COLEGIUL TEHNOLOGIC „VIACESLAV HARNAJ’’

PROIECT PENTRU SUSTINEREA EXAMENULUI DE

COMPETENTE PROFESIONALE NIVEL IV DE CALIFICARE

Elev: Dumitrescu Doru Daniel

Calificarea:Tehnician veterinar

Profesor indrumator: Geaman Adrian

Bucureşti
2020

1
 Tema: Manopere chirugicale de baza

Cuprins
2
Argument.............................................................................................................................................4
Capitolul 1:Dierezele..........................................................................................................................7
Capitolul 2:Exerezele.......................................................................................................................12
Capitolul 3:Hemostaza.....................................................................................................................17
Capitolul 4:Suturile............................................................................................................................22
Capitolul 5:Drenajul..........................................................................................................................48
Capitolul 6: Pansamente şi bandaje...............................................................................................55

3
 Argument

Sunt elevul Dumitrescu Doru Daniel si am pregatit lucrarea de atestat

„Manopere Chirurgicale de baza”, sub directa indrumare a domnului profesor
Geaman Adrian.

Lucrarea va reprezenta totalitatea lucrarilor de baza chirugicale si a manevrelor de

refacere anatomică a continuităţii planurilor unei plăgi şi de menţinerea a lor în
contact, în scopul unei cicatrizări rapide şi cît mai funcţionale a ţesuturilor.

Aceste manevre au fost perfecţionate mult în ultimii ani, atât în ceea ce priveşte
tehnica chirurgicală, dar şi in ceea ce priveşte materialele folosite, ceea ce explică
succesele obţinute în chirurgia de transplant, vasculară, digestivă, etc. Practic, ea se
adresează tuturor ţesuturilor şi organelor unui pacient.

Principiile de baza ale chirurgiei, care prezinta idei si reguli de baza folosite in
medicina moderna au fost formulate de William Halsted si sunt esentiale in toate
lucrarile chirurgicale de baza sunt urmatoarele:

 Manevrarea delicata a tesuturilor: Natura chirurgiei fiind invaziva prin definitie,

actul chirurgical trebuie facut in asa fel incat distrugerile tisulare sa fie minime.
Prinderea tesuturilor cu mana sau cu pensa trebuie sa evite strivirea sau
peforarea; intinderea excesiva trebuie de asemenea evitata deoarece poate
duce la sfasiere sau la ruperea vaselor iar manevrarea tesuturilor se va face
cu instrumente adecvate.

 Controlul hemoragiei: Consecintele hemoragiei pot fi grave, de la acoperirea

campului vizual al operatorului, anemia si necesitatea transfuziei pana la
scaderea temperaturii centrale si alterarea coagularii, trombocitopenia si socul
hipovolemic. Sangerarea depinde de factori care tin de tehnica chirurgicala si
de terenul biologic al pacientului. Pierderea de sange in cursul operatiei
trebuie sa fie cat mai redusa cu putinta. Chiar si cea mai delicata disectie este
insa insotita de hemoragie. Hemostaza trebuie facuta imediat ce este posibil.

4
 Pastrarea vascularizatiei: Prezervarea vascularizatiei este esentiala pentru
viabilitatea tesuturilor. Desigur unele vase trebuie sacrificate in timpul
operatiei, dar nivelul ligaturilor trebuie ales cu grija pentru a evita
devascularizarea organelor adiacente. De exemplu in cazul ligaturii arterei
gastrice drepte intr-o gastrectomie totala se va cerceta daca nu exista o
ramura hepatica dreapta; daca o asfel de ramura exista nivelul ligaturii trebuie
sa fie sub nivelul de emergenta al acestei ramuri. In cazul unei rezectii colice
se va cerceta daca arcada paracolica asigura aportul sanguin necesar.
Reconstructia unor organe (esofagoplastie dupa esofagectomie, reconstructie
mamara dupa mastectomie etc.) trebuie sa tina seama de necesitatea
pastrarii vascularizatiei tesuturilor "mutate". Pastrarea vascularizatiei este
consecinta disectiei atente si delicate.

 Asepsia stricta: Regulile de asepsie se vor aplica cu strictete pentru

pregatirea salii de operatie, a instrumentarului si campului operator. Tot
personalul din blocul operator trebuie sa poarte boneta (care trebuie sa
acopere cat mai mult din par si oricum tot parul de pe frunte), masca (care
trebuie sa acopere atat gura, cat si nasul) si echipament folosit numai in
blocul operator. Spalarea mainilor inainte de operatie trebuie facuta cu
meticulozitate, iar imbracarea halatului steril si a manusilor sterile trebuie
facuta cu pastrarea stricta a asepsiei acestora. Gradul de contaminare
intraoperatorie depinde de natura operatiei. Exista operatii "curate" si operatii
"murdare". Chiar si in cazul acestora din urma se va evita diseminarea
infectiei. Deschiderea unui abces se face dupa izolarea cat mai buna a
tesuturilor adiacente, in special a celora cu aparare local deficitara.
Inainte de deschiderea unui organ contaminat (colon, intestin stomac), a unui
chist hidatic etc. se vor lua masuri de limitare a diseminarii continutului
(aplicarea unor comprese, deschiderea limitata si aspirarea imediata a
continutului etc.).
 Minimizarea tensiunii in tesuturi si suturi: Apropierea tesuturilor prin sutura
trebuie facuta fara tensiune. Daca tesuturile sunt intinse excesiv vasele
sanguine sunt intinse si comprimate si circulatia este deficitara; prin urmare
nutritia tesuturilor sufera, iat cicatrizarea este intarziata si deficitara. Daca

5
 sutura este in tensiune firele de sutura strivesc si taie tesutul in care sunt
ancorate. La acest nivel se produce dehiscenta suturii. Pentru a evita sutura
in tensiune e important ca tesuturile de anastomozat sa fie mobilizate
suficient. Uneori sunt necesare diverse artificii tehnice care permit "alungirea"
pediculilor vasculari.

 Afrontarea corecta a tesuturilor: Suturile au rolul de a apropia tesuturile pentru

a dirigja procesul de cicatrizare. Pentru ca cicatrizarea sa se produca, pentru
cicatricea sa fie supla si rezistenta si pentru a reduce riscul complicatiilor
tesuturile trebuie aduse corect in contact unele cu altele. De exemplu in cazul
suturii cutanate epidermul trebuie sa fie alipit la epidermul opus, dermul la
derm. In cazul unei neurorafii este important ca fibrele nervoase sa fie
asezate cap la cap. In cazul unei anastomoze digestive sutura trebuie sa fie
inversanta, in timp ce in cazul unei anastomoze vasculare sutura trebuie sa
fie eversanta.
 Obliterarea spatiilor moarte: Prin spatiu mort se intelege o cavitate fara
continut ramasa intr-o parte a corpului in urma unei interventii chirurgicale. De
exemplu in urma tratamentului chirurgical al unei eventratii voluminoase in
tesutul subcutanat, intre aponevroza si piele, ramane un spatiu voluminos
(format in urma repunerii continutului eventratiei in abdomen si rezectiei
sacului). In acest spatiu se acumuleaza limfa, ser, sange. Se formeaza un
serom, care poate fi sursa unor complicatii. In interesul unei evolutii cu risc
minim de complicatii e necesar sa reduc em spatiul mort prin rezectia
tegumentului si grasimii in exces si un capitonaj strans al tesutului subcutanat.
Cand spatiul mort nu poate fi in totalitate eliminat se plaseaza in cavitate un
drenaj pasiv sau aspirativ. Evacuarea lichidului prin drenaj permite tesuturilor
sa adere intre ele si sa inchida spatiul mort.

In concluzie, manevrele chirurgicale de baza sunt incluse in toate manoperele

chirurgicale si sunt o piatra de temelie pentru medicina avansata.

6
 Capitolul 1:Dierezele

Reprezintă actul operator de separare a planurilor anatomice, pentru a se

realiza accesul la focarul patologic sau la organul pe care urmează a se efectua
operaţia propriu-zisă.

Incizia:

Incizia este manopera de tăiere a ţesuturilor cu scopul de a evacua o colecție

patologică sau de a crea o cale de acces spre un organ țintă. Instrumentarul necesar
constă în: bisturiu, foarfece, pensă de hemostază, sondă canelată, tuburi de dren,
material moale.

Bisturiele prezintă un mâner şi o lamă tăioasă, de mărime şi formă diferită,

care poate fi fixă, demontabilă sau articulată. Un tip particular de bisturiu este cel
electric, care se utilizează pentru incizia ţesuturilor tumorale puternic vascularizate,
deoarece realizează concomitent electroincizia şi electrocoagularea. Manevrarea
bisturiului se face în mai multe feluri: ca un toc de scris (pentru inciziile delicate şi
precise ale pielii, ale mucoaselor sau ale organelor interne), ca un cuţit de masă
(pentru incizia planurilor anatomice mai rezistente), ca un arcuş de vioară (în cazul
unor incizii lungi şi de diferite forme), ca un cuţit de tăiat pâine (pentru incizia unor
suprafeţe convexe), ca un cuţit de tăiat foile unei cărţi (pentru incizii scurte, pentru
deschiderea unor colecţii sau pentru incizia peritoneului), ca mânerul unei săbii
(pentru drenarea unor colecţii). Clasificarea inciziilor se face după mai multe criterii:
după formă (drepte, curbe), după direcţie (dinafară spre înăuntru, dinăuntru spre
înafară – când se deschid cavităţi, subcutanate – în teno- şi desmotomii), după
număr (unice, multiple – felie de pepene, cruce, H, V, Y etc.), după profunzime
(superficiale, profunde – plan cu plan sau în bloc).

Reguli necesare efectuării unei incizii corecte:

 pregătirea locală trebuie să fie riguroasă (asepsie, antisepsie, analgezie).

 incizia se face în ţesut perfect sănătos.

 lama bisturiului trebuie să fie bine ascuţită şi perpendiculară pe ţesuturi.

7
  incizia se execută cu mâna dreaptă, tegumentele se fixează între police şi
indexul mâinii stângi, într-o tensiune uniformă, respectiv cu ajutorul pensei
anatomice sau chirurgicale.

 locul de elecţie trebuie să fie bine ales, cu acces direct la topografia organului
abordat.

 incizia ţesuturilor se recomandă să se facă progresiv, plan cu plan, iar

concomitent să se facă hemostaza (eventual se acţionează sub hemostază
preventivă).

 marginile plăgii trebuie să fie regulate, fără franjuri, ondulaţii sau funduri de
sac, iar plaga trebuie să fie mai largă la suprafaţă decât în profunzime (aspect de
trunchi de con).

 incizia pleurei şi a peritoneului se va executa din interior spre exterior, pe o

sondă canelată sau sub protecţia degetelor, preferându-se folosirea foarfecelor
chirurgicale.

 incizia trebuie să fie suficient de lungă şi la nevoie să poată fi prelungită.

 incizia trebuie să ţină cont de liniile de forţă ale ţesuturilor (ceea ce va preveni
apariţia cicatricilor vicioase, inestetice) şi să asigure un drenaj gravitaţional prin
declivitate.

Scarificaţia constă în incizia multiplă a pielii şi a mucoaselor, pentru combaterea

unor edeme de stază sau în scop proflogistic. Inciziile, de obicei paralele între ele,
sunt superficiale şi nu depăşesc stratul vascular superficial al ţesutului respectiv.

Secţionarea este o diereză a ţesuturilor (oase, tendoane, coarne etc.), realizată cu

diferite instrumente ca foarfeca, cuţitul de amputaţie, tenotomul, dalta, fierăstrăul,
osteotomul, foaia de jales etc., acţionate manual sau electric. Foarfeca se fixează cu
degetul mare şi inelar, iar indexul se sprijină pe partea articulată, conferind astfel o
mai mare precizie în acţionare. Se foloseşte pentru secţionarea ţesuturilor moi şi a
materialelor de sutură. Cuţitul de amputaţie se manipulează ca un cuţit obişnuit,

8
recomandându-se ca secţionarea să se efectueze printr-o singură mişcare, într-un
singur sens. Tenotomul este asemănător cu bisturiul, având însă lama butonată la
vârf. Acesta se introduce pe lat sub tendonul care va fi secţionat şi apoi se
orientează cu partea tăioasă spre acesta, secţionându-se dinăuntru spre înafară.
Secţionarea ţesuturilor dure se face cu dalta, cu fierăstrăul (cu lamă, Gigli sau
circular) şi cu osteotomul.

Dilacerarea este manopera de diereză a ţesuturilor prin ruperea elementelor de

legătură, în special a ţesutului conjunctiv, cu ajutorul unor instrumente boante
(foarfecă, pensă, sondă butonată), cu degetele sau cu un tampon mânuit cu indexul
sau prins cu o pensă hemostatică. Dilacerarea cu instrumentar se execută prin
pătrunderea în planul dintre ţesuturi în poziţie închisă, după care se deschid braţele
şi se face disocierea planurilor anatomice. Sondele butonate servesc la
individualizarea unor elemente anatomice de ţesuturile din jur. Dilacerarea se poate
realiza şi prin metode hidraulice, care constau în injectarea sub presiune a unor
soluţii izotone (ser fiziologic) între planurile anatomice. În general, dilacerarea se
practică pentru izolarea unor formaţiuni anatomice: testiculele, tumorile, sacul
herniar etc.

Decolarea constă în ridicarea unui plan tisular de pe altul (periostul, peritoneul,

mucoasa gingivală etc.) şi se realizează cu decolatoare speciale în cazul periostului,
respectiv cu instrumentele folosite la dilacerare pentru ţesuturile moi.

