Despre mare, iar şi iar.

18 IUN

Aş putea să mă mut într-un oraş cu ieşire la mare oricând. Şi acum dacă aş avea oportunitatea mi-
aş pune trei ţoale într-o valiză, l-aş lua pe Alex de mână şi aş pleca. Marea îmi dă tot timpul
senzaţia de deja-vu. Un sentiment al apartenenţei, al rădăcinilor puternic implantate în acel nisip
călcat în picioare de mii de oameni anual.
Marea ştie totul despre mine. Mă cunoaşte, mă recunoaşte de fiecare dată când ne întâlnim. Simt
un dor atât de puternic când o văd de departe şi o stare de bine când o văd de aproape. E a doua
mea casă. Nu e nimic ce nu mi se parefermecător. Ador mirosul sărat şi parfumat cu aromă de
scoici. Ador plimbările lungi pe mal, când nisipul şi apa sărută tălpile uscate de soare. Ador
mirosul pielii rumene şi al părului încâlcit şi răvăşit de briză. Ador să stau cuibărită pe genunchii
mei, să ascult marea. E cel mai liniştitor cântec. Când o prind agitată, gri, reflectând culorile
cerului, realizez că pe alocuri seamănă cu mine în zilele mele agitate. Şi peste sufletul meu se
sparg valuri uneori, care îl îneacă în amintiri, lacrimi şi dor… de cine? Nu de cineva anume, poate
de mine. Când mi-e dor de mine, mă caut pe la mare, acolo la graniţa dintre pămât şi apă. Nu pot
trece mai departe de ea, dar ştiu că atunci când mă voi întoarce înapoi, o voi putea lua de la capăt.
Pentru că marea mă binecuvântează, mă sărută sărat pe creştet şi nu îşi ia la revedere niciodată de
la mine, deşi, nu se ştie niciodată când ne vom mai reîntâlni. Dar ştie că voi fi tot timpul cu gândul
la ea. Pentru că mă inspiră, pentru că ştiu că pe lumea asta totul se schimbă dar ea rămâne
neschimbată. Pentru că mirosul ei va stârni în mine până şi cele mai depărtate amintiri, pentru că
nu pot să reneg niciodată casa sufletului meu… marea.

Mi s-a spus de multe ori că nu știu ce vreau, că sunt nehotărâtă. Poate că au avut
dreptate cei care au spus-o sau poate au aruncat vorba asta doar pentru că nu s-au
descurcat cu firea mea complicată. Acum ca și întotdeauna doresc pe cineva care să
vrea să dărâme zidurile astea pe care le-am construit în jurul inimii mele. Sunt înalte,
știu. Este greu să treci de ele. Vreau pe cineva care să privească dincolo de aparențe și
să înțeleagă că sunt sătulă de lupta asta continuuă. Poate că gândesc prea mult, poate
că mă dăruiesc prea greu. Nimeni nu a înțeles că au fost momente în care mi-am dorit
cu adevărat să am în viața mea o singură persoană specială, cu care să împart bune și
rele. Mi-am dorit întotdeauna să nu fiu lăsată să plec, să știu că mă așteaptă cineva
acasă. Am nevoie nu de cineva care să asculte, ci cineva care să-mi înțeleagă tăcerile.
Am nevoie să iubesc un singur om, să împart cu el totul.