UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LIMBI ŞI LITERATURI STRĂINE

MARINELA DOINA DOROBANŢU

ANNA AHMATOVA – DESTINUL POETIC

REZUMAT

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:

PROF. DR VIRGIL ŞOPTEREANU

BUCUREŞTI
2007

1
 2
Obiectul prezentei teze de doctorat îl constituie cercetarea destinului poetic
al uneia dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate poete din Rusia - Anna
Ahmatova, afirmată în literatură la începutul secolului XX pe care, ulterior, l-a
dominat cu geniala sa forţă creatoare. Opera ahmatoviană cuprinde mai multe
compartimente literare: poezie, proză, memorialistică, critică literară, traduceri,
fiecare dintre ele fiind suficient de inovatoare şi de cuprinzătoare pentru a face din
numele poetei un nume de referinţă în literatura universală.
Creaţia Annei Ahmatova a fost studiată în Rusia încă din anii ’20, mai târziu
ea fiind transpusă şi comentată şi în alte ţări ale lumii, ca o recunoaştere a valorii
sale incontestabile. Tradusă şi la noi, poezia ahmatoviană este, totuşi, încă prea
puţin cunoscută cititorului român (mai ales celui tânăr), ţelul nostru fiind realizarea
unei analize complexe şi obiective din care să poată fi desprinsă o imagine reală şi
convingătoare a ceea ce a însemnat Anna Ahmatova pentru poezia lirică a
secolului XX. În acest sens, notele, bibliografia critică şi imaginile anexate
prezentei lucrări vor avea misiunea de a întregi „tabloul”, demonstrând că în cazul
acestui „fenomen” poetic cercetarea literară, poetică, lingvistică şi chiar filozofică
se întâlnesc şi se împletesc într-un mod miraculos.
Scopul acestei teze de doctorat este unul general, larg, în încercarea de a face
cunoscută publicului românesc personalitatea unei poete care a marcat întreaga
poezie rusă a secolului XX. Cercetarea operei Annei Ahmatova nu s-a derulat din
perspectivă comparatistă, deşi poeta descinde dintr-un spaţiu literar semnificativ,
permanent făcându-se referire însă la schimbările ideologice survenite în acesta şi
la extraordinara propagare pe care poezia rusă a înregistrat-o în acest secol.
Necesitatea sau oportunitatea unui studiu dedicat în întregime poetei Anna
Ahmatova sunt probate, după cum s-a menţionat, prin slaba reprezentare a unor
astfel de încercări în critica românească, originalitatea acestei lucrări constând în
faptul că propune o abordare panoramică a fenomenului literar pe care se
profilează, cu îndrăzneală, imaginea femeii-poet Anna Ahmatova. Permanent,
sursele bibliografice româneşti şi străine ne-au fost de folos în urmărirea scopului
propus, înlesnind identificarea elementelor de referinţă şi a zonelor de interes.
 3
Această bază teoretică a constat în mai multe tipuri de bibliografie: opere literare,
studii cuprinzând date referitoare la spaţiul literar pus în discuţie, dar şi la spaţiul
literar românesc, la criteriile modernismului şi, în mod particular, la caracteristicile
akmeismului şi concretizările sale pe plan literar şi, nu în ultimul rand, critică
orientată, ce face referire la viaţa şi creaţia poetei Annei Ahmatova.
În acest sens, capitolul I - introductiv, conferă mai degrabă un cadru general
pentru abordarea temei, aducând în prim-plan caracteristicile perioadei în care se
manifestă faptele literare dezbătute ulterior. Literatura feminină şi poezia Annei
Ahmatova pune în discuţie un subiect foarte actual, atât de necesar pentru
înţelegerea fenomenului poetic ahmatovian şi pentru tot ceea ce a însemnat acesta
pentru întreaga dezvoltare ulterioară a versului rusesc şi a atitudinii femeii în
literatură. Din frumuseţea schimbătoare a literaturii scrise de femei am ales o cale
inedită ce a solicitat din partea noastră un efort susţinut - calea „poeziei feminine”,
arătând că nu genul – masculin ori feminin contează în literatură, ci originalitatea
scriiturii, imaginaţia autorului şi capacitatea sa de a da un corp real celor mai
diverse reprezentări. „Literatura feminină” nu reprezintă literatura cu „tematică
feminină”, ci literatura scrisă de o femeie, în care sunt ridicate „probleme
feminine” - viziunea unei femei asupra lumii, a existenţei şi a tuturor celor ce
decurg din ea. Anna Ahmatova s-a afirmat în literatură în contextul „veacului de
argint”, dominat de o serie de „monştri sacri”, fiind pentru prima dată când o
femeie îşi câştiga egalitatea poetică deplină cu confraţii săi. Critica vremii o
include în rândul „marilor poeţi” încă de la debut, prin această recunoaştere
Ahmatova punând şi o piatră de temelie în mişcarea de emancipare feminină din
Rusia. „Le-am învăţat pe femei să vorbească”, spunea poeta care prin intermediul
eroinelor sale reuşea să creeze cea mai bogată tipologie feminină a epocii,
devenind o emblemă a noii poezii şi a femeii poet în general. Am avut curiozitatea
să abordăm aceeaşi problematică şi în spaţiul cultural românesc, concluzia
desprinsă fiind aceea că, indiferent de spaţiul literar, atitudinea spiritului masculin
faţă de vocaţia creatoare a femeii era, chiar şi în primele decenii ale secolului XX,
una de neîncredere. Cu atât mai mult, ni s-a părut necesar să subliniem reuşita pe
 4
plan literar a poetei Annei Ahmatova, pe care critica literară, încă de la început, a
inclus-o, aşa cum spunea, în rândul marilor poeţi ai vremii. Absorbind tradiţia
umanistă a culturii ruse, Ahmatova prezintă în lirica sa un nou tip de personaj
feminin care infirmă acea reprezentare despre femeie specifică antifeminismului
tradiţional prezentă şi în tezele criticilor români E. Lovinescu, G. Călinescu sau G.
Ibrăileanu - femeia - „specie de rangul doi” - lipsită de idealuri şi de mari pasiuni şi
care nu se poate realiza decât în relaţie cu bărbatul. Poeta demonstrează
inconsistenţa acestor teorii învechite prin imaginea feminină pe care o creează în
lirica sa, imagine constituită într-o feminitate poetică universală percepută ca atare
încă de la debut. Pusă sub semnul clasicismului rusesc, cel mai adesea sub semnul
lui Puşkin, poeta recunoştea că unul dintre „mentorii” săi a fost A. Blok, iar
celălalt - Puşkin. Limba poeziei ahmatoviene este „superba” limbă rusă în care a
fost scrisă literatura „veacului de aur”, poeta fiind, după expresia lui V. V.
Vinogradov, „moştenitoarea” poetului naţional în materie de epitet. Pe de altă
parte, Ahmatova mărturisea: „pe Blok îl consider nu numai poetul european rămas
neegalat în primul pătrar de veac, dar şi omul-epocă, cu alte cuvinte, cel mai de
seamă reprezentant al timpului său”. Sentimentul era reciproc - dedicaţia
„Ahmatovei, de la Blok” semnifică recunoaşterea egalităţii poetice şi aprecierea
acestei „voci” noi şi puternice, în pofida faptului că aparţinea unei femei. Or, dacă
eroul blokian reprezenta prototipul masculin, Ahmatova, prin intermediul eroinelor
sale, reuşeşte să creeze cea mai bogată tipologie feminină a epocii. Herzen spunea
că poezia sufletului feminin se caracterizează prin faptul că femeia este, prin
excelenţă, „mândră în iubire”; o astfel de mândrie străbate ca un fir roşu şi
versurile ahmatoviene, îndeosebi lirica de dragoste, poeta, purtătorul de cuvânt al
unei generaţii întregi, reuşind să exprime „complicata istorie a caracterului
feminin, a epocii de frântură, a izvoarelor ei, a înfrângerii şi a noii temelii” (N.
Skatov), dăruindu-ne „o carte întreagă a sufletului feminin”, (A. Kollontai) şi
„transpunând în artă toate contradicţiile (...) cărora nu le găseam nicio cale de
ieşire” (L. Reisner). Într-un anumit sens, dincolo de numele Annei Ahmatova stă
întregul popor, ea este doar vocea unică, inconfundabilă, care privind lumea prin
 5
prisma istoriei vii, dar şi a propriei sale inimi, vorbeşte în numele său şi al tuturor.
