, în preajma celei de a 6-a Adunări generale
a CCP, care avea să se întrunească între 2-9 iulie 1985, a avut loc între 13-17 mai 1985

56
Pr. Dr. Viorel Ioniţă, Participarea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Dr. Nestor Vornicescu al Olteniei, în
fruntea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române, la Sesiunea de lucru a Departamentului de studii al
Conferinţei Creştine pentru Pace (Bucureşti 7-11 mai 1984), în: MO, nr. 5-6/1984, p. 397-401.
57
Participarea Înalt Prea Sfinţitului Dr. Nestor Vornicescu, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolitul Olteniei
la reuniunea consultativă a organizaţiilor ne-guvernamentale privind programul anului internaţional al păcii
(1986), în: MO, nr. 7-8/1984, p. 530-534.
58
Participarea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Dr. Nestor Vornicescu la lucrările sesiunii prezidiului lărgit
al Conferinţei Creştine pentru Pace, în: MO, nr. 11-12/1984, p. 786-788.

53
întrunirea Comitetului de lucru al CCP. La lucrările Comitetului au participat
reprezentanţi ai tuturor Bisericilor membre ale CCP. Din partea BOR a participat
Mitropolitul Nestor Vornicescu.59

Un eveniment deosebit este participarea Mitropolitului Nestor Vornicescu la cea de a VI-


a Adunare Generală a CCP, care s-a ţinut la Praga între 2-9 iulie 1985. 60 Din delegaţia
BOR au făcut parte: Teoctist, Mitropolitul Moldovei, Nestor Vornicescu, Mitropolitul
Olteniei, PS Episcop Timotei al Aradului, P.C. Arhim. Nifon Mihăiţă, consilier
patriarhal, P.C. Ilie Georgescu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Tema generală a Adunării Generale a CCP a fost: „Dumnezeu ne cheamă să alegem


viaţa: Timpul nu aşteaptă”, iar ca sub-temă: „Creştinii sunt chemaţi la lupta contra
forţelor morţii, pe calea păcii şi a dreptăţii pentru toţi”. Tema Adunării a fost pusă sub
îndemnul: Eu am venit ca lumea să aibă viaţă şi încă din belşug” (Ioan 10, 10). Lucrările
s-au desfăşurat în plen şi pe secţiuni; în fiecare zi lucrările au început cu un serviciu
divin, cu o meditaţie, pornindu-se de la un text biblic dat.

În cadrul discuţiilor, pe marginea problemelor tratate, a luat cuvântul şi luat cuvântul şi


Mitropolitul Nestor Vornicescu care între altele a arătat că omenirea se află astăzi într-o
situaţie de încordare cum n-a mai existat din vremea celui de al doilea război mondial.
Mitropolitul mai sublinia şi faptul că dacă se are în vedere şi existenţa armelor nucleare
atunci se poate spune că o asemenea situaţie gravă nu a mai existat niciodată în istoria
omenirii. Având în vedere această situaţie gravă mondială, poziţia creştină este clară.61

Un eveniment important a fost alegerea Mitropolitului Nestor Vornicescu în funcţia de


vicepreşedinte al CCP, ca o recunoaştere a activităţii sale îndelungat în slujba păcii între
popoare.62

În anul 1988 Mitropolitul Nestor a participat la trei evenimente legate de CCP, şi anume
la întrunirea Comitetului de continuare a lucrărilor din cadrul CCP (Görlitz, RFG, 17-22
octombrie); la festivităţile jubiliare prilejuite de cea de a 30 aniversare a CCP (Praga, 22-

59
Participarea Înalt Prea Sfinţitului Dr. Nestor Vornicescu, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al
Olteniei, ca delegat al Bisericii Ortodoxe Române la întrunirea Comitetului de lucru al Conferinţei Creştine
pentru Pace, în: MO, nr. 5-6/1985, p. 461-463.
60
Participarea Înalt Prea Sfinţitului Nestor Vornicescu al Olteniei la lucrările celei de a VI-a Adunări
Generale a Conferinţei Creştine pentru Pace, Praga, 2-9 iulie 1985, în: MO 9-10/1985, p. 708-712.
61
Ibidem, p. 710 ş.u.
62
Ibidem, p. 711.

54
24 octombrie); la întâlnirea internaţională „Oameni şi religii pentru pace” (Roma, 25-30
octombrie).63

Ca o încununare a activităţii mitropolitului în mişcare pentru pace a deceniilor 70 şi 80


ale secolului trecut, mişcare la acre a participat cum am văzut activ, se înscrie opera sa
„Pace pe pământ”. O lucrare de anvergură de 530 de pagini în care autorul s-a străduit să
găsească cuvintele care să exprime mai bine pacea, importanţa şi binefacerile ei, precum
şi misiunea şi, implicit datoria omului de a o căuta, de a o avea şi de a o păstra şi de a o
apăra când este ameninţată. În acest scop a ales şi a reprodus citate biblice, patristice,
filocalice, respectiv din psalmi, prooroci, epistolele pauline, Clement Romanul, Fericitul
Augustin, Sf. Ioan Damaschinul, Isidor Pleusiotul, Ioan Cantacuzinul, Dionisie
Areopagitul, istoricul Magnus Aurelius Cassiodorus, un adevărat florilegiu referitor la
pace şi la bunurile ei. Citatul „Omul este un instrument muzical de pace” (Clement
Alexandrinul, Pedagogul) a fost rânduit ca motto, cu explicaţia că „cele şapte cuvinte par
a fi una dintre chintesenţele desăvârşite a tot ce s-a spus în istoria lumii cu privire la rolul
omului şi îndatorirea sa de a-şi regăsi esenţa, identitatea şi a se conforma chemării sale
către perfecţiune (p.9). „Pacea –spune mitropolitul - este darul suprem al creaţiei, Pacea
este valoarea morală supremă a vieţii, a umanităţii”.
Volumul Pace pe pământ îl adevereşte pe Mitropolitul şi Academicianul Nestor
Vornicescu ca ierarh şi teolog pe linia învăţăturii şi a tradiţiei Ortodoxiei româneşti,
iubitor şi luptător pentru ţară şi popor, pentru pace şi înţelegere între oameni şi neamuri,
pentru apărarea păcii şi vieţii. Concluzia categorică este că pacea – salvgardarea,
apărarea, întărirea, impunerea şi permanentizarea ei urbi et orbi – constituie imperativul
vital al zilelor noastre, cum arată autorul pe bună dreptate.64

