Civilizaţia geto-dacilor

În antichitate tracii de nord – geții, dacii, tyrageţii,

crobizii, tribalii, costobocii, carpii ş.a. – populau regiunile de la nord de Balcani.
Arealul de vieţuire al geţilor cuprindea un vast teritoriu între Balcani şi Nipru şi
între regiunile muntoase ale Transilvaniei şi Marea Neagră. Aceştia erau
agricultori şi crescători de vite.
Primele informaţii despre geţi sînt atestate în operele literare greceşti din secolele
VI-V î.Hr. cum ar fi Hecateu din Milet, Sofocle, Herodot şi Tucidide. Herodot îi
aminteşte pe geţi, ca opunîndu-se trecerii armatelor lui Darius I peste Dunăre în
timpul campaniei persane împotriva sciţilor (514 î.Hr.), numindu-i pe geţi „…cei
mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.
Vecinii geţilor
Coloniile greceşti. În secolele VII-V î.Hr., grecii au înfiinţat peste 90 de oraşe-
state (colonii) pe ţărmurile Mării Negre, create cu scopul de a întreţine relaţii
comerciale şi culturale cu populaţiile autohtone din regiune. Pe litoralul nordic şi
vestic au fost înfiinţate mai multe colonii cum ar fi Histria, Olbia şi Apollonia.

Geţii menţineau strînse relaţii economice,

culturale şi militare cu coloniştii greci. În secolele III-II î.Hr. unii conducători ai
geților din preajma coloniilor greceşti ofereau protecţie acestora de incursiunile
altor populaţii. Astfel, într-un decret descoperit la Histria, datat cu secolul al III-
lea î.Hr., este menţionat Zalmodegikos, un conducător get din nordul Dobrogei,
care a impus un protectorat asupra oraşului. Un alt decret din acest oraş (sfîrşitul
secolului III î.Hr.) îl menţionează pe regele geţilor, Rhemaxos, care stăpînea
teritoriile din sudul Moldovei.
Celţii. În a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. celţii pătrund în Cîmpia Tisei
şi Podişul Transilvaniei. Aceştia au creat mai multe aşezări care aveau un caracter
rural. În jurul anului 175 î.Hr. se constată dispariţia bruscă a aşezărilor şi
necropolelor celtice din Transilvania.
Bastarnii. Bastarnii se stabilesc în regiunile de la răsărit de Carpaţi în mediul
populaţiilor autohtone ( în partea centrală a Moldovei, la est de rîul Siret şi mai
ales în bazinele Prutului şi Nistrului) în jurul anului 200 î.Hr. Potrivit unor autori
antici (Strabon, Plinius cel Bătrîn, Tacitus) bastarnii erau de neam germanic.
Arheologii au denumit manifestările culturale ale prezenţei bastarnilor drept
cultura Poieneşti-Lukaşovka. Această cultură se încheie la sfîrşitul secolului I î.Hr.
Agatîrşii. Potrivit lui Herodot, în Transilvania, pe valea Mureşului (IV, 48),
locuiau sciţii agatîrşi, care au pătruns în zona intracarpatică la începutul secolului
al VI-lea î.Hr. Ei au stabilit relaţii de colaborare cu populaţia autohtonă fapt care a
generat mai multe împrumuturi şi influenţe ce s-au manifestat de ambele părţi.
Astfel, potrivit lui Herodot (IV, 104), „Ei (agatîrşii) poartă, cei mai mulţi, podoabe
de aur.... Cît priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de traci”. Agatîrşii vor dispărea
treptat pe parcursul secolului al V-lea î.Hr., fiind asimilaţi de geţi.

