Curs 1 NOTIUNI DESPRE COMPORTAMENTUL UMAN

Definitie

Comportamentul reprezinta latura cea mai evidenta a personalitatii, fiind cea mai usor
observabila si, in acelasi timp, cea mai susceptibila de a fi supusa interpretarii.

Principalele orientari teoretice asupra comportamentului uman

Se poate aprecia ca, la ora actuala, exista cateva orientari fundamentale asupra
comportamentului, din care au derivat si terapii cu larga raspandire:

- comportamentul, ca rezultat al jocului (conflictului) dintre instantele psihismului (in

viziunea psihanalizei clasice freudiene - Sinele, Eul si Supraeul). Functie de acest joc, balanta
comportamentala poate inclina catre o dominanta mai spontana sau mai controlata, mai flexibila
sau mai rigida. Prin prisma acestei orientari, comportamentul normal se ghideaza predominant
dupa “principiul realitatii”, respectiv urmeaza scenariul de actiune cu cele mai mari sanse de
succes in conditiile date (Freud 1920);

- comportamentul, ca rezultat al invatarii si modelarii individuale: din aceasta perspectiva,

orice comportament a fost invatat candva, deoarece a servit unui scop (chiar inconstient), iar
persistenta sa in timp poate fi explicata prin persistenta unor beneficii care deriva direct din
acesta sau din nepunerea in practica a unor comportamente alternative.

- comportamentul, ca rezultat al invatarii sociale: in cadrul acestei orientari, comportamentul

este, inca din primii ani de viata, in mare parte modelat de factorii socio-culturali
(Bandura,1977); intr-un mediu cultural dat, variabilitatea individuala este limitata, existand un
asa-numit “comportament de baza” si, corespunzator, o “personalitate de baza”
(Kardiner&Linton, 1939).

Teoriile invatarii sociale ale comportamentului au implicatii importante atat in intelegerea

mai buna a dereglarilor psihice, cat si in adaptarea psihoterapiei la variabilele de ordin socio-
cultural ale pacientului.

Procese psihologice elementare implicate in modularea comportamentului:

- procese cognitive;

- procese afective;

- procese motivational-volitionale.
 Procesle cognitive vizeaza, intr-o prima instanta, reprezentarea interna a realitatii
(“transpunerea in mediul interior a unui fapt exterior”) si organizarea acesteia (“manipularea
reprezentarilor pe baza unor reguli {mai mult sau mai putin} fixe”) (Miclea,2003). Ambele
procese pot fi constiente sau inconstiente (David, 2004) si implica structuri diferite si proiectii
neurobiologice diferite (ex. hipotalamusul, talamusul, aria septala, amigdala, hipocampul, si
ganglionii bazali). In procesarea comportamentelor complexe intervine si neocortexul, in special
prin lobii frontal si temporal.

Intr-o etapa ulterioara, reprezentarea si organizarea informatiei pregatesc terenul pentru

interpretarea acesteia si engramarea (fixarea) semnificatiei in veritabile scenarii
comportamentale. Acest proces este in buna masura dependent de invatare, memorie si gandire.
Prin invatare, individul acumuleaza experiente noi, cu ajutorul memoriei procedurale sau
biografice acestea sunt stocate, iar gandirea aduce, ca pe un plus specific uman, posibilitatea
saltului de la manipularea de date concrete (preexistente sau actuale) la manipularea de date
abstracte (ex. idei sau simboluri). Gandirea faciliteaza si raportarea la sine si, in orice caz, este o
conditie sine qua non a constituirii imaginii de sine si a constiintei de sine.

Procesele afective (exprimate ca emotii, sentimente) sustin si “potenteaza energetic”

comportamentul, contribuie la initierea si mentinerea acestuia, in raport cu stimulii externi sau
interni si cu posibilitatile de satisfacere a trebuintelor.