Centeza (puncţia) reprezintă disocierea ţesuturilor prin pătrunderea cu instrumente

ascuţite (ace de seringă, trocare, bisturie etc.) într-un organ, cavitate naturală sau
neoformată. Se realizează în scop explorator, anestezic sau terapeutic, pentru
evacuarea unor colecţii de gaze sau materiale patologice fluide, urmată de
introducerea unor medicamente. Puncţia poate fi simplă (când colecţia lichidă are o
vâscozitate şi o densitate redusă şi ea se evacuează gravitaţional) sau aspiratoare
(când se recurge la absorbirea lichidelor colectate sau a fragmentelor de ţesut cu

9
ajutorul seringii, a aspiratorului chirurgical sau a pompei de vid). În cazul puncţiilor
biopsice, aspiraţia menţine fragmentul de ţesut prelevat în lumenul acului.

Reguli practicate în puncţii:

 asepsie şi antisepsie riguroasă, anestezie adecvată.

 respectarea locului de elecţie şi evitarea lezării trunchiurilor vasculonervoase.

 puncţia exploratoare se practică în partea antedeclivă a tumefacţiei sau a

cavităţii.

 puncţia evacuatoare se execută în punctul cel mai decliv al colecţiei.

 calibrul trocarului sau al acului trebuie să fie adecvat densităţii şi vâscozităţii

lichidului, iar între trocar sau ac şi dispozitivul de aspiraţie se va interpune un cateter.

 traversarea straturilor subcutanate (după puncţionarea pielii) se va face

lateral, la câţiva milimetri, pentru a evita crearea unei comunicări directe cu
exteriorul.

 puncţiile evacuatoare pe organele tubului digestiv se vor face sub protecţia

unei suturi în bursă, care la sfârşit va oblitera orificiul puncţiei.

 în cazul puncţiilor evacuatoare cu cantităţi mari de lichid, evacuarea se va

face gradat, pentru a nu perturba echilibrul umoral şi barostatic.

10
Tipuri de incizii:

- Verticale.
- Transversale si oblice.
- Toraco-abdominale.
- Incizii pentru abord retroperitonal si extraperitoneal.

 Inciziile verticale:
 Pot fi mediane supraombilicale, paramediane subombilicale In
cazul unor traumatisme abdominale si se poate recurge la o
incizie mediana xifo-ombilicala.

 Transversale si oblice:
 Inciziile transversale si oblice pot fi plasate in orice cadran
abdominal.

 Inciziile Toraco-abdominale:
 Inciziile toraco-abdominale asigura o expunere buna a
organelor din abdomenul superior prin unirea cavitatii
peritoneale, cavitatii pleurale si a mediastinului intr-un singur
cimp operator.

 Incizii pentru abord retroperitonal si extraperitoneal:

 Sunt utile in chirurgia rinichilor a glandelor suprarenale sau a
aortei.

11
 Capitolul 2:Exerezele.

Reprezintă actul operator prin care se extirpă, se îndepărtează sau se distrug

porţiuni de organe, organe în totalitate sau formaţiuni patologice („ectomie”).

Excizia:

Excezia este exereza unei porţiuni dintr-un ţesut sau organ, realizată prin
două sau mai multe incizii cu bisturiul sau cu foarfeca, fiind o interventie
chirurgicala prin intermediul careia are loc sectionarea si inlaturarea din organism a
unui tesut sau a unui organ bolnav.

Rezecţia este exereza completă a unei porţiuni dintr-un ţesut sau organ, realizată
printr-un complex de excizii exemplu fiind:

 Rezecţie apicală.
 Dentară.
 Costală.
 De stomac.
 De intestin.

Fenestraţia este exereza unei porţiuni de os sau cartilaj, cu pătrunderea într-o

cavitate osoasă:

 Cutia craniana.
 Canalul medular.

Sau într-o articulaţie:

 Trepanaţie (când se foloseşte trepanul).

 Extruzie (exereza unui cartilaj articular – menisc, disc intervertebral).

 Frezare (exereza prin aşchiere a ţesutului osos, mai ales dentar, cu ajutorul
frezelor acţionate electric sau pneumatic).

 Laminectomie (îndepărtarea parţială a apofizelor spinoase şi a a arcului

vertebral, pentru a pătrunde la nivelul canalului neural).

12
Ablaţia este exereza în totalitate a unui organ (ex. glanda mamară, ovarele,
testiculele) sau a unei formaţiuni patologice (tumoră) prin manopere multiple
(excizie, dilacerare, decolare). Operatia constand din indepartarea unui organ unui
ansamblu de tesuturi sau a unui corp strain pe cale chirurgicala.

Amputaţia este exereza unei porţiuni distale dintr-o extremitate corporală (ex.
urechi, coarne, coadă, membre), iar dezarticulaţia este îndepărtarea de la nivelul
unei articulaţii sau îndepărtarea unei extremități a corpului prin trauma, constricție
prelungită sau interventie chirurgicala.

Ca măsură chirurgicală, este folosită pentru controlul durerii sau un proces patologic
în membrul afectat, cum ar fi afecțiuni maligne sau gangrena.

Raclajul (chiuretajul) reprezintă exereza parţială de suprafaţă a unor ţesuturi,

realizată cu ajutorul chiuretei, a cuţitului Buss sau a renetei, prin care se
îndepărtează ţesuturile devitalizate, necrozate sau neoformate, de la suprafaţă sau
din cavităţi. Raclajul este si utilizat in recoltarea probelor biologice pentru analiza.

Rabotajul este exereza prin răzuire a excrescenţelor dentare cu ajutorul unor pile
speciale sau a frezelor electrice.

Trimajul este îndepărtarea cornului copitei sau a onglonului crescut în exces,

respectiv îndepărtarea surplusului de păr, cu ajutorul instrumentarului special.

Avulsia este exereza ţesuturilor realizată prin desprindere şi smulgere (copită,

onglon).

Avulsia mai este si separarea prin ruptura sau smulgere a unei formatiuni anatomice.
De exemplu, un tendon poate fi despartit de osul de care este atasat sau scalpul
poate fi de pe tesuturile subiacente si oasele craniului;
Iar in stomatologie - extractie traumatica a unui dinte. Acesta poate fi reimplantat.

Extracţia este îndepărtarea unui organ dur (dintele), fragment de os sau corp străin
(ex. calculi urinari, eschile, alice) din planurile tisulare, cu ajutorul unor pense
speciale.

13
Torsiunea este exereza unor formaţiuni anatomice (ex. testicul, ovar) sau patologice
pediculate, concomitent cu ruperea pediculului realizându-se şi hemostaza. Ea se
poate realiza prin două procedee, în funcţie de care este: nelimitată (cu ajutorul unei
singure pense) şi limitată (cu două pense dispuse pe pedicul la distanţă de 1-1,5 cm
una de cealaltă, din care una rămâne fixă, iar cealaltă se răsuceşte împreună cu
pediculul până la ruperea acestuia).

Strivirea liniară se practică pentru exereza organelor pediculate (ex. ovar, tonsile,
testicule) plasate în cavităţi profunde, greu abordabile sau pentru castrare la masculi
şi femele. Odată cu exereza, pensele de castrare realizează şi hemostaza prin
angiotripsie.

Ligatura este actul chirurgical prin care, cu un fir din material resorbabil sau

neresorbabil se face hemostaza definitiva a unui vas sanguin, dar si
exereza unor formaţiuni pediculate exemplu fiind:

 Papiloame,
 Cordon testicular,
 Pedicul ovarian

Acestea sunt bazate pe necroza lentă, consecutiv întreruperii circulaţiei sanguine

fiind un procedeu de legatura, operatia chirurgicala constand in astuparea unui vas
sanguin sau limfatic, sau a unui canal, cu ajutorul unui fir innodat prin ligatură cu fire
elastice, metalice sau de cauciuc. Ligatura poate fi directă, indirectă şi transfixică.

Cauterizarea, proces prin care este distrus un tesut, cu scopul de a suprima

o leziune, de a opri o sangerare sau de a face sa regreseze inmugurirea exuberanta
a unei cicatrici.
Cauterizarea este cel mai des localizata si superficiala, practicata pe piele sau pe
o mucoasa. Este de asemenea un mijloc de separare sau de exereză, prin
distrugerea termică, electrică sau chimică a ţesuturilor. Se foloseşte pentru
distrugerea unor tumori cutanate (ex. papiloame), a ţesuturilor hipertrofiate de la
nivelul plăgilor, precum şi pentru deschiderea unor colecţii patologice situate
superficial (ex. abcese). După caz, se poate recurge la folosirea curentului electric:

 Electrocautere.
 Electrocoagularea, prin trecerea unui curent electric prin bistruriul electric.

Folosind caldura:

 Fierul înroşit.
 Termocautere speciale.

14
Iar pentru distrugerea formaţiunilor pentru distrugerea formaţiunilor tumorale, la
criocauterizare, folosind:

 Anhidrida carbonică.
 Azotul lichid.

Dintre mijloacele chimice, sunt accesibile pentru practică următoarele:

 Acidul azotic
 Fenic,
 Lactic
 Tricloracetic
 Sărurilor unor metale (nitrat de argint, clorură de zinc, permanganat de
potasiu etc.).

Crioterapia este o metoda de tratament care utilizeaza frigul, fiind o operatie

chirurgicală de distrugere controlată şi nesângeroasă a ţesuturilor in care interiorul
celulelor se formeaza cristale de gheata, in vasele de sange se formeaza cheaguri si
se induce un raspuns imun impotriva celulelor respective prin activarea limfocitelor
T. prin răcire sub punctul crioscopic (congelare).

Reducerea rapidă a temperaturii (până la -20 oC) produce distrugerea celulelor

componente ale ţesuturilor congelate, prin formarea de gheaţă intra- şi extracelular,
prin stază, tromboză şi infarctizare vasculară.

Efectele crioterapiei sunt proporţionale cu temperatura agentului criogen, cu durata

aplicării şi cu tipul de ţesut congelat. Efectul maxim se obţine printr-o viteză mare de
congelare, urmată de o decongelare lentă. De obicei, distrucţia tisulară necesită unul
sau două cicluri de congelare-decongelare. Congelarea acţionează cu atât mai
puternic cu cât cantitatea de apă din ţesuturi este mai mare şi cu cât vascularizaţia
este mai redusă.

Indicaţii: tumori cutanate ale cavităţii bucale, adenoame şi fistule perianale, cheloide
etc.

Contraindicaţii: tumori osoase (risc de fracturare), boli vasculare (risc de

embolie).

Mod de lucru: se tunde larg părul din regiune, în timp ce antisepsia locală este
facultativă. Anestezia generală, cel puţin neuroleptanalgezie şi cea locală, cu
anestezice locale în combinaţie cu adrenalină, facilitează congelarea rapidă şi
decongelarea lentă prin vasoconstricţia indusă. Mai departe, biopsia ţesutului
precizează extinderea proceselor neoplazice şi implicit limitele criodistrucţiei.

15
Controlul ariei congelate se face prin inspecţie, palpaţie şi măsurarea temperaturii
intratisulare cu sonde termisor. Temperatura de -20 oC indică distrugerea ţesutului, în
timp ce temperatura de 0oC, care apare la marginile emisferei congelate, nu produce
distrugeri tisulare. Congelarea se realizează prin aplicarea sondelor criochirurgicale
pe suprafaţa ţesuturilor, care produc o congelare sub formă de sferă, iar prin
apăsare asupra sondelor creşte diametrul emisferei congelate în adâncime şi ca
suprafaţă.

Agenţi criogeni: cel mai frecvent agent criogen este azotul lichid, folosit pentru
răcirea sondelor (până la -190oC) sau sub formă de spray. Zăpada carbonică răceşte
până la -96oC şi este folosită pentru tratamentul leziunilor cutanate mici. Kelenul
(clorura de etil) realizează doar refrigerarea ţesuturilor, fără a produce criodistrucţie
şi se foloseşte pentru obţinerea unei anestezii superficiale de contact. Freonul este
utilizat ca adjuvant în extracţia cristalinului.

16
 Capitolul 3:Hemostaza

Hemostaza (gr. haima = sânge, stazis = a opri).

Hemostaza se poate realiza prin mecanismele fiziologice ale organismului,

care sunt eficiente în hemoragiile capilare şi vasculare reduse (hemostaza spontană
sau fiziologică) şi printr-o serie de procedee terapeutice, medicamentoase sau
chirurgicale (hemostaza terapeutică). Hemostaza spontană are loc prin
vasoconstricţie, care diminuă pierderea de sânge, apoi prin cheagul plachetar şi
eritrocitar aderent la peretele vascular lezionat, formând trombusul hemostatic.
Hemostaza fiziologică se realizează în 2-5 minute posttraumatic.

3.1. Hemostaza medicamentoasă

Se poate realiza pre, intra- şi postoperator, apelând la medicaţia care

stimulează factorii hemostazei generale şi locale. Constă în stoparea unei hemoragii
prin medicație coagulantă. Substanțele medicamentoase hemostatice (coagulante)
utilizate în astfel de situații includ adrenalina, noradrenalina, efedrina, dar și apa
oxigenată.

Medicaţia hemostatică generală se referă la următoarele substanţe:

 Clorură de calciu.
 Gluconat de calciu.
 Vitamina K3 (menadiona),
 Vitamina K1 (fitomenadiona).
 Venostat.
 Ser gelatinat 5% (gelatină 5 g, clorură de sodiu 0,8 g şi apă distilată
100 ml).
 Ser de cal (hemostyl).
 Extracte tisulare bogate în trombokinază (clauden, coagulen,
haemastop).
 Gelatina, autohemoterapia (150 ml sânge injectat s.c. la cal şi la vacă,
respectiv 20-30 ml la câine).

Medicaţia vasoconstrictoare este utilă în oprirea hemoragiilor pe suprafeţe

întinse sau în cavităţi (ex. adrenostazin, ergomet, noratrinal).

