Sunteți pe pagina 1din 10

UNIVERSITATEA DIN PITESTI

FACULTATEA DE STIINTE, EDUCATIE FIZICA SI INFORMATICA

KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA

REFERAT LA

BAZELE GENERALE ALE ATLETISMULUI

STUDENT

PĂUN ION , ANUL I , KMS

Anul universitar 2017-2018


UNIVERSITATEA DIN PITESTI

FACULTATEA DE STIINTE, EDUCATIE FIZICA SI INFORMATICA

KINETOTERAPIE SI MOTRICITATE SPECIALA

DEPARTAMENTUL DE ASISTENȚĂ MEDICALĂ ȘI KINETOTERAPIE

PROGRAM INDIVIDUAL DE CREȘTERE A ANDURANȚEI

PRIN ATLETISM

STUDENT

PĂUN ION , ANUL I , KMS

Anul universitar 2017-2018


CUPRINS

Introducere……………………………………………………..pag 1

Program individual de crestere a andurantei ………………..pag 2

Studiu de caz…………………………………………………….pag 4

Concluzii………………………………………………………….pag 6

Bibliografie………………………………………………………..pag 7
INTRODUCERE

Atletismul este o ramură a educaţiei fizice şi sportului ce are ca obiect studiul ansamblului de

acte şi acţiuni motrice privind alergările, săriturile şi aruncările, executate cu scopul dezvoltării

fizice armonioase pe de o parte sau obţinerii de performanţe cât mai înalte pe de altă parte.

Ca atare atletismul este un sport eminamente individual ce presupune de asemenea o bază

materială specifică. Instrumentele cu care se măsoară performanţele sunt cronometrul şi ruleta,

iar instrumentele de lucru sunt specifice fiecărei probe. Efortul este şi el diferenţiat şi specific pe

probe. De şi în practic ă se respect ă regulamentul şi ca atare şi forma clasic ă a tehnicii în fiecare

prob ă fiecare subiect rezolvă sarcina respectiv ă într-un mod original, specific fiecăruia în parte

În orice sport este nevoie de anduranta, aproape orice sport de anduranta fiind bazat pe rezistenta

fizica, dar forta este cea care separa un sportiv performant de unul mediocru.

Disciplină practică, cu caracter vocaţional, atletismul este unul dintre cele mai importante

mijloace ale educaţiei fizice şi sportului. Valenţele acestuia sunt de ordin formativ şi

competiţional, atât în practică, la nivelul populaţiei, cât şi pentru cei deveniţi atleţi de

performanţă. Organizarea competiţională este manageriată de instituţii internaţionale şi naţionale

1
PROGRAM INDIVIDUAL DE CREȘTERE A ANDURANȚEI PRIN ATLETISM

o ATLETISM
Disciplină practică, cu caracter vocaţional, atletismul este unul dintre cele mai importante
mijloace ale educaţiei fizice şi sportului. Valenţele acestuia sunt de ordin formativ şi
competiţional, atât în practică, la nivelul populaţiei, cât şi pentru cei deveniţi atleţi de
performanţă.
Atletismul este o activitate practică în care exerciţiile diferă prin modul de execuţie, dar şi prin
influenţele pe care le produce asupra organismului uman, ca sistem bio-psiho-social
hipercomplex şi dinamic. Atletismul este o ramură a educaţiei fizice şi a sportului care, prin
numărul mare şi diferit de exerciţii, vizează dezvoltarea armonioasă a organismului, dar şi
întrecerea. Scopul acestei activităţi, care se desfăşoară în anumite forme de organizare, după
reguli şi prevederi exacte, este: - adaptarea complexă a organismului; - realizarea unor
performanţe sportive superioare. În literatura de specialitate, termenul de atletism este definit ca
un „sistem de exerciţii realizat sub forma alergărilor, aruncărilor şi săriturilor naturale şi stilizate,
în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi obţinerii unui rezultat superior în practicarea
lor”.
Utilizarea raţională a exerciţiilor de atletism, prin alergări, sărituri, şi aruncări, contribuie la
dezvoltarea armonioasă a organismului, la educarea fizicului, în mod special la tânăra generaţie,
efectul pozitiv fiind sesizat la toate vârstele. Ca mijloc formativ al educaţiei fizice şi sportive,
atletismul ţinteşte spre următoarele obiective generale: - optimizarea stării de sănătate, prin
ameliorarea condiţiei fizice, respectiv: creşterea rezistenţei organismului la agenţii patogeni,
tonicitate troficitate şi supleţe musculară, rezistenţă cardio-respiratorie, greutate corporală
optimă; - favorizarea dezvoltării fizice armonioase cu ţinută corporală corectă şi
prevenirea/corectare deficienţelor fizice; - ameliorarea motricităţii generale şi ridicarea nivelului
de practicare a unor probe de concurs; - stimularea senzorio-motricităţii generale şi a proceselor
psihice cognitive, afective, motivaţionale, volitive; - activarea capacităţii de relaţionare cu
mediul fizic şi comunicare socială.

