Po Vest I Popular Esco Tiene

POVEȘTI POPULARE SCOȚIENE Editura LiterNet, 2017
Redactor: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.ro

Editori format.pdf Acrobat Reader: Mircea Sorin Rusu și Răzvan Penescu
Selecţie şi traducere: © 2017 Gabriela Monica Rusu
Ilustrații: Barabas Andrea, Fülöp Andrea, Sebastian Graur, Corina Amat-Moldovan, Adria Cocoară (elevi ai
Liceului Teoretic Gheorghe Marinescu din Târgu Mureș)
Ilustrație copertă: Adria Cocoară
Editare imagini: Gabriela Monica Rusu
© 2017 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader.
Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a cărții prin
intermediul altor siteuri, modificarea sau comercializarea acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii
LiterNet sunt interzise și se pedepsesc conform legii privind drepturile de autor și drepturile conexe, în vigoare.
ISBN: 978-973-122-113-7
Editura LiterNet
http://Editura.LiterNet.ro/ office@liternet.ro
2
CUPRINS
Habitrot (ilustrații de Barabas Andrea) 4

Soția sirenă (ilustrații de Barabas Andrea) 11
Fierarul și zânele (ilustrații de Sebastian Graur) 13
Aventura vânătorului de foci (ilustrații de Fülöp Andrea) 17
Nevasta fierarului din Yarrowfoot (ilustrații de Barabas Andrea) 21
Nuckelavee (ilustrații de Corina Amat-Moldovan) 24
Nevasta țăranului din Deloraine (ilustrații de Adria Cocoară) 28
3
HABITROT
Demult de tot, pe când femeile torceau cât era ziulica de lungă, vârtelnița avea și ea un duh sau o zână
protectoare. Și numele zânei era Habitrot, iar legenda zice așa:
O femeie măritată din Selkirkshire avea o fată frumoasă care iubea mai mult jocul decât munca și îndrăgea
mai tare hoinăreala pe pajiști și ulițe decât furca și vârtelnița. Maică-sa ținea mare supărare la inimă din pricina
asta, căci pe vremea aceea nicio fată nu-și găsea un soț bun dacă nu era harnică. Așa că femeia o momea, o
amenința, ba o și bătea pe fiică-sa, dar totul era in zadar; fata rămânea în continuare așa cum îi zicea maică-sa,
adică „frumoasa cea leneșă”.
Dar iată că într-o dimineață de primăvară femeia îi dădu fetei șapte caiere de in și îi spuse că de astă dată n-o
mai iartă; în trei zile trebuia să le preschimbe în ață. Fata văzu că acum maică-sa cam ajunsese la capătul răbdării și
așeză furca așa cum se pricepu și se puse pe treabă; dar mâinile ei mici nu erau deprinse cu lucrul, așa că în seara
celei de-a doua zile foarte puțin din ce avea de făcut era gata. În acea seară plânse până adormi și de dimineață,
aruncându-și lucrul cât colo de disperare, ieși pe câmpul acoperit de rouă sclipitoare. Ajunse la un dâmb înflorit la
poalele căruia curgea un pârâiaș umbrit de caprifoi și trandafir sălbatic; și acolo se așeză ea, cu fața îngropată în
mâini. Când se uită în sus văzu cu uimire că la marginea pârâiașului stătea o bătrână cu totul necunoscută ce torcea
în bătaia soarelui. Nu era nimic ieșit din comun în înfățișarea ei, în afară de lungimea și grosimea buzelor și de
4
faptul că ședea pe un pietroi găurit la mijloc. Fata se ridică, merse la bătrână și o salută cu căldură, dar nu se putu
abține și o întrebă din ce pricină avea buzele așa de lungi.
- De la torsul inului mi se trage, fetico!, spuse bătrâna, mulțumită de purtarea fetei și fără să o supere câtuși
de puțin întrebarea despre înfățișarea ei. Trebuie spus că cele ce torceau își umezeau tot timpul degetele cu buzele
atunci când trăgeau firul din furcă sau din vârtelniță.
- Aha!, zise fata. Aș avea și eu niscaiva in de tors, da’ n-are niciun rost; io n-o să dau gata nicicând ce-am de
făcut.
Atunci bătrâna îi zise fetei că o
să ducă ea treaba la bun sfârșit. Sărind
în sus de bucurie, fata se duse în grabă
după caiere și i le puse bătrânei în
brațe, întrebând-o cum o cheamă și
unde să vină după ața toarsă la lăsarea
serii; dar nu primi niciun răspuns;
bătrâna se făcu nevăzută printre copacii
și tufișurile din jur. Fata, mută de
uimire, hoinări un pic, se așeză să-și
tragă sufletul și, în cele din urmă,
adormi lângă dâmb.
5
Când se trezi, văzu că se înserase deja. Fermecătoarele culori ale asfințitului se preschimbaseră în cenușiul
pe care-l are bolta cerului la căderea nopții. Luceafărul arunca o lumină argintie ce se pierdu mai apoi în strălucirea
crescândă a lunii. În timp ce se uita la toate acestea, fata tresări la auzul unui glas hârșâit ce părea că vine de sub
bolovanul găurit ce se afla taman lângă ea. Își lipi urechea de piatră și auzi aceste cuvinte: „N-are d-un să știe
mândrulița ceea dă pă movilă că io mi-s Habitrot”.
Și apoi, uitându-se prin gaură, o văzu pe bătrână umblând încolo și-ncoace într-o grotă adâncă, înconjurată
de niște fete, așezate toate pe niște pietroaie albe și lucrând de mama focului cu furca și fusul. Și nu erau deloc
plăcute la vedere fetele astea căci aveau toate buzele umflate și strâmbate, ca bătrâna Habitrot, din cauza lucrului,
fără doar și poate. La fel arăta și o altă surată ce ședea mai depărtișor, într-un colț și învârtea roata de tors; și mai
avea fata asta și niște ochi suri ce păreau să se holbeze din fundul capului și un nas lung și coroiat. Și cum învârtea