Medicaţia hemostatică locală favorizează hemostaza prin precipitarea

proteinelor sanguine sau prin rolul de matrice a coagulului şi prin vasoconstricţie:
adrenalină (noratrinal – aspersiuni pe plagă pentru oprirea hemoragiilor capilare),
gelaspon (bureţi de trombină – se aplică pe suprafeţele sau în cavităţile
sângerânde), pulbere de fibrină (se aplică, de asemenea, pe suprafaţa sângerândă
sub pansament), foiţe de geloform

17
 (se aplică pe hemoragiile parenchimatoase), trombină
sub formă de pulbere uscată (idem), perclorură de fier
4%, aluminiu, cupru (se aplică sub formă de tampoane
umezite şi uşor compresive, îndeosebi pentru
hemostaza în intervenţiile pe cavităţile nazale), apă
oxigenată 12 volume, fenazonă 10-25% (are acţiune
hemostatică locală mai ales în epistaxis).

Heparina este o substanță

anticoagulantă.

3.2. Hemostaza chirurgicală

Hemostaza chirurgicală reprezintă totalitatea mijloacelor chirurgicale care duc la

oprirea temporară sau definitivă a unei hemoragii. Se poate deci realiza hemostază
chirurgicală provizorie sau hemostază chirurgicală definitivă (în cazul acesteia, cea
mai cunoscută este cauterizarea).

A. Hemostaza chirurgicală preventivă

Se bazează în principal pe întreruperea temporară a circulaţiei sanguine în

teritoriul pe care se operează, timp de maximum o oră.

Garoul se aplică pentru hemostaza preventivă în intervenţii pe extremităţi

(membre, coadă, penis) şi constă într-o compresiune circulară proximală, realizată
cu ajutorul unui cordon elastic (tub de cauciuc) înfăşurat o dată sau de două ori şi
fixat fie prin nod, fie cu ajutorul unei pense. Pentru reuşită, înainte de strângerea
garoului, se recomandă evacuarea sângelui venos din partea distală, prin
comprimarea acesteia fie manual, fie prin înfăşurare cu ajutorul unei benzi elastice.
Garotajul este corect atunci când în plagă nu se scurge sânge şi când nu se produce
stază venoasă. Pentru a se realiza o compresiune a marilor vase din profunzime se
folosesc rulouri de faşe sau tampoane plasate sub garou. În toate cazurile,
menţinerea garoului nu trebuie să depăşească 50-60 minute, pentru a se evita
consecinţele locale şi generale ale ischemiei. Desfacerea se face progresiv, pentru
ca produşii de metabolism anaerob să intre gradat în circulaţie. Altfel se pot produce
consecinţe lezionale grave, cu apariţia şocului de garou. Atunci când operaţia
durează mai mult, periodic garoul se slăbeşte, după care se strânge din nou.

Banda Esmarch are avantajul că permite evacuarea sângelui şi a limfei din

regiunea pe care se aplică, permiţând repararea formaţiunilor anatomice şi
efectuarea unor operaţii delicate. Materialul este reprezentat printr-o bandă din
material textil sau cauciuc, lată de 5-7 cm şi lungă de 2-5 m. Se aplică începând din

18
partea distală şi se termină în cea proximală. Aplicarea benzii este contraindicată la
cazurile care în regiunea compresată prezintă leziuni supurative, deoarece
favorizează diseminarea în sânge a germenilor piogeni, existând riscul piemiei.

Pensarea vasculară, directă sau indirectă, permite o hemostază preventivă

eficientă mai ales pentru chirurgia vasculară şi intestinală. Pentru pensarea directă
se folosesc pense vasculare speciale, Dieffenbach sau Satinski, care prin
construcţie realizează o compresiune moderată şi netraumatică pe vas. Pentru
pensarea indirectă se folosesc pensele intestinale de baraj Pean.

Firul de aşteptare este trecut în jurul vasului sanguin şi la nevoie se înnoadă,

iar la terminarea operaţiei firul se îndepărtează.

Hemostaza preventivă prin compresiune cu clupe se practică în operaţia

de amputaţie a urechilor la câine sau în castrare la armăsar.

B. Hemostaza chirurgicală curativă

Este indispensabilă în toate intervenţiile operatorii sângeroase şi se aplică în

toate cazurile cu leziuni traumatice accidentale hemoragice.

Hemostaza provizorie se rezumă la oprirea temporară a hemoragiei, până

când este posibilă aplicarea hemostazei definitive.

Compresiunea directă se realizează fie prin folosirea garoului, fie prin

comprimarea directă sau indirectă a vasului lezat. La animalele mici, aceasta se
poate face manual, prin comprimarea regiunii cu ajutorul degetelor, iar la animalele
mari, fie prin plasarea lor în decubit pe obiecte care comprimă regiunea, fie prin
garou, combinat cu tampoane compresive.

Tamponamentul se utilizează în hemoragiile capilare şi constă în

comprimarea succesivă a plăgii cu tampoane de tifon sterile (nu vată), iar pentru
animalele mari se pot folosi şi câmpurile de operaţie sterile. Se aplică tamponul, se
menţine câteva secunde (10-30) şi se ridică (nu se trage sau şterge). Tampoanele
se pot îmbiba cu medicamente ce favorizează hemostaza şi la nevoie se reaplică.
Prin tamponament se vizualizează formaţiunile anatomice din câmpul operator şi se
dă posibilitatea reperării vaselor lezionate, care apoi sunt pensate şi ligaturate.

Pansamentul şi tamponamentul compresiv se aplică în plăgile profunde sau în

cavităţile hemoragice (nazală, vaginală) şi în hemoragiile capilare ale ţesuturilor vii
de la copită, ongloane sau coarne. Tehnica este simplă şi constă în strângerea feşei
mai mult decât în mod obişnuit, astfel ca presarea ţesuturilor sângerânde să
depăşească presiunea sanguină, fără a se stânjeni circulaţia în segmentul distal.
Pentru cavităţi se aplică cu succes sacul Mickulicz, după următoarea tehnică. Se
confecţionează un tampon de tifon de formă rotundă, de centrul căruia se fixează

19
capătul unei meşe de tifon. Se tapetează pereţii cavităţii cu tamponul, astfel ca meşa
să rămână spre exterior, care apoi se introduce progresiv în cavitate, până când
aceasta se umple. Acest tip de pansament prezintă avantajul că asigură în acelaşi
timp şi o bună drenare. Pansamentul compresiv se menţine 24 ore, după care se
înlocuieşte cu un pansament normal.

Forcipresura constă în comprimarea directă sau indirectă a vaselor lezionate.

Se realizează cu ajutorul penselor hemostatice, care prin compresiune produc
angiotripsia, respectiv lezionarea endoteliului vascular, favorizând astfel formarea
trombusului hemostatic.

Este eficientă numai în cazul hemoragiilor vaselor mici şi trebuie urmată de o

hemostază definitivă în cazul vaselor de calibru mare. Atunci când nu se poate
identifica şi izola vasul lezionat, se aplică pensa pe masa tisulară în care este
înglobat vasul, iar după sistarea hemoragiei se trece la izolarea acestuia şi la
hemostaza prin ligatură.

Hemostaza definitivă se realizează prin următoarele procedee.

Ligatura vasculară se execută cu fire resorbabile (catgut, vicril, dexon, PDS)

sau neresorbabile (aţă chirurgicală, relon), mai ales în cazul vaselor mari. Tehnica
ligaturilor este simplă şi constă în aplicarea pensei pe capătul vasului secţionat,
după o prealabilă izolare a lui şi apoi efectuarea ligaturii circulare direct pe peretele
vascular (ligatură imediată). După primul nod, pensa se ridică şi apoi se efectuează
şi al doilea. În cazul vaselor mari (cu un diametru de peste 2 mm), se recomandă
izolarea capătului pe o porţiune de 2-3 cm şi aplicarea a două ligaturi la o distanţă de
0,5-2 cm. Ligatura dinspre capătul vasului secţionat sau când se aplică pe pedicule
se recomandă a fi transfixică. Atunci când hemoragia este provocată de necroza
vasculară septică, ligatura vasului afectat se va face la distanţă şi întotdeauna pe
porţiunea sănătoasă. În situaţiile în care nu se poate identifica vasul lezionat sau
hemoragia este mare, cu potenţial de gravitate, se recurge la ligatura indirectă
(mediată), când în bucla firului se prind şi ţesuturile în care este inclus vasul lezionat.
În toate cazurile, se va evita traumatizarea vaselor şi a ţesuturilor şi mai ales
ligaturile mediate (indirecte), din cauza faptului că predispun la necroză.

Cauterizarea asigură hemostaza vaselor mici şi se poate realiza prin termo-

sau electrocauterizare, electrocoagulare şi prin cauterizarea chimică (permanganat
de potasiu pulbere, nitrat de argint, perclorură de fier, aplicate local pe suprafaţa
hemoragică). Cauterizarea are dezavantajul că întârzie evoluţia proceselor de
vindecare.

Sutura vasculară (angiorafia) se practică în cazul vaselor mari, după o

prealabilă pensare, pentru hemostaza provizorie. Se utilizează fire neresorbabile şi
ace atraumatice fine. De regulă, se practică sutura în fir continuu în surjet, după o
prealabilă ancorare în 2-3 puncte a capetelor vasculare care se anastomozează.
Când porţiuni de vas sunt distruse, acestea se elimină şi se recurge la grefa

20
vasculară, înlocuindu-se segmentul respectiv cu o venă recoltată din altă parte sau
cu un tub special din material plastic.

Sutura plăgii poate contribui la realizarea hemostazei prin limitarea spaţiului

de exsangvinare şi prin obstruarea vaselor în buclele firului de sutură. Sutura se
poate efectua în bloc sau plan cu plan. Deseori se recurge la combinarea
procedeelor, respectiv la aplicarea pansamentului compresiv în plăgile cavitare şi
apoi, pentru menţinerea acestuia, se aplică sutura plăgii, care se va desface după
24-48 ore, când se scoate pansamentul compresiv.

21
 Capitolul 4:Suturile

  Apropiere chirurgicala a doua margini ale unei plagi.

O sutura este un act medical care da posibilitatea inchiderii unei plagi accidentale
(taietura) sau unei incizii chirurgicale, favorizand astfel cicatrizarea.
Materialul utilizat este fie un fir trecut printr-un ac (sutura propriu-zisa), fie agrafe
montate pe un mic aparat automat. In primul caz sutura poate fi continua (surjet,
adica o cusatura margine la margine) sau in mai multe puncte separate (puncte de
sutura). Dupa tesutul reparat si dupa tipul de plaga, se utilizeaza fie un fir rezorbabil,
care se dezagrega spontan intr-o durata mergand de la cateva zile la cateva luni, fie
un fir nerezorbabil, care este retras de indata ce s-a obtinut cicatrizarea.

  La alegerea materialului de sutura pentru operatie e necesar de tinut cont  in primul
rind nu de caracteristica suprafetei si celei de manipulare, ci de compozitia lor
chimica, capacitatii de biodistructie si a timpului de absorbtie.

              O noua catagorie de produse utilizate in sutura o reprezinta adezivi, acestia

prezinta o serie intrega de avantaje.

4.1. Clasificare:

După momentul aplicării: sutură primară (când se aplică în plăgile operatorii sau în
cazul plăgilor accidentale într-un interval de până la 6 ore de la producerea lor) şi
secundară (când se aplică mai târziu de 6 ore).

După gradul de afrontare: sutură de afrontare (când buzele plăgii ajung în contact),
de apropiere (când între buzele plăgii există o oarecare distanţă) şi de rezistenţă
(când se prind în sutură planuri anatomice mai îndepărtate).

După gradul de închidere a plăgii: sutură completă (când se închide în totalitate

plaga) şi incompletă (când rămân spaţii pentru drenaj).

După numărul straturilor anatomice suturate: sutură plan cu plan şi în bloc.

După ţesutul sau organul suturat: sutură cutanată, musculară, vasculară etc.

După materialul folosit: sutură cu fir resorbabil, cu fir neresorbabil şi mediată (sau
uscată, când se folosesc adezivii tisulari).

După tehnica folosirii firului: sutură în puncte separate şi în fir continuu.

22
4.2. Tehnica efectuării suturii

Trecerea firului prin planurile anatomice. Când se foloseşte acul Hagedorn

traumatic, acesta este fixat la mijlocul său de portac, fiind interzis să se prindă de
zona triunghiulară şi ascuţită. În momentul armării, pentru a preveni contaminarea
capătului lung al firului, acesta se prinde în mâna cu care se manevrează portacul.
Pătrunderea cu acul se face la distanţe egale de marginile plăgii, în general între
0,5-1,5 cm, în funcţie de ţesut şi de specie.

Când se foloseşte acul Hagedorn atraumatic, nu este necesară încărcarea

acului cu fir, deoarece firul este legat de ac de către fabricant.

Când se folosesc acele Mooij, Gerlach, Reverdin, Emmet, Deschamp etc., se

trec întâi acestea prin buzele plăgii (fixate cu pensa), după care se execută
încărcarea lor cu firul de sutură, iar implantarea firului se face prin retragerea acului.

Afrontarea marginilor plăgii se realizează concomitent cu strângerea şi înnodarea

firului atunci când acesta s-a implantat corect şi când plaga nu se află sub tensiune,
respectiv prin apropierea buzelor plăgii cu pensa sau cu degetele.

Înnodarea firului se poate face în mai multe moduri: nod chirurgical simplu, nod
chirurgical dublu (se realizează prin înnodarea celor două capete ale firului de două
ori pe aceeaşi buclă şi se aplică atunci când tensiunea buzelor plăgii este mare şi
când materialul de sutură este alunecos), nod cheie (aplicat când nu este tensiune la
buzele plăgii, putându-se desface uşor), nod marinăresc (nod de rezistenţă, care se
strânge cu atât mai tare cu cât tensiunea creşte şi se realizează prin înnodarea celor
două capete ale firului de două ori, în două bucle succesive). În general, nodul
trebuie să fie constituit din cel puţin trei bucle: de afrontare, de fixare şi de siguranţă.
În cazul suturilor cutanate în zonele expuse gratajului, nodurile trebuie să aibă 4-5
bucle. La suturile din zonele iritabile, pe tubul digestiv sau pe aparatul urinar,
nodurile nu vor avea mai mult de trei bucle, deoarece devin spine iritative şi dau
reacţii de corp străin. Este bine ca nodurile să fie plasate lateral de linia inciziei.
Strângerea nodurilor trebuie să se facă moderat, până la limita afrontării, deoarece
ulterior procesul inflamator duce la tumefacţia ţesuturilor, iar strivirea ţesuturilor
poate duce la necroză şi supuraţie.