5. Intruniri panortodoxe în secolul al XX-lea

Conferinţele panortodoxe din secolul al XX-lea au avut o importanţă deosebită pentru


relaţiile inter-ortodoxe şi pentru păstrarea unităţii Bisericii lui Hristos de pretutindeni,
fiind în acelaşi timp un izvor preţios pentru înnoirea gândirii teologice de astăzi. Datorită
situaţiei vitrege în care s-au găsit de-a lungul veacurilor, Bisericile Ortodoxe nu s-au
putut întruni pentru a discuta şi rezolva o serie de probleme cu care se confruntau. În

63
Vezi MO, nr. 5/1988, p. 122-130.
64
Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Pace pe pământ, Craiova, 1986, 530 p.

55
veacul al XX-lea, începând cu anul 1923, acestea au reuşit să organizeze întruniri
panortodoxe, congrese ale facultăţilor de teologie ortodoxă, precum şi conferinţe
presinodale, prin care s-au fixat o serie întreagă de măsuri menite să promoveze atât
cooperarea inter-ortodoxă, cât şi relatiile acestor Biserici cu celelate Biserici creştine.

Conferinţa panortodoxă de la Constantinopol

Prima Conferinţă panortodoxă s-a ţinut la Constantinopol între 10 mai şi 8 iunie 1923, în
timpul patriarhului ecumenic Meletie IV Metaxakis (1921-1923). La această conferinţă
au participat aproape toate Bisericile ortodoxe cu excepţia Bisericii Ortodoxe Ruse. Tema
principală care a fost dezbătută în cadrul acestei întruniri a fost reforma sau îndreptarea
calendarului iulian, rămas în urmă cu 13 zile faţă de calendarul civil.

În urma dezbaterilor, în cadrul sedinţei a III-a din 18 mai 1923, s-a hotărât să se suprime
cele 13 zile de întârziere ale calendarului vechi sau iulian, ziua de 1 octombrie socotindu-
se 14 octombrie. Prin această îndreptare s-a reuşit ca anul bisericesc şi civil să fie
echivalat cu anul astronomic, solar sau tropic. Un rol deosebit în demersul aceasta l-au
avut referatele prezentate de Petru Drăghici, Sibiu- România, care şi-a întemeiat calculele
pe mişcarea soarelui şi prof. Milancovici din Belgarad-Iugoslavia, care şi-a întemeiat
calculele pe mişcarea lunii. Potrivit hotărârilor luate la Constantinopol, Sfintele Paşti
urmau să fie serbate în prima duminică, după lună plină ce urmează echinocţiului de
primăvară, în conformitate cu hotărârile Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325.
S-a precizat şi faptul că sărbătorile cu dată fixă nu-şi vor schimba datele pe care le-au
avut în trecut.

La această conferinţă s-au mai propus şi alte reforme: micşorarea numărului sărbătorilor,
problema căsătoriei a doua a preoţilor văduvi, scurtarea şi uşurarea posturilor, reducerea
gradelor de rudenie şi uşurarea piedicilor la căsătorie, vârsta intrării în cler a tinerilor,
misiunea externă a Bisericilor etc. De menţionat că hotărârile acestei conferinţe cu privire
la îndreptarea calendarului n-au fost aplicate în toate Bisericile Ortodoxe. Calendarul
îndreptat a fost adoptat de Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia
Antiohiei, Patriarhia Română, Patriarhia Bulgară, Arhiepiscopia Autocefală a Ciprului,
Arhiepiscopia Greciei, Bisericile Ortodoxe din Georgia, Albania, Polonia, Cehoslovacia,
Finlanda şi Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos. Pe stilul vechi au rămas Patriarhia
Ierusalimului, Patriarhia Rusă, Patriarhia Sârbă şi 19 mănăstiri din Muntele Athos.
Problema calendaristică este şi astăzi o temă actuală atât în sânul Ortodoxiei, cât şi în
dilogul cu Biserica Romano Catolică şi cu Bisericile protestante.

Conferinţa de la Vatoped

A doua Conferinţă panortodoxă a avut loc la Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos,
între 8 şi 23 iunie 1930. În cadrul acesteia au fost supuse dezbaterii 17 teme în vederea
pregătirii lor pentru un Sinod panortodox. Aceste teme se pot împărţi în trei categorii: 1.
Teme referitoare la organizarea şi disciplina internă a Bisericii Ortodoxe, şi anume:
întărirea şi reorganizarea monahismului, educarea temeinică a tinerilor teologi,
codificarea sfintelor canoane, căsătoria a doua a preoţilor, divorţul, uniformizarea

56
instanţelor bisericeşti. Din punct de vedere liturgic s-a discutat şi despre alcătuirea unui
tipic comun pentru toate Bisericile Ortodoxe. 2. Teme referitoare la relaţiile frăţeşti dintre
Bisericile Ortodoxe şi modul de proclamare a autonomiei şi a autocefaliei unei Bisericii
ortodoxe. 3. Teme referitoare la relaţiile Bisericii Ortodoxe cu Apusul dar şi cu Răsăritul.