de roată, număra cam așa: „iaca una..., iaca două..., ptiu! cum se-nvârte roata!” și tot așa până ce se făcea un scul
întreg de ață.1
Și cum se uita ea prin acea piatră găurită, frumoasa fetișcană leneșă o auzi pe Habitrot cum o strigă pe
Scantlie Mab, adică pe ciudata creatură din colțul grotei și îi spune să adune odată ața toată că era vremea să i-o dea
acelei fetișoare pe care o aștepta maică-sa. Bucuroasă la auzul acestei vești, fata se ridică și o luă drept spre casă,
lipsită de griji. Habitrot o ajunse din urmă numaidecât și-i puse ața în brațe.
- Cum te pot răsplăti?, exclamă bucuroasă fata.
- Nu voiesc nimicuța, nimicuța, da’ să nu sufli vo’ vorbuliță maică-tii despre ce văzuși și cine toarse caieru’.
1
Un scul de ață de in are aproximativ 270 de metri, iar roata de tors face aproximativ 30 de rotații ca să-l realizeze.
6
Și nevenindu-i să creadă că a dat peste ea așa un noroc mare, fata se duse acasă unde o găsi pe maică-sa
făcând sângerete și atârnându-l în horn să se usuce. După ce atârnă cârnatul, obosită fiind, se duse să se culce. Și
pentru că era lihnită după o zi întreagă petrecută la movila de pe luncă, fata înșfăcă un sângerete după altul, îi prăji,
îi mâncă și apoi merse și ea la culcare. Maică-sa se sculă dis-de–dimineață și când intră în bucătărie și nu mai găsi
niciun sângerete, dar văzu cele șapte sculuri de ață așezate frumos și strălucind pe masă, fu copleșită de un
sentiment ciudat, ceva între supărare și o mare bucurie. Ieși din casă în fuga mare și se puse pe strigat:
Fii-mea toarse multe sculuri: șapte, șapte, șapte
Și mâncă apoi cârnați: tot șapte, șapte, șapte
Toate până-n zori.
Un boiernaș, care se nimeri călare prin părțile acelea, auzi strigătele dar nu înțelese nimic; așa că se îndreptă
spre femeie și-o întrebă ce se petrecuse, iar ea izbucni din nou:
Fii-mea toarse multe sculuri: șapte, șapte, șapte
Și mâncă apoi cârnați: tot șapte, șapte, șapte
Toate până-n zori.
- Și de nu mă crezi, hai de intră-n casă să vezi cu ochii dumitale.
7
Boiernașul nu mai putea de curios așa că se scoborî de pe cal și
intră în casă unde văzu ața cea lucitoare și pentru că îi plăcu așa de
mult se rugă de femeie să i-o arate și pe cea care a tors-o. Femeia o
aduse pe fată și aceasta roși numaidecât.
Gingășia ei simplă de fată de la țară cuceri pe dată inima
boiernașului, care se plânse că era holtei și de mult se afla în căutarea
unei soațe care să știe să toarcă bine. Așa că cei doi își jurară credință
și nunta se făcu imediat.
Fata își înăbuși teama că nu se va dovedi așa de îndemânatică
la torsul inului precum și-o închipuia iubitul ei soț. Dar Habitrot îi
mai veni o dată în ajutor. Nu știm dacă bătrâna doamnă cu suflet așa
de nobil era la fel de bună cu toate mândrulițele cele leneșe, dar pe
drăguța aceasta n-o dezamăgi nici de astă dată.
- Adu-l pe bărbățelu’ tău cel chipeș la mine-n hrubă, spuse ea
tinerei mirese imediat după nuntă. Și-acolo a vedea el ce va să zică să
torci și de-aia nu te-a lega în veci de furcă și fus!
Și mireasa își duse a doua zi soțul la dâmbul cel înflorit și îl rugă să se uite prin pietroiul cel găurit. Și nu
mică îi fu uimirea când o văzu pe Habitrot dansând și sărind peste roata de tors, și cântând suratelor ei acest
cântecel, în timp ce ele îi țineau isonul cu fusele:
8
Noi ce stăm în umbr-adâncă
Și pocite și urâte
Neatinse de lumina
Ce hrănește verdea luncă,
Noi aici însingurate
Stăm cu furca triste toate.
Stăm umbrite-n sura noapte

Când Luceafăru-i departe
Dar străluce-n galben caier
Pentru cel ce stă la aer
Și pe piatra-mi se așază
Numai ochii mei să-l vază.
Cântecul se sfârși, iar Scantlie Mab o întrebă pe Habitrot ce înțeles avea ultimul vers – „Numai ochii mei să-l
vază”.
- Păi e un flăcăiaș, răspunse Habitrot, pe care l-am chemat eu aici taman la ceasu’ ăsta și mi-a auzit cântecul
prin piatra cea găurită. Și spunând aceste vorbe, Habitrot se ridică, deschise o ușă ascunsă îndărătul rădăcinilor
unui copac bătrân și îi chemă pe cei doi tineri înăuntru să-i vadă suratele.
9
Boiernașul fu cuprins de uimire la vederea ciudatelor creaturi și începu a le întreba pe fiecare din ce pricină
aveau buzele așa de pocite și de neobișnuite. Și fiecare în felul ei, răsucindu-și buzele și glasul după putință,
răspunse că pricina era torsul. Cel puțin așa încercară să spună, dar una mormăi „Noctorsund”, alta îngăimă
„Ootursund”, iar a treia murmură „Aatorsund”. Dar toate se făcură cumva înțelese. Și Habirot șireata îi arătă astfel
tânărului mire că dacă o să-și lase soția să toarcă, tot așa i se vor urâți și ei buzele cele frumoase, iar fața îi va
deveni pocită și rea la vedere. Așa că înainte să plece din văgăuna aceea, mirele promise că soțioara lui nu se va
atinge niciodată de vreo vârtelniță sau de vreo furcă, și își ținu cuvântul. Și tânăra își petrecu de atunci zilele
hoinărind pe luncă de-a dreapta lui sau călărind în urma-i peste dealuri și tot inul ce creștea pe pământurile lui îi era
trimis bătrânei Habitrot să-l preschimbe în ață.