23
4.3. Indicaţii, contraindicaţii şi reguli generale

Indicaţii: refacerea planurilor anatomice întrerupte prin act operator sau accidental
şi asigurarea unor condiţii optime pentru realizarea vindecării.

Contraindicaţii: plăgile cu distrucţii tisulare masive, susceptibile infecţiilor anaerobe,

plăgile puternic supurative. Toate plăgile vor beneficia de sutură, indiferent de
vechimea lor, cu condiţia asigurării unui drenaj eficient şi a măsurilor de asepsie şi
antisepsie.

Reguli generale pentru efectuarea suturilor:

 antisepsia regiunii (tuns, ras, antisepsie chimică).

 izolarea regiunii prin câmpuri sterile.

 manoperele se execută sub o anestezie corespunzătoare.

 antisepsia chirurgicală a plăgii (când este cazul), prin care se înlătură corpii
străini, ţesuturile devitalizate, coagulii sanguini şi se vivifiază prin excizie marginile
plăgii, care trebuie să fie drepte şi vascularizate corespunzător.

 evitarea contaminării şi a infecţiei.

 să se folosească instrumentar şi material aseptic, iar acele şi firele de sutură

să fie adaptate ţesuturilor ce urmează să fie suturate.

 întotdeauna sutura se începe cu straturile profunde.

 la afrontarea planurilor anatomice să se respecte topografia regiunii.

 întotdeauna se afrontează ţesuturi cu structură asemănătoare.

 în timpul suturii, ţesuturile trebuie manevrate fără brutalitate.

 se pun în contact porţiuni de suturat de lungimi egale.

 sutura se face între suprafeţe libere, neaderente la planurile din vecinătate

(orice sutură executată pe un ţesut sub tensiune va fistuliza în 3-4 zile, din cauza
eliminării zonei ischemiate).

 se realizează concomitent hemostaza, evitând crearea spaţiilor de clivaj, care

să permită formarea de colecţii serosanguinolente.

 acul de sutură trebuie să străpungă perpendicular cele două margini ale

plăgii.

 firele de sutură se aplică la distanţă egală unul faţă de celălalt, strângerea

nodului fiind bine dozată, nici ischemiantă, dar nici lejeră.

24
  să se evite prin sutură supratensionarea, strangularea şi ischemizarea
ţesuturilor, care duc la dehiscenţa suturii prin necroză.

 sutura trebuie să asigure o integritate funcţională minimală (tranzit etc.).

4.4. Îngrijirile postoperatorii ale suturilor

Îngrijirile se rezumă la examinarea zilnică, urmărindu-se reacţia inflamatoare,

drenajul, caracterul secreţiilor, toleranţa şi comportamentul local al firelor, precum şi
starea generală a animalului (temperatură, puls, respiraţie, apetit etc.). Este bine ca
plăgile suturate să fie protejate prin pansamente, mai ales în cazul celor plasate în
regiunile în care animalul se poate scărpina sau linge sau ajung în contact cu
pardoseala. Se vor asigura condiţii de igienă, protecţie şi alimentaţie
corespunzătoare. Dacă este cazul, se vor efectua tratamente pe cale generală
(antibiotice, vitamine, minerale, energizante etc.).

La apariţia colecţiilor sau a supuraţiei, se va asigura drenajul prin ridicarea a

1-2 fire din partea cea mai declivă şi se va aplica un tratament adecvat. În cazul
proceselor supurative extinse se vor îndepărta toate firele de sutură, pentru a putea
efectua un tratament antiseptic şi un drenaj eficient. Eventual, sutura se va reface
odată cu apariţia ţesutului de granulaţie. Dacă firele de sutură se desfac înainte de
apariţia cicatricei, sutura se va reaplica.

Scoaterea firelor de sutură cutanate se va face după 7-8 zile la câine, la cal şi
la porc şi după 8-10 zile la rumegătoare. Se vor scoate mai repede firele din
regiunile bine vascularizate şi cu pielea fină (pleoape, urechi) şi mai târziu cele din
regiunile cu pielea mobilă (articulaţii) sau cele efectuate în urma laparatomiilor şi la
animalele bătrâne sau cu deficienţe metabolice. La scoaterea firului se va urmări ca
partea de la exterior a acestuia să nu fie trasă prin ţesuturi, motiv pentru care firul se
secţionează într-o parte cât mai aproape de piele.

25
4.5. Instrumentar şi materiale pentru sutură

Instrumentar: ace, portace, pense anatomice, chirurgicale şi hemostatice, foarfeci

chirurgicale, pense mecanice pentru firele de sutură metalice (Mitchel), patent etc.

Firele de sutură trebuie să aibă parametri bine definiţi.

Proprietăţile fizice ale materialului de sutură ideal sunt:

 rezistenţă la locul de aplicare, până la consolidarea biologică a cicatricei.

 rezistenţă la tracţionare, grosime ideală pe toată lungimea şi structură

uniformă, fără a stânjeni procesul de cicatrizare.

 fineţe, supleţe (elasticitate), maleabilitate (să alunece uşor prin ţesuturi, fără a
le secţiona), manevrabilitate (atât uscate, cât şi umede), siguranţă la înnodare.

 să nu îşi modifice nici dimensiunile şi nici calităţile mecanice în contact cu

mediile fluide ale organismului.

 să prezinte posibilităţi de conservare şi păstrare îndelungată şi să fie

economice.

Proprietăţile biologice ale materialului de sutură ideal sunt:

 să dea o reacţie tisulară redusă sau aceasta să fie absentă.

 să nu favorizeze apariţia şi/sau cantonarea infecţiei.

 să fie sterile, să se preteze la antiseptizare, să aibă perioada de resorbţie

cunoscută şi aceasta să demareze numai după ce vindecarea plăgii este completă.

 să nu aibă acţiune toxică, alergizantă, mutagenică şi cancerigenă.

Alegerea materialului de sutură se face în funcţie de caracteristicile lui

biologice şi fizice, ţinându-se cont şi de plagă.

26
Rezistenţa firului de sutură nu trebuie să fie mai mare decât cea a ţesutului care este
suturat. La ora actuală nu există un material de sutură care să nu dea reacţie locală,
intensitatea şi durata reacţiei tisulare fiind dependentă şi de natura ţesutului suturat.

După grosime, firele de sutură pot avea diametrul de:

Tabel diametru firelor de sutură Diametru

0,02 (10-0)

0,03 (9-0)

0,04 (8-0)

0,05 (7-0)

0,07 (6-0)

0,100 (5-0)

0,150 (4-0)

0,200 (3-0)

0,300 (2-0)

0,350 (1-0)

0,400 (1)

0,500 (2)

0,600 (3 şi 4)

0,700 (5)

0,800 (6)

După remanenţa în ţesuturi, firele de sutură pot fi resorbabile (după 12-120 zile se
dizolvă progresiv în organism, până la dispariţia lor completă) şi neresorbabile (îşi
menţin structura, fiind înglobate într-un ţesut conjunctiv fibros şi se folosesc pentru
sutura plăgilor care iau contact cu exteriorul şi a celor care se deschid în tubul
digestiv).

A. Materiale de sutură resorbabile naturale

27
Catgutul se prepară din submucoasa intestinului de oaie sau seroasa intestinului de
bovine, prin procese de curăţire, degresare, uscare, întindere şi împletire. Catgutul
se sterilizează prin tindalizare sau prin radiaţii gama, găsindu-se în comerţ bobinat şi
înfoliat în soluţie de oxid de etilenă sau în plicuri duble vacuumate. Este folosit de
regulă pentru rafia ţesuturilor care nu vin în contact cu exteriorul, musculatură,
seroase etc. Grosimea firului de catgut variază de la 5-0 cel mai subţire, până la 5
cel mai gros. Resorbţia catgutului simplu se face în medie în 7-16 zile, în funcţie de
grosime, pH-ul plăgii, vascularizaţie, specie etc. Pentru a mări rezistenţa şi timpul de
resorbţie, firele de catgut pot fi tratate cu diferite soluţii de iod, tanin sau ale acidului
cromic. În general, tratarea catgutului cu aceste substanţe nu-i influenţează
grosimea, modificând doar timpul de absorbţie şi intensitatea sau natura reacţiei
tisulare. Rezistenţa firului de catgut şi mai ales a nodurilor este negativ influenţată de
elasticitatea firului şi de capacitatea lui de a absorbi lichid, ceea ce face ca el să se
umfle în ţesuturi. De aceea, este necesar să fie înnodat prin mai multe noduri.
Suturilor cu catgut le scade progresiv rezistenţa mecanică. La cel simplu, în primele
5 zile, rezistenţa scade cu 1/3-1/2, în timp ce la catgutul cromat, înjumătăţirea
rezistenţei se produce în 7-11 zile. Prin cromare, iodare şi taninare, timpul de
resorbţie se prelungeşte până la 16-20 zile. După unii autori, utilizarea catgutului
iodat a fost considerată mult timp responsabilă de apariţia la nivelul tranşelor de
sutură a tumorilor maligne. Recent, se recomandă utilizarea catgutului iodat pentru
anastomozele intestinului gros, după rezecţii de formaţiuni neoplazice, subliniindu-se
faptul că acest material ar împiedica reimplantarea tumorilor la nivelul suturilor.
Catgutul, fiind un material de sutură de natură proteică (albumină), dă reacţii tisulare
locale (leucocitoză locală), fiind dezagregat de către macrofage. Din punct de vedere
histologic, firele de catgut nu sunt omogene, deoarece conţin şi resturi de glande
digestive, fibre musculare şi lipoizi. Absorbţia catgutului poate produce o
sensibilizare a organismului, iar la o nouă sutură cu catgut pot să apară fenomene
anafilactice. Cercetări experimentale au dovedit posibilitatea apariţiei unor reacţii
tisulare (leucocitoză, necroză, abcese) din cauza lichidului folosit pentru conservarea
catgutului, ceea ce ar impune spălarea fibrelor cu ser fiziologic steril înainte de
întrebuinţare.

Colagenul. Firele de sutură de colagen se obţin din tendoane, aponevroze sau piele
şi au proprietăţi asemănătoare catgutului. Se utilizează în special în microchirurgie şi
oftalmologie. Colagenul prezintă unele calităţi superioare catgutului: (1) este un
material omogen din punct de vedere histologic; (2) induce o reacţie inflamatoare
locală redusă; (3) datorită orientării pluridirecţionale a fibrelor constituente, are o
rezistenţă de 4 ori mai mare decât cea a catgutului; (4) are proprietăţi germicide; (5)
nu dă reacţii imunitare sau acestea sunt minime; (6) prezintă rezistenţă mecanică
mai mare, se resoarbe mai târziu, în 15-20 zile, iar prin cromare, timpul de resorbţie
se prelungeşte până la 60 zile; (7) firele sunt elastice şi au o bună manevrabilitate.

28
B. Materiale de sutură resorbabile sintetice

De dată mai recentă sunt firele de sutură sintetice resorbabile, obţinute mai ales prin
polimerizarea derivaţilor glucidici. În organism, ele se resorb prin hidroliză şi
depolimerizare lentă, iar prin faptul că nu sunt proteine, nu dau reacţii adverse de tip
anafilactic, granular, iar reacţia inflamatoare este discretă.

Acidul poliglicolic (PGA) se comercializează sub denumirea de dexon, dexorit sau

ercedex. Se găseşte ambalat în pungi de staniol sau plastic sub formă de jurubiţe,
montate uneori la acele de sutură (traumatice sau atraumatice). Au o structură
polifilamentoasă prin împletire şi se înnoadă uşor şi sigur. Rezistenţa firelor de PGA
este aproximativ de 2 ori mai mare decât cea a catgutului cromat şi au o elasticitate
bună, iar forţa de tensiune se menţine şi în prezenţa lichidelor normale sau infectate.
Îşi păstrează rezistenţa mecanică utilă timp de 15-20 zile, iar resorbţia completă se
realizează în 40-80 zile. Dintre tipurile de materiale de sutură resorbabile PGA, se
pare că produsul comercial dexon-plus realizează parametrii cei mai buni.

Acidul poliglactic (PLA) mai poartă numele de poliglactin 910 şi se

comercializează sub denumirea de vicril sau polysorb. Acest polimer sintetic este un
lactomer format dintr-un glicolid şi un lactid, în proporţie de 9:1, colorat în violet,
pentru a putea fi identificat mai uşor. Rezistenţa mecanică a poliglactinului 910 este
superioară firelor PGA şi catgutului şi chiar unor materiale sintetice neresorbabile.
Mediul alcalin şi temperaturile ridicate îi grăbesc pierderea rezistenţei. Resorbţia
firului de PLA începe aproximativ după 21 zile şi se încheie cam la 90 zile. PLA 910
se comportă bine la înnodare, în timp ce reacţia locală este minimă şi de scurtă
durată.

Polidioxanonul (PDS) la ora actuală este materialul sintetic resorbabil monofil,

considerat firul de sutură cel mai bun, având caracteristici apropiate materialului de
sinteză chirurgicală ideal. Firele de PDS îşi pierd încet rezistenţa mecanică şi fiind
monofil, elastic, cu suprafaţa netedă, are penetrabilitate foarte bună şi produce
distrucţii tisulare minime. Nu prezintă capilaritate şi ca atare nu difuzează infecţia.
Resorbţia totală se produce după 180 zile. Polidioxanonul este bine tolerat de către
ţesuturi, producând reacţii minime, iar prin examene histologice nu s-au pus în
evidenţă macrofage, granulocite sau celule gigant la locul suturii.