Conferinţa panortodoxă de la Moscova

Cu ocazia sărbătoririi a 500 de ani de la proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe


Ruse, Patriarhia Moscovei a organizat între 8-18 iulie 1948 o conferinţă, care a discutat
următoarele teme:

1. Vaticanul şi Biserica Ortodoxă;


2. Validitatea hirotoniilor anglicane;
3. Biserica Ortodoxă şi Mişcarea Ecumenică;
4. Calendarul bisericesc.

În final participanţii au adoptat rezoluţii cu privire la cele patru probleme abordate,


precum şi un „Apel pentru pace” către creştinii din întreaga lume. Referitor la probelma
calendarului bisericesc s-a constatat că nu toate Bisericile Ortodoxe au corectat
calendarul, potrivit hotărârilor din 1923. Socotindu-se că sărbătoarea Sf. Paşti este cea
mai importantă din calendarul ortodox, s-a luat hotărârea ca toate Bisericile Ortodoxe să
serbeze Sf. Paşti după calendarul iulian. În accelaşi timp, până la elaborarea şi ratificarea
celui mai perfecţionat calendar, participanţii la conferinţă au hotărât că, în ceea ce
priveşte sărbătorile fixe, fiecare Biserică autocefală poate să se folosească de calendarul
care a intrat în uzul Bisericii respective. În rezoluţia intitulată „Mişcarea Ecumenică şi
Biserica Ortodoxă” s-a arătat că Bisericle Ortodoxe nu pot să participe la prima Adunare
Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericlor, de la Amsterdam-Olanda, din 1948,
fiindcă respectivul consiliu se ocupă mai mult de probleme politice, decât de unitatea de
credinţă a tuturor creştinilor.

Conferinţele panortodoxe de la Rhodos

Conferinţa panortodoxă de la Vatoped recomandase convocarea unui prosinod ecumenic.


Abia la începutul anilor 60’ ai vecului al XX-lea patriarhul ecumenic Atenagoras a iniţiat
o serie de conferinţe panortodoxe care să ia în discuţie convocarea unui prosinod
ecumenic. Astfel, prima Conferinţă Panortodoxă a fost convocată la Rhodos între 24
septembrie şi 1 octombrie 1961. Această conferinţă, la care au participat delegaţi ai
tuturor Bisericilor Ortodoxe, s-au constituit şase comisii, fiecăreia încredinţându-i-se spre
dezbatere câte o temă, după cum urmează:

1. Despre credinţă, dogmă şi cultul bisericesc;


2. Despre administraţia şi disciplina bisericească şi despre Ortodoxie în lume;
3. Despre raporturile Bisericilor Ortodoxe între ele;
4. Despre temele teologice şi problemele sociale;
5. Raporturile Bisericii ortodoxe cu Bisericile răsăritene necalcedoniene;
6. Raporturile Bisericii ortodoxe cu Bisericile apusene;

57
În şedinţa din 29 septembrie Conferinţa a hotărât ca pe lista viitorului prosinid ecumenic
să fie trecute spre cercetare şi rezolvare următoarele teme generale: 1. Credinţa şi dogma;
2. Cultul divin; 3. Administraţia şi ordinea bisericească; 4. Raporturile Bisericilor
Ortodoxe între ele; 6. Raporturile Bisericii Ortodoxe cu lumea creştină; 6. Ortodoxia în
lume; 7. Teme teologice în general; 8. Probleme sociale. Conferinţa s-a pronunţat în
favoarea cultivării raporturilor intercreştine, în spiritul dragostei lui Hristos.

A doua Conferinţă panortodoxă de la Rodos s-a ţinut între 26-29 septembrie 1963, având
ca temă principală relaţiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte confesiuni creştine, în special
cu Biserica Romano-Catolică. Conferinţa a dezbătut două probleme: 1. Problema
trimiterii de observatori la cea de-a doua sesiune a Conciliului II Vatican; 2. Propunerea
Patriarhiei Ecumenice ca Bisericile Ortodoxe să stabilească, pe bază de egalitate, un
dialog cu Biserica Romano-Catolică. Cu privire la trimiterea de observatori la Conciliul
II Vatican, în şedinţa din 28 septembrie s-a hotărât ca fiecare Biserică Ortodoxă
Autocefală să aibă libertatea să decidă în mod liber în această chestiune. Observatorii vor
avea numai sarcina de a asculta, cu obligaţia de a informa şi celelalte Bisericii Ortodoxe
despre cele constatate şi observate la acest conciliu. Cu privire la iniţierea unui dialog pe
picior de egalitate între Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică, propus de Patriarhia
Ecumenică, delegaţiile ortodoxe au acceptat acest lucru cu speranţa că deschiderea
manifestată de papa Ioan al XXIII-lea (+1963) faţă de Biserica Ortodoxă va fi continuată
şi de papa Paul al VI-lea (+1978).

A treia Conferinţă panortodoxă de la Rhodos s-a întrunit între 1-15 noiembrie 1964 şi a
avut pe ordinea de zi următoarele teme: 1. Dialogul cu Biserica Romano-Catolică; 2.
Reluarea dialogului cu Biserica Anglicană; 3. Reluarea tratativelor cu Biserica Veche-
Catolică. Cu privire la dialogul cu Biserica Romano-Catolică s-a stabilit că pentru
începerea unui dialog teologic real este necesară o pregătirea atentă, precum şi crearea de
condiţii corespunzătoare. Reţinerea delagaţiilor Bisericilor Ortodoxe, în această priviţă, s-
a manifestat datorită enciclicei „Ecclesiam Suam” a papei Paul VI, din 6 august 1964, în
care acesta nu recunoaştea Bisericii Ortodoxe o poziţie de egalitate cu cea Romano-
Catolică, afirmând că numai Biserica Romano-Catolică posedă penitudinea adevărului şi
a unităţii.

