Sunteți pe pagina 1din 17

You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,


research institutes, and various content providers

Source: Analele Putnei

Annals of Putna

Location: Romania
Author(s): Monah Iustin Taban
Title: Episcopul Teofan cu piatra de mormânt la Putna (1670). Îndreptări biografice
Bishop Theophan who was buried at Putna (1670). Biographical Emendations
Issue: 1/2017
Citation Monah Iustin Taban. "Episcopul Teofan cu piatra de mormânt la Putna (1670). Îndreptări
style: biografice". Analele Putnei 1:193-208.

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=678496
CEEOL copyright 2020

MONAH IUSTIN TABAN

EPISCOPUL TEOFAN CU PIATRA DE MORMÂNT LA PUTNA (1670).


ÎNDREPTĂRI BIOGRAFICE

De mult timp păşim prin istoria veche a Putnei, printre oamenii şi ctitorii
ei, printre cei care stau tăcuţi sub pietrele de mormânt şi aşteaptă să le fie
descoperite tainele. La o şedinţă de la Iaşi a Comisiei de Heraldică, Genealogie şi
Sigilografie de la începutul anului 2016 s-a putut auzi sintagma „Voci de dincolo.
Pietrele de la Dragomirna”1. Să ne gândim că e valabil întru totul şi pentru pietrele
de la Putna, care ascund atâtea lucruri despre trecutul celei pe care Ştefan cel Mare
a numit-o „mănăstirea sa dragă”2, iar Iacov Putneanul „maica şi clironomia
[n.n. – moştenirea] mea”3. Şi, la aniversarea Putna 550 ani, am găsit că este potrivit
să deschidem – cât este posibil – capacul de pe viaţa unui fiu al Putnei care stă
printre noi de aproape trei secole şi jumătate: episcopul Teofan, cel înmormântat
afară, lângă altarul bisericii (†1670).
Teofan al Putnei este un personaj care a spus prea puţin despre el până
acum, în istoriografia noastră. Pentru că eforturile care s-au făcut pentru
descoperirea vieţii lui au fost pasagere, tangenţiale, el a ajuns doar într-un fel de
index de date al secolului al XVII-lea4. El este cu atât mai important cu cât se află

1 V. studiul publicat: Ştefan S. Gorovei, Voci de dincolo. Pietrele de la Dragomirna, în


SMIM, XXXIII, 2015, p. 287–318.
2 Ştefan cel Mare şi Sfânt. 1504–2004. Portret în cronică, carte tipărită cu binecuvântarea

Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004,
p. 235.
3 Expresia e folosită în testamentul mitropolitului Iacob Putneanul: „Toate acele ce vor

rămănea după moarte mea, (după dreptate ce să cade) le afierosăscu sfintei mănăstirii Putnii, maicii şi
clironomii meale întru care nu numai întru această viaţă, ci şi dup[ă] moarte, am hotărât (însă de va
vrea Dumnezeu), să să odihnească multu păcătoasele meale oase” (v. Toma Gh. Bulat, «Diiata»
Mitropolitului Moldovei Iacob I Putneanu, în MMS, XL, 1964, 11–12, p. 603–609).
4 Câteva contribuţii destul de sumare privitoare la viaţa şi cariera lui Teofan la:

PS Melchisedec Ştefănescu, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea numire, Bucureşti, 1869,


p. 122–125; pr. Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de Rădăuţi. Cu apendice de documente slavone
originale şi traduse şi mai multe ilustraţiuni, Viena, 1912, p. 85–86, 88–90; pr. Mircea Păcurariu,
Contribuţii la istoria Episcopiilor Romanului, Rădăuţilor şi Huşilor în secolul al XVII-lea şi începutul
secolului al XVIII-lea, în MMS, LV, 1979, 1–2, p. 58–63, 67–68; idem, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, ediţia a 3-a, II, Iaşi, 2006, p. 100–101, 103–104; pentru un grupaj mai recent de informaţii
legate de perioada de egumenie la Putna, v. monah Alexie Cojocaru, Evul Mediu românesc şi
perioada premodernă în Mănăstirea Putna (teză de doctorat), Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2013,
în curs de publicare, p. 65–66; pentru o posibilitate de unificare a biografiei lui, v. Ştefan S. Gorovei,
Ghervasie de la Putna şi Daniil de la Strehaia, în AP, VI, 2010, 1, p. 105–107, 109–110.

„Analele Putnei”, XIII, 2017, 1, p. 193–208.

CEEOL copyright 2020


CEEOL copyright 2020

194 MONAH IUSTIN TABAN

printre rarii putneni ajunşi episcopi ai Moldovei la sfârşitul veacului al XVI-lea şi


în cuprinsul veacului al XVII-lea. Dacă socotim de la Eustatie de Roman
(1575–1580)5, ultimul ierarh putnean atestat cert – ori de la prezumtivii Amfilohie
(1595–1598) şi Filotei (1600, 1605–1607), ale căror origini putnene urmează să fie
lămurite6 – şi până la marele mitropolit Sava Balaci, care a urcat la Episcopia de
Roman în 1685, avem oricum goluri de multe decenii în care Putna nu a mai
crescut candidaţi la episcopie. Poate nu a mai găsit acea vână, acea filiaţie
duhovnicească pe care mai târziu, peste 50 de ani, o va ilustra linia de ierarhi: Sava,
Calistru, Antonie, Iacob Putneanul. În acest sens, rodul oarecum singular al acestei
vremi a Putnei este episcopul Teofan, despre care discutăm acum, şi care ne pare
cu atât mai interesant.
El acoperă 32 de ani din istoria Putnei şi din istoria Bisericii Moldovei
(1638–1670) şi, în mai multe feluri, este reprezentativ pentru ceea ce numim
vârstele Putnei. Este ultimul episcop care mai ilustrează vremea scrierii slavone
propriu-zise pe morminte, ca un fel de document de epocă. Alături de el stă o piatră
ce se crede că ar fi aparţinut Sfântului Ilie Iorest (†1678), fără inscripţie, însă, şi
fără nicio mărturie clară despre mormântul acestuia7. Apoi, Teofan este primul
ierarh al Putnei îngropat lângă biserica nouă, refăcută de Vasile Lupu, afară, cu
piatra la vedere. Este foarte probabil că piatra nu a mai fost mişcată de la punerea
ei acolo – dacă nu apar informaţii noi – şi că ne uităm la un document de epocă aşa
cum a fost el aşezat el acum 340 de ani. În afară de modesta piatră menţionată a
Sfântului Ilie Iorest, după Teofan, timp de 100 de ani în istoria Putnei se va aşterne
iar o mare tăcere, până la înmormântarea lui Iacov Putneanul în pridvor, în 1778.
Se poate să fie şi acesta un semn al ciclului de rodire şi uscăciune în viaţa Putnei,
de vârfuri care încheie perioade de declin mai mult sau mai puţin accentuat, după
care urmează iar perioade de aşteptare, de creştere, de pregătire pentru noi
generaţii. Îl putem socoti, deci, pe Teofan al Putnei ca vârf al unei epoci, drept ceea
ce a rămas distinctiv din veacul al XVII-lea în memoria locului. Şi, de aceea, o
viaţă care merită cu atât mai mult cercetată.
Am pornit iniţial cu gândul de a alcătui o rapidă biografie, printr-o
închegare a ştirilor din diferite izvoare. Dar când am cercetat mai bine epoca lui
Teofan, faptele lui, legăturile şi cerinţele vremii lui, ne-am dat seama că este un
personaj prea complex ca să poată fi supus unei catalogări în fugă. Cei 32 de ani
din viaţa lui sunt întrepătrunşi cu o sumedenie de oameni ai Bisericii, domni,
episcopi, şi tot atâtea încrucişări de fapte şi de personaje de la mijlocul veacului al