10
SOȚIA SIRENĂ
Un țăran din Unst2 povestea că odată, pe când mergea pe malul

nisipos al unui golfuleț, văzu mai multe sirene dansând în lumina lunii
și niște piei de focă azvârlite lângă ele pe pământ.
Când îl văzură că se apropie, ele se repeziră numaidecât să-și
păzească veșmintele și, luând chip de focă, se aruncară în mare cât ai
clipi. Atunci omul acesta din Shetland văzu că una din piei zăcea la
picioarele sale; așa că o înșfăcă, o luă cu sine și o duse într-un ascunziș.
Când se întoarse pe mal, găsi acolo pe cea mai gingașă fetișoară zărită
vreodată de ochii unui muritor, care plângea de mama focului că-i
fusese furat straiul și de aceea era acum nevoită să trăiască departe de
suratele ei marine și să fie o străină printre cei pământeni. În zadar se
rugă ea să i se dea îndărăt avutul; omul se trezi îmbătat de o iubire fără
leac; dar o pofti pe fată sub acoperișul lui, ca soață în toată puterea
cuvântului. Sirena, înțelegând că n-avea altă alegere decât să devină
pământeancă, găsi că e mai cuminte să se ducă cu el. Această ciudată
2
Unst este una din insulele Arhipelagului Shetland din nordul Scoției.
11
însoțire ținu mulți ani și cei doi avură și copii. Iubirea omului din Shetland pentru sirena lui era fără margini, dar
era mereu primită cu răceală. Tânăra se furișa adeseori pe malul pustiu și, la un semn anume, o focă mare se ițea
din adâncuri și, într-o limbă neștiută, vorbeau amândouă.
Așa trecură anii până într-o zi când, unul din copii, cum se juca el ca orice copil, găsi ascunsă într-o grămadă
de știuleți de porumb o piele de focă; și, fericit că pusese mâna pe așa o comoară, alergă la maică-sa. Ei îi sclipiră
ochii în cap de bucurie – vezi bine, știa că era pielea ei – că avea acum mijlocul prin care să se întoarcă înapoi în
ocean, în casa ei. Sări în sus de fericire și fericirea asta mare se mai domoli numai atunci când își zări copiii și
înțelese că trebuia să-i părăsească; după ce-i strânse în brațe în grabă, porni în goana mare spre ocean. Bărbatul ei
se întoarse acasă, află de întâmplare, fugi să-și ia soața înapoi, dar o ajunse din urmă prea târziu, taman ca să vadă
cum aceasta se preschimbase de tot – s-o vadă în chip de focă, sărind de pe marginea unei stânci drept în apă. Și
animalul acela mare cu același chip ca și ea, cu care vorbise ea în taină, apăru și el și se bucură în felul cel mai
duios de întoarcerea ei. Dar înainte să se scufunde de tot în adâncimile necunoscute, îi aruncă nenorocitului ei
bărbat o privire de bun rămas, iar ochii lui plini de disperare parcă treziră în pieptul ei un simțământ trecător de
milă.
- Rămâi cu bine!, îi spuse ea, și să fii fericit. Te-am iubit foarte mult cât am stat pe pământ, dar l-am iubit cu
mult mai mult pe primul meu soț.