În ceea ce priveşte tema reluării dialogului dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica


Anglicană, conferinţa a hotărât constituirea imediată a unei comisii teologice
interortodoxe pentru începerea acestui doalogul teologic. De asemenea, în ceea ce
priveşte tema continuării discuţiilor teologice dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Veche
–Catolică, s-a hotărât instituirea unei comisii teologice interortodoxe pentru începerea
dialogului. În mesalul trimis întregii creştinătăţi, participanţii la întrunire şi-au îndreptat
gândul cu dragoste către venerabilele Biserici vechi ale Răsăritului, trimiţându-le un
călduros salut frăţesc, exprimând nădejdea Bisericii Ortodoxe că unul şi acelaşi Domn va
binecuvânta orice dezvoltare pe mai departe a legăturilor frăţeşti dintre ele.
A IV-a Conferinţă panortodoxă

58
A patra Conferinţă panortodoxă s-a ţinut la Chambésy, lângă Geneva - Elveţia. Pe
ordinea de zi au fost următoarele teme: 1. Stabilirea unui plan de lucru în vederea
întrunirii unui mare Sinod Panortodox, care să se pronuţe asupra temelor înscrise pe lista
primei Conferinţe panortodoxe de la Rhodos din 1961; 2. Examinarea progresului realizat
cu privire la relaţiile Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică, cu Bisericile
Vechi-Orientale şi cu Bisericile Luterane; examinarea posibilităţii unei acţiuni mai
eficiente a Bisericii Ortodoxe în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor. După
dezbateri s-au hotărât următoarele: 1. Pregătirea temelor pentru viitorul Mare Sinod al
Bisericii Ortodoxe de Răsărit cu următorul conţinut;: Izvoarele revelaţiei; participarea
mai largă a elementului laic în viaţa de cult şi în general a Bisericii; readaptarea
dispoziţiilor bisericeşti despre post la cerinţele epocii actuale; impedimentele la căsătorie;
chestiunea calendaristică şi Iconomia în Biserica Ortodoxă.

În ce priveşte relaţiile Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică, s-a stabilit


continuarea contactelor de ambele părţi pentru depăşirea dificultăţilor existente. Cu
privire la relaţiile Bisericii Ortodoxe cu Biserica Anglicană, s-a hotărât continuarea
pregătirii dialogului din partea Comisiei teologice interortodoxe. Bisericii Anglicane i s-a
cerut ca până la începerea dialogului să dea lămuriri în ce priveşte modul în care înţelege
unirea ei în credinţă cu Biserica Ortodoxă; dacă este posibilă unirea Bisericii Anglicane
cu cea Ortodoxă în urma intercomuniunii pe care prima o practică cu Bisericile Luterane;
modul în care hotărârile ce se vor lua în cadrul dialogului vor deveni obligatorii pentru
întreaga Comuniune Anglicană; autoritatea pe care o au cele 39 de articole şi Cartea de
rugăciune comună în Comuniunea Anglicană.

Referitor la relaţiile cu Biserica Veche-Catolică s-a hotărât să fie continuată pregătirea


dialogului cu aceasta; Vechii-Catolici să alcătuiască o mărturisire de credinţă clară,
precisă şi oficială, semnată în sinod de episcopii şi preoţii lor, lămurindu-se toate
punctele dogmatico-simbolice controversate. Cu privire la Bisericile necalcedoniene sau
Vechi-Orientale, Conferinţa a hotărât ca dialogul teologic să se realizeze întrucât
corespunde perfect dorinţei exprimate de ambele Biserici. În ce priveşte Bisericile
Luterane, Conferinţa considera ca folositoare începerea contactelor între ortodocşi şi
luterani, pentru crearea de raporturi bune în vederea pregătirii unui viitor dialog teologic
cu Federaţia Luterană Mondială.

Referitor la desfăşurarea unei activităţi mai eficiente în cadrul Consiliului Ecumenic al


Bisericilor, Conferinţa a considerat că Biserica Ortodoxă fiind membru organic al CEB
are datoria să contribuie prin toate mijloacele ce-i stau la dispoziţie la promovarea şi buna
sporire a CEB. Analizând lucrările şi rezultatele acestei Conferinţe se poate constata că
aici s-a făcut un real progres atât în privinţa pregătirii viitorului Sinod panortodox, cât şi
în ce priveşte atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de celelalte Biserici creştine şi faţă de
CEB.

Prima Conferinţa Panortodoxă Presinodală

Între 21 şi 30 noiembrie 1976 a avut loc la Cambésy prima Conferinţă panortodoxă


presinodală pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Au

59
participat delegaţii ale tuturor Bisericilor Ortodoxe locale cu excepţia Bisericii Ortodoxe
a Georgiei. Conferinţa a fost precedată de o consfătuire a şefilor delegaţiilor, în care s-a
fixat ordinea de zi, după cum urmează:

1. Revizuirea listei temelor pentru Sfântul şi Marele Sind;


2. Examinarea metodelor pentru pregătirea Sinodului;
3. Evaluarea dialogurilor de până acum cu Bisericile creştine şi cu Consiliul
Ecumenic al Bisericilor;
4. Studierea sărbătoririi Paştilor la o dată comună de către toţi creştinii.

Aceste probleme au fost discutate în cadrul a trei comisii de lucru. Rapoartele comisiilor
au fost aprobate, cu amendamentele necesare, de plenul conferinţei. Propunerea privind
viaţa monahală a fost repartizată la viitoarea întrunire a Conferinţei presinodale. S-a
hotărât în unanimitate, ca viitorul Sfânt şi Mare Sinod să se ocupe de un număr restrâns
de teme şi anume:

1. Diaspora ortodoxă;
2. Autocefalia şi modul proclamării ei;
3. Autonomia şi modul proclamării ei;
4. Dipticele;
5. Problema calendarului comun;
6. Impedimentele la căsătorie;
7. Reacomodarea rânduielilor bisericeşti despre post;
8. Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu celelalte Biserici creştine;
9. Ortodoxia şi Mişcarea Ecumenică;
10. Contribuţia Bisericii Ortodoxe locale la promovarea idealurilor creştine ale păcii,
libertăţii, frăţietăţii şi iubirii între popoare şi înlăturare discriminărilor rasiale.