Echilibrul şi idealul de armonie spre care Ahmatova aspiră în creaţia sa, onestitatea
şi faptul că, în încercarea sa de a apropia poezia de preocupările omeneşti cele mai
comune îşi „topeşte” în versuri, de cele mai multe ori, experienţele personale,
rezistenţa sa ca fiinţă umană, tăria de caracter, optimismul şi puterea de a o lua
mereu de la capăt şi, nu în ultimul rând, bucuria molipsitoare în faţa vieţii sunt alte
atribute care caracterizează universul ahmatovian. „Lipsa de entuziasm, spunea
Dostoievski, e semnul clar al pierzaniei”; la Anna Ahmatova, indiferent de
perioadele pe care le-a traversat, „entuziasmul” primar în faţa vieţii este vizibil în
forţa extraordinară pe care versurile sale o degajă, poeta reuşind să elaboreze o
imagine feminină universală, să construiască o lume ce permite o identificare a
tuturor cititoarelor cu eroina sa. Depăşind şcolile literare care au format şi au
deformat cursul epocii şi pe al său personal, Ahmatova a creat peste graniţele
timpului un cititor ideal, al său „eu” devenind „ea”, apoi „noi” şi în final „toţi”.
Pornind de la constatarea că până în prezent în România nu i-a fost
consacrată Annei Ahmatova nicio teză de doctorat şi nicio monografie, lucrarea de
faţă şi-a propus să umple acest gol, cuprinzând întreaga creaţie ahmatoviană dintr-
o perspectivă oarecum inedită, ancorată în evoluţia „scrisului feminin”, dar,
totodată, introducând şi elemente biografice foarte utile, în contextul în care
acestea lipsesc aproape cu desăvârşire din toate volumele de traduceri în limba
română, ale căror prefeţe nu oferă referinţe deosebite, ci numai informaţii
disparate, adesea scrise de complezenţă. Prin capitolul biografic – O viaţă pentru
poezie, s-a asigurat o permanentă legătură între viaţa şi opera Annei Ahmatova. În
alcătuirea portretului spiritual al poetei am luat în seamă şi amintirile
contemporanilor, care – în ciuda faptului că pot fi suspectate de subiectivism –
însufleţesc datele seci furnizate de istoria literară. Puternica personalitate,
inteligenţa, frumuseţea şi strălucirea ce răzbăteau atât de pregnant din înfăţişarea
poetei i-au determinat pe confraţi să-i dedice un număr semnificativ de poezii, iar
pe pictorii şi graficienii epocii să-i realizeze un număr impresionant de portrete -
fapt ce vine să sublinieze recunoaşterea şi popularitatea de care Anna Ahmatova se
 6
bucura în epocă. Esenţială ni s-a părut şi descrierea atmosferei pline de
efervescenţă presupusă de modernism, ca mişcare inovatoare de la începutul
secolului al XX-lea, ambianţa saloanelor literare ale vremii, problemele puse în
discuţie şi cauzele care au determinat sfârşitul simbolismului şi naşterea altor
curente literare precum futurismul, imaginismul, expresionismul, OBERIU etc.
Dintre acestea ne-am oprit la akmeism – direcţie poetică nouă, înfiinţată în 1912 de
către poetul Nikolai Gumiliov, pe atunci soţul Annei Ahmatova, care la rându-i era
membră în cadrul acestei mişcări alături de S. Gorodeţki, Vl. Narbut, M. Kuzmin,
M. Lozinski, O. Mandelştam şi altii, poeta evidenţiindu-se dintre aceştia şi
reprezententând, după expresia lui A. Blok, „o veritabilă excepţie”. După revoluţia
din 1917, acest curent literar avea să aibă o existenţă sincopată, apărând şi
dispărând în funcţie de posibilităţile oferite de un regim în care creaţia artistică
devenea tot mai strîns legată de ideologie, atacurile confraţilor contribuind şi ele la
fragilizarea poziţiei akmeismului în contextul social al vremii. Prezentarea
cronologică a datelor biografice ale poetei a fost completată ulterior cu informaţii
referitoare la opera sa, dezvoltată în strânsă legătură cu viaţa. Am ţinut cont în
aceste capitole teoretice şi de faptul că, opera lirică este prin esenţă inefabilă, iar
poezia - o artă pe care numai cei aleşi o deţin. În acest sens, capitolele următoare
nu constituie doar un bilanţ de lectură, simplă extensie a evoluţiei poeziei
ahmatoviene, ci în intenţie – cât şi în realizare – o analiză propriu-zisă pe texte
poetice puţin cunoscute cititorului român. Întrucât poezia Annei Ahmatova se
remarcă printr-o manieră originală proprie, prin polisemantismul expresiei şi al
valenţelor limbajului metaforic, cele afirmate au fost susţinute de versurile
originale, ediţia Anna Ahmatova, Socinenia v dvuh tomah, Moscova, 1990,
urmând ca în notele de subsol să fie reprodusă cea mai fidelă transpunere a lor în
limba română (numele traducătorului fiind întotdeauna precizat), cu excepţia
situaţiilor în care traducerile i-au aparţinut autoarei tezei.
Capitolul Iubirea – ca axă sufletească a confesiunii lirice, punctează, cu
exemple concrete, motivele pentru care critica literară a afirmat că Anna Ahmatova
a reuşit să dea noi dimensiuni poeziei iubirii parcurgând toate registrele
 7
sentimentului, conferindu-i astfel perspective nebănuite şi transformând-o într-o
condiţie a artei şi a existenţei. În literatura „veacului de argint”, căreia Anna
Ahmatova îi aparţine, tema iubirii ocupă un loc însemnat - reprezentanţii culturii
ruse: filosofi, scriitori şi poeţi, acordând o atenţie sporită teoriei iubirii, în care un
rol hotărâtor revine postulatelor neoplatonice şi creştine. Pentru prima dată, iubirea
apăruse ilustrată plenar în creaţiile scriitorilor aparţinând secolului al XIX-lea:
Puşkin, Lermontov, Goncearov, Turgheniev, Tiutcev, Fet, Tostoi, Dostoievski,
Leskov sau Kuprin, în operele cărora se cristalizează caracteristicile „Erosului”
rusesc şi „atitudinea” rusească în faţa sublimei şi veşnicei teme a iubirii. Erosul
rusesc nu se abate de la tradiţia culturii europene sau universale, în ciuda acestui
fapt însă multe puncte de vedere întâlnite în operele scriitorilor sau filosofilor ruşi
negăsindu-şi analog în gândirea vesteuropeană. Literatura rusă a „veacului de
argint” acordă o atenţie deosebită temei iubirii, încercând, insistent, să pătrundă
sensul său filosofic şi etic, permanenta sa legătură cu fenomenele culturii
naţionale, dar şi universale. Anna Ahmatova se caracteriza însă şi printr-un un
profund sentiment religios, de aceea lirica sa erotică nu este nici spiritualistă, dar
nu poate fi pusă nici sub semnul neoplatonicismului. Fiind „carnală”, ea nu se
dezbracă totuşi de „enigmă”, avându-şi descendenţa în „Erosul” rusesc, în sensul
că dragostea la Anna Ahmatova este ridicată la rangul suprem al trăirilor umane.
Totodată, lirica ahmatoviană marchează o nouă direcţie în „filosofia lirică a iubirii”
şi aceasta nu doar pentru că poeta recurge la noi procedee în relatarea trăirilor, care
în poezia sa îşi găsesc o exprimare plenară nuanţând psihologia şi esenţa feminină,
ci şi pentru că în lirica de dragoste a Annei Ahmatova îşi găseşte reflectare
zbuciumul unei personalităţi aparţinând timpurilor noi.
Concepţia poetei despre iubire s-a înscris, aşadar, în tradiţia literaturii ruse
de la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, dar în universul
poetic ahmatovian poezia iubirii ocupă un loc fruntaş - legătura cu predecesorii săi,
cu poezia rusă de o incontestabilă frumuseţe a lui Puşkin, Lermontov sau chiar a
contemporanei Ţvetaeva, fiind uneori sesizabilă, dar găsind în vocea Ahmatovei un
timbru propriu şi original. În nenumărate rânduri, exegeţii operei sale au observat
 8
apropierea discursului poetic ahmatovian de cel al prozei clasice, mai exact de cel
al prozei psihologice, care-şi va pune clar amprenta asupra stilului ahmatovian şi
va contribui la structurarea unui sistem liric personal.
Privită în ansamblu opera ahmatoviană pare a nu fi cunoscut ani de ucenicie,
dar Anna Ahmatova era pe deplin ancorată în contextul literaturii şi, fără îndoială,
a luat în considerare şi experienţa predecesorilor ori a contemporanilor săi în