5 V. listele cronologice ale ierarhilor Moldovei la: pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, ediţia a 3-a, III, Iaşi, 2008, p. 495–506.
6 Un studiu în pregătire despre acest subiect la: monah Iustin Taban, Filotei de Putna,

episcop de Roman în vremea lui Mihai Viteazul (15 iunie – 6 septembrie 1600), în curs de publicare.
7 Data morţii Sfântului Mitropolit Ilie Iorest o avem consemnată pe un Minei: „Ca să se ştie

când a murit vlădica Iorest, în anul 7186 (1678)” (AMP, inventar 452/1952).

CEEOL copyright 2020


CEEOL copyright 2020

EPISCOPUL TEOFAN CU PIATRA DE MORMÂNT LA PUTNA (1670) 195

XVII-lea. Îi deschidem, de aceea, aici, doar primele pagini de biografie, pentru a


înţelege cine a fost şi ce a reprezentat în vremea lui, lăsând subiectul să fie
aprofundat în cercetări viitoare, pe mai multe direcţii.
Deschizând biografia acestui episcop putnean, trebuie să spunem că asupra
lui s-a aşternut o confuzie istoriografică ce planează de aproape un secol. N. Iorga8
şi Dimitrie Dan9 au făcut din egumenul Teofan din 1638 doi episcopi de Rădăuţi,
deşi fiecăruia i-au recunoscut metania în Putna, şi, când pe unul, când pe altul, l-au
identificat cu episcopul înmormântat lângă altar la 1670. Aceste oscilări au fost
preluate de istoriografia mai recentă, prin părintele Mircea Păcurariu şi alţi istorici
bisericeşti10, astfel încât a ajuns o percepţie comună să se vorbească despre doi
episcopi din acelaşi loc: Teofan al II-lea de Rădăuţi (1646–1651) şi Teofan al
III-lea de Rădăuţi (1658–1666), ultimul ocupând şi scaunul de Huşi pentru scurt
timp (1656/1657–1658)11. Sunt oscilări şi în privinţa anilor de păstorire. Teofan II a
fost încadrat între anii 1646–1654 de Dimitrie Dan12, iar N. Iorga13 nici nu l-a mai
trecut la Rădăuţi, considerând că, vreme de aproape două decenii, scaunul a fost
ocupat doar de Sava (1631–1658). Pr. Mircea Păcurariu14 l-a cuprins între anii
1646–1651, între 8 iulie şi, respectiv, 5 iulie. Pe aşa-numitul Teofan III, istoria
bisericească l-a plasat între 1656–1658 la Huşi, cu lună şi zi încă neclare, şi apoi la
Rădăuţi între 1658–1666 sau 1667, propunând ca dată postumă 18 octombrie
166615. Vom vedea că toate aceste date sunt pasibile de revizuiri, cel puţin cu
jumătate de an în plus sau în minus, uneori cu aproape un an, cu consecinţe în
plasarea lui Teofan mai aproape de anumite fapte şi evenimente de la mijlocul
veacului al XVII-lea.
Deocamdată, ne propunem să facem, pe scurt, o revizuire a principalelor
lui date biografice. Mai întâi egumenia. De această perioadă s-a ocupat părintele

8 N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed. a II-a, I,


Bucureşti, 1929, p. 392, 396; II, Bucureşti, 1932, p. 336–337 (listele cronologice ale episcopilor de
Rădăuţi); p. 348–349 (listele cronologice ale episcopilor de Huşi).
9 Pr. Dimitrie Dan, op. cit., p. 85–86, 88–90.
10 Pr. Mircea Păcurariu, Contribuţii la istoria Episcopiilor Romanului, Rădăuţilor şi Huşilor

în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, p. 58–63, 67–68; idem, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, II, p. 100–101, 103–104; Alina-Mihaela Pricop, Contribuţii la istoricul Episcopiei
Huşilor, Bârlad, 2007, p. 105–106; Marian Palade, Ctitori de cultură şi spiritualitate ortodoxă.
Arhierei, preoţi şi monahi cărturari din ţinuturile Sucevei, Pătrăuţi, 2012, p. 302.
11 V. supra, nota 5.
12 Pr. Dimitrie Dan, op. cit., p. 85–86.
13 N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, II, p. 336–337.
14 Pr. Mircea Păcurariu, Contribuţii la istoria Episcopiilor Romanului, Rădăuţilor şi Huşilor

în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, p. 58.


15 Pr. Dimitrie Dan, op. cit., p. 88–90; N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii

religioase a românilor, p. 337; pr. Mircea Păcurariu, Contribuţii la istoria Episcopiilor Romanului,
Rădăuţilor şi Huşilor în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, p. 58, 63, 67; idem,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, III, p. 501–506 (listele cronologice).

