Facultatea de Psihologie, Universitatea Titu Maiorescu

Fundamente ontologico-religioase ale practicilor şi

gândirii artistice greceşti

Voinea (Panescu) Minodora

Anul 1, grupa 8

1
 În mentalitatea omului grec religia, ştiinţa, arta şi filosofia erau percepute ca faţete
complementare ce alcătuiesc întregul reprezentările omeneşti despre lume. O lume
dominată de ordine, armonie şi frumuseţe. Nu întâmplător, între alte accepţii, cosmosul
însemna în limba greacă veche şi podoabă. „Grecii în fond au denumit universul
pornind de la „podoabă”, pentru diversitatea elementelor şi Frumuseţea stelelor. La
greci lumea se numea Kósmos, ceea ce înseamnă podoabă. Şi cu adevăr, cu ochii
1
trupului, nimic nu putem vedea mai frumos decât această lume” .

Cosmosul, reprezintă starea lumii actuale, ordinea ce a urmat stării primordiale,

haosului, adică stării de indistincţie, de amestec eterogen în care se aflau iniţial
elementele lumii. Cosmosul înseamnă ordonarea de către zei a elementelor
preexistente ale lumii şi, din această perspectivă, trebuie reţinut că în mentalitatea
vechilor grecii apariţia lumii nu este legată de creaţia ex nihilo, specifică religiilor de
sorginte biblică (iudaim, creştinism, islamism). Lumea a fost pusă în ordine de către zei
şi nu creată...”la început a fost haosul, apoi zeii, totodată, şi regiuni ale lumii, Pământul,
Tartarul, Eros, Uranos ş.a.m.d. în generaţii succesive, mijlocite, până la Zeus şi lumea
2
(ordinea) sa .

3
Conceptul central al Weltanschauung-ului grecesc este ordinea (kosmos-ul) şi nu
creaţia, fapt relevat constat de reflecţia filosofică şi ştiinţifică grecească. Astfel, savanţii
greci nu erau preocupaţi de identificarea creatorului lumii. Ei era erau preocupaţi să
cunoască felul în care este organizată şi ordonată lumea şi, mai ales, era preocupaţi de
investigarea scopului pe care-l urmăresc în „comportamentul” lor .Lucrurile ce compun
lumea. „Efortul întreprins de gânditorii greci duce progresiv la căutarea unei unităţi a
fenomenelor...Filosofia greacă în ansamblul ei va fi în căutarea acestei identităţi şi a
acestei unităţi care îi va oferi cheia ordinii cosmosului” Faptul că lumea este organizată
după principii de ordine şi raţionalitate era pentru lumea greacă ceva ce ţine de
domeniul evidenţei. În acest sens, distincţia fundamentală pe care o făceau cugetătorii
greci era aceea între fenomen ( ceea ce ţine de aparenţă, de iluzie, de lumea simţurilor
noastre) şi esenţă (ceea ce este real, ceea ce are fiinţă şi dăinuie şi la care omul are
acces prin gândire). În planul cunoaşterii, această distincţie ia forma raportului dintre
4
doxa şi episteme. Fenomenele, ceea ce apare, ne sunt date prin intermediul simţurilor,
în timp ce esenţa este dobândită prin intervenţia facultăţilor gândirii. „Grecii nu aveau
termeni care să corespundă celor de „a crea” şi „creator” – şi am putea spune că n-
aveau nevoie de el. Le era de ajuns termenul „a face” (poiein). Şi nici pe aceasta nu-l
aplicau artei şi unor artişti, ca sculptorii şi pictorii; căci aceştia nu efectuau lucruri noi, ci
.
doar reproduceau cele ce sunt în natură

Filosofia greacă în ansamblul ei va fi în căutarea acestei identităţi şi a acestei unităţi
care îi va oferi cheia ordinii cosmosului. Faptul că lumea este organizată după principii
de ordine şi raţionalitate era pentru lumea greacă ceva ce ţine de domeniul evidenţei. În
acest sens, distincţia fundamentală pe care o făceau cugetătorii greci era aceea între
fenomen ( ceea ce ţine de aparenţă, de iluzie, de lumea simţurilor noastre) şi esenţă
(ceea ce este real, ceea ce are fiinţă şi dăinuie şi la care omul are acces prin gândire). „