legătură cu această temă. Indiferent de perioadele în care e cântată, iubirea la
Ahmatova e sinceră, întreagă şi cunoaşte toate nuanţele şi toate faţetele pasiunii,
tot ce aceasta poate crea: aşteptare, dovezi, cochetărie, suferinţă, orgoliu, rareori
fiind şi sursă de bucurie. Poezia sa de dragoste e străbătută de la un capăt la altul,
ca de un fir roşu, de stigmatul neîmplinirii, al unui preaplin sufletesc care nu poate
fi înţeles de partener, dar faptul că această iubire nu se poate împlini din varii
motive nu ştirbeşte cu nimic din frumuseţea şi din melodicitatea versului, ba chiar
îl potenţează, nefericirea eului poetic transfigurându-şi trăirile prin intermediul
acestuia.
Fiind o confesiune, deci punându-se accent pe nota afectivă, poezia
ahmatoviană tinde, în primul rând, să emoţioneze, dar în acelaşi timp să şi
„instruiască” - „eul” liric fiind o „voce distinctă” şi, totodată, parte a unui „cor” ce
semnifică trăirile unor generaţii întregi. Chiar dacă se întemeiază pe o estetică a
eşecului şi/sau a potenţialităţii în iubire, „povestirea” în sine reprezintă un „dat”
care trebuie împărtăşit cu cineva, egoismul nefiindu-i caracteristic eroinei
ahamtoviene nici măcar în momentele de criză, de maximă suferinţă. Ceea ce
reuşeşte să surprindă admirabil poeta rusă este „situaţia”, „povestea” în sine, clipa
de viaţă privită ca o veşnicie, de aceea, în demersul nostru, nu principiul
cronologic a fost cel care ne-a guvernat, ci timpul memoriei, prezentul veşnic.
Concepţia poetei despre iubire s-a înscris, aşa cum spunea, în tradiţia literaturii
ruse de la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, dar a găsit în
vocea sa un timbru propriu, original pe care critica literară l-a remarcat imediat,
elogiindu-l în lucrări semnate de reputaţi literaţi, esteticieni şi stilisticieni ai vremii
precum V. V. Vinogradov, V. M. Jirmunski, K. Ciukovski, B. Eihenbaum şi alţii.
 9
Astfel, versurile Ahmatovei au fost asociate fie cu proza psihologică a
secolului anterior (O. Mandelştam), cu un „roman liric complex” (B. Eihembaum)
ori cu o nuvelă ( K. Ciukovski), fie s-a remarcat „forma lor epigramatică” (V. M.
Jirmunski) şi forţa epitetului (V. V. Vinogradov), majoritatea exegeţilor fiind de
acord că poezia Annei Ahmatova este o poezie pur lirică, ce prezintă particularităţi
ale psihologiei umane în general. Poezia de dragoste ahmatoviană este prezentă în
aproape toate antologiile dedicate sentimentului iubirii, fapt ce vine sa-i sublinieze
importanţa şi frumuseţea. Permanent am ţinut seama de crezul estetic ahmatovian,
subliniind, cu fiecare ocazie, entuziasmul primar al „veselei păcătoase de la
Ţarskoe Selo” în faţa tuturor vicisitudinilor vieţii, căci în toată creaţia sa,
Ahmatova prezintă un punct de vedere feminin, o viziune generalizată, în care nu
vorbeşte nici despre sine însăşi, nici despre o femeie anume, ci zugrăveşte o femeie
universală aflată în lumi particulare.
Capitolul Recviem – psihologie şi concentrare dramatică vine în
completarea aceleiaşi idei înfăţişând o nouă ipostază, în care nu mai suprindem
nicio apropiere între femeia îndrăgostită şi cea care proclamă. Scris într-o perioadă
foarte grea pentru Rusia - anii ejovismului, Recviemul reprezintă un ciclu de poezii
total diferite de cele scrise anterior. Aici ni s-a părut util să aducem în discuţie şi
probleme referitoare la natura genului poematic, precum şi la conceptul de eroină
lirică, subliniind că, şi de această dată, trăirile individuale ale poetei sunt
generalizate, universalizate. Schimbarea orientărilor literare – de la realismul
secolului al XIX-lea la modernism, iar apoi la postmodernism – şi-a pus amprenta
asupra tuturor genurilor şi speciilor literare, implicit asupra poemului. Rămânând
„credincios” naturii sale epice, acesta va evolua - sub impactul creşterii în
literatură a factorului subiectiv, accentuându-se „greutatea” specifică a elementului
liric şi în structura sa. În acest fel şi rolul naratorului se va schimba: dintr-un
comentator obiectiv al celor înfăţişate el devine, cu timpul, un participant adânc
implicat în evenimente, transformându-se în erou liric nu ca o copie a eului, ci ca o
figură realizată după legile creaţiei artistice. Specificul artistic al poemului constă
în prezenţa obligatorie a epicului şi modelul tradiţional presupunea succesiunea
 10
elementelor subiectului literar, ca şi prezenţa unui narator obiectiv; de altă parte
însă, în centrul poemului se află omul inclus în fluxul istoriei, fapt ce va determina
o altă trăsătură a formei poematice.
Alături de modelul epic tradiţional, în literatura rusă a secolului XX apare,
aşadar, „eposul liric”, în centrul căruia se va afla eroul liric sau „eul” auctorial,
acest „liro-epos” reprezentând, de fapt, o sinteză lirico-epică în care sunt unite
elementele epic, liric şi dramatic, iar una dintre manifestările procesului de
liricizare a formei poematice o constituie şi poemele Annei Ahmatova: Recviem şi
Poemul fără erou, consecinţă a sintezei artistice şi a realităţii estetice dezvoltate
neîncetat. Redarea faptelor reale din biografia poetei se împleteşte cu viaţa patriei
sale, iar sentimentul care se desprinde este acela de uniune a autoarei cu fluxul
istoriei, în încercarea de a-şi înţelege propriul loc în acesta. În Recviem
experienţele şi trăirile individuale ale poetei sunt generalizate, universalizate,
formând o simbioză complexă între sentimentele autoarei şi cele ale „altcuiva”,
astfel încât în poem îşi găsesc rezonanţă sentimentele şi gândurile unui întreg strat
al societăţii ruse. Evenimentele istorice sunt trecute prin prisma subiectivă a
trăirilor eroinei lirice, atingând cote dramatice şi reflectând evoluţia eroinei
ahmatoviene, dar aceasta reprezintă o imagine artistică de sinteză, care îmbină
individualul şi tipicul, caracteristicul şi generalul, fiind înrudită cu imaginea
poetului, dar nu şi identică cu aceasta. Aşa cum afirmam, ea este un construct
ficţional prin intermediul căruia poeta se autoexprimă într-o măsură mai mare
sau mai mică, viziunea şi sensibilitatea eului, originalitatea lirismului cultivat de
acesta şi strategiile perspectivei lui constituind o sursă însemnată de poeticitate.
Maniera prin care poeta reuşeşte să redea drama generală se înscrie într-un
alt registru faţă de scrierile sale de până atunci, căci în universul poetic ahmatovian
există o ierarhie, o anume evoluţie - dacă versurile de început erau inspirate de
ceva, de cineva, versurile ulterioare vor avea o cu totul altă orientare estetică în
încercarea poetei de a investiga universul spiritual al omului contemporan şi în
permanenta sa aspiraţie de a reda dialectica stărilor sufleteşti. În Recviem -
monument dedicat jertfelor tiraniei staliniste, oamenilor suprimaţi fără nicio vină,
 11
poeta atinge cele mai înalte trepte ale forţelor expresive şi emoţionale absorbind în
sine nu numai drama personală, ci şi drama a milioane de femei contemporane cu
ea, cunoscute sau necunoscute. Psihologismul atinge aici cote maxime şi reprezintă
un mijloc special, superior organizat, de a transmite trăirea cititorului, astfel încât
aceasta poate fi numită, la modul cel mai exact, trăire a poemului. Caracterul
autobiografic (individual) al personajului central al Recviemului este neîndoielnic,
de aceea e şi extrem de greu să separi cota de participare a autoarei la soarta
personajului său. Evenimentele nu se desfăşoară „aievea” înaintea nostră, ci ne
sunt relatate, astfel încât nu putem scăpa de convingerea că „firele” evenimentelor
sunt concentrate în „mâinile” poetei şi că de ea depinde modul lor de desfăşurare,
chiar şi atunci când redă evenimente care, prin animozitatea lor, se apropie de