A II-a Conferinţa Panortodoxă Presinodală

La această întrunire, desfăşurată tot la Cambésy, între 3-12 septembrie 1982, au participat
delagaţiile tuturor Bisericilor Ortodoxe. Temele dezbătute la această Conferinţă au fost:

1. Impedimentele la căsătorie;
2. Readaptatrea prescripţiilor bisericeşti privitoare la post, potrivit cerinţelor epocii
actuale;
3. Problema calendarului şi a serbării comune a Paştilor de către toţi creştinii;
4. O problemă specială pusă de Biserica Ortodoxă Bulgară: dacă monahii rasofori
pot deveni episcopi.

În privinţa căsătoriilor mixte între creştinii ortodocşi şi neortodocşi, din ce în ce mai


frecvente, mai ales în diaspora, se caută să se păstreze în vigoare linia canonică,
tradiţională, ca ambii soţi să fie ortodocşi. Totuşi, cununia ortodocşilor cu neortodocşii
poate fi săvărşită prin pogorământ şi din iubire de oameni, cu condiţia expresă ca pruncii
ce provin din această căsătorie să fie botezaţi şi crescuţi în tradiţia Bisericii Ortodoxe.

60
În privinţa readaptării prescripţiilor bisericeşti privitoare la post opiniile delegaţiilor
Bisercilor au fost diferite. Unii delegaţi au scos în evidenţă faptul că prescripţiile actuale
despre post nu mai pot fi aplicate cu stricteţe, date fiind noile condiţii de viaţă şi de
alimentaţie ale epocii actuale. Alţi delegaţi, dimpotrivă au subliniat faptul că Biserica
vede în post o dimensiune esenţială a vieţii liturgice şi spirituale şi că ea a înmulţit mai
degrabă perioadele de post ale anului liturgic, decât le-a scurtat. Într-o epocă în care o
parte a umanităţii suferă de subnutriţie, iar alta trăieşte în mentalitatea societăţii de
consum, excesiv ataşată de lucrurile materiale, postul Bisericii trebuie să însemneze o
solidaritate cu cei în lipsă, şi prioritate acordată spiritualului faţă de ataşarea de cele
materiale. Dată fiind diversitatea de opinii asupra problemei postului şi voind să se evite
o decizie grăbită în această privinţă, participanţii la această Conferinţă, în scopul de a
oferi Bisericilor posibilitatea unei mai bune cunoaşteri a nevoilor maselor largi de
credincioşi, au hotărât ca această problemă să fie reexaminată la o viitoare Conferinţă
panortodoxă presinodală.

Referitor la posibilitatea serbării comune a Paştilor de către toţi creştinii la aceeaşi dată,
participanţii la conferinţă au apreciat actualele calcule ştiinţifice astronomice, în
conformitate cu principiile Sinodului I ecumenic de la Niceea (adică Paştile să fie serbat
în prima duminică după echinocţiul de primăvară, după lună plină) şi a constatat că
această determinare mai precisă a datei Paştilor ar putea contribui la soluţionarea
problemei. La ora actuală atât calendarul iulian cât şi cel gregorian, şi cel iulian îndreptat
nu corespund cu exactitate calculelor ştiinţifice astronomice. Prin urmare, soluţia cea mai
bună ar fi un calendar care aplică principiile Sinodului I ecumenic, dar nu simplu pe bază
de numărătoare, ci pe bază astronomică exactă. S-a subliniat, de asemenea faptul că deşi
Bisericile Ortodoxe urmează două calendare diferite, ele îşi exprimă unitatea lor liturgică
panortodoxă prin aceea că serbeză Sfintele Paşti la aceeaşi dată.

A III Conferinţă Panortodoxă Presinodală

Între 28 octombrie şi 6 noiembrie 1986 a avut loc la Chambésy cea de-a treia Conferinţă
panortodoxă preconciliară. La această Conferinţă au fost prezente toate Bisericile
Ortodoxe. Potrivit hotărârilor luate la cea de-a doua Conferinţă preconciliară din anul
1982 sarcina acestei Conferinţe a constat în studierea şi elaborarea următoarelor patru
teme:

1. Readaptarea hotărârilor bisericeşti privind postul;


2. Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine;
3. Ortodoxia şi Mişcarea Ecumenică;
4. Contribuţia Bisericilor Ortodoxe locale la realizarea idealurilor creştine de pace,
de libertate, de frăţietate şi de dragoste între popoare şi la înlăturarea
discriminărilor sociale.

Întrucât unii membri ai Comisiei Interortodoxe Pregătitoare au considerat că titul primei


teme ar putea da naştere la unele neînţelegeri, lăsând impresia că textul tinde la abolirea,
chiar parţială, sau la modificarea instituţiei tradiţionale a postului, introducând noi
hotărâri contrare tradiţiei patristice şi rânduielii stabilite, s-a propus ca titlu nou:

61
Importanţa Postului şi practicarea lui astăzi. De asemenea, s-au purtat discuţii cu privire
la conţinutul Postului, practicarea lui în diferite regiuni ale lumii, răspunderea pastorală a
episcopilor cu privire la ţinerea, timpul şi severitatea Postului.