CEEOL copyright 2020


CEEOL copyright 2020

196 MONAH IUSTIN TABAN

Alexie Cojocaru în teza sa de doctorat16, cu interese particulare şi din partea lui


Ştefan S. Gorovei17 şi a Mariei Magdalena Székely18, pentru scrisorile şi
însemnările legate de Teofan. Egumenul Teofan este menţionat în două scrisori
către bistriţeni, pentru anumite treburi administrative ale mănăstirii, din 21
noiembrie 163819 şi 6 august 164220. Aceste date sunt şi reperele cele mai fixe ale
egumeniei sale. Primul document are valoare demografică, de recensământ dacă
vrem, pentru obştea Putnei, pentru că menţionează şi alţi vieţuitori ai mănăstirii
înaintaţi în vârstă, ca martori: Ioil – 88 ani; Frosin – 69 ani; Teofil – 80 ani;
Silvestru – 59 ani; Ghenadie – 73 ani; Leontie – 70 ani; Veniamin – 59 ani;
Calistrat – 60 ani; Serafim – 70 ani; Dosoftei – 70. S-a sugerat că aceasta ar putea
ilustra o continuitate a obştii în timp21, însă lucrurile pot fi privite şi din altă
perspectivă. Obştea Putnei din vremea lui Teofan (1638–1642) nu putea să aibă
mai mult de câţiva zeci de vieţuitori, în cel mai bun caz. Dintre aceştia, aproape o
treime, să zicem – dacă nu mai mult –, erau trecuţi de 60 ani, vârsta la care oamenii
atunci puteau avea strănepoţi. La 80 ani, şi stră-stră-nepoţi. Erau monahi care
intraseră în obştea Putnei poate pe la începutul veacului al XVII-lea şi prezenţa lor
în număr atât de consistent am zice că sugerează o Putnă îmbătrânită, o obşte care
nu se mai alimenta de mulţi ani cu vieţuitori tineri, astfel că formarea
duhovnicească a generaţiilor viitoare nu putea să nu aibă de suferit. Poate şi acesta
să fie un semn al vremurilor de decădere a obştii putnene, de slăbire a vigorii ei în
lungul secol în care Putna a dat doar unul sau doi episcopi pe scaunele Moldovei.
Teofan ne apare, aşadar, ca produsul cel mai bun pe care l-a putut da generaţia de
monahi putneni din vremea sa pentru ierarhia Moldovei.
Urcarea lui Teofan în scaunul de la Rădăuţi se crede că s-a întâmplat în
anul 1646, în preajma lui 8 iulie, când Ivanco nota: „Această Evanghelie s-a scris
cu mâna mult-greşitului Ivanco în episcopia de Rădăuţi, în vremea episcopului
Teofan, care a ieşit din Mănăstirea Putna”22. În altă traducere: „de postrig din
Mănăstirea Putna”23, fiindcă cele două însemnări găsite de părintele Alexie sunt de
fapt una şi aceeaşi. Ivanco poate fi considerat un personaj de legătură între Putna,
Rădăuţi, dregători şi scaunul domnesc. El alcătuise manuscrisul din porunca
hatmanului Gavril Coci, fratele lui Vasile Lupu, domnul din a cărui iniţiativă,

16 Monah Alexie Cojocaru, op. cit., p. 65–66.


17 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 105–107, 109–110.
18 Maria Magdalena Székely, Scrisori putnene în arhive ardelene, în AP, V, 2009, 2,

p. 51–76.
19 DRH, A. Moldova, XXIV (1637–1638), volum întocmit de C. Cihodaru şi I. Caproşu,

Bucureşti, 1998, nr. 505, p. 470–471.


20 Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 62–63.
21 Monah Alexie Cojocaru, op. cit., p. 65.
22 Pr. Dimitrie Dan, op. cit., p. 218–220.
23 I. Caproşu şi E. Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei.

Un corpus editat de ~, I, Iaşi, 2008, p. 223.

CEEOL copyright 2020


CEEOL copyright 2020

EPISCOPUL TEOFAN CU PIATRA DE MORMÂNT LA PUTNA (1670) 197

poate, Teofan fusese urcat la episcopia de Rădăuţi şi tot datorită căruia un alt
putnean, Ilie Iorest24, fusese recomandat pentru scaunul de mitropolit al
Transilvaniei. Tot Ivanco mai scrisese un Liturghier, cu câţiva ani mai devreme,
pentru mitropolitul Varlaam25, care va fi imitat artistic de un alt putnean,
ieromonahul Ghervasie caligraful, în Liturghierul de la 167726. Se pun deja
premisele unei bune colaborări a obştii putnene cu vârfurile ierarhiei, ale
dregătorilor şi ale domniei Moldovei, care nu vor rămâne fără rezultate în anii care
vin. Deocamdată, toate aceste încrucişări de biografii pot fi doar observate,
sugerate, dar ele vor putea fi aprofundate în necesare cercetări viitoare.
Întorcându-ne la Teofan, trebuie să corectăm data de început a primei
păstoriri la Rădăuţi, aducând în discuţie două documente care o fixează între ele.
Primul este scrisoarea de recomandare a episcopilor Moldovei către ţarul Mihail
Feodorovici, din 2 iunie 164527, pentru Ilie Iorest al Putnei, fostul mitropolit, căruia
îi înlesneau drumul la Moscova în vederea obţinerii unor milostenii. Un amănunt
interesant este că, deşi în scrisoare Iorest nu este prezentat ca egumen al Putnei, ci
doar ca vieţuitor al ei călugărit şi hirotonit aici, în arhivele de la Moscova se pare
că se găsesc documente care atestă că Iorest s-ar fi înfăţişat acolo ca egumen28.
Poate aceasta să se fi întâmplat în virtutea faptului că la Putna – pretindeau
expeditorii scrisorii – „se pomenesc şi marii cneji ai Moscovei şi a toată Rusia,
marele cneaz Dimitrie Ivanovici, nepotul lui Ştefan Vodă…”29, fapt care ar fi sporit
şansele lui de a obţine în acest fel bunăvoinţa ţarului. Dincolo de exerciţiul de
imagine, era şi o chestiune de statut al Putnei, al vieţuitorilor ei care se prezentau în
alte părţi, în faţa altor autorităţi. Tot aşa cum prezenţa lui Ilie Iorest la Putna dădea
şi mai multă greutate locului, precum şi co-slujitorului său arhiereu, Teofan,
remarcat de Vasile Lupu în anii pregătitori ai refacerii din temelie a Putnei (cca.

24 Asupra lui, v. cea mai recentă monografie: Cătălin Vatamanu, Un călugăr putnean

mitropolit al Transilvaniei. Sfântul ierarh şi mărturisitor Ilie Iorest, carte tipărită cu binecuvântarea
Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2014.
25 P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din biblioteca Academiei R.P.R., I, Bucureşti, 1959,

nr. 170, p. 254–256.


26 Pentru amănunte în legătură cu acesta, v. Maria Magdalena Székely, În jurul datării

Liturghierului lui Ghervasie de la Putna, în AP, VII, 2011, 1, p. 63–90.