tragism. „Atitudinea” epică şi cea dramatică nu sunt străine de „fermentul” originar
al „atitudinii” lirice a Annei Ahmatova, ba chiar forţa liricii „împrumută” epicului
şi dramaticului posibilitatea de a aprofunda simţurile, trăirile şi aspiraţiile
personajului central, dar şi ale celor adiacente, în acest mod intensificând mobilul
evenimentelor şi al acţiunilor căci Recviemul reprezintă un ciclu de poezii total
diferite de cele scrise înainte, o „cădere in sine”, dar şi un ţipăt de durere, un mod
de descărcare şi o depăşire a graniţelor lirismului în încercarea de a deveni un mod
de supravieţuire.
Capitolul următor, Poemul fără erou – operă de sinteză, prezintă un poem
încă netradus în limba română, de o mare importanţă pentru înţelegerea creaţiei
ahmatoviene în ansamblu. Motivele omniprezente ale liricii Annei Ahmatova -
sfârşit, moarte, extincţie, se regăsesc plenar în acest poem, în care eul poetic pare a
lua totul asupra sa, parcă din dorinţa de a ispăşi păcatele întregii omeniri. Ele
exprimă, de fapt, sentimentele şi trăirile ce-i caracterizau pe scriitorii ruşi aflaţi la
începutul unei noi ere, al unui secol ce aducea cu sine războaiele, moartea şi
sfârşitul unei lumi. În această atmosferă plină de frământări, glasul şi poezia Annei
Ahmatova devine expresie a idealurilor, dar şi a sentimentelor de disoluţie,
dispersare şi deznădejde, caracteristice unei întregi generaţii ce-şi întrezăreşte
sfârşitul. Continuând în tradiţia iluştrilor săi înaintaşi, F. M. Dostoievski şi A. S.
 12
Puşkin, poeta conturează în universul său poetic motive ale cunoaşterii, dedublării,
iubirii, morţii, într-o manieră proprie simbolismului şi akmeismului, temele mari
din poezia sa de dragoste: iubirea neîmpărtăşită, imposibilitatea compromisului,
sentimentul eşecului ori moartea văzută ca o expiere, regăsindu-se sub un alt
registru, mai grav, pe deplin asumat.
Poemul fără erou este clădit pe reminiscenţe din literatura rusă şi universală
(semn al modernismului, care recurge la intertextualitate ca mijloc de exprimare
artistică) şi ocupă un loc central în creaţia ahmatoviană. În el sunt concentrate
motive fundamentale din lirica ahmatoviană, ce capătă aici o mare profunzime
reflectând evoluţia autoarei: motivele timpului, memoriei, despărţirii, visului,
oglinzii etc. Poemul se dezvoltă ca o suită de amintiri, fiind pătruns de
„presentimentul Sfârşitului”, prezent de altfel şi în lirica ahmatoviană de început,
cea cuprinsă în volumele Seară, Mătănii sau Stolul alb. Dar, dacă în volumele sus
amintite Ahmatova privea spre cele ce se întâmplau „dinăuntru”, „acum” ea redă
totul retrospectiv, „zgomotul infernal al timpului” (O. Mandelştam) fiind zugrăvit
cu acea înţelegere proprie omului matur, care priveşte „dinafară” spre toate cele
întâmplate şi care înţelege rostul ciclic al istoriei şi al transformărilor pe care
aceasta le aduce cu sine. Poemul se constituie într-una dintre cele mai dificile şi
mai încifrate opere ale secolului XX, în care niciun detaliu nu e întâmplător, totul
e semnificaţie, de aceea el poate fi interpretat ca un pas înainte spre
postmodernism, Ahmatova având şi calitatea de proroc al vremurilor noi. Exegeţii
operei ahmatoviene nu au găsit nici până astăzi calea pentru descifrarea tuturor
sensurilor poemului (poeta însăşi se ferea să dea explicaţii), trecutul părând a avea
aici un efect mai profund decât distrugerea unor vieţi, căci versurile „vorbesc”
despre distrugerea unui mod de gândire, despre distrugerea unor concepţii ce nu
mai puteau fi transmise şi generaţiilor următoare şi, în cele din urmă, despre
ruperea unei continuităţi în scurgerea timpului. Cronică a unor evenimente istorice
din secolul al XX-lea, a destinelor celor din generaţia poetei, dar şi a ţării în
general, străbătut de sentimentul neliniştii şi al unui deznodământ implacabil,
poemul este bazat o gândire istorică, sprijinită pe modelul „plenitudinii temporale”,
 13
presupunând mersul timpului din trecut spre prezent şi viitor, cele trei componente
ale procesului istoric. În Poemul fără erou Ahmatova leagă trecutul, prezentul şi
viitorul într-un moment unic, făcându-le să coexiste precum „Apocalipsa”: „nu va
mai fi, nu va mai exista timp”. De aceea, poemul nu simbolizează numai sfârşitul
civilizaţiei „claselor parazitare”, aşa cum afirmau criticii sovietici, ci reprezintă
„poemul sfârşitului” sau, mai bine spus, în acelaşi timp, „poemul reînceputului”. E
vorba aici de două timpuri aflate aparent în antiteză, dar remarcabile pentru ele că
reprezintă prologul unor evenimente excepţionale: prima epocă - 1913, ultimile
tresăriri ale Rusiei imperiale şi ce-a de-a doua epocă - 1940, încă o dată începutul
unui alt război şi momentul în care Ahmatova revede evenimentele desfăşurate în
anul 1913, iar o dată cu ele, pe prietenii tinereţii sale. În nenumărate rânduri s-a
afirmat că, prin intermediul poemului, autoarea a dorit să judece „epoca” din jurul
anului 1910 şi pe cei care nu mai existau, care nu mai puteau să-i răspundă. Privit
din această perspectivă, opera poate părea de neînţeles şi lipsită de interes, mai ales
pentru cei care nu cunosc anumite întâmplări din Petersburgul acelor ani. E
adevărat că amintirea tragică reprezintă una din temele principale ale poemului, dar
Ahmatova adaugă întotdeauna la amintirile sale presentimentele. În poem ea este
în acelaşi timp un participant, un martor străin de acţiune, un judecător care acuză,
aproape ameninţă, dar niciodată nu condamnă, fiind departe de a justifica această
lume în descompunere şi ascunzând printre rândurile sale un regret profund.
Scris pe parcursul a douăzeci şi cinci de ani, în a doua jumătate a vieţii
creatoare a poetei, Poemul fără erou reprezintă un unicat prin prisma faptului că în
el se reunesc două epoci şi doi oameni – pe de o parte epoca demult apusă, de care
eroina este încă strâns legată sufleteşte: „dorm – visez tinereţea noastră” şi în
acelaşi timp „înălţimea” altei epoci în care se află „acum”, împletirea elementului
personal cu timpul real, contemporan, cu epoca şi chiar întregul secol, intrând
organic într-o imagine unitară a cărei interpretare depăşeşte graniţele unui simplu
poem.
Ultimul capitol al lucrării – Traducere şi traductibilitate cuprinde două
subcapitole. Primul dintre ele, Ahmatova – traducător din literatura română,
 14
prezintă activitatea de traducere a poetei din cele mai neaşteptate arii culturale,
rezultatul fiind un admirabil volum de versuri – Golosa poetov. Stihi zarubejnîh
poetov v perevode Annî Ahmatovoi/Glasurile poeţilor. Versuri ale unor poeţi
străini în traducerea Annei Ahmatova, apărut la Moscova, în anul 1965. În cea de-
a doua perioadă de dizgraţie decretată de autorităţile sovietice, Anna Ahmatova s-a
ocupat aproape exclusiv de traduceri. Traducerile au constituit pentru poetă, ca şi
pentru alţi contemporani ai săi printre care şi poetul şi traducătorul Boris
Pasternak, singurul mijloc de subzistenţă, dar şi semnificaţia unui refugiu din faţa
realităţii prea crude a prezentului. Chiar dacă versurile ahmatoviene nu mai erau pe
gustul celor în măsură a le publica, poeta a găsit astfel modalitatea perfectă de a se
ocupa tot de poezie, îndeletnicirea sa de suflet. Om cu o vastă cultură, Ahmatova
era o bună cunoscătoare a limbilor latină, franceză, italiană şi, se pare, spaniolă şi
engleză, o parte dintre traduceri fiind realizate direct, alta prin intermediar.
Îmbucurător este faptul că Anna Ahmatova a fost interesată şi de literatura română,
din care a tradus poemul eminescian Venere şi Madonă/Венера и Мадонна,
versuri ale lui Tudor Arghezi: Frunze pierdute/Потерянные листья, De ce-aş fi
trist/О чём грустить?, Cântec de seară/Вечерняя песня, Bună dimineata,