2
Alergarea este o deprindere care de şi solicită, în principal, membrele inferioare, pune în ac ţiune
şi membrele superioare dar implicit şi, trunchiul. Deprinderea de alergare, ca şi cea de mers, se
consolideaz ă de timpuriu, eficien ţa miş c ărilor îmbun ă tăţindu-se o dat ă cu vârsta. Alergarea
este o deprindere motric ă natural ă, elementar ă cu multiple aplica ţii în activitatea cotidian ă;
alergarea este un mod de locomo ţie, în care datorit ă extensiei succesive a picioarelor, corpul
omului este proiectat în zbor, revenind pe sol pe piciorul opus. Prin repetarea periodic ă a pa şilor
de alergare numi ţi „unităţi ciclice”, deprinderea de alergare devine ciclic ă. Astfel, alergarea se
constituie într-o „mi şcare complex ă, simetric ă, reciproc ă şi automatizat ă, care este determinat
ă de for ţele interne ale organismului în interac ţiune cu for ţa de gravita ţie, cu reac ţia sprijinului
şi cu rezisten ţa aerului” (Ifrim, M., Iliescu, A. 1978). În alergare, contactul cu solul este
întrerupt la fiecare pas: între un sprijin (de exemplu, pe piciorul drept) şi cel ălalt (pe piciorul
stâng), apare faza de zbor; aceasta trebuie s ă fie cât mai scurt ă (ca timp) şi cu cât mai pu ţine
modific ări ale pozi ţiei segmentelor corpului. Faza de zbor din alergare corespunde fazei de
sprijin bilateral din mers (care nu are faz ă de zbor).
Alergarea, fiind un exerciţiu natural şi cunoscut, pare a nu pune probleme în învăţarea tehnicii.
Acest lucru este foarte adevărat dacă ne referim la copii. Problemele apar însă în perioadele de
creştere şi mai târziu la cei care nu au o continuitate în instruire. Pierderea elasticităţii musculare
şi a tendoanelor, cauzate de creşterea în lungime a sistemului osos, conduc la o rigiditatea şi
implicit la o eficienţă scăzută a mişcărilor. Un efect negativ asupra eficienţei tehnicii alergării o
are deseori efectuarea unui număr mare de repetări a unor exerciţii de dificultate scăzută, care
favorizează instalarea unor automatisme greşite din punct de vedere tehnic.
o ANDURANȚĂ
Conform dex online , ANDURANȚA este definită ca fiind capacitatea de a rezista la eforturi
fizice; răbdare.
În sport, anduranta sau rezistența , reprezintă :
 capacitatea organismului uman de a depune efort cu o durată relativ lungă si o
intensitatea relativ mare , menținând indici constanți de eficacitate maximă;
 capacitatea umană de a depune eforturi fără apariția stării de oboseală (senzorială,
emoțională, fizică)
 capacitatea ridicată de restabilire rapidă a organismului după anumite eforturi obositoare
3
o STUDIU DE CAZ

Nume și prenume: PĂUN ION


Vârsta: 45 ani
Sex: masculin
Înălțime: 1,75 m
Greutate: 115Kg
Indice de masă corporală: 37,6( Obezitate de gradul II)
Practică sport: niciodată
 foarte rar
ocazional
dată pe săptămână
de mai multe ori pe săptâmână

PROGRAMUL DE ANTRENAMENT

Se va desfășura 3 zile pe săptămână , luni, miercuri și vineri , cu o durată a antrenamentului de


60 de minute și se va întinde pe o perioadă de 3 luni.
Primele 3 săptămâni - trei antrenamente pe săptămână, după care se trece la 4 antrenamente pe
săptămână.
Obiectivele programului:
o Obiectiv general:
 Creșterea anduranței subiectului prin mijloace atletice
o Obiective de referință:
Deoarece subiectul , printr-o evaluare inițială a demonstrat că aleargă 1000m cu efort
mare și timp de 5,50 minute, un prim obiectiv va fi ca în trei luni de antrenament :
 Subiectul va alerga 1000 m in timp de 4,20 minute .