Relatia afectivitate-comportament functioneaza in dublu sens: comportamentul poate

deriva dintr-o stare afectiva, in acest sens el fiind un veritabil semnal al acesteia (ex. anxietate –
agitatie, tristete-lentoare etc.), dar o poate si initia (subiectul, prin comportamentul sau, cauta
satisfacerea unei dorinte sau obtinerea placerii, precum in cazul dependentei de alcool sau de
droguri). In ambele acceptiuni, tonusul afectiv este de natura a influenta atat formarea de
reprezentari ale realitatii si manipularea acestora (in speta, functionarea proceselor cognitive), cat
si orientarea catre scop si persistenta in atingerea acestuia (functionarea proceselor motivational-
volitionale). Din acest punct de vedere, se poate afirma ca afectivitatea joaca un rol central in
raport cu celelalte procese cerebrale superioare.

Procesele motivational-volitionale reprezinta acea componenta a vietii psihice legata

mai ales de initierea si sustinerea pe termen lung a comportamentului. Exista o legatura stransa
intre aceste procese si afectivitate, deoarece, pe de o parte, realizarea (sau chiar numai urmarirea)
scopului este generatoare de satisfactie, iar pe de alta parte, satisfactia obtinuta in urma atingerii
scopului tinde sa fie cu atat mai mare cu cat scopul este mai complex si implicarea este mai
intensa. In aceeasi masura, exista o conexiune necesara si cu comportamentul cognitiv, deoarece
structurarea scopului, a scenariilor de atingere a acestuia, precum si reajustarea in timp a
acestora, functie de rezultatele intermediare, sunt dependente de capacitatea subiectului de
reprezentare, invatare sau gandire.
Curs 2 ELEMENTE DE GENETICA A COMPORTAMENTULUI

Metode de studiu

Metodele genetice sunt utilizate pentru a estima efectul net al factorilor genetici si de
mediu asupra diferentelor individuale, in ceea ce priveste orice trasatura complexa de caracter,
inclusiv trasaturile comportamentale. Scopul lor este acela de a identifica gene specifice
responsabile de influenta genetica. Studiile pot fi realizate atat pe animale, cat si pe oameni, cu
mentiunea ca, din motive de libertate etica, studiile realizate pe animale aduc date de o acuratete
stiintifica mai mare decat cele realizate pe oameni.

La om, metodele folosite pentru descoperirea influentei genetice asupra

comportamentului sunt vizibil mai restrictionate ca demers, dar nu mai putin importante.

Metoda studiului gemenilor se bazeaza pe intamplarea naturala din care rezulta gemeni
identici monozigoti sau respectiv gemeni fraternali, dizigoti.

Gemenii dizigoti sunt identici intre ei in proportie de 50%, in timp ce cei monozigoti sunt
sunt identici in proportie de 100%. Acest fapt are aplicabilitate in studierea geneticii
comportamentului, proportia variatei comportamentale intre gemenii mono- si dizigoti
orientandu-ne asupra influentei factorului genetic (daca variabilitatea comportamentala este
cauzata de factori de mediu, gemenii dizigoti ar trebui sa aiba aceleasi trasaturi comportamentale
ca si in cazul gemenilor monozigoti, pentru ca ambele tipuri de gemeni, monozigoti si dizigoti
sunt creati de aceeasi parinti, in acelasi loc, in acelasi timp; daca, in schimb, trasatura de
comportament este influentata de gene, atunci gemenii dizigoti ar trebui sa fie mai putin similari
intre ei fata de gemenii monozigoti).

Metoda adoptiei reprezinta o tentativa de a remedia cel putin dezavantajul numarului

mic de subiecti disponibili pentru studiu din cadrul metodei prezentate anterior. Reprezinta un
design cvasiexperimental, care se bazeaza pe un accident social, in urma caruia copiii sunt
adoptati, inca de mici, departe de parintii lor biologici, punandu-se in evidenta astfel, prin
cresterea si educarea lor in alta familie, efectele comparative ale geneticii si ale mediului.

Aplicatii clinice ale geneticii in psihiatrie

Raspunsurile dobandite in ultimii ani sunt incurajatoare pentru a identifica unele boli
psihice cu determinism genetic cert. Spre exemplu, s-a demonstrat ca prin mutatia unei singure
gene poate aparea retardul mintal X-linkat la copii, ca si dementa la adulti. S-au identificat si
unele gene ce ofera un raspuns mai bun al pacientului la diferite medicamente psihotrope, cu
reducerea la minimum a efectelor secundare ale acestora.