C. Materiale de sutură neresorbabile naturale

29
Mătasea naturală se prepară din produsul viermilor de mătase, prin ţesere sau
răsucire în şiret sau tresă, de grosimi diferite. În vederea reducerii capilarităţii şi
pentru a le creşte rezistenţa şi consistenţa, firele de mătase se tratează cu silicon,
vaselină sau ceară, iar pentru a le spori vizibilitatea, cu iod sau albastru de metilen.
Firul de mătase este rezistent la tracţiune, se manipulează uşor, se înnoadă bine, în
schimb prezintă dezavantajul că are un înalt grad de capilaritate, ceea ce determină
cantonarea şi perpetuarea proceselor septice pe linia de sutură. Mătasea se
recomandă pentru sutura pielii şi a corneei, în suturile vasculare şi ale nervilor,
precum şi în rafiile mucomucoase ale tubului digestiv, cu poziţionarea nodurilor în
lumen. Prezintă o rezistenţă mecanică bună, iar reacţia tisulară este redusă.

Firul de in este un material de sutură vegetal suplu, rezistent la un diametru foarte

mic, uşor de manevrat şi care se înnoadă bine (noduri stabile), datorită
caracteristicilor aderenţiale ale structurii sale, fiind în general bine tolerat de către
ţesuturi. Poate fi folosit la sutura seroaselor, a peritoneului, în ligatura vaselor şi în
rafiile gastrointestinale. Nu se recomandă la suturile musculare, unde nu este tolerat.
Calităţile firului de in se ameliorează considerabil prin tratarea cu inovax. Cu toate că
firul de in este considerat neresorbabil, acesta se resoarbe treptat în aproximativ 2
ani, fiind înlocuit de organism cu un ţesut fibros. Se poate folosi pentru sutură şi firul
preparat din cânepă, care are calităţi asemănătoare inului.

Firul de bumbac se obţine prin împletirea sub formă de fir a mai multor fibre de
bumbac şi este unul dintre cele mai fine materiale de sutură neresorbabile naturale.
Firul de bumbac este rezistent şi se înnoadă sigur. Manevrabilitatea firelor de
bumbac nu este cea mai bună, lipindu-se uşor de mănuşi. Uneori, în timp, la locul
suturii se formează granuloame de corp străin. Se utilizează cu succes pentru
suturile vaselor sanguine cu calibru mic, unde este foarte bine tolerat.

Crinul de Florenţa (setolina) se obţine prin tratarea cu diferite substanţe a lichidului

secretat de glandele sericigene ale viermilor de mătase. Sunt fire rezistente, nu se
umflă prin imbibiţie în ţesuturi şi sunt bine tolerate, cu toate că favorizează drenajul
prin capilaritate.

Firul de păr de cal se recoltează din coama sau coada cabalinelor, fiind un material
de sutură rezistent, bine suportat de ţesuturi şi care nu se umflă în contact cu
lichidele. Prezintă o rigiditate crescută, alunecă uşor, nodurile sunt nesigure, iar
sterilizarea acestor fire se face prin fierbere, după care se conservă în alcool. Firul
de păr de cal se pretează pentru suturile estetice ale pleoapelor, precum şi în
suturile stomatologice.

30
Firele ordinare de lână. Rezistenţa şi manevrabilitatea acestor fire este
comparabilă cu a celor din bumbac, însă prezintă o capilaritate accentuată şi dau
reacţii tisulare.

D. Materiale de sutură neresorbabile sintetice

Aţa chirurgicală se prepară din relon polifil şi are cea mai largă utilizare în medicina
veterinară. Are diferite dimensiuni în grosime şi se numerotează de la numărul 10
cea mai subţire până la numărul 5 cea mai groasă. În comerţ se află sub formă de
jurubiţe sau papiote, care înainte de utilizare se sterilizează prin fierbere sau prin
autoclavare. Pentru că nodul se desface relativ uşor, este recomandat ca înnodarea
să înceapă cu un nod chirurgical dublu. Se foloseşte la sutura pielii la toate speciile
de animale.

Nylonul este un polimer poliamidic mono- sau polifil, rezistent la tensionare, de

calibru uniform şi cu suprafaţa netedă, fir necapilar şi nehigroscopic. Prezintă o
elasticitate evidentă, care necesită o înnodare cu noduri multe şi strânse. Pentru a
realiza un nod stabil sunt necesare 3-4 bucle. Nylonul monofil este puţin flexibil,
înnodându-se mult mai greu, iar nodurile rezultate sunt dure şi capetele firelor
produc iritaţia ţesuturilor din vecinătate. Nylonul polifil este tratat pentru reducerea
capilarităţii, firul este flexibil, uşor de manevrat şi produce un nod relativ stabil, riscul
derapării şi al desfacerii nodurilor fiind mai redus decât la nylonul monofil. Uneori,
nylonul poate provoca reacţii de corp străin sau chiar fenomene alergice. Reacţii
tisulare minime au fost observate în cazul utilizării firelor de nylon împletit tratat cu
silicon (surgilon).

Tergalul (dacron, mersilen, dacrilen) este preparat din poliester, un material de

polimerizare sintetică rezultat în urma împletirii (dacron), a ţeserii (relon), a siliconării
(tiornon, ticron), a teflonării (tevdek, poydek) sau a sulfactării (ethibond, sigolenc).
Materialele poliesterice prezintă o rezistenţă mecanică remarcabilă, o capilaritate
redusă şi o reactivitate tisulară minimă. Tergalul poate fi utilizat pentru sutură în
toate planurile anatomice, este mai puţin elastic ca nylonul, dar foarte rezistent.
Datorită elasticităţii există riscul alunecării şi al desfacerii nodurilor, impediment ce
poate fi evitat prin utilizarea constantă a nodului dublu pătrat şi a buclei a treia de
siguranţă. Materialele de sutură poliesterice se folosesc mai ales pentru închiderea
inelelor herniare, prin împletirea lor sub formă de plasă. Nu se resorb, ci rămân ca
un corp străin în ţesuturi, se închistează, dar fără reacţii locale apreciabile.

31
Teflonul şi prolenul se prepară din polietilene şi polipropilene (fire
monofilamentoase rezultate în urma polimerizării liniare a hidrocarburilor). Au o
rezistenţă ridicată, capilaritate asemănătoare nylonului, se manevrează uşor şi
înnodarea se face cu minimum trei bucle.

Firele de carbon se folosesc cu succes pentru sutura ligamentelor şi a tendoanelor.

Tabel cu tipuri de materiale de sutura.

32
E. Materiale de sutură metalice

Se prepară din oţel inoxidabil, nichel, bronz, aluminiu, tantal, vitalium, vanadiu,
argint, magneziu etc. şi se folosesc în special pentru suturile osoase (osteosinteză),
dar sunt utile şi în rafiile pielii, în ligatura vaselor şi a trompelor uterine, în
histerectomii etc. În ultimul timp, o largă răspândire în practica chirurgicală au
câştigat clipsurile (agrafele) metalice, amplasate cu diferite tipuri de pense
mecanice. Cele mai folosite sunt agrafele confecţionate din oţel inoxidabil, care sunt
apirogene, electrostatice, necorozive, nu sunt resorbabile, nu dau reacţii de corp
străin şi se pretează la sterilizarea prin fierbere. Clipsurile sunt nedeformabile,
rezistente, iar reacţia locală este mai redusă decât la firele de sutură clasice.

F. Adezivi tisulari

Cianoacrilaţii, prin polimerizare anionică (mediu alcalin), au acţiune adezivă asupra

ţesuturilor. Pentru aceasta, ei au nevoie de un factor termic, care este reprezentat de
apă sau alcool. Reacţia de polimerizare este rapidă şi exotermă. În cazul suturilor,
inducerea polimelizării este asigurată de lichidele organismului, care au un pH
suficient de alcalin. În ultima vreme, cianoacrilaţii s-au folosit mai ales pentru sutura
oaselor fracturate şi a plăgilor organelor interne, precum ficatul şi rinichii. Produsele
comerciale sunt lichide transparente sau colorate, autosterilizabile, vâscoase, care
degajă în timpul polimerizării căldură. Polimerizarea are loc în 10-60 secunde după
aplicarea lor pe ţesuturi. Aplicarea cianoacrilaţilor pe ţesuturi se face cu aparate din
teflon sau plastic siliconat, iar mai nou se utilizează produsele tip spray.

4.6. Suturile în puncte separate

Au avantajul că desfacerea unui nod sau secţionarea buzelor plăgii de către unul din
fire nu compromite restul suturii şi de asemenea sunt puţin ischemiante. În schimb,
se realizează într-un timp mai lung decât sutura în fir continuu.

Sutura simplă:

Se face cu precădere la piele, cu fire neresorbabile. Se execută prin

implantarea acului într-o margine a plăgii dinafară înăuntru şi apoi în cealaltă
dinăuntru înafară, după care se face afrontarea ţesuturilor şi se execută nodul, care
trebuie plasat lateral, pentru a nu se suprapune pe linia de incizie. Firele trebuie
plasate suficient de aproape unul de altul pentru a împiedica deschiderea plăgii.
Sutura interesează un singur plan anatomic sau mai multe (în bloc). Sutura pe
straturi anatomice permite mobilizarea acestora.

33
Sutura simplă cu fire de rezistenţă se utilizează când tensiunea marginilor plăgii
este mare şi constă în aplicarea unui fir la distanţă mai mare de marginile plăgii (2-3
cm), după fiecare 2-3 fire implantate normal.

Sutura în U orizontal:

Este o sutură de rezistenţă. Firul trece prin piele de la exterior spre interior într-o
margine a plăgii, pătrunde în sens invers pe marginea opusă, apoi urmează o buclă
paralelă cu plaga, care trece prin piele dinafară înăuntru şi iese pe marginea de
început a suturii. Odată cu strângerea şi înnodarea firului se produce o uşoară
eversare a buzelor plăgii. Suturile în U orizontal pot fi utilizate şi pentru reducerea
tensiunii la nivelul suturii primare de afrontare. Datorită modelului lor geometric,
aceste suturi pot reduce aportul sanguin la marginile plăgii, efect care apare dacă
nodurile sunt prea strânse sau dacă ţesutul se edemaţiază excesiv după aplicarea
firelor. Sutura în U orizontal modificată se aplică pentru a afronta vârful plăgilor în
formă de V. Firul trece prin piele, prin dermul apexului, în unghiul de deschidere al
plăgii şi iese pe marginea cealaltă a plăgii, tot la nivelul vârfului, unde este înnodat.
De asemenea, prin trecerea celor două capete ale firului (care ies din dermul pielii)
prin marginile laterale externe ale plăgii, dinăuntru înafară, se poate obţine o
închidere în Y a unei plăgi în formă de V.

Sutura în U vertical :

Se execută prin efectuarea a patru împunsături. Acul trece prin piele la distanţă de
buzele plăgii, dinafară înăuntru, pătrunde în profunzime, traversând ambii pereţi,
iese prin piele pe versantul opus, urmează o buclă perpendiculară pe direcţia plăgii
(pătrunzând în piele pe aceeaşi parte) şi un traiect intradermic, cu ieşirea pe cealaltă
margine, înaintea (în raport cu plaga, deci mai aproape de ea) locului de implantare
iniţială. Această sutură asigură o afrontare precisă a marginilor plăgii, cu o uşoară
răsfrângere spre înafară după înnodarea firelor. Ea poate fi folosită şi ca sutură de
anihilare a spaţiilor moarte (buzunare, pe care le cuprinde în bucla de la nivelul
ţesutului conjunctiv subcutanat) sau de detensionare la locul suturilor primare
simple, pe care le poate dubla (la exteriorul acestora) sau cu care poate alterna.

Sutura în X :

Este o sutură de rezistenţă. Pentru a încrucişa în X bucla din profunzime, se

pătrunde dinafară înăuntru într-o margine a plăgii, urmează apoi un traiect oblic (faţă
de plagă) al firului în profunzime, ieşirea pe marginea cealaltă, un traiect
perpendicular al firului la suprafaţă, intrarea pe prima margine tot dinafară înăuntru şi
un al doilea traiect oblic al firului în profunzime, traiect care îl intersectează pe primul

34
în X şi iese la suprafaţă pe marginea opusă celei de pe care s-a plecat iniţial. Pentru
a încrucişa în X bucla de la suprafaţă, se pătrunde dinafară înăuntru într-o margine a
plăgii, urmează apoi în profunzime un traiect perpendicular pe plagă, ieşirea pe
marginea cealaltă a plăgii, un traiect oblic la suprafaţă, intrarea pe prima margine tot
dinafară înăuntru, un traiect în profunzime paralel cu primul de acest gen, ieşirea pe
marginea opusă celei de pe care s-a început şi un al doilea traiect oblic la suprafaţă,
care îl intersectează pe primul în X, nodul făcându-se cu firul rămas de la intrarea
iniţială (lateral de buzele plăgii). Sutura în X se foloseşte cu succes la închiderea
inelelor herniare.

Sutura Gillies:

Abordează marginile plăgii după tehnica departe-aproape-aproape-departe:

se intră departe de plagă, se iese aproape pe marginea cealaltă, se intră aproape pe
prima margine, se încrucişează în profunzime cele două fire provenite din ieşirea şi
intrarea aproape de plagă, după care se iese pe marginea opusă celei de pe care s-
a început, departe de plagă şi se face înnodarea lateral de linia de sutură. Firul de la
distanţă reduce tensiunea, în timp ce firul din vecinătatea marginilor plăgii le apropie
pe acestea.

Sutura Lecene:

Se aplică la plăgile profunde, firul pătrunzând într-o margine a plăgii dinafară

înăuntru, trece pe partea opusă, formează o buclă care prinde ambii versanţi din
profunzimea plăgii şi iese apoi pe cealaltă margine a plăgii. Sutura Lecene se
aseamănă cu sutura Gillies, cu excepţia faptului că bucla centrală este situată numai
în profunzime şi nu este vizibilă la suprafaţa plăgii. O variantă modificată a suturii
Lecene se execută în plăgile peretelui cutiei de corn, cu material de sutură metalic.
Aceasta nu slăbeşte peretele copitei, deoarece orificiile sunt situate la diferite nivele
şi adâncimi în grosimea peretelui.