12
FIERARUL ȘI ZÂNELE
A fost odată în Crossbrig un fierar pe nume MacEachern. Și fierarul ăsta avea numai un copil, un fecior cam
de treisprezece-paisprezece ani, plin de voie-bună, puternic și sănătos. Dar într-o bună zi se îmbolnăvi, căzu la pat
și zăcu așa zile de-a rândul. Nimeni nu putu să spună ce are, și nu știa nici el, sau poate nu voia să spună cum se
simte. Se stingea ca o lumânare; slăbea văzând cu ochii, pălea și îmbătrânea; iar taică-său și toți cei din preajmă se
temeau că o să moară.
Dar într-o zi, pe când băiatul zăcea așa și nu se făcea nici mai bine, nici mai rău, ci doar stătea lungit în pat,
având o poftă de mâncare grozavă, iar fierarul zăbovea fără nici o tragere de inimă lângă cuptorul din fierărie
frământat de grija feciorului său, iată că apăru acolo în fața lui un bătrânel, cunoscut pentru înțelepciunea și știința
lui de a ieși din cele mai ciudate încurcături. Și pe dată îi povesti despre necazul ce-i întunecase zilele. Bătrânelul
ascultă cu mare luare-aminte; și după ce stătu îndelung pe gânduri, grăi așa:
- Ăsta nu e fiul tău. Adevăratul tău fiu a fost luat de zâne, care l-au lăsat pe tânărul ăsta în loc.
- Vai de sufletul meu! Și eu ce mă fac acuma?, se văită fierarul. Cum o să-mi mai văd eu vreodată feciorul
cel adevărat?
- Îți spun eu cum, răspunse bătrânelul. Dar mai întâi, că să te încredințezi că ăsta nu e fiul tău cel adevărat, ia
multe, multe găoace de ouă, du-le în camera băiatului, împrăștie-le pe dinaintea lui și apucă-te să le umpli cu apă,
13
ducându-le două câte două și prefăcându-te că sunt din cale afară de grele; și cu mare grijă, aranjează-le așa pline
în jurul vetrei.
Și fierarul adună o mulțime de găoace, merse în odaia băiatului și făcu întocmai cum îi spusese bătrânul. Și
nu trecu mult și din pat se auzi un hohot de râs, iar vocea așa-zisului bolnav izbucni:
- Am 800 de ani împliniți, da' așa o mare dăndănaie nu mi-a mai fost dat să văd!
Fierarul se întoarse la bătrân și îi spuse cele întâmplate.
- Ei bine, grăi înțeleptul, nu ți-am spus eu că ăsta nu-i fiul tău? Feciorul tău e ținut într-un dâmb din
Brorracheill. Scapă degrabă de străinul ăsta și o să încerc să ți-l aduc pe fiu-tău îndărăt. Trebuie să aprinzi un foc
mare dinaintea patului pe care zace străinul. El te va întreba: „De ce ai făcut focul ăsta?” Tu să-i răspunzi pe dată
„Stai să vezi acușica!” și apoi apucă-l bine și azvârle-l în mijlocul pălălăii. Dacă e fiul tău acela, o să strige să îl
scapi; iar dacă nu, o să se facă nevăzut prin acoperiș.
Fierarul făcu întocmai și de astă dată; aprinse un foc zdravăn, răspunse străinului așa cum fusese învățat, și
apucându-l zdravăn pe băiat îl azvârli în flăcări fără să mai stea pe gânduri. Străinul scoase un urlet groaznic și
țâșni prin acoperiș, unde se făcu o gaură prin care ieșea fumul.
Bătrânelul îi spuse apoi fierarului că într-o noapte anume dâmbul în care zânele îi țineau feciorul se va
deschide. Și în noaptea cu pricina, fierarul, care trebuia să aibă la el o biblie, un pumnal și un cocoș cântător, avea
să pornească către dâmb. Avea să audă cântece și dansuri și multă voie bună, dar trebuia să-și vadă de drum și să
fie curajos; biblia avea să-i fie scut în fața oricărei primejdii pe care puteau să i-o scoată în cale zânele. La intrarea
în dâmb avea să înfigă pumnalul în prag ca să împiedice astfel pământul să se închidă peste el; „și apoi”, continuă
14
bătrânul, „când vei intra, vei vedea înaintea ochilor o odaie mare, curată ca lacrima, și acolo, într-un colț, îți vei
vedea fiul lucrând lângă un cuptor de fierar. De vei fi întrebat ce cauți acolo, spune că ai venit după feciorul tău și
că fără el nu pleci.”
Nu mult după
acestea veni și
noaptea cu pricina, iar
fierarul porni la drum
gata să urmeze
întocmai povețele
bătrânului. Și cum se
apropia de dâmb, văzu
o lumină pe care nu o
mai văzuse acolo
înainte. Și numaidecât
vântul aduse în
urechile năpăstuitului
părinte sunetul unui
fluier și al dansului și
al petrecerii.
15
Învingându-și frica, fierarul se apropie de prag, înfipse în el pumnalul după cum fusese povățuit și intră. Iar
zânele nu îi putură face nimic, căci biblia îl apăra ca un scut, ascunsă la piept sub haină; totuși îl întrebară, vădit
nemulțumite, ce vânt îl adusese acolo și ce voia. Fierarul răspunse:
- Îl vreau pe fiul meu, pe care îl și văd colo, și nu plec de aici fără el.
Când auziră spusele fierarului toate zânele izbucniră în râs; râsul lor însă trezi cocoșul care ațipise în brațele
fierarului, iar pasărea îi sări numaidecât pe umeri, bătu din aripi cu putere și cântă tare și îndelung. Zânele,
mânioase, îi apucară pe fierar și pe fiul său, și, azvârlindu-i afară din dâmb, aruncară și pumnalul după ei; și pe dată
se făcu întuneric beznă.
Timp de un an și o zi băiatul nu făcu nici o trebușoară prin casă și nici vreo vorbă măcar nu îngăimă; dar
într-o zi, pe când ședea lângă taică-său care făcea o sabie pentru vreun ostaș, și era foarte adâncit în muncă, feciorul
exclamă:
- Nu așa se face; și, apucând uneltele din mâna lui taică-său, se puse pe lucru și în curând făcu o sabie așa
cum nu se mai văzuse prin partea locului.
Și din acea zi tânărul munci alături de tatăl său și făuri o sabie nemaivăzut de bine ascuțită și lucrată cu o
măiestrie nemaiîntâlnită, așa că cei doi avură de atunci mereu de lucru, iar faima li se răspândi până departe și le
aduse avere destulă ca să trăiască fericiți și în bună înțelegere cu toți semenii lor și unul cu altul.