27 Scrisoarea e adresată „Domnului, ţarului şi marelui cneaz Mihail Feodorovici, ţarul

Moscovei şi a toată Rusia”, fiind sigilată de mitropolitul Varlaam al Moldovei şi episcopii Anastasie
de Roman, Ştefan de Rădăuţi şi Ghedeon de Huşi (v. Silviu Dragomir, Contribuţii privitoare la
relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia în veacul XVII, în AARMSI, s. II, tom. XXXIV, 1912, nr. XIX,
p. 1168–1170).
28 Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Serie nouă, IV, Polonia–Rusia,

Bucureşti, 2012, nr. 882, p. 251 (scrisoare din Arhiva Rusă de Stat a Actelor Vechi); v. mai multe
amănunte la: L. E. Semenova, Relaţiile Bisericii din Moldova şi Muntenia cu Biserica Rusă în secolul
XVII, în AIIX, XXXI, 1994, p. 561–570.
29 Silviu Dragomir, op. cit., p. 1170.

CEEOL copyright 2020


CEEOL copyright 2020

198 MONAH IUSTIN TABAN

1650–1662)30. În documentul din 2 iunie, de altfel, alături de arhierei, Varlaam,


Anastasie, Ştefan şi Ghedeon, îşi pun sigiliul pentru întărire şi egumenii Putnei,
Moldoviţei, Slatinei şi Bistriţei.
Aşadar, Ştefan apare ca episcop al Rădăuţilor la 2 iunie 1645. Despre el se
consideră că a fost înlocuit de Teofan al Putnei în jurul lui 8 iulie 1646, aşa cum
glăsuieşte însemnarea lui Ivanco31. Dar am găsit un document, care poartă data de
20 octombrie 7154 (1645), în care Varlaam, episcopii şi marii boieri dau mărturie
despre o vânzare petrecută între Toderaşco logofăt şi „egumenul şi cu tot săborul
de la svânta mănăstire ce să cheamă Pantocrator, care iaste zidită de Toader
Movilă”32, pentru o selişte pe Prut. Printre ierarhi apare acum, pentru prima oară,
Qeofan episk(o)p] Radovskïi, pe care n-avem motive a-l bănui să fie altul
decât cel de la Putna. Aşadar, urcarea lui la Rădăuţi s-a făcut între 2 iunie şi 20
octombrie 1645, ceea ce lungeşte totodată şi prima lui păstorire cu aproape 9 luni
faţă de ceea ce istoriografia a avansat până acum.
Nu vom insista aici asupra actelor interne la care Teofan a fost părtaş între
anii 1645–1651. Mai semnificative pentru cercul de relaţii în care a intrat şi politica
largă la care s-a făcut părtaş sunt închinarea Precistei din Galaţi la Vatopedu, în
septembrie 164733, a Suceviţei la Schitul Mare, în 31 martie 164834, a Dobrovăţului
la Zografu, în 26 martie 165135, sau acreditarea daniei lui Vasile Lupu către Matei
Basarab din 17 noiembrie 164636, având ca obiect locul Dobromira („Bună Pace”)
şi munţii Răchitaş din ţinutul Putna, unde domnul muntean avea să construiască
Mănăstirea Soveja, a „împăcării” moldo-muntene. Semnificativă este şi întărirea
lui Vasile Lupu din 15 aprilie 164737 a braniştei şi a tuturor hotarelor Mănăstirii

30 Pentru acest moment de frământare din istoria Putnei, v. Vârstele Putnei, în Sfânta
Mănăstire Putna, ediția a II-a, lucrare apărută cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Mănăstirea Putna, 2016, p. 61–62; o perspectivă asupra
colaborării Putnei cu domnia la acest proiect: protosinghel Dosoftei Dijmărescu, Legendă, model
ideologic şi cercetare istorică: observaţii privind refacerea Mănăstirii Putna la mijlocul secolului al
XVII-lea, în idem, Fundamentele teologice ale autocraţiei în tradiţia ortodoxă, teză de doctorat, Iaşi,
2012, p. 621–645, în curs de publicare.
31 V. supra, nota 23.
32 DRH, A. Moldova, XXVIII (1645–1646), întocmit de Petronel Zahariuc, Marius Chelcu,

Silviu Văcaru, Cătălina Chelcu, Bucureşti, 2006, nr. 226, p. 177–178.


33 Pr. Dimitrie Dan, op. cit., p. 85.
34 Petronel Zahariuc, Din Epir în Polonia. Frânturi din activitatea ctitoricească a lui Vasile

Lupu, în idem, De la Iaşi la Muntele Athos. Studii şi documente de istorie a Bisericii, Iaşi, 2008, nr. 2,
p. 193–197.
35 Hurmuzaki–Iorga, Documente privitoare la istoria românilor, XIV, Documente greceşti

privitoare la istoria românilor, 1 (1320–1716), Bucureşti, 1915, nr. CCLXXIV, p. 195 (rez.);
PS Melchisedec Ştefănescu, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici
antice din Moldova, Bucureşti, 1885, p. 138–140 (traducere parţială).
36 DRH, A, XXVIII, nr. 536, p. 465–466.
37 „…am dat şi am întărit rugătorului nostru Simeon egumen şi întregului sobor al sf.

mânăstirii Putna, unde este hramul Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria a lor dreaptă

CEEOL copyright 2020


CEEOL copyright 2020

EPISCOPUL TEOFAN CU PIATRA DE MORMÂNT LA PUTNA (1670) 199

Putna statornicite de Ştefan cel Mare, cu participarea lui Teofan ca episcop şi a lui
Simeon ca egumen beneficiar de la Putna, în anii pregătitori ai marelui proiect de
refacere a ctitoriei lui Ştefan cel Mare.
Ultimul act în care e menţionat Teofan ca episcop de Rădăuţi este cel din 5
iulie 165138, o întărire de danie la biserica din Ierusalim, şi această dată o putem
socoti ca reper sigur pentru ieşirea lui din scaun şi înlocuirea de către un Iorest
(1651–1656)39, venit de la Secu. Nu ştim deocamdată din ce motive s-a petrecut
paretisis-ul, dar nu avem de ce să credem că vor fi fost tensiuni între Teofan şi
Vasile Lupu. Am putea vedea lucrurile şi puţin altfel. Ştim că Teofan trebuia să fi
fost angajat şi el cu toate forţele, fie de pe scaunul episcopal, fie de pe scaunul
egumenesc, la proiectul refacerii Putnei început în ultimii ani ai domniei lui Vasile
Lupu40. Este posibil ca el să fi revenit la cârma obştii putnene şi din aceste
considerente şi poate că, pentru moment, a fost mai multă nevoie de el la locul său
de metanie. Între anii 1651–1656 avem un gol documentar în succesiunea
egumenilor de la Putna41, ceea ce ne-ar permite luarea în calcul şi a unei astfel de
ipoteze. Dacă urmărim revenirea lui Teofan în scaunul episcopal, la Huşi, în
1656 – data corectă este post 5 aprilie42, după ultima apariţie a lui Iorest acolo, deci
cam cu 9 luni mai devreme decât crezuse părintele Păcurariu (10 ianuarie 165743),
care şi neagă existenţa lui Iorest la Huşi, deşi e menţionat documentar – vom vedea
că ea se petrece la numai câteva luni de la sfinţirea parţială a Putnei în vremea lui
Gheorghe Ştefan (1653–1658), fixată de părintele Dosoftei Dijmărescu la 4
noiembrie 165544. Aşadar, nu ar fi imposibil de crezut că, odată biserica refăcută în
linii mari şi în virtutea apropierii de Gheorghe Ştefan, care căuta şi el, în felul său,
să se legitimeze cu proiectul Putnei, fostul episcop de Rădăuţi Teofan a revenit de
pe scaunul de la Putna la episcopie, de data aceasta la Huşi (1656–1658), la numai