primăvară!/Доброе утро, весна!, Poetului necunoscut/Неизвестному поэту şi
poezia lui Al. Toma, Pribeagul/Скиталец.
Dată fiind noua ipostază în care o surprindem pe Ahmatova ni s-a părut
important să subliniem dificultatea traducerii textelor poetice. Am subliniat,
totodată, şi faptul că o limbă naţională nu este aptă pentru receptarea marii poezii
universale înainte de a fi rodit ea însăşi poezie prin geniul unui mare creator
autohton, iar dacă în Rusia „începutul tuturor începuturilor”, după expresia
criticului V. G. Belinski, a fost A. S. Puşkin (Anna Ahmatova a fost considerată de
critica literară continuatoarea lui Puşkin în materie de epitet), la români, cel care a
făurit, printr-o unică sinteză, limba poetică românească în stare, în aceeaşi măsură,
să creeze, dar să şi re-creeze marea poezie, a fost M. Eminescu. Al. Philippide
susţinea că abia din acel moment limba română a putut să recepteze valorile
literare europene devenind „un admirabil instrument liric”. În principiu, afirmaţia
 15
lui Philippide este valabilă. Datorită virtuţilor noii substanţe - limba de receptare,
mesajul artistic primar poate dobândi prin intermediul traducerii o forţă expresivă
superioară pe alocuri modelului, compensând astfel neîmplinirile înregistrate în
altă parte. În această ordine de idei, am arătat, pe baza analizei pe text, că
versiunile oferite de traducătoarea Anna Ahmatova, demonstrează că traduceri
bune se pot obţine, reuşita lor depinzând de măiestria traducătorului, de intuiţia sa
poetică şi de capacitatea de pătrundere şi de receptare a mesajului artistic iniţial.
Versiunile traduse de Anna Ahmatova din literatura română dovedesc faptul că
acest lucru este posibil şi au imensul merit de a împlini ciclul hermeneutic al
operelor originale într-un spaţiu cultural cu o mare tradiţie în domeniul literaturii.
Al doilea subcapitol – Receptarea operei ahmatoviene în spaţiul cultural
românesc, prezintă, din punct de vedere diacronic, traseul sinuos pe care l-au
parcurs poeziile ahmatoviene în ţara nostră. Alături de „harul” interpretului, la
reuşita procesului creator al traducerii contribuie şi receptorul, mai exact acel tip de
cititor activ, creator, un cititor care respinge sensul „ferm”, „definitiv” (R. Barthes)
şi care admite numai pluralitatea sensurilor. Receptarea, ca tip de experienţă
estetică, presupune trei componente organic relaţionate: poesis (capacitatea
artistului de a reconstrui lumea prin actul creator), aesthetis (forţa cognitivă a artei
ca modalitate de percepere a realităţii) şi catharsis (aspectul comunicativ al
experienţei estetice, prin implicarea agentului receptor), toate aceste trei niveluri
fiind esenţiale pentru receptarea unei opere sau a unei întregi literaturi într-un alt
spaţiu cultural. În România, numele Annei Ahmatova e cunoscut prin intermediul
versiunilor realizate de traducători precum: Maria Banuş, Grigore V. Coban, A. E.
Baconsky, Emil Brumaru, Mihai Beniuc, Alexandru Pintescu, Ştefan Bitan, Ilie
Bădicuţ, Horia Algor, Ion Caraion, Mircea Croitoru, publicate în diverse ziare ori
reviste, încă din vremea când poeta rusă îşi primea recunoaşterea valorii atât în
patria natală, cât şi pe plan internaţional.
Imaginea de ansamblu desprinsă din publicaţiile româneşti în care întâlnim
numele Annei Ahmatova este departe de imaginea „reală”, dar chiar şi în aceste
condiţii, am apreciat fiecare moment ce a punctat numele său, nutrind convingerea
 16
că între diferitele forme de manifestare a reflecţiei despre poezie va exista
întotdeauna o permanentă comunicare. Concomitent cu aceste „punctări”, am
evidenţiat şi traducerile oferite de M. Fortunescu, I. Caraion, Al. Pintescu, A.
Christi ori L. Cotorcea, fiecare volum constituind la vremea publicării lui un
eveniment literar deosebit. Tocmai de aceea ni s-a părut indicat să amintim aici
faimosul dicton latin: habent sua fata libelli (cărţile îşi au destinul lor), căci şi de
„destinul” acestor cărţi, pe care le-am consemnat în diacronie, ne-am simţit foarte
legaţi. Pentru a ilustra calitatea traducerilor cuprinse în aceste volume de versuri,
am supus analizei două poezii: Ecoul/ЭХО (1960) şi Cinque 3 (20 decembrie
1945), prezente în trei dintre ediţiile dedicate Annei Ahmatova în limba română.
În urma celor constatate, concluzia, la final de drum, este că adevărata artă a
traducătorului constă în exprimarea poeticii situate la nivelul cel mai profund al
textului literar (ceea ce nu s-a întâmplat încă în cazul traducerilor româneşti din
poezia Annei Ahmatova), traducătorul de poezie trebuind să aleagă într-un alt cod
lingvistic acele semne care să păstreze câmpul larg de posibile interpretări pe care
le implică originalul, să refacă „obiectul estetic” nu pe dinafară, ci pe dinăuntru.
Analiza activităţii de traducere implică un anumit număr de operaţii, manipulări şi
intervenţii ce vin dinspre traducător, iar informaţiile de orice natură: articole,
prefeţe, postfeţe, note, pe scurt ansamblul de „paratexte”, vin în completarea
traducerii, fără a-i ameninţa importanţa din punctul de vedere al receptării textului
tradus. Punctele de vedere se schimbă continuu, în mod constant apar lucrări ce
conţin noi perspective asupra fenomenului poetic în general, şi adesea traducerile
devin „învechite”, în timp ce opera originală primeşte doar „patina timpului”. De
aici rezultă necesitatea repetatelor lucrări, care îşi găsesc explicaţia şi utilitatea prin
faptul că orice traducere vine într-o cultură la momentul propice din stadiul de
dezvoltare a acelei culturi, uneori devenind chiar o „stare de necesitate”.
În încheiere subliniem încă o dată că întocmirea şi în România a unei lucrări
substanţial interpretative despre Anna Ahmatova era cu atât mai necesară, cu cât
cercetarea fenomenului ahmatovian continuă în lume până astăzi, reviste de
specialitate ori cărţi întregi găzduind în paginile lor titluri incitante referitoare la
 17
universul creaţiei sau la biografia poetei. În Rusia interesul pentru opera
ahmatoviană a existat încă de la apariţia primelor volume de versuri: Seară/Vecer
(1912), Mătănii/Ciotki (1914), Stolul alb/Belaia staia (1917), poeţi, scriitori sau
critici literari salutându-le noutatea şi elogiindu-le în lucrări publicate în volum sau
în diverse reviste literare (studiile acelor ani fac obiectul unei cărţi intitulate Anna
Ahmatova: pro et contra, volumul I, apărută la Sankt-Petersburg în anul 2001).
De-a lungul timpului astfel de studii au continuat să apară - notele, comentariile şi
bibliografia prezentei lucrări ilustrând referiri critice la lucrări apărute atât în
Rusia, cât şi în străinătate. Hotărârea UNESCO de a marca jubileul de 100 de ani
de la naşterea poetei prin declararea anului 1989 - „Anul Anna Ahmatova”, vine să
accentueze recunoaşterea şi preţuirea marii poete ruse pe plan mondial. Cu acest
prilej în Rusia şi în lume: Italia, Anglia, Franţa, Statele Unite, au avut loc diverse
comunicări şi simpozioane, lansări de carte şi de film, expoziţii sau editări de
albume de fotografii, toate subliniind atenţia sporită de care opera ahmatoviană se
bucură în continuare.
Interesul pentru opera ahmatoviană este, aşadar, în continuare viu, de aceea
alegerea acestei teme este perfect justificată. Ceea ce ne-am propus noi a fost să
ajungem la sufletul poetei Anna Ahmatova - una dintre cele mai originale voci
feminine din poezia „nouă” a „veacului de argint”, să îi cunoaştem îndeaproape
traseul spiritual, să reflectăm la „instituţia Ahmatova” ca la o umbră luminoasă a
literaturii din care purcede şi căreia îi formulează conştiinţa într-un mod atât de
sublim, scopul final fiind acela de a contribui la o receptare veridică a imaginii şi a
poeticii sale în România.
 18

