C12 Sursele rezultatelor şcolare

Trei categorii de explicaţii sunt invocate de obicei pentru a ne da seama de reuşitele şcolare:
 abilităţile şi caracteristicile înnăscute, mai ales inteligenţa şi genul;
 caracteristicile mediului domestic şi familial;
 organizarea şcolii şi procesele de predare şi învăţare din şcoală.
Educaţie şi inteligenţă – o relaţie controversată
Experienţa în domeniu arată că testele IQ nu ne spun mai nimic despre potenţialul oamenilor, ci
măsoară performanţa sau realizările.
Mai multe interpretări pot fi propuse:
 coeficientul de inteligenţă, indicator al resurselor intelectuale înnăscute,
determină rezultatele şcolare. Aceasta este interpretarea convenţională;
 un anumitor scor la testele de inteligenţă este determinat, din contră, de
numărul de ani de şcolarizare. Din această perspectivă, ceea ce măsoară testele
de inteligenţă este consecinţa şcolarizării;
 rezultatele şcolare şi coeficientul de inteligenţă nu se determină unul pe altul, ci
indică acelaşi lucru, mai exact cerinţele sistemului educaţional sunt reluate în altă
formă de testele de inteligenţă.
 Testele de inteligenţă ar măsura printr-o altă strategie de cuantificare adecvarea
individului la cerinţele sistemului şcolar;
 Este foarte probabil, mai ales în sistemele educative în care testele de inteligenţă
se utilizează de timpuriu, cum este cel american, ca elevii cu rezultate bune la
testele de inteligenţă să beneficieze de o atenţie specială din partea cadrelor
didactice, ceea ce determină performanţe şcolare ulterioare mai bune.
Mediul socioeconomic de origine
Discutarea reuşitelor şcolare trebuie să ia în calcul faptul că şcolarizarea costă, chiar dacă, formal,
învăţământul este gratuit în multe ţări, la anumite niveluri.
Lipsa banilor are drept consecinţă imediată părăsirea şcolilor – abandon şcolar şi nivel de
instrucţie scăzut, instrucţia neapărând o investiţie suportabilă sau rentabilă.
Un exemplu de organizare injustă – rezultat neintenţionat al agregării unor decizii la nivel
instituţional – este sporul de şanse de care beneficiază tinerii din familiile cu capitaluri
educaţionale mai mari prin extinderea sistemului de învăţământ superior contra cost (cu taxă).
Într-un elegant studiu, Ioniţă (2002) demonstrează că de locurile finanţate de la buget din
învăţământul superior profită mai ales tinerii proveniţi din familii cu status socioeconomic înalt şi
mijlociu, în timp ce povara taxelor le revine studenţilor din familii de condiţie modestă – familii
neintelectuale, din mediul rural, cu venituri mai mici raportate la numărul de membri – şi care
sunt nevoiţi să muncească pentru a se întreţine în facultate.
Din perspectiva justiţiei sociale, rezultatul de mai sus impune acordarea de burse de studiu celor
cu resurse materiale restrânse, în combinaţie cu motivarea performanţei şcolare.

Factori care determină investiţiile parentale în educaţia copiilor

Veniturile părinţilor.
Fiind vorba de investiţie financiară, este evident că mărimea resurselor monetare ale familiei
joacă un rol important, fiind de aşteptat ca probabilitatea investiţiei să fie corelată pozitiv cu
mărimea resurselor financiare disponibile.
Relaţia este conţinută şi în teoria lui Becker (1997), care consideră normal ca investiţia în capital
uman să sporească odată cu creşterea veniturilor.
1
Alte cercetări arată că investiţiile pentru studiile superioare ale tinerilor americani cresc odată cu
veniturile părinţilor şi că opiniile privind responsabilitatea finanţării acestor studii sunt
determinate de mărirea veniturilor familiei (Steelman, Powell, 1991).
O întrebare care se poate pune este dacă mărimea resurselor afectează direct investiţiile în
educaţie sau dacă impactul acestei variabile este mediat prin alte covariate ale poziţiei sociale
(nivel de instrucţie al părinţilor, rezultate şcolare anterioare etc.), astfel încât, atunci când se
pune problema continuării sau încheierii carierei şcolare la finalizarea studiilor medii, întregul
impact al poziţiei sociale să se transforme în inegalităţi şcolare, deciziile privind cariera fiind astfel
aparent dependente doar de perspectivele meritocratic judecate ale tânărului.