16
AVENTURA VÂNĂTORULUI DE FOCI
A fost odată un om care trăia pe țărmurile nordului Scoției, nu departe de casa lui John–o–Groat, iar omul
ăsta își câștiga traiul vânând foci de toate felurile și de toate mărimile. Și îi făcea mare plăcere să omoare aceste
minunate creaturi care erau pe jumătate câine și pe jumătate pește, și asta fără îndoială pentru că lua un preț bun
pentru pieile lor care, pe cât sunt de neobișnuite, pe atât sunt de prețioase. Adevărul e că cele mai multe din aceste
animale nu sunt nici câini, nici pești, ci zâne sau creaturi fantastice, așa cum se va vedea mai departe.
Într-o zi, când pescarul acesta destoinic se întoarse de la treburile lui, se întâmplă că veni la el un străin care
zise că fusese trimis de cineva care voia un număr mare de piei de focă, iar pescarul trebuia să-l urmeze fără
întârziere (pe el, pe străin) să-l vadă pe acela care voia pieile și care le voia negreșit în seara aceea. Bucuros la
gândul că putea să facă un târg strașnic și netrecându-i prin minte că ar fi putut fi vreo înșelătorie la mijloc,
pescarul fu de acord. Încălecară amândoi pe armăsarul străinului și o porniră la drum într-o goană așa de mare, că,
deși vântul bătea din spate, repeziciunea cu care înaintau făcea să pară că bate din față. Când ajunseră la marginea
unei râpe uriașe ce dădea spre mare, străinul îi spuse că acolo era locul cu pricina.
- Dar unde e acela de care vorbeai?, întrebă mirat vânătorul.
- O să îl vezi într-o clipă, zise străinul.
Apoi descălecară de îndată, și fără să-i lase vânătorului prea multă vreme să ia în seamă îndoielile ce
începuseră să-i încolțească în minte, străinul îl apucă cu o forță nemaivăzută și sări cu tot cu el în mare. După ce se
17
afundară tot mai mult în apă, nimeni nu poate spune cât de mult, ajunseră la o ușă, care, fiind deschisă, îi lăsă să
intre într-un șir de încăperi pline – nu cu oameni, ci cu foci, care puteau totuși să vorbească și să simtă ca oamenii;
dar și mai mare îi fu mirarea vânătorului când văzu că și el fusese, nu se știe când, preschimbat într-o focă. Dacă
n-ar fi fost așa, pesemne că ar fi murit din lipsa aerului. Era acum greu de ghicit ce-i trecea prin cap bietului pescar.
Uitându-se la casele în care tocmai ajunsese, gândul că ar mai putea cumva să scape îi părea de neînchipuit, iar
posibilitatea de a trăi cum se cade prin locurile astea sterpe ce se întindeau în fața ochilor săi îi părea de necrezut.
Focile, care arătau toate foarte abătute, păreau să-i înțeleagă simțămintele și se străduiră să-i mai îndulcească
durerea ce-l copleșea, promițându-i că aici n-are să i se întâmple nimic rău. În vreme ce cugeta la cruda lui soartă,
vânătorul tresări dintr-odată la vederea unui cuțit mare sau pumnal pe care îl scosese la iveală străinul și care,
credea el, urma să pună capăt tuturor grijilor sale pământești. Și deși se simțea total lipsit de speranță, nu voia să fie
ucis; simțind așadar apropierea grabnică a morții, căzu la pământ cerșind din inimă îndurare. Bietele animale bune
la suflet nu-i voiau răul, oricât de mult l-ar fi meritat, cu toată purtarea lui de până atunci, și îi cerură să se
liniștească și să nu se mai tânguie.
- Ai mai văzut cuțitul ăsta?, îl întrebă străinul pe pescar.
Vânătorul își recunoscu numaidecât cuțitul, pe care chiar în ziua aceea îl înfipsese într-o focă ce reușise să se
facă scăpată cu tot cu cuțit și spuse că era într-adevăr al lui, la ce bun să nege?
- Ei bine, zise străinul, foca ce a fugit cu pumnalul e tatăl meu, care zace acum foarte bolnav și poate rămâne
în viață numai cu ajutorul tău. M-am văzut silit să recurg la un vicleșug ca să te aduc aici și nădăjduiesc că datoria
mea de fiu îmi va aduce iertarea.
18
Și zicând acestea, îl duse pe vânătorul
de foci într-o altă încăpere, în vreme ce
acesta tremura din toate mădularele și aștepta
să fie pe dată pedepsit pentru nedreptatea ce
i-o făcuse bătrânului tată. În acea încăpere
văzu foca pe care o rănise de dimineață,
răpusă de dureri din pricina unei răni uriașe
de pe spate. Vânătorului de foci i se ceru
atunci să vindece rana cu mâinile lui, iar
aceasta se vindecă și foca se ridică din pat
teafără și în putere. Jalea se schimbă astfel în
bucurie și toți se veseliră care mai de care.
Cu toate acestea, nefericitul vânător nu se
putea bucura alături de foci, căci gândea că
va rămâne captiv în trupul acela de animal pentru tot restul vieții sale. Dar străinul îi spuse:
- Acum, domnule, ești liber să te întorci la nevasta și la copiii dumitale și eu însumi te voi duce acolo; dar
trebuie să ne făgăduiești ceva și să te legi cu jurământ că vei face întocmai – de acum înainte nu vei mai vătăma și
nu vei mai ucide nicio focă, câte zile vei avea.
19
Și chiar dacă îi veni greu, vânătorul făgădui bucuros; și după ce se jură, își luă rămas bun cu duioșie de la
noile lui cunoștințe. Ținându-se bine de călăuza lui, ieșiră din acel loc și înotară până la suprafața mării, iar când
ajunseră la stânca cea uriașă de pe care săriseră, găsiră și armăsarul pregătit de drum. Călăuza suflă asupra
pescarului și se făcură amândoi oameni. Se suiră pe cal și, pe cât de vijelioasă fusese urcarea spre marginea râpei,
pe atât iute, ba chiar mai mult de atât, fu întoarcerea acasă; și cinstitul vânător fu lăsat la ușa casei sale unde
călăuza îi făcu așa un dar mare, că mai că ar fi fost gata să o ia îndărăt, iar pierderea meseriei i se păru acum cu
mult mai ușor de suportat decât îi păruse la început.