Sarmaţii. Sarmaţii au fost o populaţie înrudită cu

sciţii. Aceştia, după părerea mai multor cercetătorii, reprezentau o populaţie
apropiată lingvistic şi cultural de mediul protoslav. Pentru prima dată sarmaţii sînt
menţionaţi în secolul al V-lea î.Hr. de Herodot, care-i plasează la est de Don,
descriindu-i ca fiind asemănători sciţilor la înfăţişare, obiceiuri şi armament. În
secolul al IV-lea î.Hr. sarmaţii, în valuri succesive, pătrund în stepele nord-pontice
unde-i înving şi asimilează pe sciţii care dominau în regiune. La sfîrşitul secolului
al II-lea î.Hr. sarmaţii înaintează spre vest. Strabon menţionează mai multe
populaţii de origine sarmatică între Dunărea Inferioară şi Nipru: iazigii, roxolanii,
urgii şi aorşii.
Yazigii migrează în secolul al II î.Hr. spre apus, stabilindu-se în Cîmpia Tisei, la
hotarele de vest ale Daciei, la rîndul lor roxolanii migrează spre apus în secolele
II-I î.Hr., pătrunzînd în regiunile extracarpatice, în estul Daciei, între Nistru şi
Don.
Sarmaţii vor întreţine relaţii strînse cu populaţia autohtonă. Ei alături de geți vor
reprezenta principalele grupuri etnice din statul Dacia. O parte din yazigii au jucat
un rol important în războaiele daco-romane, ca aliaţi ai romanilor, iar după secolul
II ca inamici ai acestora, adesea în alianţă cu geţii. Călăreţii yazigi sînt reprezentaţi
pe Columna lui Traian.
Roxolanii au participat, alături de geto-daci, la luptele împotriva romanilor în
iarna anilor 67/68, 68/69 şi 69/70, fiind aliaţii lui Decebal în timpul războielor cu
Traian, din 101-102 şi 105-106. După cucerirea romană a unei părți din Daciei,
yazigii, roxolanii şi o parte din geți rămîn în zonele unde locuiau anterior, formînd
comunitatea numită dacii liberi, care fac incursiuni în teritoriile Imperiului roman.
După retragerea aureliană din anul 271-275 sarmaţii din teritoriile dacilor liberi
pătrund şi pe teritoriul fostei Dacii romane.
S-a constatat arheologic o puternică influenţă între populaţiile sarmaţilor şi
populaţia autohtonă a geţilor. Acest fapt confirmă teoria potrivit căreia numele
Sarmizegetusa ar însemna „uniunea sarmaţilor şi a geţilor”. De asemenea, sarmaţii
au participat alături de geţi la formarea regatelor din regiune şi a statului Dacia. În
procesul de interacţiune dintre geţi şi sarmaţi se constată o asimilare reciprocă,
deşi cu predominarea elementului tracic.
Unii cercetători consideră că denumirea oraşului Iaşi provine de la numele
yazigilor.
După anul 330 d.Hr. roxolanii părăsesc, sub presiunea goţilor, regiunea Dunării de
Jos, o grupare stabilindu-se în Imperiul Roman, alta, majoritară, unindu-se cu
sarmaţii iazigi din Cîmpia Tisei.
Sarmaţii rămaşi în stepele nord-pontice sînt supuşi în perioada 260-360 de către
goţi, apoi, după 375, de către huni.
Modul de viaţă
 Ocupaţia principală a geţilor a fost agricultura,
inclusiv viticultura, de asemenea ei se îndeletniceau cu creşterea vitelor,
albinăritul şi practicau meşteşugurile (prelucrarea pietrei, lemnului, metalelor,
olăritul ş.a.).
Meşterii geţi au realizat o gamă foarte largă de unelte agricole, obiecte de uz
casnic, arme etc. din fier, iar orfevrierii au produs podoabe şi accesorii
vestimentare din argint şi bronz. În agricultură era utilizat plugul cu brăzdar şi
cuţit de fier. Erau utilizate cazmale, sape, săpăligi, securi şi coase.
Meşteşugarii utilizau cleşte, nicovale, sfredele, dălţi şi confecţionau vase de cult,
lănci, scuturi, coifuri, cnemide şi sici (sabie scurtă curbată cu un singur tăiş). Geţii
erau iscusiţi meşteri în confecţionarea ceramicii, inclusiv şi cu utilizarea roţii
olarului. Ei confecţionau o ceramică bogată cum ar fi borcanele ornamentate cu
butoni şi brîuri alveolare, aşa-numitele „fructiere" şi opaiţele realizate în formă de
ceaşcă, precum şi ceramica pictată cu motive geometric, zoomorfe, florale.
Geţii întreţineau relaţii comerciale cu coloniile greceşti de pe litoralul Mării
Negre, cu tracii de la sud de Dunăre, cu vecinii din est şi vest precum şi cu
provinciile romane. Dezvoltarea economică a geţilor a dus la baterea, la sfîrşitul
secolului al IV-lea î.Hr. a propriei monede de argint. 
Structuri sociale la geţi
În societatea geto-dacilor nobilii erau numiţi tarabostes, iar poporul simplu comati
sau capilati. Tarabostes purtau un fel de căciuliţă din lînă, care reprezenta un semn
al demnităţii aristocratice, de unde şi denumirea dată acestor nobili – pileati
(pileum – căciuliţă, bonetă). Nobilii stăpîneau mari întinderi de pămînt şi turme de
vite, din categoria lor proveneau regii, preoţii şi conducătorii militari. Oamenii de
rînd aveau capul descoperit, iar din pricina părului mare li se spunea comati (de la
coma – coamă). Aceştia constituiau principala pătură productivă, fiind agricultori,
meşteşugari, negustori. Comaţii alcătuiau efectivul armatei. În societate existau şi
robi, însă rolul lor în economie era redus.
Aşezări şi cetăţi (oraşe-dave)