Implicatiile factorului genetic s-au dovedit mult mai evidente in ceea ce priveste retardul
mintal decat genialitatea. Acesta este definit (dupa DSM-IV,2000) ca o asociere de 3 criterii:

- functionare intelectuala generala (determinata pe baza coeficientului de inteligenta QI) sub

medie. In functie de valoarea QI-ului, retardul este considerat usor (QI=55-70), moderat (QI=40-
55), sever (QI=20-40), profund (sub 20) sau nespecificat (cand exista prezumtia de retard, insa
inteligenta persoanei nu poate fi determinata prin testele standard);

- restrictii semnificative in functia adapatativa in cel putin doua din domeniile comunicare,
autoingrijire, viata de familie, aptitudini sociale/interpersonale, uz de resursele comunitatii,
autoconducere, aptitudini scolare, ocupatie, timp liber, sanatate si securitate;

- debutul inaintea varstei de 18 ani.

Se considera ca retardul are si o componenta genetica, data atat de mostenirea unor gene
anormale, cat si de erori in combinarea genelor.

Cele mai frecvente conditii genetice asociate cu retardul mintal sunt:

- sindromul Down;

- sindromul Klinefelter;

- sindromul Turner;

- sindromul Phelan-McDermid;

- sindromul Prader-Willi.

Inteligenta emotionala

Studiile de genetica comportamentala in ceea ce priveste inteligenta emotionala arata ca

40 % este rolul factorului genetic si 60 % al factorilor de mediu (Vernon et al., 2008), fapt
incurajator, pentru ca aceasta inseamna ca o buna parte din notele caracteristice ale inteligentei
emotionale pot fi invatate si cultivate prin antrenament de autocunoastere, consiliere sau
psihoterapie.

Agresivitatea

Dupa Parens (1979), exista mai multe tipuri de agresivitate, intre care cele mai
importante sunt cea innascuta (o caracteristica de specie cu rol esential in supravietuire si
adaptare) si cea reactiva (aparuta ca urmare a contactului cu un factor generator de disconfort).
 Observatiile clinice, dar si cercetarile genetice arata ca exista o contributie ereditara
semnificativa la comportamentul agresiv, fapt manifest nu numai in agresivitatea timpurie
(ïnnascuta”), ci si in agresivitatea reactiva, manifesta, mai tarziu, in viata adulta.

Boala Alzheimer

Este o afectiune degenerativa progresiva a creierului care apare mai ales la persoane de
varsta inaintata, producand o deteriorare din ce in ce mai accentuata a functiilor de cunoastere,
cu pierderea capacitatilor intelectuale ale individului si a valorii sociale a personalitatii sale,
asociata cu tulburari de comportament, ceea ce realizeaza starea cunoscuta sub numele de
“dementa”. Vasta majoritate a cazurilor de boala Alzheimer sunt sporadice, insa exista si o forma
familiala de boala, cu o prevalenta de 0,1% si transmitere autozomal dominanta. In acest din
urma caz, boala are un debut frecvent inainte de 65 de ani si o gravitate mai mare (Blennow et
al.,2006).

Perspective de cercetare

Cercetarile viitoare din acest domeniu vor trebui sa raspunda multor intrebari importante
referitoare la influenta factorului genetic asupra comportamentului individului si la ponderea
unor gene in aparitia sau evolutia unor boli psihice (ex. schizofrenia, boala Alzheimer) sau
simptome psihice izolate, dar cu prevalenta crescanda in lumea contemporana (ex. agresivitatea,
suicidul, dependenta). Studiind mai bine aceste aspecte, vom identifica mai usor si contributia
factorilor de mediu care induc direct boli psihice sau care, actionand pe anumite gene, faciliteaza
expresia acestora.
CURS 3 ELEMENTE DE NEUROANATOMIE SI NEUROFIZIOLOGIE A
COMPORTAMENTULUI

Scopul neuroanatomiei si neurofiziologiei este sa studieze structurile si mecanismele

intime care stau la baza diverselor acte ale creierului uman, bazele materiale ale gandirii,
emotivitatii, motivatiei, precum si a interrelatiilor dintre acestea. In ultimele decenii aceasta
stradanie s-a materializat in dezvoltarea a multiple tehnici macro- si microscopice de explorare,
incepand cu imageria prin rezonanta magnetica nucleara functionala (fMRI) si PET (tomografia
prin emisie de pozitroni) - prin care se poate vizualiza in timp real activitatea creierului-, si pana
la identificarea de substante - mediator ce au diverse functii in anumite teritorii, si depistarea a
noi relatii neuronale intre multiple arii corticale.