20
NEVASTA FIERARULUI DIN YARROWFOOT
Cu ceva ani în urmă, fierarul din Yarrowfoot își luă drept calfe doi frați, amândoi niște flăcăi vânjoși,
plesnind de sănătate. După câteva luni însă, cel mai mic dintre ei începu să slăbească și să se-ngălbenească, să-și
piardă pofta de mâncare și să pară tot mai bolnav și mai vlăguit. Frate-său îl întreba tot mereu ce-l doare, dar în
zadar. În cele din urmă bietul băiat izbucni într-un plâns amarnic și mărturisi că era sleit de puteri și că în puțin
timp îl vor duce la groapă, că nu mai putea din pricina răului pe care i-l făcea stăpână-sa, care era de fapt o
vrăjitoare, deși nimeni nu bănuise asta niciodată.
- În fiece noapte, suspină el, vine la căpătâiul meu, mă încinge cu un ham fermecat și mă preschimbă în cal.
Apoi, suită pe spinarea mea, mă mână departe pe dealuri, pe unde nici cu gândul nu gândim ce lighioane spurcate
hălăduiesc și petrec în chipul cel mai hidos. Acolo mă ține cât e noaptea de lungă iar în zori o aduc acasă. Atunci
îmi scoate hamul iar eu sunt frânt cum mă vezi, de abia mă țin pe picioare. Uite așa îmi petrec eu toate nopțile pe
când tu dormi buștean.
Fratele mai mare promise pe dată că o să-și ia inima în dinți și o s-o pornească și el noaptea printre
vrăjitoare, așa că îl puse pe cel mic să se culce în locul lui la perete, iar el rămase treaz până la sosirea stăpânei
vrăjitoare. Ea veni cu hamul în mână, și când începu să-l fluture pe deasupra capului fratelui mai mare, acesta se și
preschimbă într-un minunat cal de vânătoare.
21
Femeia sări pe spinarea lui și porni spre locul de adunare, care,
de astă dată, se nimeri să fie tocmai pivnița unui boiernaș de prin
partea locului.
În vreme ce femeia și celelalte creaturi spurcate se desfătau cu
vin și rachiu, calul, ce fusese lăsat într-un colț din grajd, își frecă
țeasta de zid până ce își slăbi și își scoase hamul. Atunci își recăpătă
înfățișarea omenească. Ținând hamul cu putere, se ascunse într-un
cotlon și stătu așa până ce vrăjitoarea se apropie și atunci, într-o
clipită, îi aruncă hamul în jurul gâtului, iar ea se preschimbă într-o
iapă sură de toată frumusețea. Flăcăul încălecă pe ea și o luă la galop
prin tufărișuri și hârtoape până ce, uitându-se în jos, văzu că iapa își
pierduse o potcoavă de la unul din picioarele din față. O duse la
primul fierar pe care-l găsi, puse să-i înlocuiască potcoavele vechi și
să-i pună una nouă în locul celei pierdute și apoi o mână așa peste un
ogor până ce o stoarse de puteri. În cele din urmă o duse acasă, îi
scoase hamul, iar ea abia avu timp să se strecoare în pat înainte să i se trezească bărbatul gata de muncă.
Cinstitul fierar se sculă și nici prin cap nu-i trecu ce se petrecuse noaptea; dar nevastă-sa se plânse că era
foarte bolnavă, aproape pe moarte, și îl rugă să trimită după doctor. Fierarul își chemă calfele, iar cel mare plecă de
îndată și se întoarse numaidecât cu un doctor. Acesta voi să ia pulsul bolnavei, dar ea își ascunse înadins mâinile și
22
nu voi defel să le arate. Medicul se cam miră de așa purtare; iar fierarul, sătul de încăpățânarea neveste-sii, trase la
o parte cearșaful, și, spre groaza lui, văzu că ambele mâini îi erau potcovite! Și când se uită mai bine, văzu că
nevastă-sa era plină de lovituri pe coapse, pesemne de la ucenicul ce o mânase în sus și-n jos peste ogor în timpul
nopții.
Cei doi frați se porniră să depene totul, așa cum se întâmplase în fiecare noapte. A doua zi vrăjitoarea fu
judecată de Sfatul din Selkirk și condamnată să fie arsă pe rug la Bullsheugh, iar pedeapsa fu imediat împlinită. Se
zice că fratele cel mic se însănătoși după ce mâncă unt făcut din lapte de vacă ce păscuse în curtea bisericii, cel mai
bun și mai potrivit leac pentru aceia ce fuseseră călăriți de o vrăjitoare.