Numărul de fraţi.
O problemă adeseori ignorată în cercetările privind deciziile de investire în educaţia copiilor este
numărul de fraţi la care resursele materiale ale familiei trebuie distribuite.
Teoria, foarte simplă de altfel, cunoscută sub denumirea de ipoteza diluării resurselor, este că
resursele absolute contează mai puţin decât numărul de membri de familie cărora trebuie să le
fie împărţite acestora (Steelman, Powell, 1989, 1991).
Într-adevăr, numărul de fraţi afectează negativ ajutorul financiar primit de un copil şi corelează
pozitiv cu tendinţa de căutare de resurse financiare alternative (credite, slujbe temporare, burse
sociale).
Potrivit statisticilor celor doi cercetători americani, numărul de copii este cel mai important
factor în determinarea concepţiei privind responsabilitatea finanţării educaţiei (familie vs stat
copilul însuşi), iar numărul mare de fraţi este cauza principală a neînscrierii la colegiu a unei
persoane (Steelman, Powoll, 1991).
O chestiune asociată mărimii familiei este cea a impactului ordinii naşterii, cu alte cuvinte, dacă
există preferinţe faţă de copii în funcţie de ordinea naşterii.
Datele empirice arată că cei născuţi mai târziu primesc un sprijin semnificativ mai mare decât
primii.
Aceasta poate indica o anumită favorizare a copiilor născuţi la urmă, dar şi simplu fapt că
veniturile familiei sporesc în timp, astfel că, fără a fi vorba de un favoritism, copiii născuţi mai
târziu beneficiază de resurse sporite.

Abilităţile copilului.
Potrivit formulei beekeriene a investiţiei părinţilor în capitalul uman al copiilor, abilităţile copiilor
constituie un factor important în deciziile privind alocarea resurselor pentru formarea tinerilor.
(Beker, 1977).
Şcoala capitalului uman consideră că rezultatele şcolare, indicatorul abilităţilor şcolare ale
copilului, influenţează deciziile părinţilor deoarece preconizează rezultatele ulterioare, furnizând
indicii privind rentabilitatea investiţiei în educaţia acestuia.

Organizarea şcolii.
Diversele cercetări, cantitative sau calitative, de cele mai multe ori la nivel micro, dar şi macro,
reflectă un puternic consens în ceea ce priveşte impactul pozitiv al următorilor factori ai
organizării şcolilor:
 orientarea către rezultat a conducerii şcolii şi a cadrelor didactice, indicată prin
concentrarea pe stăpânirea disciplinelor de bază, promovarea unor aşteptări
înalte atât la nivelul elevilor, cât şi la cel al profesorilor;
 cooperarea dintre elevi şi profesori, între profesorii înşişi;
2
conducerea competentă a şcolii de către persoane cu abilităţi de lider ce pot juca roluri complexe
pe care conducerea unei şcoli de calitate le solicită – furnizor de informaţii, facilitator a
proceselor decizionale participative, coordonator, supraveghetor al proceselor de la nivelul
claselor şi consilier al profesorilor;
monitorizarea frecventă a rezultatelor elevilor, prin instrumente adecvate şi la diverse niveluri
(clasă, şcoală, inspectorat, etc);
timpul disponibil pentru învăţare, oportunităţile pentru învăţare şi organizarea în livrarea
educaţiei, care sunt reflectate în timpul pe care îl petrec elevii la şcoală şi modul în care acesta
este gestionat.
Împărţirea în licee teoretice şi grupuri şcolare, dincolo de pretinsa ei funcţionalitate în raport cu
piaţa muncii, pare a segrega de fapt între diferite cariere şcolare, dar şi sociale prin impunerea
unor limite performanţelor finale ale multor elevi:
 intrarea la o clasă cu profil tehnologic, adeseori rezultatul unui eşec în admiterea
la o clasă cu profil teoretic, duce la scăderea aspiraţiilor şi ambiţiilor
 clasele cu profil tehnologic oferă adeseori programe de învăţământ mai puţin
interesante sau stimulative decât cele ale claselor cu profil teoretic;
 asemenea clase pregătesc în mult mai mică măsură elevii pentru examenele de
bacalaureat sau de admitere în învăţământul superior; oricum, ele au mai puţini
specialişti pentru asemenea obiective.
 Concluzia la care se poate ajunge este că şcolile sunt importante în determinarea
rezultatelor şcolare ale elevilor, nu numai în termenii existenţei inegalităţii
sociale, ci şi în cel al accesului la resurse în cadrul sistemului educaţional.
Distribuirea resurselor şi facilităţilor
Resurse de la nivelul clasei:
 raportul dintre numărul de elevi şi numărul de profesori;
 nivelul de pregătire formală al profesorilor;
 experienţa profesorilor.
Indicatori financiari:
 salariul profesorilor;
 cheltuielile pe elev.
Datele TIMMS (Trends in International Mathematics and Science Study ) arată că, în loc să
conducă la performanţe mai înalte, cheltuielile sporite pe elev – măsurate la nivel de ţară – şi
clasele de mărimi mai mici au o legătură negativă semnificativă cu rezultatele la matematică şi
ştiinţe.
În schimb, dotarea cu materiale didactice şi timpul din programul de studiu alocat disciplinelor
respective duc la performanţe mai bune.
Concluzia acestor analize, este că „banii nu contează”, cel puţin din anumite puncte de vedere,
iar soluţia îmbunătăţirii rezultatelor elevilor nu constă în mărirea fără discernământ a alocaţiilor
bugetare pentru sistemul educaţional.