Dincolo de aspectul motor (cel mai vizibil), in functie de tipul comportamentului initiat,
impulsurile nervoase pot pleca de la structuri cu rol in afectivitate (sistemul limbic, paleocortex),
cu rol integrativ vegetativ (hipotalamus), sau cu rol volitiv (paleocortex sau lob frontal). Daca in
comportamentele simple sunt activate in special structurile nervoase subcorticale, in cele
complexe participa structuri neuronale multiple, precum ariile asociative ale neocortexului,
sistemul limbic si hipotalamusul.

Legatura comportament - neuromediatori cerebrali

Un rol critic in influentarea comportamentului il au neuromediatorii, care aflati in exces

sau deficit pot determina per se anumite reactii, precum cea de dependenta (dopamina) sau de
agitatie (noradrenalina).

Corelate neuroanatomice si neurofiziologice in diferite comportamente

Cele mai studiate comportamente din punct de vedere neurofiziologic au fost cele
instinctuale, precum comportamentul alimentar, comportamentul sexual si comportamentele
asociate diverselor stari emotionale primare (frica, furie). Acest fapt este desigur important, in
masura in care aceste comportamente sunt cu adevarat bazale - critice pentru supravietuirea
individului si speciei -, insa elucidarea mecanismelor care le guverneaza poate oferi si
instrumente reale de interventie, cel putin in afectiuni cu prevalenta ridicata (ex. obezitatea
psihogena) sau in diminuarea incidentei unor comportamente antisociale.

Comportamentul alimentar

Comportamentul alimentar este unul dintre cele mai importante comportamente

instinctuale, el asigurand supravietuirea individului, in stransa colaborare cu comportamentele de
explorare/cautare.

Ciclul foame – satietate isi are punctul de plecare in scaderea glicemiei sub 80-90 mg/dl,
care stimuleaza centrul foamei situat in aria hipotalamica laterala, unde se afla neuroni-
receptori specifici, sensibili la nivelul sistemic al glucozei. Stimularea acestor neuroni specifici
declanseaza comportamentul de procurare a hranei.

Rolul central al hipotalamusului in comportamentul alimentar este demonstrat de efectele

stimularii ariei hipotalamice laterale (senzatie intensa de foame, apetit exagerat, mergand pe
termen lung pana la obezitate extrema), precum si de efectele distrugerii acesteia (anorexie, prin
absenta senzatiei de foame, mergand pana la casexie si exitus). S-a descris si un centru al
satietatii, situat in nucleul ventromedial din aria hipotalamica mediala, care este stimulat de
cresterea rezervelor metabolice ale organismului si determina oprirea ingestiei de alimente
(Campbell, 1965). Afectarea acestui centru al satietatii (traumatic sau chirurgical) duce la
supraalimentatie si ulterior la obezitate.

In afara acestor doi centri, comportamentul alimentar are o legatura importanta cu