2
Omul este văzut asemeni zeilor, el este un demiurg, condiţie pe care a dobândit-o, cum
se ştie din mitologia greacă, prin Prometeu. Într-o anumită variantă mitologică narativă,
Prometeu ar fi primit de la Zeus însărcinarea să atribuie animalelor şi oamenilor
anumite înzestrări pentru a putea supravieţui. Prometeu l-ar fi modelat pe om sub
Pământ, cu ajutorul focului, din lut, dar a uitat să-l înzestreze cu mijloace de
supravieţuire aşa cum a procedat cu celelalte vietăţi. Mustrat de propria sa conştiinţă,
Prometeu a furat focul din Olimp şi i-a învăţat pe oameni secretul zeiesc la
meşteşugurilor. Omul devine astfel asemănător zeilor; el este chiar prin natura lui
5
omenească un demiurg, un ziditor . Precum zeii, omul are posibilitatea de a produce
propria sa ordine în lume, un cosmos uman diferit de cel zeiesc, dar în strânsă analogie
cu el. De aceea téchnē, arta în înţeles grecesc, se referă şi la condiţia noastră
omenească de fiinţă care produce o ordine a obiectelor care nu sunt date în natură ca
atare. Omul este prin téchnē, prin puterile sale ordonatoare, asemănător zeilor. Ca şi
zeii, prin téchnē omul generează cosmos, adică ordonează într-o nouă formă
materialele preexistente.

Viziunea lui Aristotel asupra universului surprinde, de pildă, modul în care omul grec se
percepea pe sine ca parte a lumii sublunare cât şi, prin mijlocirea zeilor, a lumii
supralunare. Pentru Aristotel, există o deosebire de natură între lumea supralunară,
lumea divinităţii, a corpurilor cereşti, numite şi substanţe primare şi lumea sublunară, a
substanţelor secundare, lumea oamenilor. Dacă lumea sublunară este alcătuită din
patru elemente constituente – pământ, aer, foc şi apă – „corpurile cereşti, pe care
Aristotel le numeşte adeseori corpuri divine, sunt realizate dintr-un material deosebit, al
cincilea element sau „cvintesenţa”....corpurile cereşti, fiind divine, trebuie aşadar, să fie
..
vii şi inteligente” În această privinţă, Aristotel sintetizează în fond o mentalitate
populară, chiar dacă nu este de acord cu antropomorfizarea divinităţilor. „De la străbunii
din cele mai vechi vremuri a ajuns până la urmaşi, într-o formă mitică, tradiţia, că ele,
corpurile cereşti, sunt divinităţi, şi că divinitatea îmbrăţişează lumea întreagă.
Adaosurile făcute mai târziu, în chip de poveste, la acest sâmbure al tradiţiei urmărea
să impresioneze gloata în interesul ordinii legale şi a binelui obştesc. Aşa a ajuns să li
se atribuie chipuri omeneşti sau să fie înfăţişaţi ca asemănători cu fel de fel de
animale....Dacă însă dăm la o parte toate aceste adaosuri şi reţinem doar sâmburele de
la început, anume că substanţele primare sunt divinităţi, ne vom încredinţa (că în cazul
lor) e vorba de revelaţie divină”

Universul este, aşadar, însufleţit, inteligent, fapt pe care şi Platon îl surprinde tot în
dialogul Timaios, fr. 29e-c: „Astfel încât se poate zice că această lume prin provenienţa
zeului este cu adevărat o fiinţă însufleţită şi inteligentă”. Universul posedă aşadar o
finalitate, un scop spre care tinde prin el însuşi. A cunoaşte scopurile intrinseci ale
acestuia, era considerat în lumea greacă activitatea cea mai e preţuit, singura în acord
cu demnitatea umană şi aceasta era contemplaţia. Exista o singură activitate similară
cu cea a contemplaţiei: de a deveni un bun cetăţean.