În ce priveşte a doua temă: relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine,


pentru a se evita unele confuzii în sânul dialogului ecumenic, s-a socotit ca pluralul
„Bisericile Ortodoxe” din titlu să fie schimbat cu singularul „Biserica Ortodoxă”. În ceea
ce priveşte perspectivele dialogurilor teologice bilaterale s-a considerat că este necesar să
se facă deosebire între dialogurile care vizează unitatea (cu Biserica Veche-Catolică,
Bisericile Vechi-Orientale şi Biserica Romano-Catolică) şi dialogurile care nu aduc decât
o apropiere teologică şi la colaborare (cu Anglicanii, cu Luteranii şi cu Reformaţii). La
fel, în privinţa tematicii se constată o tendinţă de a deplasa centrul ce gravitaţie în
alegerea subiectelor teologice, de la cele ce unesc, la cele ce despart Bisericile. S-a
propus studierea mai atentă a următoarelor teme: hirotonia femeilor (pentru dialogul cu
Anglicanii, cu Luteranii şi cu Reformaţii); uniatismul ca problemă eclesiologică şi ca
practică actuală, precum şi prozelitismul exercitat sub diferite forme (pentru dialogul cu
Biserica Romano-Catolică); intercomuniunea (pentru dialogul cu Vechii-Catolici).

Textul cu privire la tema: Ortodoxia şi Mişcarea Ecumenică a fost împărţit în 12 puncte şi


se referă, pe de o parte, la linia comună a Ortodoxiei în sânul Mişcării ecumenice, iar pe
de altă parte la recomandările pentru a lămuri din punct de vedere eclesiologic locul
Ortodoxiei în cadrul Mişcării Ecumenice, în special în cadul Consiliului Ecumenic al
Bisericilor. Pentru o mai bună integrare a Ortodoxiei în cadrele instituţionale ale
Consiliului Ecumenic al Bisericilor s-a propus: coordonarea eforturilor Bisericii
Ortodoxe pentru a clarifica criteriile eclesiologice necesare în continuarea dialogului
eclesiologic şi pentru a preciza prezumţiile la restabilirea comuniunii bisericeşti;
reexaminarea în comun de către toţi ortodocşii a semnificaţiei textelor comune, în special
cele ale Comisiei „Credinţă şi Constituţie”, pentru teologia şi viaţa ortodoxă, ca şi pentru
dialogurile teologice bilaterale purtate de Biserica Ortodoxă; un studiu panortodox al
criteriilor canonice care determină limitele Bisericii în tradiţia ortodoxă; definirea la nivel
panortodox a prezumţiilor pentru restabilirea deplinei comuniuni.

Cu privire la cea de-a patra temă s-a afirmat că pacea este „o problemă complexă şi
serioasă, iar soluţionarea ei este dificilă”. Dacă Bisericile Ortodoxe locale sunt întru totul
de acord cu fundamentul vertical teologic al problemei păcii, ele sunt confruntate astăzi
cu aspectul arizontal-pastoral, neputând face abstracţie de condiţiile în care îşi desfăşoară
viaţa. Textul a ales o cale de mijloc între cele două tendinţe, expunând nu fără un
oarecare triumfalism învăţătura ortodoxă despre pace. Conferinţa a adoptat încă două
texte: 1. regulamentul Conferinţeleor Panortodoxe Preconciliare; 2. Procedura şi ordinea
de zi a celei de-a IV-a Conferinţe Panortodoxe Preconciliare. În ultimul document au fost
înscrise şi aprobate ultimile patru teme, şi anume: 1. Diaspora; 2. Autocefalia şi felul
cum trebuie să fie proclamată; 3. Autonomia şi felul cum trebuie proclamată; 4. Dipticele

A 4-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală

62
Cea de a 4-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală s-a desfăşurat la Chambésy între 6-13
iunie 2009. Primul pas pe calea pregătirii celei de a 4-a Conferinţe Panortodoxe
Preconciliare l-a constituit întrunirea unei Comisii Interortodoxe Pregătitoare între 10-17
noiembrie 1990 la Chambésy. Preşedintele acestei întruniri a fost S. Sa Patriarhul
Ecumenic Bartolomeu, pe atunci în calitate de mitropolit de Calcedon. Scopul acestei
întruniri a fost acela de a mijloci un consens al Bisericilor Ortodoxe cu privire la tema
Diaspora ortodoxă. Astfel, potrivit comunicatului final adoptat la această întrunire, s-a
ajuns in unanimitate la redactarea unui document concis şi dens cu privire la criteriile de
examinare a acestei chestiuni, precum şi la elaborarea unui proiect de tranziţie cu privire
la organizarea diasporei ortodoxe pe regiuni. Aceasta întrunire a recomandat organizarea
unei a doua întruniri a comisiei intreortodoxe, care ar urma sa precizeze definitia
regiunilor în care se constitue adunari episcopale, precum şi elaborarea unui regulament
cu privire la organizarea şi funcţionarea acestor adunări. Textul adoptat la întrunirea din
1990 conţinea o introducere de două paragrafe, precum şi două articole de câte două
respectiv 3 paragrafe. Acest text a constituit primul document de discutie la cea de a 4-a
Conferinţă Panortodoxă Presinodală.

Cea de a doua întrunire a Comisiei Interortodoxe Pregătitoare s-a desfăşurat între 7-13
noiembrie 1993 la Chambésy sub conducerea mitropolitului Hrisostom de Efes. Această
întrunire pregătitoare a elaborat şi adoptat două texte şi anume unul cu privire la Diaspora
Ortodoxă, iar cel de al doilea cu privire la Autocefalie si modul ei de proclamare. In
comunicatul adoptat la această întrunire se precizează că sarcina şi scopul acesteia au fost
de a completa consensul Bisericilor Ortodoxe locale cu privire la diaspora, precum şi
acela de a pregăti un text de consens cu privire la autocefalie. Comisia aceasta a solicitat
secretariatului pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod, coordonat pe atunci de către
Mitropolitul Damaschin al Elveţiei, să pregătească un proiect de regulament de
funcţionare a adunărilor episcopale, care urma să fie supus celei de a 4-a Conferinţă
Panortodoxe Presinodalş. Urmare acestei recomandări, secretariatul de la Chambésy a
organizat între 9-14 aprilie 1995 und congres al canoniştilor, cu sarcina de a elabora un
proiect pentru acest regulament. Acest congres, desfăşurat sub preşidenţia I. P. S.
Mitropolit Damaschin al Elveţiei.