Geţii au creat numeroase aşezări, de tipul unor

cătune mici cu cîteva locuinţe şi anexe gospodăreşti. Locuinţele sînt de suprafaţă
sau adîncite în pămînt, iar în jurul lor au fost descoperite gropi de provizii.
Cetăţile erau dispuse pe forme de relief dominante (boturi de deal, terase înalte,
culmi montane etc.), care controlau căile de acces din anumite zone. Fortificaţiile
erau constituite, de obicei, din elemente tradiţionale (valuri de pămînt şi palisade
de lemn), dar după consolidarea puterii Regatului Dac în vremea lui Burebista au
apărut ziduri de incintă şi bastioane patrulatere din piatră fasonată.
Oraşele geţilor (desemnate cu termenul de dava) au avut funcţii economice,
administrative, militare şi religioase. Principalele oraşe-dave ale geto-dacilor au
fost Sarmizegetusa,Tamasidava, Ziridava, Arcidava, Burridava, Cumidava,
Drobeta, Napoca, Porolissum etc.
Religia geto-dacilor. Religia geto-dacilor avea un caracter specific, fiind o religie
henoteistă. Geţii venerau mai multe zeităţi dar una din acestea era considerată cea
mai importantă, care stapînea asupra tuturor zeilor.
Alături de zeul suprem, dominant, panteonul geţilor conţinea şi alte divinităţi cum
ar fi, probabil, zeiţa vetrei şi a focului ce corespundea Hestiei greceşti şi Vestei
romane, un zeu războinic şi ocrotitor, în acelaşi timp, al ogoarelor geţilor,
Gebeleizis, zeul fulgerului, tunetului, ploii. Unii istorici moderni au inclus printre
divinităţile nord-danubiene pe Bendis (cunoscută în Tracia), zeiță a Lunii, a
pădurilor şi a farmecelor, zeița dragostei şi a maternității şi pe Sabazius
(corespundea la greci lui Dionysos).
Divinitatea principală şi supremă a geţilor a fost Zalmoxis (Zamolxis) despre care
autorii antici ne oferă informaţii bogate. Herodot este cel care afirmă că geţii „sînt
cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” şi îl înfăţişează pe Zalmoxis ca o
divinitate de seamă, la care se duc cei care mor. Informaţiile cele mai preţioase
aduse de Herodot sînt în legătură cu mitul şi cultul lui Zalmoxis. Herodot afirmă
că geţii se cred nemuritori. Această „imortalizare” se dobîndeşte prin intermediul
unei iniţieri. O altă caracteristică a credinţelor geţilor a fost credinţa antifatalistă
privind destinul uman. Ei credeau că soarta omului depinde de el însuşi, de faptele
lui. Astfel de credinţe sînt atestate şi la alte popoare indo-europene cum ar fi
vechii indienii. În Grecia concepţii asemănătoare le întîlnim şi în orfism, curent
mistico-religios care s-a constituit, potrivit grecilor în baza ideilor promovate de
legendarul Orfeu, considerat de greci de origine tracă.
Religia constituia prin autoritatea şi organizarea ei o mare forţă în statul lui
Burebista şi a lui Decebal. Înfăptuirile politice interne şi externe ale lui Burebista
au fost realizate şi cu ajutorul marelui-preot Deceneu.
Preoţimea. Ca şi la alte popoare antice, preoţimea juca un rol însemnat în
societatea geto-dacilor. Preoţii aveau cunoştinţe din diferite domenii şi inspirau un
profund respect. Autorii antici deosebeau mai multe categorii de preoţi:
capnobatai, ktistai şi polistai. Este greu de spus care au fost rolul şi atribuţiile
acestor categorii de preoţi, deşi potrivit unor autori antici polistaii erau asemuiţi cu
esenienii, o sectă ascetică din Orientul Apropiat cărora le aparţin aşa numitele
„Manuscrise de la Marea Moartă”, care la rîndul lor ţin de primele comunități
creştine.
Preoţii geţilor efectuau sacrificii şi posedau cunoştinţe ştiinţifice. O dată cu
formarea statului se înfiinţează funcţia de preot suprem, care era şi vicerege.
Potrivit autorilor antici, pe parcursul istoriei geto-dacilor o astfel de funcţie ar fi
avut-o Zamolxis, Deceneu şi Comosicus. Cel mai important şi cunoscut este
Deceneu care 1-a ajutat pe Burebista să unifice populaţiile geţilor, sarmaţilor şi
altora într-un singur stat, iar după asasinarea acestuia a devenit rege.