ocină şi moşie şi miluire, ce au fost date şi întărite sf. mânăstiri cu uric de la de fericită memorie
Ştefan Vodă cel Bun pentru braniştea din ocolul mânăstirii şi pentru lăcuitorii ce sânt acolo…”
(Teodor Balan, Documente bucovinene, II (1519–1662), Cernăuţi, 1934, nr. 60, p. 126–131).
38 CDM, II, Bucureşti, 1959, nr. 2192, p. 423.
39 V. listele cronologice ale episcopilor de Rădăuţi (pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii

Ortodoxe Române, III, p. 501–504).


40 Un punct de vedere mai recent asupra proiectului refacerii Putnei, cu accentuarea

aportului obştii putnene la acesta, la Maria Magdalena Székely, Refacerea Putnei – „proiect
naţional” sau gest de putere?, în AP, X, 2014, 1, p. 251–260.
41 Pentru succesiunea egumenilor Putnei în această perioadă, v. Sfânta Mănăstire Putna,

p. 598–599; monah Alexie Cojocaru, op. cit., p. 65–70.


42 Documentul respectiv, în care Iorest apare ca episcop de Huşi, este un hrisov de danie al

domnului Gheorghe Ştefan către biserica din Şcheii Braşovului (Serie Stinghe, Istoria beserecei
Şcheilor Braşovului – manuscris de la Radu Tempe, Braşov, 1899, p. 176–178).
43 Pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, p. 103.
44 Pentru o analiză a contribuţiei lui Gheorghe Ştefan la refacerea Putnei în acea vreme,

v. protosinghel Dosoftei Dijmărescu, op. cit., p. 622–628.

CEEOL copyright 2020


CEEOL copyright 2020

200 MONAH IUSTIN TABAN

câteva luni după sfinţire, adică nu mult după 5 aprilie 165645. Este doar o sugestie,
care va putea fi confirmată sau infirmată de cercetări viitoare.
La Huşi, deşi Teofan nu rămâne pentru mult timp, şederea lui nu e fără
activitate. La 8 martie 165746, împreună cu mitropolitul Ghedeon şi cu Anastasie de
Roman, îl hirotoneşte pe Lazăr Baranovici ca episcop de Cernigov, act nu cu puţină
însemnătate, în contextul intensificării relaţiilor lui Gheorghe Ştefan cu spaţiul
rus47. Tot de la Huşi este împreună-martor cu ceilalţi ierarhi moldoveni la daniile
lui Gheorghe Ştefan către Mănăstirea Eromeri din Rumelia, din 18 ianuarie 165748,
şi la Iviron, din 20 ianuarie 165749. Cândva înainte de 10 mai 165850, dată fixată
corect de istoriografie51, Teofan urcă din nou la Rădăuţi, pe fundalul unor
schimbări în scaunele episcopale generate de moartea episcopului Anastasie al
Romanului (1644–1658). Data îndreptată de pe piatra de mormânt a lui Anastasie
de la Moldoviţa a fost stabilită de Ştefan S. Gorovei: 10 ianuarie 165852, prin
urmare, mai precis, între 10 ianuarie şi 10 mai, Teofan revine pe scaunul de
Rădăuţi. Nu credem că mai pot fi deci acceptate opiniile lui N. Iorga53 şi
Constantin Stoide54, potrivit cărora Teofan de la Huşi ar fi fost înlocuit de
Gheorghe Ghica (1658–1659), în urma alungării lui Gheorghe Ştefan, şi, deci, a
eliminării subsecvente a susţinătorilor vechiului domn. După moartea lui Anastasie
de Roman, la foarte scurt timp, ierarhii trec în mod firesc pe scaunele episcopale
superioare: Sava de Rădăuţi urcă la Roman (1658–1659), Teofan de la Huşi vine la
Rădăuţi (1658–1666/1667), iar în locul lui apare Dosoftei (1658–1659), viitorul
mitropolit55. Mitropolitul Ghedeon I (1653–1659) rămâne deocamdată stabil, iar

45 V. supra, nota 42.


46 B. P. Hasdeu, Arhiva istorică a României, I, 1864, 9, p. 65–66.
47 Pentru o analiză a politicii acestui domn, pe plan intern şi extern, v. Petronel Zahariuc,

Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653–1658), Iaşi, 2003.
48 Idem, Date noi despre legăturile ţărilor române cu Epirul, în idem, De la Iaşi la Muntele

Athos. Studii şi documente de istorie a Bisericii, nr. 1, p. 173–175.


49 Idem, Legăturile ţărilor române cu Mănăstirea Iviron de la Muntele Athos: noi

documente, în ibidem, nr. 2, p. 255–257.


50 Este data primului act cu Teofan ca episcop de Rădăuţi, şi anume o întărire de ţigani

pentru Mănăstirea Neamţ (CDM, III, Bucureşti, 1968, nr. 336, p. 92).
51 Pr. Dimitrie Dan, op. cit., p. 88–90; pr. Mircea Păcurariu, Contribuţii la istoria

Episcopiilor Romanului, Rădăuţilor şi Huşilor în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al


XVIII-lea, p. 58; idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, p. 100–101.
52 Inscripţia funerară iniţial citită de Eugen A. Kozak: „716(…) ianuarie 1(…)” (idem, Die

Inschriften aus der Bukovina. Epigraphische Beiträge zur Quellenkunde der Landes und
Kirchengeschichte, Viena, 1903, p. 195), a fost încadrată mai precis de Ştefan S. Gorovei, într-un
studiu recent.
53 N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, I, p. 392.
54 Constantin Andreescu, Constantin A. Stoide, Ştefăniţă Lupu, domn al Moldovei

(1659–1661), Bucureşti, 1938, p. 152–153.