Pe baza textelor adoptate la cele două întruniri panortodoxe pregătitoare din 1990 şi
respectiv 1993, precum şi prin proiectul de regulament privind funcţionarea adunărilor
episcopale elaborat de către congresul canoniştilor în anul 1995, tema privind diaspora
ortodoxă era pregătită să fie prezentată unei conferinţe panortodoxe, dar rămâneau
celelalte teme de pregătit şi anume autocefalia, autonomia şi dipticele, care potrivit
recomandării din 1986 trebuia tratate împreună cu tema privind diaspora. In acest sens,
secretariatul de la Chambésy a convovat între 28 februarie – 6 martie 1999 a 3-a întrunire
a Comisiei Interortodoxe Pregătitoare, cu scopul de a definitiva proiectul de text privind
autocefalia şi de a elabora proiecte cu privire la autonomie şi la diptice. La această
întrunire s-a constatat că timpul disponibil nu era suficient pentru elaborarea textelor
aşteptate şi s-a recomandat convocarea unei comisii pregătitoare la o dată ulterioara.
Tinând cont de această situaţie, Synaxa Intâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor

63
Ortodoxe din octombrie 2008 a recomandat convocarea celei de a 4-a Conferinţe
Panortodoxe Preconciliare pe parcursul anului 2009 cu scopul de a discuta doar tema
privind diaspora ortodoxă.

Sub preşidenţia I. P. S. Mitropolit Ioan de Pergam, cea de a 4-a Conferinţă Panortodoxă


Presinodală a discutat, îmbunătăţit textele din 1990, 1993 şi 1995 şi le-a aprobat în
unanimitate. Textul adoptat de către cea de a 4-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală cu
privire la diaspora ortodoxă are, deci, la bază textele din 1990 şi 1993 şi cuprinde 7
paragrafe, din care paragraful 1 cu doua alineate (a şi b) şi paragraful 2 cu 3 alineate (a, b
si c). Regulamentul propus in 1995 a fost de asemenea adoptat în unanimitate. Acest
regulament conţine 13 articole cu un total de 32 paragrafe. Lista revăzută cu cele 12
regiuni ale adunărilor episcopale se află în paragraful 3 după cum urmeazä :

America de Nord si America Centrala


America de Sud
Australia, Noua Zeelanda si Oceania
Marea Britanie si Irlanda
Franta
Belgia, Olanda si Luxemburg
Austria
Italia si Malta
Elvetia şi Lichtenstein
Germania
Tarile scandinave (fară Finlanda)
Spania si Portugalia

Regiunile respectiv ţările marcate in litere italice sunt cele adause la lista veche. La
sfârşitul conferinţei cele două texte au fost semnate pe fiecare pagină de către fiecare
conducător al delegaţiilor celor 14 Biserici Ortodoxe Autocefale prezente la această
conferinţă.

Congresele Facultăţilor de Teologie Ortodoxă

Primul Congres al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă

Între 29 noiembrie - 6 decembrie 1936, a avut loc la Atena primul congres al profesorilor
de la Facultăţile de teologie ortodoxă. Congresul a fost precedat de o conferinţă
pregătitoare, care s-a întrunit în ianuarie 1936 la Bucureşti, la care a participat câte un
delegat din partea fiecărei Facultăţi de teologie ortodoxă. Congresul a luat în dezbatere
două mari teme:

1. Poziţia ştiinţei teologice în Biserica Ortodoxă.


2. Chestiuni teologice preliminare ale unor probleme bisericeşti.

În cadrul primei teme erau prevăzute următoare subteme: principii fundamentale;


libertatea cercetării teologice; influenţe catolice, protestante, filosofice; raporturi cu

64
teologia patristică. În cadrul celei de-a doua teme, principala problemă a fost convocarea
neîntârziată a unui Sinod general al Bisericii Ortodoxe, pe care unii l-au numit Sinod
Panortodox, iar alţii Sinod Ecumenic. Unii dintre participanţi la congres au susţinut
părerea că în cadrul Bisericii Ortodoxe nu se poate întruni un Sinod ecumenic, ci numai
unul panortodox. Alţii, dimpotrivă, au fost de părere că numai după ce se va ajunge la
unificarea Bisericilor care au episcopat cu succesiune apostolică, adică Biserica
Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică, Biserica Vechilor-Catolici, Biserica Anglicană şi
desigur Bisericile Vechi Orientale se poate convoca un sinod cu adevărat ecumenic.

Pe lângă cele prezentate s-au mai discutat şi alte probleme precum: problema unificării
calendarului, căsătoria a doua a preoţilor, codificarea canoanelor, publicarea textelor
liturgice, misiunea internă şi externă a Bisericii, publicarea unei reviste de teologie
ortodoxă şi căutarea mijloacelor celor mai bune pentru strângerea legăturilor dintre
Bisericile Ortodoxe.

Al II-lea Congres al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă

La centrul interortodox de la mănăstirea Penteli de lângă Atena s-au desfăşurat între 16-
19 august 1976, lucrările celui de al II-lea Congres al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă
din lume. Lucrările congresului s-au desfăşurat în şedinţe plenare şi în cinci grupe de
lucru, în care au fost adâncite referatele şi comentariile susţinute în şedinţele plenare.

Referatele şi comentariile au fost împărţite în trei secţiuni:


1. Teologia ca expresia a vieţii şi conştiinţei Bisericii;
2. Teologia ca expresia a prezenţei Bisericii în lume;
3. Teologia ca reînnoire a vieţii Bisericilor.