Sanctuare şi locuri de cult. În lumea geţilor

existau numeroase sanctuare. Cele mai vechi erau rectangulare din lemn.
Importante sînt sanctuarele de la Sarmizegetusa unde au fost descoperite sanctuare
circulare şi patrulatere. Un sanctur a geto-dacilor a fost descoperit la Butuceni
(raionul Orhei). Potrivit lui Strabon geţii considerau sfînt muntele Kogaionon în
peştera căruia s-a retras Zalmoxis.
Practici funerare. Informaţiile privind practicile funerare ale geţilor sînt obţinute
din datele arheologice şi relatările unor autori antici (Herodot V, 8; Pomponius
Mela II, 2, 18-20; Solinus 10, 1). Datele existente demonstrează că în secolele V-
III î.Hr. incineraţia constituia ritul funerar aplicat aproape cu exclusivitate, deşi
unii membri ai aristocraţiei au practicat însă inhumaţia. În prima jumătate a
secolului al II-lea î.Hr. practicile funerare au cunoscut o modificare fundamentală:
defuncţii fiind trataţi într-un mod care nu poate fi identificat arheologic.
În perioada domniei lui Burebista sînt atestate în sud-vestul Transilvaniei, Oltenia,
Muntenia şi sudul Moldovei necropole tumulare. În perioada ulterioară morminte
tumulare sînt atestate în preajma aşezărilor est-carpatice din valea Siretului,
comportînd vădite influenţe sarmatice nord-pontice.
Limba geţilor
Geto-dacii vorbeau o limbă tracică care făcea parte din marea familie a
graiurilor indo-europene, fiind înrudită cu limbile protolatine, balto-slave şi
iraniene. Izvoarele antice conţin informaţii puţine privind graiul tracilor. Sînt
cunoscute cca 2 800 de nume proprii, şi cca. 200 de glose (în special nume de
plante). Mai puţin de o treime dintre acestea aparţin zonei tracilor de nord, restul
fiind atestate în Tracia propriu-zisă, la Sud de Haemus. Homer vorbind despre
tracii aliaţi ai troienilor aminteşte numele unui rege al acestora, Resos
(echivalentul skr. raja şi al lat. rex, dar luat ca nume propriu).
La moment nu cunoaştem esenţa structurii lingvistice a graiului geto-dacilor. Nu
ştim nici cum spuneau pentru „om” şi „femeie”, „bun” şi „rău”, „a fi” şi „a putea”,
„eu” şi „tu”. În aceste condiţii au fost formulate mai multe teorii privind originea
şi răspîndirea limbii geţilor. Unele teorii recente încearcă să explice din ce cauză
geto-dacii au renunţat la limba lor în favoarea latinei, iar alte popoare care de
asemenea s-au aflat sub stăpînire totală sau parţială a romanilor nu au refuzat la
propria limbă. Astfel s-a constatat că populaţiile geto-dacice, sub diferite nume,
ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală pînă în Asia, aproape de
China şi India. Actuala populaţie punjabi, din nordul Indiei, de pildă este urmaşa
unui neam de geţi (masageţii) localizaţi în Asia Centrală cu peste 2500 de ani în