Sutura Moser (în opt) :

Se pretează pentru plăgile profunde care necesită o închidere concomitentă a

planurilor profunde şi a pielii. Firul de sutură trece prin piele, apoi pătrunde în planul
profund pe versantul opus al plăgii, trece pe partea opusă tot în profunzime, iese pe
aceeaşi parte tot în profunzime, intersectează firul iniţial situat în profunzime,
pătrunde în piele dinăuntru înafară pe partea opusă celei de pe care s-a început şi
se înnoadă lateral de buzele plăgii. Înnodarea capetelor, ca de altfel şi în cazul
suturilor Lecene şi Gillies, se face după ce toate firele au fost implantate în ţesuturi.
Se folosesc fire de sutură neresorbabile.

35
Sutura Lambert (seroseroasă) :

Se foloseşte ca sutură de înfundare, de acoperire a altor suturi. Se intră şi se

iese la fiecare margine a plăgii, după care se face nodul (în cazul suturii simple) sau
se intră şi se iese pe o margine a plăgii, în direcţie perpendiculară pe plagă, apoi se
intră pe marginea opusă, se parcurge un traseu în profunzime, paralel cu linia plăgii,
după care se iese pe aceeaşi margine, se trece peste plagă şi perpendicular pe
aceasta, se intră şi se iese pe marginea iniţială a plăgii, după care se face nodul (în
cazul suturii în U).

Sutura laţ :

se face după tehnica suturii în U orizontal, numai că, înainte de înnodarea firelor,
unul dintre capetele libere se trece prin bucla formată pe cealaltă margine a plăgii, la
suprafaţa pielii. Sutura în laţ se practică în cazul utilizării unor fire prea subţiri faţă de
grosimea pielii sau când tensiunea ţesuturilor este mare.

Sutura cu burdoneţi:

Este utilizată ca mijloc ajutător în rafiile pielii, în situaţiile în care există o tensiune
mare şi permanentă asupra marginilor şi deci riscul dehiscenţei plăgii. Firele de
sutură sunt amplasate în U orizontal sau vertical, buclele fiind sprijinite pe diferite
protecţii (nasturi, tuburi de cauciuc, catetere, tampoane din tifon etc.), care împiedică
secţionarea plăgii. Sutura de rezistenţă cu burdoneţi se pretează a fi utilizată şi în
asociere cu alte tipuri de suturi.

4.7. Suturile în fir continuu:

Sunt expeditive, însă prezintă dezavantajul că ruperea firului într-un loc produce
dehiscenţa întregii suturi. Firul de sutură trebuie să fie de aproximativ 3-4 ori mai
lung decât lungimea plăgii suturate, fiind necesară fixarea iniţială a firului prin nodul
de început

Surjetul simplu (sutura croitorească) :

Se efectuează cu un fir ale cărui bucle, amplasate oblic, unesc marginile

plăgii, fiind vizibile pe linia de sutură. Nodul de început poate fi amplasat la suprafaţă
sau în profunzime. Ultimul nod se face cu ajutorul unei bucle, care se realizează pe
una din marginile plăgii (firul buclei fiind paralel cu linia de sutură), după care firul se
introduce din nou în marginea opusă, se scoate la suprafaţă şi se înnoadă la bucla
deja existentă.

36
Surjetul întretăiat (sutura cojocărească):

Se execută ca şi cel simplu, cu deosebirea că ieşirea firului trecut prin

marginile plăgii se face prin interiorul buclei precedente, astfel că firele de suprafaţă
nu vor mai fi oblice, ci perpendiculare pe linia de sutură, iar pe una din marginile
plăgii, punctele de sutură vor fi legate între ele prin fire cu dispoziţie paralelă faţă de
linia de sutură. Întretăierea firului se poate face după fiecare buclă sau din loc în loc.
Acest tip de sutură se aplică la ţesuturile aflate sub tensiune, mai ales la animalele
mari.

Sutura în U orizontal sau vertical:

Este o sutură de afrontare, în care firul este trecut succesiv „dus” şi apoi
„întors” prin buzele plăgii. Când se aplică la organele cavitare, această sutură are
variantele Connell (sutură totală, care prinde toate straturile anatomice) şi Cushing
(sutură extramucoasă). La sutura în U orizontal, după ce s-a făcut primul nod la
suprafaţă, se intră prin aceeaşi margine a plăgii dinafară înăuntru, bucla formată fiind
paralelă cu plaga, apoi se trece pe marginea opusă dinăuntru înafară, se face şi aici
o buclă paralelă cu plaga, situată la suprafaţă, iar apoi se trece oblic prin profunzime
şi se scoate firul pe marginea iniţială, în dreptul celui de-al doilea orificiu existent în
marginea opusă acesteia. De aici, sutura se continuă prin realizarea celei de-a treia
bucle, paralelă cu axul plăgii, iar apoi se repetă tehnica, începând cu trecerea pe
marginea opusă. La sutura în U vertical, după ce s-a făcut primul nod în profunzime,
se intră prin aceeaşi margine dinăuntru înafară, se face o buclă perpendiculară pe
plagă (prin îndepărtarea firului de aceasta), apoi se pătrunde pe marginea opusă, tot
dinăuntru înafară şi tot aproape de plagă, se face şi aici o buclă la suprafaţă şi se
continuă similar, alternativ de pe o margine pe alta, având grijă ca de fiecare dată
când trecem la marginea opusă să implantăm mai întâi firul dinăuntru înafară şi
aproape de plagă, iar apoi dinafară înăuntru şi departe de ea.

Sutura intradermică:

Constă în trecerea unui fir alternativ prin marginile plăgii, strict intradermic,
buclele fiind perpendiculare pe axul plăgii. Imobilizarea firului se face prin turtirea
unei plăcuţe de plumb pe capetele firului sau prin noduri făcute la piele la început şi
la sfârşit. În timpul suturii, tensiunea firului trebuie să fie moderată pentru a nu încreţi
plaga.

37
Sutura în bursă (în pungă de tutun) :

Se foloseşte la închiderea unor orificii naturale sau provocate, de formă

circulară: prolaps anal, centeze, enteroanastomoze. Firul este implantat prin pasuri
egale de jur împrejurul plăgii, trecând prin seroasă, musculoasă şi submucoasă.

Sutura în fir dublu (cizmărească):

Se practică în prolapsul uterin, pentru histerectomie. Fiecare capăt al firului

este introdus prin câte un ac, acele sunt trecute concomitent prin acelaşi orificiu,
însă în direcţii contrare, dând o sutură în zig-zag dublă, care asigură o afrontare
rezistentă şi o hemostază sigură. Prima buclă este perpendiculară pe axul plăgii şi
se realizează în profunzime, apoi fiecare capăt al firului, de o parte şi de alta a plăgii,
este trecut prin aceeaşi margine dinafară înăuntru, formând două bucle opuse,
situate la suprafaţă şi paralele cu axul plăgii. Sutura se continuă prin trecerea
alternativă a celor două capete ale firului de pe o margine pe cealaltă, prin aceleaşi
orificii şi realizarea buclelor ca mai sus.

Sutura Schmieden :

Se aplică pentru entero-, gastro-, rumeno- şi histerorafie, când de regulă

interesează toate straturile sau numai mucoasa. Asigură o afrontare şi o hemostază
bună, fiind şi expeditivă. Nodul de început se face la suprafaţă, iar apoi inserarea
firului pentru fiecare pas se face dinăuntru înafară, puncţionând la fiecare pas o
singură dată fiecare margine a plăgii.

Sutura Bell: este asemănătoare cu precedenta, cu singura deosebire că firul este

trecut la fiecare pas în sens invers, dinafară înăuntru.

Sutura Lambert :

Este o sutură de înfundare efectuată extramucos, tehnica implantării fiind

asemănătoare cu cea în fir simplu, adică seromusculoseros în fiecare margine, cu
traversare perpendicular pe linia de incizie. Nodul iniţial se face în profunzime, apoi
se iese pe aceeaşi margine printr-o buclă profundă şi paralelă cu axul plăgii, după
care se începe sutura Lambert propriu-zisă. Spre deosebire de cea în puncte
separate, aceasta va avea buclele din profunzime (musculatură) dispuse paralel cu
axul plăgii, nu perpendicular pe acesta.

38
Sutura Bledinger:

Este tot un tip de sutură endoversat şi extramucos, realizată invers ca cea

cizmărească, firul aparent trecând perpendicular peste buzele plăgii. Spre deosebire
de sutura în zig-zag, în sutura Bledinger se face primul nod, care este situat în
profunzime, apoi se intră dinăuntru înafară pe aceeaşi margine, bucla fiind paralelă
cu plaga, se trece perpendicular peste plagă, se intră pe marginea opusă în sens
invers şi tehnica se repetă.

Sutura încolăcită (cu ace) :

Este expeditivă şi lasă cicatrici estetice, fiind utilizată mai ales în plăgile
pleoapelor. Se folosesc acele de gămălie sau de siguranţă, care se introduc cu
portacul prin ambele margini ale plăgii, iar pe aceste ace se aplică firul de sutură
neresorbabil, sub formă încolăcită. După definitivarea vindecării, acele se scot, iar
firele vor cădea de la sine.

4.8. Tenorafiile

Tenorafia se recomandă în plăgile accidentale şi operatorii, cu secţionări

totale sau parţiale ale tendoanelor, respectându-se câteva condiţii şi principii:

 respectarea riguroasă a regulilor de asepsie şi antisepsie.

 nu se vor sutura decât plăgile recente, neinfectate, fără distrucţii vasculare,

nervoase şi sinoviale. Plăgile infectate se tratează şi apoi se suturează.

 evidenţierea capetelor tendinoase se face prin manevre de flexie forţată şi la

nevoie prin mărirea inciziei de la nivelul pielii.

 sutura nu trebuie să fie traumatizantă sau să împiedice circulaţia sanguină.

 sutura trebuie să realizeze o bună afrontare şi să fie rezistentă la tracţiune.

 se vor folosi cât mai puţine fire de sutură şi din materiale tolerate, ele trebuind
să fie rezistente (monomeri carbonici, fire metalice) şi montate în ace netraumatice.

 înainte de suturare se va realiza o hemostază riguroasă şi prepararea

capetelor tendonului prin excizia ţesuturilor devitalizate. Dacă ulterior nu se reuşeşte
o bună afrontare, se apelează la practicarea inciziilor de alungire a tendonului.

 postoperator este obligatorie imobilizarea membrului prin bandaje sau

ortozom (3 săptămâni la animalele mici şi 4-5 săptămâni la animalele mari).

39
Sutura Le Dentu:

Se realizează pe două direcţii perpendiculare una pe alta. Două fire separate

se plasează între capetele tendonului şi perpendicular pe acestea, iar la distanţă mai
mare de capetele tendonului se trece un fir de întărire. Sutura se aplică atunci când
porţiunea suturată nu culisează prin teci sinoviale, iar tensiunea la care este supusă
nu este mare.

Sutura Schwartz :

Previne deşirarea de către fire a capetelor tendinoase, în cazul unei tensiuni

crescute şi se realizează prin ligaturarea transfixică a capetelor tendonului, apoi se
trece transversal cu două fire deasupra ligaturii fiecărui capăt tendinos şi se fac două
noduri independente, lateral de capetele tendonului.

Sutura Tihonin :

Se execută cu trei fire de sutură, care se aplică la trei nivele şi în planuri

diferite: primul trece prin ambele capete la 0,5 cm de margine, paralel cu fibrele
tendinoase, al doilea trece transversal, la 1 cm de capete, iar al treilea trece la 1,5
cm, tot transversal, perpendicular pe al doilea. Cele trei fire se înnoadă fiecare cu
corespondentul său pe partea laterală a tendonului, la nivele diferite, la capătul
proximal sau la cel distal.

Sutura Cuneo :

Se realizează cu un fir ce are la ambele capete câte un ac. Firul trece

transversal prin toată grosimea tendonului, la distanţă de 2-4 cm de secţiune.
Ambele capete ale firului urmează apoi un traseu cu minimum două încrucişări în X
în fiecare capăt de tendon, iar la sfârşit, capetele firului se înnoadă de o parte a
tendonului. La nivelul liniei de alipire a celor două capete tendinoase, firele sunt
situate pe părţile laterale ale acesteia, perpendicular pe ea, vizibile la suprafaţă. Se
pot folosi şi două fire, câte unul de fiecare capăt al tendonului.

Sutura Bunnell-Mayer este o variantă a precedentei, în care firele ies la unul din
capetele tendonului prin mijlocul lui (nu la margine) şi tot prin mijloc intră şi în celălalt
capăt.

40
Sutura Magda :

Se realizează prin trecerea transfixică a unui fir de sutură prin câte un sfert
din grosimea tendonului, la 0,5 cm distanţă de capăt. Se plasează astfel patru fire,
de o parte şi de alta a tendonului, câte două pentru fiecare capăt, făcându-se apoi
înnodarea fiecărui fir în parte, pe părţile laterale ale capetelor tendinoase. De fiecare
parte a tendonului rezultă câte patru fire, care se leagă şi se înnoadă între ele, două
la capătul proximal şi două la cel distal, având grijă ca nodurile de pe aceeaşi parte
să nu se suprapună.

Sutura Sterling-Bunnell (în cască) :

Se execută cu un singur fir de sutură, care traversează de două ori fiecare capăt de
tendon, urmând direcţii perpendiculare una pe cealaltă. Firul se trece transversal
printr-un capăt al tendonului (prin toată grosimea acestuia), la distanţă de linia de
secţionare, apoi prin celălalt capăt tot transversal şi tot la distanţă, se revine în
capătul iniţial şi se trece perpendicular pe planul firului implantat anterior (prin toată
grosimea, dar într-un alt plan), se iese şi se trece în mod similar şi prin celălalt capăt,
se iese şi se face nodul cu capătul firului care a rămas de la prima trecere prin
tendon.