23
NUCKELAVEE
Nuckelavee era un monstru de o răutate fără seamăn, care nu contenea nicio clipă să facă necazuri
oamenilor. Era un duh rău în carne și oase. Sălașul lui era apa mării; și oricum ar fi mers el prin apă, pe uscat se
folosea de un cal, la fel de hidos ca și el. Văzându-i, unii credeau că monstrul și calul său erau o singură făptură cu
o formă nemaiîntâlnită. Capul lui Nuckelavee era ca al unui om, doar că de zece ori mai mare, iar gura lui ieșea în
afară precum râtul unui porc și era de-a dreptul uriașă. Pe corp nu avea păr deloc, și asta pentru că nu avea nici
piele.
Dacă recoltele erau lovite de mană sau făinare, dacă vreo vită cădea de pe vreo stâncă de la marginea mării
sau dacă vreo molimă se răspândea printre oameni sau dobitoace, Nuckelavee era pricina. Răsuflarea lui era ca
veninul, ca o mană pe roadele pământului și ca o boală fără leac în trupul animalelor. Pe el se dădea vina și pe timp
de secetă; nu se știe de ce monstrul se ferea teribil de apă dulce și nu fusese văzut niciodată prin preajmă pe timp
de ploaie.
Știu eu un bătrân despre care se zice că l-ar fi întâlnit odată pe Nuckelavee și de-abia i-ar fi scăpat din
gheare. Dar nu prea vorbește despre asta. Totuși, după mai multă stăruință, iată ce istorisire am scos de la el:
Pe Tammas, căci așa se numea bătrânul, îl prinsese odată noaptea pe drum. Și deși era o noapte fără lună,
cerul era spuzit de stele. Drumul șerpuia pe lângă țărmul mării și, când ajunse într-un loc unde pe o parte era marea
și pe cealaltă un tău adânc cu apă dulce, văzu în față o făptură uriașă ce se îndrepta către el. Ce putea să facă? Era
24
convins că aceea nu era făptură pământeană. Dar nu putea merge nici într-o parte, nici în cealaltă, iar ca să întoarcă
spatele unei așa grozăvii, de care auzise că e cea mai de temut dintre toate, nici nu putea fi vorba; așa că își zise în
sinea lui: „Domnul să mă aibă în pază că doară mă știe că n-am gânduri rele și-s om bun!” Tammie era cunoscut
drept un om aprig și iute. Și se socoti el că cel mai potrivit ar fi să înfrunte dușmanul, așa că o luă hotărât, dar cu
băgare de seamă, înainte. Și, spre groaza lui, văzu imediat că acea creatură oribilă ce venea din față nu era altul
decât monstrul Nuckelavee.
Partea de jos a hidosului monstru,
așa cum văzu Tammie, era un cal mare
cu un fel de aripi ca de pește la picioare,
cu gura mare ca a unei balene și cu
răsuflarea ce ieșea din ea ca aburul
dintr-un ceainic pus pe foc. Avea numai
un singur ochi, dar și acela era roșu ca
flacăra. Peste partea asta de jos stătea
sau mai degrabă părea că crește, un om
uriaș lipsit de picioare și cu niște brațe
așa de lungi că ajungeau aproape de
pământ. Capul îi era mare cât un balot
de paie și se tot rostogolea de pe un umăr pe celălalt de parcă urma să cadă. Dar cel mai groaznic era că monstrul
25
n-avea deloc piele; și lipsa asta de piele făcea din trupul lui despuiat o priveliște cutremurătoare căci făptura era
acoperită numai de carne vie, roșiatică, pe care Tammie văzu sânge negru ca smoala curgând prin vene galbene și
mușchi albicioși, groși ca funia de priponit calul, răsucindu-se, încordându-se și întinzându-se ori de câte ori
dihania se mișca.
Tammie înaintă încet, cuprins de o frică soră cu moartea, cu părul măciucă de spaimă, cu un fior de gheață
curgându-i pe șira spinării și transpirând de groază prin fiecare por. Dar știa că n-avea nici un rost să dea bir cu
fugiții și își zise că dacă tot îi sunase cel din urmă ceas, mai bine să vadă cine avea să-i facă de petrecanie, decât să
întoarcă spatele acelui teribil dușman. Și, copleșit de groază cum era, Tammie își aduse aminte de frica de apă
dulce a lui Nuckelavee. Așa că se apropie de malul tăului. Dar ce spaimă puse stăpânire pe el când căpățâna
monstrului ajunse în dreptul său! Gura creaturii se căscă precum o prăpastie fără fund. Tammie îi simți răsuflarea
fierbinte ca focul pe față, iar brațele cele lungi se întinseră să-l înșface pe bietul om. Ca să scape de ghearele
monstrului, Tammie se răsuci cum putu mai bine și se îndreptă înspre tău; și cum se întoarse, piciorul îi nimeri în
apă stropind unul din picioarele din față ale creaturii; atunci calul scoase un fornăit ca un tunet și se aruncă spre
cealaltă parte a drumului, iar Tammie simți brațele monstrului trecând ca vântul pe lângă el, iar el scăpă de
prinsoare ca prin urechile acului. Tammie găsi acum momentul să o ia la sănătoasa și fugi cât putu el de tare; și
avea și de ce să fugă pentru că Nuckelavee se răsucise și galopa acum după el făcând un zgomot ca vuietul mării.
În fața lui Tammie era un râuleț prin care apa din tău își găsea drum spre mare iar Tammie știa că dacă reușea să
treacă râul, era ca și scăpat; așa că mai făcu o ultimă sforțare. Când ajunse lângă malul râului, monstrul încercă să-l
mai prindă o dată cu brațele lui lungi. Tammie făcu o săritură și ajunse pe partea cealaltă, lăsându-și cușma în
26
ghearele lui Nuckelavee. Monstrul scoase un strigăt sălbatic și nepământean de mânie, iar Tammie se prăbuși lipsit
de simțire pe cealaltă parte a râului, unde era de-acum în siguranță.