activitatea sistemului limbic, cunoscandu-se legaturile directe bidirectionale pe care
hipotalamusul le are cu septumul si amigdala (in special in ce priveste conotatiile emotionale ale
unui anumit aliment) si hipocampul (in special in ce priveste memorarea gustului unui anumit
aliment) (Joel, 1999). Aflate intr-o permanenta dinamica, aceste circuite initiaza crearea unor
schite de comportament in vederea procurarii hranei, precum si discriminarea intre diverse tipuri
de alimente, in relatie si cu substantele nutritive necesare. Planul comportamental este apoi
transmis neocortexului (arii vegetative din scoarta cerebrala, situate in girii cingular si orbitali ai
lobului frontal si la nivelul lobului insulei) care, in asociere cu paleocortexul, il definitiveaza, in
functie de posibilitatile obiective de procurare a hranei, in comparatie cu acte anterioare de
comportament alimentar, sau in functie de alte necesitati de moment. Tot neocortexul initiaza
planul motor de realizare a actului comportamental alimentar. Planul miscarii este apoi transmis
cerebelului (prin fibre ale circuitului cortico-ponto-cerebelos), care il moduleaza si il ajusteaza in
functie de pozitia corpului, de obstacole, etc. Actul motor propriu-zis este influentat si de
ganglionii bazali (cu rol in motilitatea voluntara si semivoluntara), fiind pus in aplicare de catre
motoneuronii spinali, via caile piramidale si extrapiramidale. Un feedback permanent este
transmis cortexului cerebral, ganglionilor bazali, precum si cerebelului, via talamus.
 Ingerarea alimentelor, precum si digestia si absorbtia lor sunt realizate prin reflexe
somatice si vegetative ce se inchid in trunchiul cerebral (somatice si vegetative) si in hipotalamus
(vegetative) ( Teodorescu-Exarcu & Badiu, 1978).

Comportamentul alimentar, cel putin la om, a devenit un veritabil bioritm, acest aspect
fiind argumentat atat de secretia acida gastrica ciclica, cat si de functia de reglare a ritmului
somn-veghe si a altor cicluri biologice de catre hipotalamus.

Comportamentul sexual

Comportamentul sexual consta in cautarea si atractia dintre parteneri, precum si din actul
sexual in sine. Atractia sexuala debuteaza odata cu definitivarea dezvoltarii organelor genitale
atat la barbat, cat si la femeie, dezvoltare echivalenta cu o concentratie suficienta de hormoni
sexuali in sange.

Comportamentul sexual are la baza satisfacerea motivatiei sexuale (cu origine in sistemul
limbic). In acest mecanism este implicata portiunea septala a fasciculului median al creierului
anterior in care este localizat “sistemul de recompensare” (Ganong, 1977), si care este stimulata
de o serie de procese psihice senzoriale si comportamentale declansate de vederea persoanei
iubite, mirosul caracteristic, atingerea, impartasirea gandurilor (conversatia). Ele creeaza
(secvential sau simultan) o incarcatura emotionala deosebita care culmineaza cu actul sexual in
sine. Astfel, vizualizarea persoanei iubite stimuleaza ariile occipitale secundare implicate in
recunoastere (campurile 18, 19), care la randul lor interpreteaza si compara imaginea, prin
intermediul ariei asociative parieto-occipito-temporala. Impactul afectiv al mirosului se regaseste
in stimularea neuronilor din girul semilunar si din substanta perforata anterioara (ultima facand
parte din sistemul limbic). Atingerea persoanei descrie cai neuronale care urmeaza calea
fasciculelor spino-talamice, ajungand la cortexul somato-senzitiv pentru a fi procesata.
Interpretarea limbajului are sediul in aria senzitiva a vorbirii (Wernicke - arie interpretativa
generala), ce face parte din aria asociativa parieto-occipito-temporala. S-au descris mai multe
fascicule de asociatie intraemisferice (Niculescu et al., 2001) care pot explica anatomic procesul
de integrare a tuturor aferentelor senzitive (vaz, miros, simt tactil) la nivelul scoartei cerebrale:
fasciculul longitudinal superior (uneste lobul frontal cu cel occipital), fasciculul longitudinal
inferior (uneste lobul occipital cu cel temporal) si fasciculul uncinat (uneste lobul frontal cu cel
temporal).

In afara implicarii certe a lobilor occipital si frontal in comportamentul sexual in general,

lobul temporal pare sa aiba un rol important in comportamentul sexual normal: lezarea lui la
maimute rezulta intr-un set dramatic de simptome, intre care si un comportament sexual ciudat
(angajarea in comportament homosexual sau incercarea de copulare cu membri ai altor specii)
(Kluver&Bucy, 1937).

Comportamentul sexual este modulat si de catre amigdala , care s-a demonstrat a avea
rol in acest comportament, in masura in care joaca un rol-cheie si in comportamentul emotional.
 Arcul reflex al actului sexual se inchide in maduva sacrata, care primeste influente de la
hipotalamus, dar si de la centrii scoartei cerebrale. Din punct de vedere psihofiziologic,
consumarea actului sexual si orgasmul sunt insotite de trairi subiective intense, capabile de a
influenta comportamentul sexual in viitor. Mecanismul este adesea de feedback pozitiv (un act
sexual nereusit va prezice unul si mai nereusit si viceversa).