55 Pentru succesiunea ierarhilor Moldovei în această perioadă, v. pr. Mircea Păcurariu,

Istoria Bisericii Ortodoxe Române, III, p. 495–506 (listele cronologice).

CEEOL copyright 2020


CEEOL copyright 2020

EPISCOPUL TEOFAN CU PIATRA DE MORMÂNT LA PUTNA (1670) 201

toţi ierarhii menţionaţi, împreună, pentru prima dată în această formulă, subscriu la
uricul menţionat al lui Gheorghe Ghica din 10 mai 165856.
În sobor cu ierarhii de la Iaşi, Roman şi Huşi, Teofan întăreşte mai multe
acte interne ale domnilor vremii, din 1658 până în 166657. Printre cele externe, se
remarcă mai ales închinarea lui Ştefăniţă Lupu (1659–1661), din 11 mai 166058, a
Mănăstirii Hlincea către Mănăstirea Arghirocastron din Rumelia şi închinarea lui
Eustratie Dabija (1661–1665) a Mănăstirii Teodoreni, din 29 februarie 166459, la
Sf. Pavel din Athos. Data la care Teofan părăseşte scaunul de Rădăuţi trebuie s-o
socotim cu puţine zile înainte de 30 ianuarie 166760, când Serafim de la Huşi
(1659–1667) apare ca titular la Rădăuţi într-o vânzare legată de Mănăstirea
Bârnova.
În vremea celor aproape 9 ani de păstorire la Rădăuţi, a doua oară, indiciile
sunt că Teofan a rămas stabil în scaunul său şi că nu a fost afectat de schimbările
de pe scaunul domnesc. Dimpotrivă, el a cultivat bune şi stabile relaţii cu toţi
domnii vremii şi, reciproc, aceştia cu bătrânul ierarh putnean, dacă ne gândim că în
primele luni de intrarea lor în domnie, aproape după un model, făceau o danie,
scutire sau acordau un ajutor oarecare către Mănăstirea Putna: Ştefăniţă Lupu
(1659–1661), în 10 ianuarie 166061, Gheorghe Duca (1665–1666), în 11 ianuarie
166662, Iliaş Alexandru (1666–1668), în 15 septembrie 166663 şi 23 octombrie
166664 etc. În aceeaşi ordine de idei, ni se pare că are puţin temei opinia lui
Constantin Stoide65 potrivit căreia Ştefăniţă Lupu (1659–1661) i-ar fi schimbat pe
Teofan de Rădăuţi şi Dosoftei de Roman fiindcă s-ar fi găsit în tabăra trădătoare a
56 V. supra, nota 50.
57 Este vorba de acte în favoarea unor lăcaşe precum: Bistriţa (13 mai 1658 – CDM, III,
nr. 341, p. 93), Bârnova (27 martie 1660 – Paul Mihail, Documente şi zapise moldoveneşti de la
Constantinopol. 1607–1806, Iaşi, 1948, nr. 38, p. 51–52), Aron Vodă (6 iunie 1662 – I. Caproşu,
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, II, Acte interne (1661–1690), Iaşi, 2000, nr. 26,
p. 24–26), Hlincea (27 noiembrie 1662 – ibidem, nr. 42, p. 36–44), Dealul Mare (10 iunie 1663 –
CDM, III, nr. 981, p. 220), Barnovschi (19 martie 1664 – ibidem, nr. 994, p. 223) sau Pângăraţi
(7 august 1666 – CDM, supliment I, Bucureşti, 1975, nr. 843, p. 270).
58 Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, Acte

interne (1408–1660), Iaşi, 1999, nr. 482, p. 531–534.


59 PS Melchisedec Ştefănescu, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri

şi biserici antice din Moldova, p. 316–318.


60 Ioan Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, II, nr. 152, p. 134–136.
61 Pr. Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna (cu două apendice), Bucureşti, 1905,

nr. 33, p. 90 (scutirea cojocarului Simeon); nr. 34, p. 90–91 (întărirea stăpânirii unei case pe Siret);
nr. 35, p. 92 (scutire pentru metocul Putnei).
62 Ibidem, nr. 39, p. 91 (scutire pentru 8 slujitori ai mănăstirii).
63 La această dată, Iliaş Alexandru întăreşte Mănăstirii Putna o moşie din hotarul târgului

Siret şi-i dăruieşte bezmănăria acestui loc (Teodor Balan, Documente bucovinene, III, (1573–1720),
Cernăuţi, 1937, nr. 21, p. 29–30).
64 Pr. Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna (cu două apendice), nr. 41, p. 91 (scutirea

cojocarului Simeon de toate dările).


65 Constantin Andreescu, Constantin A. Stoide, op. cit., p. 152–153.

CEEOL copyright 2020


CEEOL copyright 2020

202 MONAH IUSTIN TABAN

boierilor din jurul lui Constantin Şerban (ianuarie–februarie 1661). Este o simplă
presupunere, fără nici o acoperire documentară sau confirmări din alte surse. La fel
de puţină acoperire are sugestia pr. Mircea Păcurariu66 că Teofan ar fi fost scos din
scaun de Iliaş Alexandru (1666–1668) la sfârşitul lui 1666, nu numai în lumina
binefacerilor acestuia către Mănăstirea Putna67, ci şi pentru simpla observaţie că, de
acum, Teofan era înaintat în vârstă şi este foarte posibil să se fi retras din motive
naturale din scaun (boală, bătrâneţe, dorinţă de linişte etc.), cu puţini ani înainte de
moartea sa, întâmplată în 1670. Îl mai întâlnim o dată, ca proin-episcop, împreună
cu Ghervasie, egumenul Putnei, într-un act de schimb de proprietăţi cu Solomon
logofăt, în 12 mai 166868.
Piatra de la Putna, pe care o vedem şi astăzi (Fig. 1), stă mărturie a trecerii
lui la cele veşnice, în metania sa. Inscripţia sună în felul următor: „Aceasta lespede
de mormânt şi-a făcut-o sieşi Teofan, fost episcop de Rădăuţi, ieşit din Putna, care
s-a strămutat în anul 7178 <1670>”69 (S]i est nadgròbnoe kamená s]tvori
emu seb{ qeofaná b\v ep(i)sk(o)pá Radòvsk\ï proishodni òt Putna a
ije i pr{stavis v(]) l({to) #zr@oi), adică, mai exact, între 1 septembrie 1669 şi
31 august 1670. Poate că expresia proishodni òt Putna („ieşit din Putna”) a
generat o altă confuzie în istoria bisericească legată de moartea sa, aceea că s-a
înmormântat ca proin-schimnic, că s-a schimnicit înainte de moarte. Aşa au opinat
Melchisedec Ştefănescu70 şi F. A. Wickenhauser71, fără ca ipoteza să fie
documentată, dar a fost suficient pentru a fi preluată de istoriografia noastră72.
Aceasta este o altă corecţie care trebuie să fie operată în biografia lui Teofan.
La final, trebuie să spunem că în pomelnicele mănăstireşti şi episcopale
este pomenit, în general, un singur episcop Teofan, care poate fi identificat uşor cu
ierarhul de la Putna. Uneori, apare în grupul cronologic al episcopilor de Huşi,
alteori în cel al episcopilor de Rădăuţi, în ipostazele carierei lui, dar acesta nu e un
motiv suficient pentru a face din el două personaje, care să presupună doi episcopi,

