Cheia

Mihail Sadoveanu

Sunt treizeci şi doi de ani de câ nd m-am întâ lnit întâ i cu marele meu
învă ţă tor, Ion Creangă . Eram un ţâ nc bă lanel, cu capul mare şi privirea sfioasă .
Şi învă ţam la domnu’ Trandafir, într-o odaie care mi se pă rea atunci grozav
de mare, pe care mai tâ rziu, cu ani în urmă , am regă sit-o mică şi întunecoasă .
Acolo, în bă nci lungi, crestate cu cuţitaşele, stă teau îngră mă dite toate odraslele
gospodarilor din Vatra Paşcanilor, de la bucherii cei mai neînsemnați, pâ nă
la flă că uașii din clasa a cincea.
Cartea pe care mă nă că jeam, urmă rind cu degetul şi cu priviri mirate buchii
mari, întortochiate şi câ rligate ca nişte gâ ngă nii, era abecedarul lui Creangă .
Era o carte fă ră imagini, încâ lcită şi misterioasă , pe care n-o puteam dezbate.
Învă ţasem pe de rost aproape toate cuvintele normale, şi-n faţa mea era tot pâ clă de
nepă truns. Câ nd, deodată , într-o zi, ca într-o scă pă rare de lumină , i-am gă sit cheia...
Era început de primă vară , prin martie, şi pe ferestrele deschise nă vă lea
lumină nouă , ca o fulguire de aur. Domnu’ Trandafir ne privea vesel cu ochii lui
negri. Își scoase din buzună rașul de la jiletcă „muzicuța”, suflă în ea o notă și ne puse
să câ ntă m „Simptomele de amorțire”.
Simptomele de amorțire
Ca un vis au dispărut,
România un pas mare
Către viață a făcut.
Câ ntam și eu printre „buhă ieșii de baltă ”,
cum ne poreclise domnu’ Trandafir și mă
gâ ndeam: Oare ce-o fi însemnâ nd vorba aceea:
simptomele? Nedeslușit, îmi fă ceam eu
socoteala că trebuie să fi fă cut parte din înfricoșatele taine ale școlii.
— Băieţi, zise deodată domnu’ Trandafir, după ce se ispră vi câ ntecul, astăzi
trebuie să ieşim şi noi ca gâzele, la soare...
Într-un freamă t de bucurie, ne îmbulziră m spre uşă şi ieşiră m în ceardacul
larg, de unde se vedea, revă rsat pe vale, şesul cel mare al Siretului, sub aburi subţiri
și dealul Osoiului, dincolo de Siret, cu ruina bisericii logofă tului Tă utu în coasta
Blă geștilor.
Pe câ nd copiii se râ nduiau cuminţi în cerdac, eu ră mă sei cu ochii holbaţi
în cerul nalt şi stră lucit, unde vedeam pentru întâ ia oară în viaţa mea plutind
un unghi de paseri negre. În liniştea care se fă cu, le auzeam strigă tul slab şi straniu.
— Vin cocoarele, zise domnu’ Trandafir. Şi eu repetai, în minte, fericit,
cuvâ ntul acela nou... Băieţi, urmă apoi învă ţă torul, astăzi e ca o zi de sărbătoare
ş-avem să legăm şi noi puţintel cartea de gard. Am să vă citesc o poveste scrisă anume
pentru voi şi care se cheamă „Capra cu trei iezi”...
În mine pă trunse o înfiorare caldă , ca totdeauna câ nd se pregă tea
domnu’ Trandafir să ne citească ceva. Şi ascultai cu ochii pe jumă tate închişi
povestea cu ieduţii, cu cumă trul lup şi cu biata capră vă duvă . În depă rtare,
spre Siret, vibra lumina. Lâ ngă mine, la piciorul unui stâ lp de cerdac se mișcau
domol vacile-Domnului, roșii, punctuate cu negru.
— Povestea asta, vorbi într-un tâ rziu domnu’ Trandafir, e scrisă de Ion
Creangă, cel care a făcut şi cartea pe care trudesc bucherii noştri. (Eu mă uitai cu