BIBLIOGRAFIE

I. OPERE LITERARE:

1. Ahmatova, A., Избранное, Moscova, 1974.

2. Ahmatova, A., Стихотворения и поэмы, Leningrad, 1977.
3. Ahmatova, A., Лирика, Moscova, 1990.
4. Ahmatova, A., Сочинения в двух томах, Moscova, 1990.
5. Ahmatova, A., Из семи книг, Sankt Petersburg, 2002.
6. Ahmatova, A., Poezii, în româneşte de Madeleine Fortunescu, Editura
Tineretului, Colecţia „Cele mai frumoase poezii”, Bucureşti, 1968.
7. Ahmatova, A., Versuri. Versiune românească şi cuvânt înainte de Ion
Caraion, Editura Univers, Colecţia Orfeu, Bucureşti, 1974.
8. Ahmatova, A., Anno Domini – Versuri, traducător Alexandru
Pintescu, Editura Helicon, colecţia „Liliput”, Timişoara, 1998.
9. Ahmatova, A., Poezie şi destin, traducere din limba rusă şi studiu
introductiv de Aura Christi, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2001.
10. Ahmatova, A., Poeme. Proze, traducător Livia Cotorcea, Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2004.
11. Ahmatova, A., Poème sans héros. Requiem et autres oeuvres, trad. de
Jeanne şi Fernand Rude, François Maspero, Paris, 1982.