Sutura în U:

Recurge la o buclă în U în grosimea capătului proximal (cu laturile buclei

paralele cu laturile tendonului), capetele firului fiind exteriorizate după trecerea prin
grosimea capătului distal. Se aplică mai multe astfel de puncte de sutură, iar cele
două capete libere ale firului, rămase după ce s-a realizat bucla în U, se pot trece
prin capătul proximal al tendonului fie aplicându-le două ace, fie cu un singur ac,
care este montat succesiv pe cele două capete.

Sutura Decker-Vredan (în cravată) :

se realizează prin trecerea firului prin grosimea capătului de secţiune, în direcţie

paralelă cu laturile tendonului, apoi firul iese şi face o buclă laterală, traversează
transversal toată grosimea tendonului şi face o buclă la cealaltă margine, după care
iese prin acelaşi capăt de secţiune prin care a intrat.

Firul pătrunde ulterior în celălalt capăt de secţiune al tendonului şi urmează un

traseu similar, iese prin capătul respectiv şi se înnoadă cu firul rămas.

41
Sutura Sandwich :

Se execută după ce un capăt al tendonului se secţionează în cioc de clarinet

şi se introduce în el celălalt capăt prelucrat invers. Firul se aplică în U transfixic, prin
ambele capete ale tendonului şi se completează cu o sutură în fire simple pe
margini.

Sutura în Z:

Se pretează pentru refacerea tendoanelor secţionate oblic.

Se prelucrează în L fiecare capăt al tendonului şi se suturează în fire separate sau în

U transfixic, plaga suturată având forma literei Z.

Sutura latero-laterală :

Se realizează după secţionarea oblică a capetelor tendonului, iar sutura se face în

fire simple separate. Când tendoanele sunt subţiri, se face sutura în U transfixic prin
capetele suprapuse ale tendonului.

42
4.9. Suturile osoase (osteosinteza)

În unele situaţii, osteosinteza se asociază cu bandajul până la vindecare sau

numai o anumită perioadă, pentru protecţia montajului metalic. Acesta se menţine
până la vindecare (45-120 zile), după care se îndepărtează printr-o nouă intervenţie
chirurgicală.

Indicaţii: în fracturi închise sau deschise, recente, ireductibile, cu deplasare

mare a capetelor osoase, acoperite de mase musculare mari, care împiedică
remedierea prin mijloace ortopedice, precum şi în caz de pseudoartroze, fracturi
cominutive sau consolidate vicios etc.

Contraindicaţii: la animalele cu stare generală gravă, şocate sau cu focarul de

fractură infectat. Uneori se renunţă la avantajele unei intervenţii chirurgicale precoce,
fiind recomandabil să se aştepte câteva zile până la echilibrarea stării generale,
asigurându-se primul ajutor şi un tratament corectiv şi antiinfecţios adecvat.
Osteosinteza este o intervenţie chirurgicală traumatizantă, laborioasă, care se
realizează numai sub o anestezie generală în care componentele analgezice şi
miorelaxante sunt bine reprezentate.

Instrumentar special:

Freze, cleşti fixatori de os (Lambotte), cleşti ciupitori de os (Liston), ciocan, daltă,

patent, decolator de periost, bormaşină, bomfaier, burghie, şurubelniţe, fierăstrău,
cleşte delfin, materiale de osteosinteză (fire metalice, broşe Kirschner, tije
Kuntscher, Ender, Rush sau Steimann, plăcuţe şi şuruburi).

Sutura osoasă (osteorafia):

Se execută cu fire metalice şi se aplică în fracturile oaselor late (craniu, bazin,

ramura recurbată a mandibulei), după ce în prealabil s-au făcut orificii cu freza sau
burghiul, prin care trecerea firului se face în puncte separate (simplu, în U, în X).

Ligatura osoasă este o metodă care se aplică mai des în unele fracturi de simfiză
mandibulară. De obicei, firul este trecut în jurul caninilor, dar poate fi trecut şi printre
incisivi, realizându-se o ligatură în opt sau în U. Un alt procedeu este cel în care se
trece o broşă prin osul incisiv şi ligatura în opt se face având ca suport broşa.

43
Cerclajul este o formă de ligatură osoasă, de încercuire a fragmentelor fracturate.
Se execută în fracturile oblice, în cioc de clarinet, în vârf de peniţă şi spiroide ale
oaselor lungi, de obicei ca metodă complementară de fixare în osteosinteza
centromedulară sau cu plăci şi mai rar ca metodă de sine stătătoare. O altă indicaţie
este reprezentată de fracturile cominutive. Din punct de vedere mecanic, rezultatele
sunt cu atât mai bune cu cât linia de fractură este mai oblică. Pentru ca cerclajul să
fie eficient, lungimea liniei de fractură trebuie să fie dublă sau triplă faţă de diametrul
osului. Aplicarea cerclajului este condiţionată şi de forma osului. Oasele cu format
tronconic facilitează alunecarea cerclajelor, de aceea la locul aplicării cerclajului este
indicat a se face în prealabil o mică renură. Pentru ca cerclajul să fie eficient, se
recomandă plasarea a 2-3 fire. După înnodarea capetelor sârmei cu ajutorul unui
cleşte, acestea se taie la 3-4 mm şi apoi se întorc spre os pentru a nu leza ţesuturile
moi.

Demicerclajul este procedeul în care firul metalic nu face turul complet al osului, el
fiind introdus transversal prin os, după ce s-a efectuat un orificiu (bucla prinde doar o
porţiune din grosimea osului). Demicerclajul nu alunecă şi evită rotaţia fragmentelor
ligaturate.

Înşurubarea constă în implantarea directă în capetele osoase fracturate a unor

şuruburi şi se pretează pentru fixarea unor fragmente osoase (eschile mari, fracturi
ale marelui trohanter, calcaneu, olecran, gât femural, fracturi cu extindere în
articulaţii), după ce s-au făcut orificii în os cu ajutorul burghielor. Orificiul care se face
cu burghiul trebuie să aibă un diametru mai mic decât cel al şurubului. Şuruburile
folosite sunt de două tipuri: pentru compactă (cu filet mai strâns, folosite pentru
fixarea fragmentelor osoase diafizare şi pentru osteosinteza cu placă) şi pentru
spongioasă (cu filet mai larg şi prezent pe toată lungimea sau doar pe o porţiune a
şurubului, folosite pentru fixarea fragmentelor epifizare şi metafizare).

Osteosinteza prin scoabe. Scoabele sunt confecţionate din oţeluri speciale şi au

forma literei U deschis, cu capetele ascuţite. După afrontarea capetelor osoase
fracturate se aplică prin strângere cu o pensă sau se execută în prealabil orificii,
după care sunt bătute cu ciocanul. Pentru a împiedica ieşirea lor, se pot aplica
cerclaje, care să le fixeze pe os.

Osteosinteza cu plăci metalice este aplicabilă atât în fracturile oaselor lungi, cât şi
în cele ale oaselor late. Se folosesc plăci prevăzute cu orificii, prin care se vor
introduce şuruburi. Plăcile se clasifică după rolul pe care îl îndeplinesc: plăci de
compresiune (folosite în fracturile stabile ale femurului, tibiei, humerusului sau
radiusului, pentru a contracara forţele de tensiune la care este supus osul respectiv,

44
realizând compresiune în focarul de fractură), de neutralizare (însoţesc alte
procedee de osteosinteză, pentru a contracara forţele de tracţiune, torsiune şi
îndoire din focarul de fractură) şi de sprijin (se utilizează pentru a păstra lungimea
osului, în fracturile cu pierdere de substanţă sau pentru a preveni deplasările
laterale). După afrontarea capetelor osoase fracturate se aplică placa metalică pe
suprafaţa osoasă şi se fixează cu pensa Lambotte. Placa se aplică astfel încât să fie
cu numărul de găuri egale de o parte şi de alta a liniei de fractură. Se execută orificii
cu ajutorul burghiului, după care se aplică şuruburile, care se înfiletează astfel ca ele
să străbată canalul medular şi să ajungă în compacta cealaltă.

Osteosinteza cu fixatori externi se utilizează în fracturile închise sau deschise,

unice sau cominutive, ale oaselor lungi (femur, tibie, radius). Fixatorul extern
reprezintă un ansamblu de broşe, plăcuţe şi şuruburi, de diferite forme şi dimensiuni,
utilizate pentru imobilizarea unor fracturi fără deschiderea focarului. Implantarea
broşelor şi coaptarea capetelor osoase se realizează prin palpaţie şi control
radiologic. Osteosinteza externă se pretează mai ales la animalele de talie mică,
barele de susţinere ale broşelor putând fi: tije metalice (cu dispozitive de fixare şi
reglare a broşelor), plăci metalice (din aluminiu, care prezintă orificii la nivelul cărora
se vor fixa broşele) sau paste autopolimerizabile.

Broşele sunt implantate transcutanat (se respectă riguros asepsia şi antisepsia),

după ce fractura a fost redusă şi menţinută în poziţie anatomică, iar locurile de
elecţie au fost reperate prin palpaţie şi control radiologic, pentru a evita
traumatizarea inutilă a ţesuturilor moi. Pielea şi ţesuturile moi vor fi străbătute de un
trocar, prin orificiul căruia se introduce broşa. Implantarea broşelor se face cu o
bormaşină cu turaţie redusă, în ordinea 1, 6, 3, 4, 2 şi 5.

În fiecare fragment mai mare de os se vor insera 2-4 broşe, care indiferent de
tehnica de fixare utilizată, vor fi trecute prin corticala osului. După aplicarea broşelor
1 şi 6, le reunim prin două bare (plăci) paralele, câte una de fiecare parte. Broşele
următoare sunt implantate în ordinea descrisă şi vor glisa între bare. Barele se vor
strânge cu şuruburi şi piuliţe, rezultând un angrenaj asemănător cu o scară. Pentru a
evita glisarea osului pe broşe, unele broşe intermediare vor fi plasate sub un unghi
de 45o. În locul barelor laterale se pot folosi inelele Ilizarov. Montajul fixatorilor
externi poate fi: unilateral (broşele sunt montate pe o singură faţă a osului şi
conectate la o singură bară de susţinere), bilateral (broşele sunt implantate transfixic
şi conectate pe ambele feţe ale osului cu bare de susţinere) şi biplanar (format din
două montaje unilaterale, plasate unul faţă de celălalt într-un unghi de 90 o). Barele
se pot acoperi în totalitate cu substanţe întăritoare (paste autopolimerizante), ceea
ce le măreşte rezistenţa şi evită eventualele leziuni ce le pot produce capetele
broşelor la membrul congener.

45
Osteosinteza cu fixatori interni este metoda care asigură o imobilizare bună, fiind
procedeul cel mai des aplicat în osteosinteza veterinară, mai ales la animalele mici,
în fracturile diafizare şi metafizare, oblice sau transversale, ale oaselor lungi.
Procedeul constă în afrontarea şi imobilizarea capetelor osoase fracturate, prin
introducerea în canalul medular a tijelor sau a broşelor, care rămân în canalul
medular până la formarea calusului osos. În secţiune transversală, tijele au formă de
V, U sau treflă, ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare şi dacă sunt calibrate cu
dimensiunea canalului medular, imobilizează capetele fracturate şi împiedică
mişcarea de rotaţie la locul fracturii. Când se folosesc broşe, care sunt rotunde pe
secţiune, acestea pot fi introduse pe canalul medular în număr mai mare şi îl pot
ocupa în întregime.

Metoda directă (fără deschiderea focarului de fractură) se pretează la fracturile fără

deplasare sau la cele la care se poate face coaptarea prin manopere ortopedice. Se
poate practica sub control radiologic sau fără control, mai ales la oasele neacoperite
de mase musculare bogate (tibie, radius). Se incizează pielea şi structurile
subcutanate deasupra epifizei proximale (humerus, femur, tibie) sau distal de epifiză
(radius), până la epifiză, în care se realizează un orificiu cu burghiul, până în canalul
medular. Se introduce apoi tija prin orificiul creat, se coaptează anatomic capetele
osoase fracturate şi se bate tija până când aceasta ajunge în epifiza distală, trecând
prin focarul de fractură. Dacă tija este prea lungă, aceasta se scurtează şi se aplică
puncte de sutură la piele. Când există riscul rotaţiei se aplică osteosinteza
centromedulară cu tija zăvorâtă. În acest scop se folosesc tije Kuntscher, care au
secţiunea în formă de treflă şi la cele două extremităţi prezintă câte un orificiu. După
introducerea tijei, sub control radioscopic, se forează orificii transosoase în dreptul
perforaţiilor tijei, prin care se vor introduce şuruburile de zăvorâre, care prind ambele
corticale. Osteosinteza centromedulară elastică se realizează cu 2-4 tije elastice
Ender, care se introduc sub control radioscopic în canalul medular.

Osteosinteza centromedulară cu fixare multiplă se realizează prin umplerea până la

refuz a canalului medular cu tije subţiri Ender sau broşe Kirschner.

Metoda indirectă (cu deschiderea focarului de fractură) este utilizată mai frecvent
decât precedenta şi se recomandă în fracturile cominutive, cu hematoame, cu
distrugeri de ţesuturi şi în cele cu deplasare. Se incizează straturile anatomice până
la nivelul osului, în lungime adecvată încât să depăşească proximal şi distal capetele
osului fracturat. Se drenează hematoamele, se face hemostaza, se îndepărtează
eschilele (cele care nu se pot repoziţiona şi fixa) şi se evidenţiază în plagă capetele
osului fracturat, îndepărtându-se eventualul calus format (când fractura este mai
veche). Se fixează apoi cu cleştele Lambotte capătul proximal al osului fracturat şi
se introduce conducătorul de tijă pe canal. Prin lovituri cu ciocanul, acesta
penetrează epifiza proximală, lateral de articulaţie, până sub piele. Se incizează
pielea la capătul conducătorului de tijă şi se bate conducătorul până când acesta mai

46
iese câţiva cm. Orificiul în epifiză se poate realiza mai uşor cu ajutorul unui burghiu
sau bormaşină.