Comportamentul in diverse stari emotionale

Dupa Pribram si Melges (1969), emotiile pot determina trei categorii de manifestari
comportamentale:

A) comportamente pozitive (“stenice”), manifestate sub forma unor emotii de placere,

bucurie, veselie etc., si asociate cu urmarirea, cautarea permanenta si incercarea de
mentinere a excitantului respectiv;
B) comportamente negative (“astenice”), manifestate sub forma emotiilor neplacute,
tristetii, suferintei, fricii, furiei, agresivitatii si care impun indepartarea de excitantul
respectiv prin fuga, evitarea sau inlaturarea lui;
C) comportamente indiferente.

Baza neurofiziologica a emotiilor este reprezentata de sistemul limbic. Papez, in

1937, descrie pentru prima data in mod coerent un ansamblu de structuri (“circuitul
Papez”) care coopereaza pentru procesarea emotiilor, reactualizarea lor, precum si pentru
realizarea concreta a unor comportamente generate de diferite stari emotionale. In acest
circuit al memoriei, dar si al vietii emotionale, sunt implicate structuri precum
hipocampul, fornixul, corpii mamilari, fasciculul Vicq-D’Azyr, nucleii anteriori ai
talamusului, girus cinguli.
In deceniile urmatoare descoperirii acestui circuit, deja devenit clasic, s-au
identificat si alte structuri cu rol in procesele afective, amigdala fiind cea mai studiata
dintre ele ( Lupu et al., 2006).
Intr-un review realizat in 2005 de catre Phelps si LeDoux, autorii subliniaza
rolurile fundamentale ale amigdalei in frica, invatare si memorare, in interactiunile
sociale si mai ales in modularea emotiilor si in copingul emotional.
Importanta ariilor de asociatie (cele care implica lobul frontal) in interpretarea si
analiza emotiilor a fost studiata recent cu ajutorul imageriei magnetice functionale de
catre Noriuchi (2007), care identifica mai multe arii cerebrale si structuri nervoase
superioare care sunt activate in situatiile stresante (spre exemplu, la intristarea unei mame
care isi vede copilul plangand, regiunea dorsala a cortexului orbito-frontal, girul frontal
inferior drept, cortexul prefrontal dorso-medial, cortexul angulat anterior si posterior).
Pe baza legaturilor nervoase bilaterale dintre sistemul limbic si lobul frontal se
explica comportamentul emotional in toata complexitatea lui, in special reactiile motorii,
deciziile pe care le ia un individ, precum si integrarea emotiilor si a sentimentelor in
structura personalitatii.
 Comportamentul in stari emotionale complexe

Starile emotionale complexe pot influenta comportamentul, direct proportional cu

intensitatea lor.
Anxietatea si depresia sunt cele mai cunoscute si studiate “anomalii” afective care
influenteaza comportamentul, ele fiind la granita dintre emotii simple (de exemplu frica
ocazionala, care poate fi transformata, prin repetarea experientei terifiante si elaborare
interioara, in anxietate de durata) si trasaturi de comportament (de ex. o persoana
melancolica este predispusa la a fi depresiva sau considerata depresiva). Cauzele acestor
stari psihice sunt fie stresul acut (ex. soc, trauma psihica), fie stresul cronic (ex.
predispozitia medicilor la burn-out), insa exista si cauze organice: de ex., anxietatea se
intalneste ca manifestare a crizelor psiho-motorii in epilepsia temporala, in intoxicatii, in
sevrajul toxicomanilor, in hipotiroidie, hipoparatiroidie etc. (Predescu & Ionescu, 1976).
In plan simptomatic, emotiile complexe pot avea corelate somatice nu doar in
antecedente, ci si ca simptome de insotire, din acest punct de vedere un exemplu
reprezentativ fiind angoasa, o anxietate insotita de senzatia penibila de disfunctie a unui
organ, aparat sau sistem (de ex. algii precordiale, constrictie laringiana, toracica,
contractii intestinale etc.)