Evaluările realizate de profesori

Aşteptările profesorilor pot influenţa evaluările acestora cu privire la performanţele elevilor.
Cei deja etichetaţi ca „buni” beneficiază de circumstanţe atenuante în cazul în care greşesc, în
timp ce marginalilor le sunt suspectate performanţele superioare (au copiat, au nimerit răspunsul
etc.).
Astfel, cei etichetaţi ca elevi „slabi” riscă să fie supuşi unor evaluări mai stricte în comparaţie cu
cei „buni”.
3
Pe de altă parte, beneficiarii unor aprecieri pozitive se bucură în general de mai mare atenţie din
partea profesorilor, din diferite motive.
De obicei, se întâmplă aşa deoarece profesorilor li se pare că cei slabi lucrează la maximum de
capacitate, iar progresele lor sunt imposibile (testele de inteligenţă sau de aptitudini vin de
regulă să confirme sau chiar să amorseze aceste etichete).

Efectul Pygmalion
Pygmalion a fost, potrivit unei legende elene, un sculptor care şi-a dorit o soţie la fel de frumoasă
precum femeia reprezentată într-o operă de-a sa. Zeiţei iubirii, Afrodita, i s-a făcut milă de el şi a
dat viaţă statuii, iar aceasta a devenit o femeie nespus de frumoasă, căreia Pygmalion i-a dat
numele de Galateea.
Unele teorii sociologice - teoria etichetării şi cea a profeţiei creatoare - arată că, dacă îi tratăm pe
oameni în anumite feluri, ei ne vor îndeplini aşteptările.
Ideea este importantă pentru ştiinţele educaţiei.
Între 1965 şi 1966, elevilor dintr-o şcoală primară din regiunea San Francisco li s-a aplicat un test
de măsurare a abilităţilor verbale şi de gândire.
Cercetătorii au selectat aleatoriu 20% dintre copii testaţi pe care i-au desemnat ca fiind
promiţători, astfel încât profesorii se puteau aştepta la performanţe superioare din partea lor.
Ulterior, la al doilea test care măsura abilităţile verbale şi de gândire, cei etichetaţi ca
„promiţători”au avut rezultate semnificativ mai bune decât la primul test.
Mai mult, profesorii i-au evaluat ca fiind mai interesanţi, mai curioşi şi mai bine adaptaţi decât
colegii lor de clasă.
Rezultatele au fost deosebit de surprinzătoare, de vreme ce „promiţătorii”, pe care profesorii nu-i
recunoscuseră ca atare înainte, fuseseră distribuiţi aleatoriu în categoria elevilor superiori.
După câte se pare, percepţia profesorilor că aceşti elevi pot avea performanţe deosebite a
condus la îmbunătăţirea rezultatelor lor.
Care este mecanismul din spatele efectului Pygmalion?
Datele arată că, de pildă, profesorii au mai multă răbdare cu elevii calificaţi ca „buni” şi tind să le
ofere mai uşor o a doua şansă.
Chiar dacă rezultatele testării experimentale a acestei teorii nu au fost întotdeauna concludente,
date de până acum dovedesc că rezultatele şcolare depind de mult mai mulţi factori decât
aptitudinile elevilor.
Teoria efectului expectanţei profesorului explică modul în care interacţiunile din clasă, mai ales
dintre profesori şi elevi, determină, prin forţa etichetării, anumite rezultate şcolare.
Ideea efectului Pygmalion a fost sugerată şi ca soluţie pedagogică pentru creşterea şanselor
şcolare ale celor din categorii sociale inferioare.
Soluţia este simplă – copiii defavorizaţi social trebuie să fie încurajaţi printr-un mod de adresare
şi de evaluare pozitiv, care evită sublinierea şi sancţionarea eşecurilor elevului.