27
NEVASTA ȚĂRANULUI DIN DELORAINE
Cuvântul „vrăjitorie” nu apare nici măcar o dată în povestea care urmează, dar, mai mult ca sigur, aceasta
este pricina întâmplărilor de față. Trebuie să ne închipuim că era, sau poate încă este, ceva obișnuit în Câmpiile
Scoției, precum și în alte ținuturi mai îndepărtate, ca orice croitor să-și lase atelierul de izbeliște și să plece pe la
casele din apropiere să lucreze cu ziua. Așa ajunse și nevasta unui țăran din Deloraine să tocmească un croitor cu
toate calfele lui, rugându-l să vină pentru a începe lucrul chiar din zori de zi. Croitorii făcură întocmai, astfel că
fură poftiți și la masa de dimineață, la un blid de terci și o cană cu lapte. În timpul mesei una din calfe văzu că
ulcica de lapte era aproape goală, așa că nevasta țăranului se strecură iute prin ușa din spate, cu o oală în mâini, să
aducă mai mult lapte. Asta stârni însă curiozitatea flăcăului, căci auzise că în casă nu mai era lapte deloc; așa că se
furișă și el după femeie, se ascunse după ușă și văzu cum aceasta răsuci un cui din perete și un șuvoi de lapte alb și
curat se scurse în oală. Femeia răsuci iar cuiul și laptele se opri.
La întoarcere nevasta dete croitorilor vasul cu lapte, iar ei băură bucuroși până terminară tot terciul. Pe la
amiază, pe când croitorii lucrau de zor la straiele țăranului, unul din ei se plânse că îi e tare sete și voi să bea o
ulcică de lapte, din cel de care primise de dimineață.
28
„Stai nițel!” spuse flăcăul care se furișase după
femeie. „Ți-oi da acușica.” Femeia nu era pe-acolo și flăcăul
își lăsă lucrul, găsi locul cu pricina, răsuci cuiul, iar oala se
umplu pe dată. Dar vai! Șuvoiul nu se oprea nicicum. Oricât
răsucea cuiul, laptele nu contenea să curgă. Flăcăul chemă
celelalte calfe în ajutor dar nu putură decât să aducă și mai
multe oale și căldări și ce mai găsiră prin bucătărie, iar
acestea se umplură și ele într-o clipită. Și când nu mai știură
defel ce să facă, apăru și nevasta țăranului, neagră de
supărare; și strigă la ei batjocoritor:
„Nebunilor! Ați tras laptele de la toate vacile satului!
Azi nicio vacă n-o să mai dea lapte și-o să moară toți de
foame.”
Croitorii plecară rușinați, iar din ziua aceea începând,
femeile din Deloraine nu-și mai ospătară croitorii cu nimic
altceva în afară de cartofi și foi de varză.

29
Citiți și alte cărți din colecția de cărți pentru copii a Editurii LiterNet:
1. ***** - Povești cu spiriduși și zâne (traducere de Gabriela Monica Rusu, Mircea Sorin Rusu)
2. Alina Andrei, Iuliana Vîlsan - Prea frumoasa poveste a d-lui Măgar
3. Voicu Bojan - 9 + 1 povești cu mustăți despre niște hamsteri cu adevărat adevărați
4. Valentina Carmen Dincă, Iuliana Vîlsan - Lumea lui Ciupicilă - Mofturici
5. Kenneth Grahame - Vântul prin sălcii (traducere de Gabriela Monica Rusu)
6. Cătălina Miciu, Iuliana Vîlsan - Ușu, măgărușul buclucaș
7. Călin-Andrei Mihăilescu, Ionuț Rădulescu - Poezoo
8. Valentina Mihart, Iuliana Vîlsan - Aventurile lui Noruleț, măgărușul călător
9. Sînziana Popescu - Andilandi - Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm / Domnul de Ciocolată / Hominideii / Teatru pentru prichindei: mari,
mici și mititei
10. Eliane Roussel - Două povești cu Papuși - Deux histoires de Papouch's / Le conte de l'oiseau bleu et du chat noir / Povestea Păsării
Albastre și a Motanului Negru / Zmeul din Lună - A Holdsárkány / Der Monddrache / El Dragón de la Luna / Le Zméou de la Lune
(traduceri de Marina Aramă Quarticelli, Dora Sereş, Geta Rossier, Mihai Draganovici, Renate Gebel, Herbert Gebel, Mátyás Vilma,
Boldizsár Péter, Zsehranszky Istvan, Cécile Godart, Dalila Niño Moral)
11. Nicole Sima, Iuliana Vîlsan - Povestea măgărușului
12. Mediana Stan,– Regele Harbuz / Păpădii (cu Ráduly Melinda) / Cucurigu-Piticot (cu Mircea Drăgoi)
13. Dana Stănescu - Motanul Suki și floarea
14. Eduard Țone, Iuliana Vîlsan - Aventurile măgarului Alfred
15. Lucia Verona, Gabriela Vrânceanu Firea, Radu Preda, Olga Delia Mateescu, Cristina Grecu - Carte de povești
16. Charles Way - Crăiasa Zăpezii (traducere de Ilinca Hărnuţ)
Lista completă a volumelor din colecția pentru copii se află la http://editura.liternet.ro/catalog/toate/0/2/Carti-pentru-copii.html. Lista completă
a volumelor publicate de Editura LiterNet se află la http://editura.liternet.ro/catalog. Toate volumele pot fi descărcate gratuit de pe site-ul
LiterNet pentru uz personal. Reproducerea lor pe alte siteuri sau pe alte suporturi este interzisă.
30

Po Vest I Popular Esco Tiene

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Po Vest I Popular Esco Tiene

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

POVEȘTI POPULARE SCOȚIENE Editura LiterNet, 2017

Redactor: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.ro

© 2017 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader.

Habitrot (ilustrații de Barabas Andrea) 4

- Și de nu mă crezi, hai de intră-n casă să vezi cu ochii dumitale.

Stăm umbrite-n sura noapte

Un țăran din Unst2 povestea că odată, pe când mergea pe malul

AVENTURA VÂNĂTORULUI DE FOCI

NEVASTA FIERARULUI DIN YARROWFOOT

NEVASTA ȚĂRANULUI DIN DELORAINE

S-ar putea să vă placă și