coada ochiului la abecedarul meu.) A scris el și multe alte lucruri. Eu îl cunosc pe
Ion Creangă, urmă el cu oarecare mândrie. L-am văzut vara trecută, la o adunare
de învăţători. Să ştiţi voi că el are un dar de la Dumnezeu de povesteşte aşa de frumos,
parcă ne-ar spune mama poveşti, în seri de iarnă, la gura sobii... În adunarea aceea,
de care vă vorbesc, ne-a spus și nouă o poveste… Erau acolo o mulțime de oameni,
și mai învățați, și mai proști, care mai de care mai vorbăreți. Și socoteau că lumea
și țara sunt în degetul lor cel mic și se întreceau în discursuri care de care mai
înflorite. Atunci s-a ridicat și cel care a scris „Capra cu trei iezi” și a zis așa: „Oameni
buni, dați-mi voie să vă spun și eu o poveste…” Cu toții au început a
râde ș-au tăcut. Iar Creangă s-a suit la catedră și a vorbit astfel: „Apoi,
domnilor, era odată un ciubotar. Și ciubotarul acela a plănuit el într-o zi să facă
o pereche de ciubote cum n-au mai fost pe lume. Și-a pregătit piele bună, și
talpă, și-o ocă de scârț… A croit pielea cu cusutura și s–a așezat pe
scăunașul lui cu trei picioare. Și se gândea cum are să se
minuneze lumea de meșteșugul lui. Pregătește ața ceruită și începe a coase. Da’
el uitase să facă nod la ață. Împunge și trage, și lucrează o bucată
de vreme și pe urmă se miră că nu isprăvește nimic. Așa faceți și
dumneavostră, domnilor, ca ciubotarul acela…”
Flă că oașii cei mari din clasa a cincea începură a râ de zgomotos. Eu, pe furiș,
deschisei că rticica mea cu gâ ngă nii câ rligate și o privii cu neîncredere. Erau acolo,
că tre sfâ rșit, și foi tainice cu tipă ritură mă runtă . Erau fă ră îndoială povești ca aceea
pe care ne-o citise domnu’ Trandafir…
Mă întorsei că tre lecţiile mele chinuite, la paginile înnegrite şi scrijelate
cu unghia. Nu ştiu ce lumină a trecut din soarele primă verii în ochii mei. Nu ştiu
ce înţelegere bruscă , izvorâ tă din adâ ncurile mă runtei mele fiinţi, a legat deodată , ca
un fulger, semnele şi cuvintele. Cu o clipă mai-nainte eram ca în faţa unor hieroglife.
Acum, cu bă tă i de inimă , înţelegeam că am gă sit cheia care deschide taina citirii.
Acest ceas al luminii ş-al înţelegerii celei mari a ră mas legat în amintirea mea
cu Capra cu trei iezi și de povestea cu ciubotarul. Mergâ nd fericit spre casă , opream
din loc în loc şi priveam pâ raiele primă verii, care curgeau câ ntâ nd şi scâ nteind pe
marginea drumului. Pe urmă deschideam abecedarul şi-mi verificam descoperirea...
N-am îndră znit multă vreme să spun nimă nui nimic, nici despre epoca de
întuneric, pe care o socoteam o infirmitate a inteligenței mele, nici despre cheia
de aur pe care o gă sisem într-o zi cu soare. Cum am ajuns acasă , m-am gheboşat
asupra că rţuliei mele ş-am izbutit îndată să scot din ceaţă „Ursul păcălit de vulpe” şi
„Acul şi barosul”, povestirile pentru copii ale lui Creangă , de la sfâ rşitul vechiului
şi uitatului să u abecedar.
De-atunci, dragostea că tre marele meu învă ţă tor a ră mas neştirbită .

(Din volumul În amintirea lui Creangă, 1920)