În rezumat, dacă Universul este starea de cosmos modelată de Demiurg, înseamnă că
acesta este totodată şi bun şi frumos. Aşa se explică, de ce valorile cardinale ale lumii
greceşti – Frumosul, Adevărul şi Binele şi – trebuie văzute ca „specii” ale acestei unităţi

3
ordonatoare a lumii, între care există multiple relaţii de interconectare şi transfer
.
semantic reciproc Dacă avem în vedere acest fapt, atunci nu vom mai fi miraţi că în
lumea greacă frumosul este definit prin intermediul binelui, iar binele prin intermediul
adevărului şi frumosului. Vom reveni asupra acestei circularităţi în definire când vom
trata ideea de frumos în lumea greacă veche.
1

1
Apud, Isidor din Sevilla, în Istoria frumuseţii, ediţie îngrijită de Umberto Eco, Bucureşti, Editura
Rao, p. 82.

2
Cf. Gheorghe Vlăduţescu, O enciclopedie a filosofiei greceşti, Bucureşti, Editura Paideia,
2001Op cit. p. 295.
3
Kosmos însemnă, cum spuneam, în acelaşi timp univers vizibil şi ornament. Prin tradiţie,
primul care ar fi folosit pentru caracterizarea universului, cuvântul kosmos a fost Pitagora. La
Empedocle kosmos, însemna ordine ( ordinea acestui univers), în timp ce la Heraclit ordinea
cosmică este asimilată cu logosul, cu Legea naturală. Heraclit numea divină legea care
asigura ordinea lumii, după cum şi Platon, pe urmele gânditorului din Efes, considera acelaşi
lucru. Ideea de ordine tinde să fie asimilată, după sec. V î.d.H., cu ideea de nomos, idee care
însemna obicei, convenţie, normă. Kosmosul dobândeşte, astfel, o coloratură etică şi, în
general, umană, odată cu disputele dintre nomos şi physis, adică dintre ideea de ordine-
convenţie şi ideea de ordine-natură a lucrurilor. A se vedea, Gheorghe Vlăduţescu, Op cit. p.
153.

4
Distincţia doxa-epistemé, fundamentală în lumea greacă, are în vedere modalităţile de
cunoaştere: comună şi ştiinţifică. În exerciţiul ei comun, obişnuit, gândirea este generatoare
de opinii, de păreri, de doxa; ele sunt expresii ale unor convingeri individuale extrem de
puternice şi înrădăcinate în fiinţa fiecăruia dintre noi şi de aceea pot fi confundate foarte
uşor cu adevărul; pentru conştiinţa individuală, părerile sunt imagini ale adevărului, numai
că ceea ce reprezintă adevăr pentru unii este fals pentru alţii; prin urmare, „jungla“ părerilor
ne conduce la ideea că toţi sunt în posesia adevărului şi, totodată, nimeni. Cunoaşterea ca
epistemé, cunoaşterea obiectivă, cunoaşterea a ceea ce este, transgresează limitele
conştiinţei individuale, căci ea este şi purtătoare de epistemé; ea recunoaşte, prin reamintire,
adevărurile care au fost înscrise în ea de către zei, înainte de a se uni cu corpul nostru. Prin
urmare, ajungem la epistemé, la cunoaşterea obiectivă, la revelarea a ceea ce este, prin
dezvăluire, prin descoperire, prin eliminarea elementului de subiectivitate, altfel spus, prin
eliminarea părerilor. Deci conştiinţa noastră se exercită dual, pe de o parte ea este izvorul
opiniilor variabile şi totodată ea este purtător de adevăruri obiective. Această distincţie
urmează, cum spuneam, distincţiei dintre fenomen şi esenţă, dintre ceea ce nu are fiinţă
prin sine, ceea ce pare a fi, şi ceea ce există prin sine, ceea ce este şi are fiinţă prin sine.
Formularea lui Platon din dialogul Timaios, fr. 28a, este revelatoare: „ Aşadar, după părerea
mea, mai întâi trebuie să facem următoarea distincţie: ce este fiinţă veşnică, ce nu are
fiinţă. Ceea ce este veşnic identic cu sine poate fi cuprins de gândire printr-un discurs
raţional, iar ceea ce devine şi piere, neavând niciodată fiinţă cu adevărat, este obiectul
opiniei şi al sensibilităţii iraţionale”, a se vedea, Platon, Dialoguri, Vol. IV, Editura Humanitas,
Bucureşti, p. 287.

4
5
„Teoria greacă timpurie despre facerea lumii, teogonia şi cosmogonia erau modelate pe
noţiune de „naştere”, cu totul alta decât cea de creaţie. Iar Platon...îşi imagina facerea lumii
ca o zidire a ei de către Demiurgul divin, care a făurit-o, însă nu din nimic, ci din materie şi
conform unor idei preexistente. După opinia lui Platon, Demiurgul trebuie înţeles ca un
ziditor al lumii, nu ca un creator”, cf. Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria celor şase noţiuni