În cadrul primei secţiuni s-au prezentat şi comentat temele: a) Liturghie şi spiritualitate;


b) Spirit comunitar şi conciliaritate. În timpul dezbaterilor s-a respins categoric noţiunea
de „comunitate conciliară” pusă în discuţie de cea de a V-a Adunare generală a
Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ţinută între 23 noiembrie şi 10 decembrie 1975, la
Nairobi (Kenya), combătându-se intenţia protestanţilor de a transforma Consiliul
Ecumenic al Bisericilor într-o suprastructură eclesial-universală sau întru-un „conciliu
universal” al tuturor Bisericilor; 3. Aspecte istorice şi eshatologice. În cadrul celei de-a
doua secţiuni s-au prezentat şi comentat următoarele teme: a) Mărturisirea dinamicii
mântuirii; b) Dinamica lumii în Biserică. În cea de a treia secţiune s-au prezentat şi
discutat următoarele teme: a) Examenul critic al aplicărilor teologiei; b) Catolicitate şi
etnicitate; c) Dimensiunea ecumenică a Ortodoxiei.

În referate şi discuţii ample s-a accentuat, pe baze teologice şi canonice, importanţa


elementului naţional în organizarea autocefală şi autonomă a Bisericilor Ortodoxe în
Ortodoxie. Ca atare, fiecare Biserică Ortodoxă autocefală are dreptul să-şi organizeze
Biserica din diaspora şi să păstreze jurisdicţia asupra propriei diaspore. De asemenea, s-a
accentuat că, deşi nu se poate face abstracţie de existenţa păcatului în lume, totuşi lumea
este bună. De aceea Domnul Hristos n-a venit să judece lumea, ci s-o slujească spre
mântuirea ei. Concluzia a fost că Biserica e datoare să se ocupe atât de spritualitate cât şi

65
de promovarea aspiraţiilor lumii contemporane pentru realizarea păcii, dreptăţii, libertăţii,
independenţei, colaborării şi progresului social.

Congresele Facultăţiolr de Teologie care au urmat au avut din păcate un caracter de


improvizaţie, mai întâi cu privire la pregătirea tematicii care urma să fie dicutată, iar apoi
cu privire la participare, căci nu au mai participat toate Facultătile de Teologie, mai ales
datoorită faptului că acestea s-au înmulţit. Cu toate acestea, congresele Facultăţilor de
Teologie Ortodoxă au avut un rol exenţial în ceea ce priveşte înnoirea gîndirii teologice
în cadul Bisericii Ortodoxe. După secole de teologie scolastică, preluată prin diverse
canale din Occident, aceste congrese au contribuit la reorientarea gândirii teologice
ortodoxe spre izvoarele autentice ale Ortodoxiei şi prin redesoperirea şi revalorizarea
operelor Sfinţilor Părinţi.

Bibliografie:

1. The Orthodox Church in the Ecumenical Movement. Documents and Statements


1902-1975, edited by Constantin G. Patelos, World Council of Churches, Geneva,
1978, 360 p.
2. Orthodoxe Kirche und Ökumenische Bewegung. Dokumente – Erklärungen –
Berichte 1900-2006, herausgegeben von Athanasios Basdekis, Verlag Otto
Lembeck Frankfurt am Main /Bonifatius Verlag Paderborn, 2006, 896 p.
3. SYNODICA, Publication périodique du Secrétariat pour la préparation du Saint
et Grand Concile de l’Eglise Orthodoxe, editée par Vlassios J. Pheidas, Centre
Orthodoxe du Patriarchat Œcuménique, Chambésy – Genève, volumele I-VIII
4. Lect. Dr. Dan Ilie Ciobotea, Spre Sfântul şi Marele Sinod al Ortodoxiei, în;
„Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12/1982, p. 942-945.
5. I.P.S. Mitropolit Antonie al Ardealului, A treia Conferinţă panortodoxă
preconciliară (28 oct. – 6 nov. Geneva-Elveţia), Biserica Ortodoxă Română, nr.
9-10, 1986, p. 38 ş.u.

Cuprins
I. Începuturile ecumenismului în România
1. Preliminarii:
1.1 Ce este ecumenismul?
2. Evoluţia diversităţii Bisericilor.
2.1 Contradicţii politice.
2.2 Contradicţii religioase.
3. Prima experienţă ecumenică a BOR. Participarea la Conferiţa de la Bonn (1875).

66
4.Contacte ecumenice pănă la Stockholm (1925).
II. Primele Conferinţe creştine ecumenice
1.Viaţă şi acţiune Stockholm 1925
2.Credinţă şi Organizare Lausanne 1927
III. Consiliul Ecumenic al Bisericilor
1.Prima Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor
2.A doua Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor
3.A treia Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor
4.A patra Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor
5.A cincea Adunare generală a consiliului Ecumenic al Bisericilor
6.A şasea Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor
7.A şaptea Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor
8.A opta Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
9.A noua Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor.
IV. Conerinţa Creştină pentru Pace
1.Prima Adunare generală a avut loc la Praga, 13-18 iunie 1961.
2.A doua Adunare generală a avut loc la Praga, 28 iunie – 3 iulie 1964.
3.A treia Adunare generală a avut loc la Praga, 31 martie – 5 aprilie 1968.
4.A patra Adunare generală s-a ţinut la Praga, între 29 septembrie şi 3 octombrie 1971.
5.A cincia Adunare generală a avut loc la Praga, 22-27 ianuarie 1978.
6.A şasea Adunare generală a avut loc la Praga în anul 1985.
V. Intruniri panortodoxe în secolul al XX-lea
1. Conferinţa panortodoxă de la Constantinopol
2. Conferinţa de la Vatoped
3. Conferinţa panortodoxă de la Moscova
4. Conferinţele panortodoxe de la Rhodos
5. Prima Conferinţa Panortodoxă Presinodală
6. A II-a Conferinţa Panortodoxă Presinodală
7. A III Conferinţă Panortodoxă Presinodală
8. A 4-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală
VI. Congresele Facultăţilor de Teologie Ortodoxă
1. Primul Congres al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă
2. Al II-lea Congres al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă

67