66
Pr. Mircea Păcurariu, Contribuţii la istoria Episcopiilor Romanului, Rădăuţilor şi Huşilor
în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, p. 58; idem, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, II, p. 100–101.
67 V. supra, notele 63–64.
68 CDM, III, nr. 1608, p. 345.
69 Eugen A. Kozak, op. cit., p. 94; pr. Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de Rădăuţi. Cu

apendice de documente slavone originale şi traduse şi mai multe ilustraţiuni, p. 40.


70 PS Melchisedec Ştefănescu, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea numire,

p. 123.
71 G. Timuş, F.A. Wickenhauser – Istoria episcopiei de Rădăuţi, în BOR, XIV, 1890, 9,

p. 725.
72 Pr. Mircea Păcurariu, Contribuţii la istoria Episcopiilor Romanului, Rădăuţilor şi Huşilor

în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, p. 58; idem, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, II, p. 100–101; Alina-Mihaela Pricop, op. cit., p. 104–105; Dimitrie Dan este singurul care a
combătut opinia lui Wickenhauser, arătând că a citit greşit inscripţia (idem, Cronica Episcopiei de
Rădăuţi. Cu apendice de documente slavone originale şi traduse şi mai multe ilustraţiuni, p. 89).

CEEOL copyright 2020


CEEOL copyright 2020

EPISCOPUL TEOFAN CU PIATRA DE MORMÂNT LA PUTNA (1670) 203

deci şi doi egumeni73, eventual şi două pietre de mormânt. Îl putem urmări rapid în
pomelnicele Moldoviţei74 („Teofan ot Putna”), Suceviţei75 (în succesiunea
ierarhilor de Huşi – Ghedeon–Gheorghe–Teofan, şi a celor de Rădăuţi – Evloghie–
Efrem–Anastasie–Teofan), Probotei76 (grupul de episcopi de Huşi – Ghedeon–
Dosoftei–Teofan–Iorest), Volovăţului77 (între ierarhi de Rădăuţi, fără ordine
neapărat cronologică – Gheorghe–Theodosie–Eustatie–Eftimie–Teofan). Lipsa lui
în pomelnicele Huşilor din 1756, 1782 şi 186478 se explică prin foarte scurta
păstorire acolo, de altfel din şirul episcopilor Huşilor lipsind şi alţi episcopi
proximi lui, cu păstoriri la fel de scurte. Se pare că ar exista şi un pomelnic al
Episcopiei de Rădăuţi, publicat de pr. Petru Rezuş79, în care apare şirul Anastasie–
Ştefan–Teofan–Sava–Iorest, corespunzător succesiunii de la Rădăuţi, documentul
trebuind să fie privit totuşi cu rezerve, datorită absenţei generalizate a trimiterilor.
Teofan apare în aproape toate pomelnicele Putnei, din 1756 şi mai târzii,
publicate de părintele Alexie Cojocaru80, ca un singur personaj, uşor de identificat
la capătul unor grupuri de episcopi rădăuţeni sau huşeni, de la mijlocul sau din a
doua jumătate a veacului al XVII-lea: Ioan–Anastasie–Sava–Teofan81 (Fig. 2) sau
Evloghie–Anastasie–Teofan–Serafim82 (Fig. 3). Faptul că în pomelnicul A, din
1756, apare de două ori numele Teofan, se explică destul de uşor. El apare ca
„Teofan ep(i)scop Radovschii”83 în sâmbăta din săptămâna fariseului (care, de
pildă, în anul 1670 ar fi căzut la 12 martie), împreună cu „Istatie monah” (Fig. 4),
şi, la altă dată, într-o grupaj cu alt arhiereu, „Teofan, ep(i)scop Radovschii/

73 Un egumen Teofan mai este atestat în istoria Putnei, dar la 1610, la o distanţă totuşi prea
mare pentru a fi socotit acelaşi cu personajul de faţă (v. monah Alexie Cojocaru, op. cit., p. 54–55).
74 Pr. Scarlat Porcescu, Pomelnicul triptic de la Mănăstirea Moldoviţa, în MMS, XXXIX,

1963, 7–8, p. 541.


75 Pr. Dimitrie Dan, Mănăstirea Suceviţa cu anexe de documente ale Suceviţei şi Schitului

celui Mare, Bucureşti, 1923, p. 180, 196.


76 Ştefan S. Gorovei, Un nou izvor genealogic şi prosopografic: pomelnicul mănăstirii

Probota, în AP, X, 2014, 2, p. 303.


77 Victor Brătulescu, Pomelnicul bisericii de lemn din Volovăţ, în MMS, XLIV, 1968, 5–6,

p. 325–326.
78 Pentru pomelnicele Huşilor din aceşti ani, v. PS Melchisedec Ştefănescu, Chronica

Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea numire, p. 125; pr. Scarlat Porcescu, Episcopia Huşilor. Pagini
de istorie, Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990, p. 39–41; protosinghel Mina Dobzeu, Pomelnicul
Mănăstirii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi. Un document istoric valoros, în BOR, XCVIII,
1980, 1–2, p. 197–215.
79 Petru Rezuş, Contribuţii la istoria oraşului Rădăuţi până la 1918, Bucureşti, 1975,

p. 56–62.
80 Monah Alexie Cojocaru, Pomelnicele Mănăstirii Putna şi ale schiturilor ei, carte tipărită

cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire


Putna, 2017.
81 Ibidem, p. 251 (pomelnicul din 1784).
82 Ibidem, p. 285 (pomelnicul din 1869).
83 Ibidem, p. 72.