urmă. Aceşti urmaşi ai geţilor vorbesc o limbă ce seamănă cu moldoveneasca
(româna). Dar multe din cuvintele punjabi comune cu moldovenească (româna)
sînt comune şi cu latina. Aceasta înseamnă că geţii vorbeau o limbă asemănătoare
celei „latine” mult înainte de expansiunea romană.
Ipoteza privind existenţa unei legături strînse dintre limba geţilor şi limba latină a
fost expusă deja de cercetătorii din secolul al XIX-lea şi dezvoltată în secolul al
XX-lea. Drept argument în susţinerea acestei ipoteze au fost invocate nu numai
datele lingvistice dar şi cele arheologice, inclusiv imaginile de pe Coloana lui
Traian unde geto-dacii comunică cu romanii direct, fără traducători.
Asemănările dintre limba geţilor şi cea latină se explică prin:
— substratul autohton, limbile vorbite de populaţiile protoindo-europene (de ex.
purtătorii culturii Cucuteni), o parte din care a migrat şi în peninsula Apenină
(Italia);
— fondul comun indo-european;
— împrumuturi de la o limbă la alta, explicabile prin contactele existente între
vorbitorii acestora. Deşi este puţin cercetată problema care dintre aceste limbi este
mai arhaică şi respectiv cine de la cine a împrumutat un şir de cuvinte.

Traim pe o planeta populata de o multime de vietati,insa cu totii stim ca

omul este stapanul Terrei.Atat de slab si totusi atat de puternic.Dupa
cum spunea Pascal,omul este o trestie cugetatoare.Aceasta afirmatie se
poate interpreta in mai multe feluri.Omul se lasa purtat de destin,asa
cum trestia se lasa purtata de vant.Nu se poate opune,are o conditie prea
simpla.E slaba,lipsita de aparare.Dar pe langa aspectele acestea omul are
ceva ce trestia nu are.Gandirea.Mereu aflat intre certitudine si
incertitudine,incapabil sa se limiteze in cunoastere.Dornic de afirmare si
autodepasire.Si lucrul cel mai important,lucrul care izvoraste de undeva
din adancurile intunecaoase ale propriei fiinte,omul este capabil sa
iubeasca.
Iubim florile,iubim aerul proaspat,iubim animalele,ne iubim pe noi,si de
ce nu...iubim si alti oameni.Nu am sa dau definitia iubirii,in primul rand
pentru ca nu am nici cea mai mica idee ce inseamna.Nu stiu daca iubirea
exista,sau e doar capacitatea omului de a se adapta.Tot ce stiu,e ca multi
oameni vorbesc despre acest sentiment.
Asadar omul este o trestie mult mai dezvoltata.O trestie care stie ce este
esecul si compasiunea.O trestie care merge un pas in fata,si se retrage
cand ceva nu merge.O trestie naiva si melancolica.O trestie care stie sa o
ia de la capat.
Cand trestia este smulsa din radacni de un vant puternic,cu timpul
dispare...nelasand in urma nimic,decat materie deshidratata.In schimb
cand un om moare,amintirea lui ramane vie.Asadar omul este nemuritor
intr-un fel...