4
Programul de antrenament va fi alcătuit din :
 perioada de încălzire , 10-15 minute ,
 antrenamentul propriu-zis, 30-35 minute
 perioada de revenire, 10-15 minute

Perioada de încălzire:
-mișcări generale ale segmentelor începute de la nivelul capului și terminând la nivel caudal
- mișcări ale capului : rotația capului stânga-dreapta, flexia și extensia capului, aplecarea capului
stânga-dreapta.
-mișcarea brațelor: rotația umerilor înainte-inapoi, rotația brațelor înainte-înapoi, abducția și
adducția brațelor.
- mișcarea trunchiului: flexia și extensia trunchiului, inclinarea stânga-dreapta , rotația
trunchiului cu brațele lateral
- mișcarea membrelor inferioare: ridicarea genunchilor la piept, sărituri ca mingea, stretching,
fandări stânga-dreapta.
- ridicări pe vârfuri și călcâie, 3 seturi, 15 repetări
- mers fandat spre inainte pe o distanță de 15 m , 3 ture

Antrenamentul propriu-zis:
- alergare cu genunchii la piept, 200 m; revenire cu alergare cu calcâiele la fese
- alergare pe lateral dreapta , 50 m ; revenire pe stânga
- alergare cu pas săltat , braț și picior opus , 100m ; revenire la fel, pauză între ture –
1 minut
- alergare pe turnantă , 250 m, în ritm 2/4 (alergare ușoară). Se realizează o tură de
alergare și o tură de mers; se ajunge la 4 ture de alergare.
La fiecare 2 ședințe de pregătire se va adăuga jumătate de turnantă in plus până când se
va putea alerga 10 ture fără oprire.
- Sprinturi pe 50 m, revenire- alergare 2/4 ( 3 sprinturi)

5
Perioada de revenire:
- 2 ture de turnantă, mers; se realizează cu inspir pe trei pași, expir pe trei pași
- Stretching membre inferioare; prinderea gleznei la fesă cu menținere 15 secunde. Din
așezat , membrele inferioare în extensie , depărtate, se prind vârfurile degetelor cu mâna
și se mențin 15secunde. Din ortostatism , picioarele încrucișate, ducerea mâinilor către
degetele de la picioare, cu schimbarea piciorului.

CONCLUZII

Natura unui sport de anduranță precum atletismul face ca organismul să fie supus unei stres considerabil
în scopul atingerii unui nivel superior de condiție fizică și eficiență.
Un alt element important in ceea ce priveste conditia fizica pentru a alerga este anduranta, mai
exact sa iti dezvolti anduranta sau abilitatea de a sustine distante lungi in mod eficient.
Un accent deosebit se pune pe individualizarea specific ă în cadrul fiec ărei probleme . Deşi în
practică se respectă regulamentul şi ca atare şi forma clasică a tehnicii în fiecare probă fiecare
subiect rezolvă sarcina respectivă într-un mod original, specific fiecăruia în parte. De asemenea
în pregătire se folosesc metode şi mijloace individualizate deşi se pregătesc pentru aceeaşi probă,
sau au aceea şi vârstă şi sex. Individualizarea se mai referă şi la nivelul anatomic, biomecanic,
biochimic, fiziologic, psihologic, pedagogic, sociologic, istoric, etc.
Tehnica exerciţiilor fizice în general şi ca atare a alergării de viteză în mod special, nu trebuie
apreciată numai din punct de vedere cinetic (al succesiunii mişcărilor pasului) ci, şi mai ales,
după forţele care intervin în desfăşurarea ei, adică după dinamica acestora. Ca atare, evoluţia
cinetică a mişcărilor, urmează doar o componentă a tehnicii cu caracter spaţio-temporal, în timp
ce exerciţiile de atletism (alergarea de viteză, spre exemplu) se exprimă mai ales pe baza unor
procese dinamice, procese integrate de altfel evoluţiei cinetice. Se poate deci afirma că, tehnica
înseamnă în esenţă, exploatarea raţională şi economică a posibilităţilor cinetice şi dinamice.

6
BIBLIOGRAFIE

1. Bădescu Victor, „Calități motrice”, curs, Universitatea din Pitesti

2. Elena Sabau, Daniel Gheorghe ,”Curs in tehnologie IFR, Atletism”, Editura Fundației
Romînia de mâine, Bucureşti, 2012