CEEOL copyright 2020


CEEOL copyright 2020

204 MONAH IUSTIN TABAN

Inochentie ep(i)scopul de Huş(i)”84 (Fig. 5), la 8 septembrie, la praznicul Naşterii


Maicii Domnului. Inochentie, episcopul Huşilor (1752–1782), este cel care în 1755
a alcătuit un izvod al tuturor daniilor către Mănăstirea Putna85, iar poziţia lui
Teofan în proximitatea lui pe pomelnic ne-ar putea sugera un statut similar în
rândul binefăcătorilor Putnei.
În virtutea acestor lămuriri biografice, atât cât s-a putut investiga până
acum, considerăm că multiplele ipostaze ale lui Teofan pot fi unificate într-un
singur personaj, fiu al Putnei vreme de 32 ani, aflat în memoria locului de 348 ani.
Teofan egumenul (1638–1642), Teofan episcopul de Rădăuţi (1645–1651),
Teofan episcopul de Huşi (1656–1658), Teofan episcopul de Rădăuţi (1658–1667)
şi Teofan cel cu piatra de mormânt în 1670 – toţi aceştia pot fi socotiţi unul şi
acelaşi personaj, care în istoria episcopiei de Rădăuţi ne apare ca Teofan al
II-lea (1645–1651, 1658–1667), după Teofan I de la Voroneţ (1528–1530)86.
Istoricii87 au pus ocazional semnul egal între diverse ipostaze ale Teofan, dar mai
niciodată nu au legat observaţiile lor separate într-un tablou unitar. Ştefan S.
Gorovei, destul de recent88, a anticipat posibilitatea ca cei doi aşa-zişi episcopi să
fie, de fapt, unul singur. Acum a venit momentul să afirmăm mai răspicat această
concluzie.
Am putea adăuga la dosarul de faţă mărturia unui cărturar drag Putnei, un
spirit erudit al veacului al XIX-lea, vicarul egumenesc Sevastian Gheorghiescu,
care era, într-un fel, spiritul epocii lui, precum şi întruchipa reprezentările epocii lui
despre vremile mai vechi ale Putnei. În 1844, el face o „Însămnare asupra fiitorilor
episcopi de la Ep(i)scopiia Radauţului”89, făcând o afirmaţie care ne plasează în
sfera statutului – real sau imaginar – al acestei instituţii în vechime: „După uricele
cele vechi ctitorilor M(ănăstirea) Putnii, să chiema Ep(i)scopiia Rădăuţului
mitropolie”90. Este o pledoarie, dacă vrem, şi pentru statutul prestigios al titularilor

84 Ibidem, p. 38.
85
AMP, Vartolomei Mazereanu, Catastih de toate scrisorile Sfintei Mănăstâri Putnâi,
f. 81v, nr. 14 (rez.).
86 Pentru limitele cronologice ale păstoririi lui Teofan I la Rădăuţi, v. Ştefan S. Gorovei,

Note şi îndreptări pentru istoria Mitropolia Moldovei (I), în MMS, LVI, 1980, 1–2,
p. 77–78; tot în legătură cu acest subiect, v. monah Iustin Taban, Îndreptări privind sfârşitul păstoririi
mitropolitului Teofan I (1545–1546), în curs de publicare.
87 Pr. Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de Rădăuţi. Cu apendice de documente slavone

originale şi traduse şi mai multe ilustraţiuni, p. 85–86, 88–90; N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi
a vieţii religioase a românilor, I, p. 392, 396; II, p. 336–337, 348–349; pr. Mircea Păcurariu,
Contribuţii la istoria Episcopiilor Romanului, Rădăuţilor şi Huşilor în secolul al XVII-lea şi începutul
secolului al XVIII-lea, p. 58–63, 67–68; idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, p. 100–101,
103–104; Alina-Mihaela Pricop, op. cit., p. 105–106; Marian Palade, op. cit., p. 302.
88 Ştefan S. Gorovei, Ghervasie de la Putna şi Daniil de la Strehaia, p. 105–107, 109–110.
89 V. monah Alexie Cojocaru, Chipuri de cărturari putneni: ieromonahul Sevastian

Gheorghiescu, în AP, V, 2009, 2, p. 429–478.


90 Ibidem, p. 450.

CEEOL copyright 2020


CEEOL copyright 2020

EPISCOPUL TEOFAN CU PIATRA DE MORMÂNT LA PUTNA (1670) 205

acestei episcopii, printre care apare, al optulea în şir, Theofan. În conştiinţa


bătrânului cărturar, Teofan se pare că era un singur personaj, care ocupa o perioadă
însemnată din istoria Putnei. Ea începea – inexact, dar parcă nu întâmplător –, cu
însăşi documentul de întărire dat de Vasile Lupu pentru braniştea mănăstirii, atât de
preţios pentru patrimoniul Putnei (15 aprilie 154791), şi se termina cu data morţii:
„(Episcop) Theofan 1647. La anii 1670 au murit şi este înmormântat în
Mon(astirea) Putna”92. Este felul în care a ştiut lavra putneană să păstreze memoria
unui fiu al ei, un om cu un statut care se dovedeşte a fi tot mai important, pe
măsura cercetării lui.

Bishop Theophan who was buried at Putna (1670). Biographical Emendations


(Abstract)

Our research brings clarifications regarding the identity of Bishop


Theophan, whose tombstone, dated 1670, is located near the altar of Putna
Monastery. The tomb was attributed by historiography sometimes to Bishop
Theophan II of Rădăuţi (1646–1651) and sometimes to Bishop Theophan III of
Huşi (1656–1658) and Rădăuţi (1658–1666), who were considered distinct
individuals. Upon a careful analysis of the documents and diptychs of the time, one
notes that it is the same person who fulfilled many roles: hegumen of Putna, bishop
of Huşi, and bishop of Rădăuţi on two occasions, spanning a period of 32 years of
the 17th century (1638–1670). During a time when Putna Monastery underwent
many transformations, we must consider Theophan’s possible role in supporting
the restoration of the monastery and the likelihood of his tenure as hegumen for the
second time, between 1651 and 1656, in connection with this project. If future
sources confirm his contributions—only conjectured for the time being—then his
statute within Putna Monastery, suggested by his imposing tombstone, may not be
a coincidence.
Keywords: Theophan II–III, Bishop of Rădăuţi-Huşi, Putna, tomb, 1670.

91 Teodor Balan, Documente bucovinene, II, nr. 60, p. 126–131.


92 Monah Alexie Cojocaru, Chipuri de cărturari putneni: ieromonahul Sevastian
Gheorghiescu, p. 450.

CEEOL copyright 2020


CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020


CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020


CEEOL copyright 2020

208 MONAH IUSTIN TABAN

Fig. 4. Episcopul Teofan în Pomelnicul Putnei din 1756 (I)

Fig. 5. Episcopul Teofan in Pomelnicul Putnei din 1756 (II)

CEEOL copyright 2020