II. EXEGEZE, STUDII, ARTICOLE, ESEURI, JURNALE:

1. Abeliuk, E., S., Читательский комментарий: замысел и воплощение.

Путь школьников к „Реквиему” А. Ахматовой, în „Литература в
школе”, nr. 3/1989.
2. Ahmadulina, B., Destinul poeziei traduse, în „Secolul 20”, nr. 2-3/1978.
 19
3. Alexandrescu, S., Alunecosul, necesarul feminism, în „Secolul 20”, nr.
7-9/1996.
4. Algor, H., Galaxii, în „Poesis”, nr. 2/1991.
5. Annenkov, I., Дневник моих встреч, vol.I, New York, 1966.
6. Assunto, R., Scrieri despre artă, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti,
1988.
7. Avram, A., Femei celebre din România, Editura All, Bucureşti, 2005.
8. Babaev, E., G., Пушкинские стpаницы Анны Ахматовой, în „Новый
мир”, nr.1/1987.
9. Babaev, E., G., Воспоминания, Sankt Petersburg, 2000.
10. Bagno, V. E., „Красный” цикл писем Зинаиды Гиппиус к Зинаиде
Венгеровой, în „Русская литературa”, nr. 1/ 1998.
11. Bahtin, M., Probleme de literatură şi estetică, Editura Univers,
Bucureşti, 1982.
12. Bakonsky, A. E., Meridiane, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969.
13. Balan, D., Poezia rusă din secolul XX. Руcская поэзия XX века, Editura
Universităţii din Bucureşti, 1997.
14. Baley, S., An elegy for Russia: Anna Akhmatova’s Requiem, în “The
Slavic and East European Journal”, vol. 43, nr. 2/1999.
15. Bantaş, A., Croitoru, E., Didactica traducerii, Editura Teora, Bucureşti,
1998.
16. Bădicuţ, I., Marea poezie, în „Luceafărul”, nr. 25/1989.
17. Bădicuţ, I., Gânduri despre Anna Ahmatova, în „Azi”, 27 mai 1996.
18. Beauvoir, S. de, Tout compte fait, Editura Gallimard, Paris, 1972.
19. Beniuc, M., Scrieri, vol. 6: Poeţi şi prozatori, Editura Minerva,
Bucureşti, 1975.
20. Benjamin, W., Problema traducătorului, în „Secolul 20”, nr. 5/1972.
21. Berberova, N., Sublinierea îmi aparţine, trad. de Natalia Stănescu,
Editura Univers, Bucureşti, 2000.
 20
22. Berlin, I., Встречи с русскими писателями, în „Slavica
Hierosolymitana”, vol.V-VI, 1981.
23. Briusov, V., Далекие и близкие. Статьи и заметки о русcких поэтах
от Тютчева до наших дней, în Собрание coчинений в семи томах,
vol. 6, Moscova, 1975.
24. Burdina, S., V., „Реквием” А. Ахматовой как „петербургский
текст” русской литературы, în „Вестник Московского
Университета”, seria 9. Filologie, nr.5/2003.
25. Cantemir, N., Precursori ai romanului modern, în „Cronica”, nr. 48/8
nov. 1969.
26. Cantemir, N., Certitudini şi căutări în poezia sovietică contemporană, în
„Ateneu”, nr. 10/1970.
27. Caraion, I., Pălărierul silabelor, Editura Cartea românească, Bucureşti,
1976.
28. Casaretti, F., Minunata lume a femeilor, Editura Antet, Bucureşti, 2005.
29. Călinescu, G., Pagini de estetică, Editura Albatros, Bucureşti, 1990.
30. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Editura Vlad&Vlad, Craiova, 1993.
31. Căpăţână, E., Marina Ţvetaeva: pactul cu poezia, în vol. Filologie rusă
XVII, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999.
32. Cellier, L., Mallarme et la morte qui parle, Paris, 1959.
33. Cesereanu, R., „Patriarha” Ahmatova şi “ţarul” Boris, în „Steaua”, nr.
3-4/1999.
34. Chioaru, D., Poetica temporalităţii, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000.
35. Christi, A., Poezia transcedentală, în „Contemporanul – ideea
europeană”, 27 iunie 1996.
36. Ciukovskaia, L., Записки об Анне Ахматовой, Moscova, vol. II, 1997.
37. Ciukovski, E., Чуковский об Ахматовой, în „Новый мир”, nr. 3/1987.
38. Ciukovski, K., Высокое искусство, Moscova, 1964.
 21
39. Ciukovski, K., Ахматова и Маяковский, în „Вопросы литературы”,
nr. 1/1988.
40. Codruţ, M., Anna Ahmatova – „muza durerii”, în „România literară”, nr.
30/2004.
41. Cotorcea, L., Avangarda rusă, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi, 2005.
42. Cozea, L., Prozatoare ale literaturii române moderne, Biblioteca revistei
„Familia”, Oradea, 1994.
43. Crasovschi, A., Marina Ţvetaeva. Artă poetică, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2006.
44. Czapsky, J., Terre inhumaine, Laussane, 1978.
45. Danilevski, R. I., Жорж Санд в России, în „Русская литературa”, nr.
3/2000.
46. Dimov, L., Ahmatova, în „Secolul 20”, nr. 5-6/1974.
47. Dobin, E., Поэзия Анны Ахматовой, Leningrad, 1968.
48. Dobre, A., Teme şi variaţiuni, Editura Universităţii Bucureşti, 1994.
49. Dobre, A., Boris Pasternak. Poezia prozei şi proza poeziei, Editura
Universităţii din Bucureşti, 1997.
50. Dobre, A., Itinerarii poetice, Editura Universităţii din Bucureşti, 1997.
51. Doinaş, Şt. Aug., Dificil, dar nu imposibil, în „Secolul 20”, nr. 2/1965.
52. Doinaş, Şt. Aug., Traductibilitatea poeziei româneşti, în „Secolul 20”, nr.
4/1971.
53. Doinaş, Şt. Aug., Cronica traducerilor. Introducere în Poezie şi modă
poetică, Editura Minerva, Bucureşti, 1972
54. Doinaş, Şt. Aug., Atlas de sunete fundamentale, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1981.
55. Doinaş, Şt. Aug., Despre traducerea de poezie, în „Curentul”, Anul V,
Serie nouă, Nr 305(1276), sambătă, 29 decembrie 2001.
 22
56. Dolgopolov, L. K., Русская литература конца XIX – начала XX века
как этап в литературном развитии, în „Русская литературa”, nr. 1/
1976.
57. Dunaeva, A., Образ Петепбурга в „Поэме без героя” Анны
Ахматовой, în vol. Filologie rusă XXI, Bucureşti, 2005.
58. Dunaeva, A., Mitul literar al Petersburgului, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2007.
59. Ehrenburg, I., Oameni, ani, viaţă, vol. II, trad. de Tatiana Nicolescu,
Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1967.
60. Epştein, M., В поисках „Естественного человека” – „сексуальная
революция” и дегуманизация личности в западной литературе XX
века, în „Вопросы литературы”, nr. 8/1976.
61. Esipov, V., Как времена Веспасиана… (K проблеме героя в
творчестве Анны Ахматовой 40 – 60-х годов), în „Вопpoсы
литературы” nr. 6/1995.
62. Etkind, E., et al., История руcской литературы. ХХ век. Серебреный
век, Moscova, 1995.
63. Evseev, B., Самый непрочитаемый поэт, în „Литературная газeта”,
20 noiembrie 1995.
64. Evseev, I., Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Editura
Amarcord, Timişoara, 1999.
65. Finkelberg, M., О герое „Поэмы без героя”, în „Русcкая литература”,
nr.3/1992.
66. Fortunescu, M., Premiul Taormina. Anna Ahmatova, în „Secolul 20”, nr.
2/1965.
67. Fortunescu, M., Modigliani, în „Secolul 20”, nr. 4/1967.
68. Fortunescu, M., Cu Bella Ahmadulina despre tînăra poezie sovietică, în
„Secolul 20”, nr. 12/1967.
 23
69. Friedrich, H., Structura liricii moderne de la mijlocul secolului al XIX-
lera până la mijlocul secolului al XX-lea, Editura pentru Literatură
Universală, Bucureşti, 1969.
70. Gautier, T., Эмали и камень, Moscova, 1989.
71. Gherştein, E., Мемуары, Sankt Petersburg, 1998.
72. Gumiliov, N., Наследие символизма и акмеизм, în vol. Русская
литeратура XX века. Дореволюционный период. Хрecтoмaтия,
Moscova, 1966.
73. Gurvici, I., Художественное открытие в лирике Ахматовой, în
„Вопросы литературы”, nr. 3/1995.
74. Harliţki, M. S., Hromov, S. S., Русcкие праздники, народные обычаи,
традиции, обряды, Moscova, 1996.
75. Heit, A., Поэтическое странствие. Дневники, воспоминания, письма
А. Ахматовой, Moscova, 1991.
76. Hrenkov, D., Аннa Ахматовa в Петербурге – Петрограде –
Ленинграде, Leningrad, 1989.
77. Ianoşi, I., Sankt Petersburg. Romanul şi romanele unui oraş, Editura
Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004.
78. Iarko, V., Поэтическое „я” в древнегреческом лирике, în „Вопросы
литературы”, nr. 4/1998.
79. Ibrăileanu, G., Studii literare, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1930.
80. Ionescu, G., Orizontul traducerii, Editura Univers, Bucureşti, 1981.
81. Iser, W., L’acte de la lecture, Editura Pierre Mardaga, Bruxelles, 1985.
82. Iudkevici, L. G., Лирический герой Есенина, Kazani, 1971.
83. Ivanova, L., Turnul, în „Secolul 20”, nr. 301-302-303/1986.
84. Jdanov, A. A., Raport asupra revistelor „Zvezda” şi „Leningrad”,
Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1948.
85. Jirmunski, V. M., Аннa Ахматовa и Александр Блок, în „Русcкая
литература”, nr. 3/1970.
 24
86. Jirmunski, V. M., Творчество Анны Ахматовой, Leningrad, 1973.
87. Jirmunski,V. M., Tворчество Анны Ахматовой, în vol. Русская
литература ХХ века, Moscova-Smolensk, 1995.
88. Jirmunski, V. M., Поэтика русской пoэзии, Sankt-Petersburg, 2001.
89. Kafanova, O. B., Легенды о Жорж Санд в русской литературе XIX
века, în „Русская литературa”, nr. 1/ 1998.
90. Karpov, A., Начало нового века, în „Вопросы литературы”, nr.
4/1984.
91. Karpov, A., История русской литературы ХХ века. Очерки,
портреты, эссе, Moscova, 1994.
92. Kaţ, B., To what extent is Requiem a Requiem? Unheard Female Voices
in Anna Akhmatova’s Requiem, în „Russian Review”, vol. 57, nr.2/1998.
93. Keldâş, V. A., Повесть Леонида Андреева „Жизнь Василия
Фивейского” и духовного искания времени, în „Русская литературa”
1/1998.
94. Ketchian, S., et al., Anna Akhmatova (1889-1989) – Papers from the
Akhmatova Centenarial Conference. June, 1989, Oakland, California,
1993.
95. Kihnei, L.G., Мотив святочного гадания на зеркале как
семантический ключ к “Поэме без героя” Анны Ахматовой, în
„Вестник Московского Университета”, seria 9, Filologie, nr.2/1996.
96. Kluge, R. D. О русском авангарде, философии Ницше и
социалистическом реализме, în „Вопросы литературы”, nr. 9/1990.
97. Kohn, I., Virtuţile compensatorii ale limbii române în traducere, Editura
Facla, Timişoara, 1983.
98. Kojevnikov, I., Traducerea – vocaţie şi meşteşug, în „Secolul 20”, nr.
2/1972.
99. Kolobaeva, L.A., Ахматова и Мандельштам, în „Вестник
Московского Университета. Филология”, nr. 2/1993.
 25
100. Korjavin, N., Анна Ахматова и „Серебрянный век”, în „Новый мир”,
nr. 7/1989.
101. Kovalenko, S. A., Художественный Мир Совестской Поэмы.
Возможности жанра, Moscova, 1989.
102. Kovalenko, S. A. (coord.), Anna Ahmatova: Pro et contra, Sankt
Petersburg, 2001.
103. Kralin, M. M., „Хоровое начало” в книге Ахматовой „Белая стая”,
în „Русская литературa”, nr. 3/ 1989.
104. Kralin, M. M., Победившее смерть слово. Статьи об Анне
Ахматовой, стихи и воспоминания о её современниках, Sankt
Petersburg, 2000.
105. Kuşner, A., Поэтическое восприятие мира, în „Литратурная газета”,
nr. 25 (5247)/1989.
106. Kuzmin, M., О прекрасной ясности, în vol. Русская литература XX
века, Moscova, 1966.
107. Lavrov, V. A., „Приобрести сознание своей личности” (над
страницам советской литературы), în „Русская литературa”, nr. 3/
1989.
108. Le Rider, J., Modernitate vieneză şi crizele identităţii, trad. de Magda
Jeanrenaud, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995.
109. Liamkina, E. I., Встречи с прошлым, Moscova, 1978.
110. Lo Gatto, A. M., Ahmatova şi Mandelştam, în „Secolul 20”, nr. 301-302-
303/1981.
111. Lossky, V., Chants de femmes. Anna Akhmatova et Marina Tsvétaeva,
Bruxelles, 1994.
112. Lotman, I., Анализ поэтического текста, Leningrad, 1972.
113. Lotmanizov, M., Об Анне Ахматовой, Moscova, 1990.
114. Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva,
Bucureşti, 1981.
115. Lovinescu, E., Critice, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.
 26
116. Lovinescu, E., Memorii. Aqua forte, Editura Minerva, Bucureşti, 1998.
117. Lungu, A., Medalion Anna Ahmatova, în „România literară”, nr.
3.VII.1969.
118. Makedonov, A., Правда поэзии, în „Воросы лиературы”, nr. 7/1968.
119. Mandrâkina, L. A., Книги. Архивы. Автографы, Moscova, 1973.
120. Marino, A., Biografia ideii de literatură, vol. I-IV, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1998.
121. Maximov, D. E., Несколько слов о < Поэме без героя>, Tartu, 1985.
122. Moraru, M., Estetica traducerii, Editura Universităţii Bucureşti, 2000.
123. Moraru, M., Proza lui V. Şukşin în tălmăcire românească, Editura
Universităţii Bucureşti, 2000.
124. Moraru, M., Practica traducerii, Editura Universităţii Bucureşti, 2002.
125. Naiman, A., Расcказы о Анне Ахматовой, Moscova, 2002.
126. Nădăban, T., Лекции по русской литературе. Поэзия начала XX века,
Editura Universităţii de Vest Timişoara, 2001.
127. Nedobrovo, N., Анна Ахматова, în „Русская мысль”, iulie, 1915.
128. Nicolescu, T., Antologie de poezie rusă, 3 vol., Editura Minerva,
Bucureşti, 1987.
129. Niculescu, Al., Traducerea, o problemă pluridisciplinară, în „Secolul
20”, nr. 2/1972.
130. Nietzsche, F., Opere complete, vol. I, trad. de Simion Dănilă, Editura
Hestia, Timişoara, 1998.
131. Nietzsche, F., Ştiinţa voioasă, trad. de L. Micescu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994.
132. Odoevţeva, I., На берегах Сены, Moscova, 1989.
133. Olteanu, A., Civilizaţie rusă, Editura Paideia, Bucureşti, 1998.
134. Olteanu, A., Miturile Rusiei clasice, Editura Paideia, Bucureşti, 2004.
135. Ortega y Gasset, J., Studii despre iubire, Editura Humanitas, Bucureşti,
2006.
 27
136. Papadat-Bengescu, H., Femeia în faţa oglinzei, Editura Minerva,
Bucureşti, 1962.
137. Pavlovski, A., Николай Гумилёв, în „Вопросы литературы”, nr.
10/1986.
138. Pavlovski, A. I., Анна Ахматова - жизнь и творчество, Moscova,
1991.
139. Pavlovski, A. I., Поэма начала и роман конца, în „Русская
литература”, nr. 4/1999.
140. Paz, O., Traducere: literatură şi literalitate, în „Secolul 20”, nr. 5/1972.
141. Philippide, Al., Flori de poezie răsădite în româneşte, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1974.
142. Pintescu, Al., Literatură şi eveniment, Editura Dacia, Cluj, 1993.
143. Pintescu, Al., Anna Ahmatova, în „Contemporanul”, nr. 30/1998.
144. Poliakova, L., Споры о методе – спор о человеке (социалистический
реализм и современность, în „Вопросы литературы”, nr. 4/1984.
145. Pop, D., Poezia ca împotrivire a istoriei: Marina Ţvetaeva şi Anna
Ahmatova, în „Steaua”, nr. 4-5/1995.
146. Rusu, A., Восприятие времени в лирике Анны Ахматовой, în vol.
Filologie rusă, XVII, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999.
147. Rusu, L., Estetica poeziei lirice, Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1969.
148. Sfântul Augustin, Confesiuni, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
149. Simcenko, O., Тема памяти в творчестве Анны Ахматовой, în
„Известия Академии Наук СССР. Серия литературы и языка”, nr.
6/1985.
150. Skatov, N., „Я голос ваш...”, în „Литратурная газета”, nr. 25
(5247)/1989.
151. Soloviov, V., Филосовские начала цельного знания, în Сочинения в
двух томах, vol. II, Moscova, 1988.
 28
152. Streinu, V., Pagini de critică literară, vol. I, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1968.
153. Şestakov, V., Русский Эрос или философия любви в России, Moscova,
1991.
154. Şoptereanu, V., Literatura rusă (1890-1917). Curente literare. Marina
Ţvetaeva. Anna Ahmatova, Editura Universităţii din Bucureşti, 1971.
155. Şoptereanu, V., Istoria literaturii ruse de la sfârşitul secolului al XIX-lea
– începutul secolului XX, Editura Universităţii din Bucureşti, 1982.
156. Şoptereanu, V., Filozofia mitului în literatura rusă, Editura Universităţii
din Bucureşti, 1997.
157. Şoptereanu V., Arta temporală în literatura modernismului rus, în vol.
Filologie rusă XIX, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003.
158. Şoptereanu, V., Studii de literatură rusă şi comparată, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2006.
159. Şoptereanu, V., Timpul artistic şi poetica memoriei, Editura Paideia,
Bucureşti, 2006.
160. Tarlanov, E. Z., Женская литература в России нарубежа веков
(социальный аспект), în „Русская литературa”, nr. 1/ 1999.
161. Tarlanov, E. Z., Социальный тип дилетанта в литературной жизни
рубежа веков и зарoждение русскго модернизма, în „Русская
литературa”, nr. 3/ 1998.
162. Tatu, M., O, de sub ce ruine vă vorbesc..., în „Adevărul literar şi artistic”,
nr. 608/12 martie 2002.
163. Teodorescu, L., Fragmente dintr-o tragedie, în „Viaţa românească”, nr.
3/1965.
164. Teodorescu, L., Momentul interferenţei în poezia Annei Ahmatova, în
„Studii de literatură universală”, nr. 13,14/1969.
165. Timencik, R. D., Polivanov, K. M., Анна Ахматова. Десятые годы,
Moscova, 1989.
 29
166. Timencik, R., D., К семиотической интерпретации <Поэмы без
героя>, în vol. Труды по знаковым системам, VI, Tartu, 1973.
167. Tolmacev, М. V., Таины ремесла. Ахматовские чтения, Moscova,
1992.
168. Toporov, N., V., Петербург и петербургский текст русской
литературы, în vol. Труды по знакомым системам, XVIII, Tartu,
1984.
169. Trotsky, L., Littérature et Révolution, Paris, 1971.
170. Ţvetaeva, A., A., Amintiri, Editura Univers, Bucureşti, 1982.
171. Uliu, A., Prelegeri de literatură rusă modernă, vol. I, Editura
Universităţii din Craiova, 1995.
172. Uliu, A., Text – istorie – cultură: „Leningrad”, de Osip Mandelştam, în
vol. Filologie rusă, nr. XXIII, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007.
173. Vasile, M., M. Bahtin. Discursul dialogic, Editura Atos, Bucureşti, 2001.
174. Vianu, T., Ceva despre arta traducerii, în Studii de literatură universală
şi comparată, ediţia a II-a, Editura Academiei, 1963.
175. Vilenkin, V. I, Воспоминания с кoмментариями, Moscova, 1982.
176. Vilenkin, V., В сто первом зеркале, Moscova, 1987.
177. Vinogradov, V. V., О поэзии А. Ахматовой, în vol. Поэтика русcкой
литерауры, Moscova, 1976.
178. Wellek, R., Warren, A., Teoria literaturii, trad. de Rodica Tiniş, Editura
pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1967.
179. Zaharia-Filipaş, E., Studii de literatură feminină, Editura Paideia,
Bucureşti, 2004.
180. Zarifopol, P., Încercări de precizie literară, Editura Amarcord,
Timişoara, 1998.
 30

CUPRINS

Introducere. Rădăcinile şi deschiderea spre lume .............................................. 2

Argumentul subiectiv ......................................................................................... 3
Argumentul obiectiv ........................................................................................... 5
Capitolul I. Literatura feminină şi poezia Annei Ahmatova ............................. 13
Capitolul II. O viaţă pentru poezie .................................................................... 48
Capitolul III. Iubirea ca axă sufletească a confesiunii lirice ............................. 86
Capitolul IV. Recviem – psihologie şi concentrare dramatică ......................... 123
Capitolul V. Poemul fără erou - operă de sinteză ........................................... 150
Capitolul VI. Traducere şi traductibilitate ....................................................... 177
Ahmatova – traducător din literatura română .................................................. 177
Receptarea operei ahmatoviene în România ................................................... 184
Concluzii ……………………………............................................................. 195
Note şi comentarii ............................................................................................ 200
Bibliografie ...................................................................................................... 253
Anexe ............................................................................................................... 265