Se fixează tija pe conducător şi se bate de sus în jos (excepţie radius), până când
ajunge la nivelul fracturii. Se coaptează capetele osoase fracturate şi se fixează cu
cleştele Lambotte, după care se bate tija până când aceasta ajunge în epifiza
distală. Tija metalică sau broşele se pot introduce şi fără conducător. Plaga şi focarul
de fractură se dializează cu ser fiziologic steril şi călduţ, după care se refac planurile
anatomice prin suturi etajate.

47
 Capitolul 5:Drenajul

Drenajul:

Drenajul asigură evacuarea la exterior a lichidelor patologice din cavităţile

naturale şi/sau neoformate, apărute ca urmare a unor procese inflamatorii sau
traumatice. Drenajul previne şi combate complicaţiile septice, favorizând vindecarea
plăgilor, ştiut fiind faptul că orice colecţie de lichide formează un spaţiu cu un mediu
favorabil infecţiei. De aceea, în toate cazurile cu plăgi însoţite de distrucţii tisulare, se
recomandă aplicarea drenajului. În raport cu momentul şi scopul aplicării, drenajul
poate fi profilactic, când se aplică intraoperator sau imediat după producerea plăgilor
accidentale care sunt predispuse infecţiei şi acumulărilor de colecţii patologice, dar şi
curativ, când realizează evacuarea colecţiilor deja formate.

Desi pregatirea si desfasurarea unui drenaj sunt extrem de variate, ele au

intotdeauna loc intr-un mediu spitalicesc, amplasarea unui dren efectuandu-se
macar sub anestezie local. Unul dintre drenajele cele mai obisnuite este cel al
efuziunii lichidiene a pleurei.

După modul de realizare a evacuării colecţiilor, drenajul poate fi pasiv

(gravitaţional, asigură evacuarea lichidelor prin declivitate, printr-o incizie plasată în
punctul cel mai de jos al colecţiei, prin fixarea drenurilor tubulare în poziţia cea mai
declivă sau chiar prin poziţionarea animalului în aşa fel încât să fie favorizată
scurgerea), pasiv capilar (se realizează cu drenuri textile, care formează un sistem
capilar în care lichidele progresează independent de gravitaţie) şi activ (asigură
evacuarea lichidelor prin aspirarea lor cu seringa sau cu aparate speciale).

Materiale şi aparatură de drenaj:

 Tubul simplu (din cauciuc desulfurizat, polietilenă, latex sau silastic, de diferite
diametre şi prevăzut cu unul sau mai multe orificii laterale).

 Tubul Penrose (din cauciuc subţire, cu diametrul de 1-2 cm).

 Tubul cu lumen dublu (realizează evacuarea prin lumenul mai gros, iar prin
celălalt intră aerul sau permite spălarea cavităţii cu lichide).

 Tubul ţigaretă (din cauciuc, având în lumen o meşă de tifon).

 Tubul Redon (din material plastic, având multiple orificii laterale).

48
  Tifonul sub formă de meşă (realizează un drenaj capilar de scurtă durată,
deoarece se îmbibă cu fibrină şi devine nepermeabil – ex. drenajul cavităţilor
orbitară, vaginală şi nu numai se face şi prin drenul Mickulicz amintit la
hemostază).

 Firele de setolină şi de nylon (se folosesc pentru drenajul subcutanat în

mănunchiuri şi asigură o bună scurgere a lichidelor, pentru că nu se înmoaie
şi nu aderă la plagă).

Deşi tuburile asigură o bună drenare, prezintă şi unele inconveniente: traumatizează

şi irită, mai ales cele de consistenţă rigidă, permit contaminarea din afară, dau reacţii
de corp străin, produc fistule când se menţin mai mult timp şi uneori se pot colmata.
Aparatura pentru aspiraţie realizează drenajul activ şi este reprezentată de
aspiratoarele chirurgicale portabile cu presiune reglabilă şi de pompele de vid cu
acţionare hidraulică sau prin staţii centrale de aspiraţie. Colectarea secreţiilor se face
în recipiente unice sau multiple, prin tuburi de cauciuc sau plastic, sterilizate în
prealabil.

Obiective:

Drenajul chirurgical urmăreşte evacuarea lichidelor patogice sau prevenirea

acumulării acestora în anumite cavităţi sau interstiţii.

Conţinutul patologic se poate evacua la exterior:

- direct – punând în contact cavitatea cu exteriorul prin intermediul unui tub de dren.

- indirect – folosind metode chirurgicale de evacuare a cavităţii patologice în altă

cavitate care comunică cu exteriorul (derivaţie).

49
Rolul drenajului şi detoxifierii organismului:

    Detoxifierea organismului este deosebit de importantă, aplicarea proceduală

practică fiind obligatorie pentru combaterea corectă a entităţii morbide - a suferinţei,
a bolii.

        De regulă, detoxifierea organismului se realizează înainte de începerea

tratamentului specific afecţiunii depistate sau dacă timpul nu permite, fiind vorba de-
o afecţiune cu evoluţie gravă şi supraacută, concomitent cu tratamentul specific.
Pentru aplicarea corectă şi eficientă a detoxifierii organismului bolnav trebuie ţinut
seama de cîteva principii de bază şi anume: - de localizarea anatomică a afecţiunii
primare şi de efectele secundare -complicaţiile - pe care aceasta le poate induce (de
ex. insuficienţa valvulară induce, în faza decompensată cardiacă, edem şi stază
pulmonară sau congestie hepatospelnică); - de forma de evoluţie a afecţiunii, acută
sau cronică, de tipul manifestării - recidivant sau apărută pentru prima oară; - de
particularităţile impuse de rasă, vârstă, sex, temperament, constituţie, alimentaţie; -
de capacitatea de implicare a proprietarului - posibilitatea aplicării tratamentului în
ambulatoriu, de acurateţea administrării medicaţiei impuse prin protocolul de
detoxifiere, de capacitatea deductivă clinică a proprietarului şi nu în ultimul rând de
modul în care explică medicului evoluţia comportamentul animalului bolnav.
Pregătirea prin detoxifiere sau drenaj al animalului bolnav se poate realiza prin mai
multe modalităţi terapeutice folosindu-se diferite game de substanţe active: naturale,
seminaturale, artificiale (induse prin biosinteză) sau chiar chimice (categorie dealtfel
aparte ce se impune în cazul afecţiunilor hiperplazice sau înlocuitoare de spaţiu cu
etiologie ce impun prognostic rezervat sau grav). 

      În general, terapia în patologia animalelor de companie poate fi însoţită de

protocoale detoxifiante ce au la bază principii active provenite din plante
(gemoterapia - metoda bioterapică ce utilizează extractele obţinute din ţesuturi
vegetale embrionare proaspete: muguri, amenţi, mlădite, radicele, scoarţa internă a
rădăcinii sau scoarţa de pe ramuri tinere, seva sau seminţe), sau/şi din alte
compoziţii organice care administrate în doze foarte mici induc reactivitatea
organismului cu rol de-a combate afecţiuniunea patologică primară sau secundară
(homeopatia). Alături de aceste două posibilităţi de bază, medicul veterinar sau
uman, impune echilibrarea organismului din punct de vedere bioenergoreflectiv,
hidroelectrolitic, enzimatic şi metabolic. Alegerea modalităţii terapeutice se impune
obligatoriu pe baza diagnosticului depistat.

Pentru simplificarea modalităţilor aplicative privind drenajul şi detoxifierea

organismelor bolnave, în practica medicală sunt folosite complexe alcătuite din mai
mulţi principii activi denumiţi simbolic prin termenul drenor urmat de denumirea
sistemului afectat: drenor arterial, drenor venos, drenor limfatic, drenor cardiac,
drenor intestinal, drenor renal, drenor cutanat etc. Aceste complexe sunt alcătuite pe
baza unor reţete magistrale diferite, dar cu bază identică. Este foarte important ca
50
aplicarea terapiei de detoxifiere să se realizeze pe baza principiilor enumerate mai
sus. Acelaşi drenor, în cantitate şi compoziţie identică, la două animale diferite ca
tipologie dar cu diagnostic identic, poate induce manifestări diferite, uneori chiar şi
complicaţii metabolice. Pentru identificarea afecţiunii cu un anumit drenor, Stephen
R. Blake în cartea intitulată "Gemoterapia pentru prietenii noştri necuvântători" face
următoarele corelaţii: - pentru drenor arterial se foloseşte Cornus sanguinea -
sânger, calitate anticoagulantă, emetică etc.; - pentru drenor cutanat se foloseşte
cedrul; - pentru drenor intestinal se foloseşte smochimul; - pentru drenor gastric se
foloseşte arinul negru; - pentru drenor biliar se foloseşte rozmarinul; - pentru drenor
urinar se foloseşte merişorul etc. Modul de administrare a drenoarelor se stabileşte
pe baza sensibilităţii individuale a animalului, cura de detoxifiere putând continua
pentru o perioadă de câteva săptămâni şi după încetarea tratamentului
medicamentos specific entităţii morbide. 

      în acest context, după terminarea procedurii terapeutice de bază explic

proprietarilor de animale importanţa consolidării organului sau sistemului afectat prin
aplicarea corectă a principiilor de bază privind buna desfăşurarea a convalescenţei.

Tehnica drenajului:

Poziţionarea drenului se face în funcţie de localizarea colecţiei şi de tipul de

realizare a drenajului. În colecţiile superficiale (abcese, chisturi serosanguinolente,
hematoame etc.), drenarea se va face printr-o incizie în partea cea mai declivă sau
dacă este vorba de o plagă suturată, se vor îndepărta unul sau două puncte de
sutură din partea cea mai de jos. În cazul colecţiilor din cavităţile naturale, care nu
pot fi drenate decât prin aspiraţie, tubul de dren se va poziţiona astfel încât capătul
interior să ajungă până în partea cea mai declivă a colecţiei. Traiectul tubului de dren
trebuie să fie cât mai direct la exterior (pe traseul cel mai scurt) şi întotdeauna cu
capătul exterior mai decliv decât cel interior. În colecţiile superficiale complicate cu
plăgi şi uneori în cazul unor plăgi operatorii, se recomandă ca tubul sau meşa de
dren să fie scoasă printr-o contraincizie declivă, evitându-se complicaţiile de tipul
scurgerii lichidelor în plagă. Imobilizarea drenului la piele se realizează printr-un
punct de sutură care se trece prin meşă sau lateral, prin peretele tubului. Drenajul va
fi supravegheat, pentru a evita sistarea lui prin smulgerea drenurilor de către animal
sau prin înfundarea tuburilor. Aprecierea funcţionalităţii drenului se face prin
urmărirea cantităţii şi a aspectului lichidelor evacuate. În cazul colmatării tubului de
dren, dezobstruarea se face prin spălare şi aspiraţie sau prin mobilizarea spre
exterior a tubului cu 1-2 cm. Suprimarea drenajului se face diferit, în funcţie de tipul,
profunzimea şi natura cavităţii, precum şi în funcţie de producţia de lichide. Drenajul
profilactic se suprimă de obicei după 24 ore (maximum 48 ore), dacă durează mai
mult şi dacă este cazul, drenul schimbându-se cu altul nou. Drenajul curativ se
suprimă când se constată diminuarea până la absenţă a lichidului de drenaj, cu
dezinfiltrarea plăgii şi a ţesuturilor din jur.

51
Incidente şi complicaţii: (1) poziţionarea greşită; (2) colmatarea drenului, obturarea
acestuia cu cheaguri de sânge, dopuri de fibrină, detritusuri tisulare; (3) ieşirea sau
intrarea în cavitate, atunci când nu a fost fixat corespunzător; (4) fistule, ulceraţii şi
infecţii, în cazul prelungirii nejustificate a drenului; (5) abcese reziduale, când
drenajul este ineficient.

Indicaţiile drenajului:

a) Indicaţii profilactice – constau în prevenirea formării sau infectării colecţiilor în

diverse plăgi sau cavităţi :

 Plăgi contuze, delabrante, contaminate. Aceste plăgi trebuie considerate de la

început ca fiind infectate.

Zone care au necesitat decolări intinse unde se produc scurgeri seroase abundente
(lojă renală, zonele retroperitoneale, pelvis).

Suturi sau anastomoze intraperitoneale.

Favorizarea obliterării unor cavităţi cu pereţi supli care se alipesc mai repede.

b) Indicaţii terapeutice : – urmareste evacuarea unor colectii patologice din

tesuturi si organe.

Infectii sau colectii a partilor moi (abcese, flegmoane).

Colectii supurate in diverse cavitati seroase (pleura, pericard, peritoneu).

Abcese dezvoltate in organe parenhimatoase (ficat, pancreas, plaman).

Perforarea unor organe cavitare cu revarsate (bila, suc gastric, continut intestinal).

Interventii pe organe cu procese inflamatorii, purulente (apendicite acute, colecistite

acute, piosalpinx).

Revarsate pleurale, pneumotorax, interventii pe organe intratoracice.

Mecanism de acţiune:

52
 Drenajul simplu se supune unor legi mecanice ale fizicii, cât şi dinamicii şi
morfologiei cavităţii pe care o drenează.

a. Legi mecanice ale fizicii:

 legea gravitaţiei – lichidele se adună în partea declivă a unei cavităţi.
Rezultă că drenajul cavităţii trebuie să fie decliv.

 legea capilarităţii – se aplică la drenajul cu meşe şi fire de setolină, acestea

realizând un sistem capilar prin intermediul căruia lichidele urcă spre
suprafaţă.

b. Legile dinamicii cavităţii seroase care se drenează (mişcările pe care le

execută sau la care este supusă cavitatea şi presiunile pozitive sau negative
ale cavităţii).

Presiunea negativă care se formează in pleura în timpul inspiraţiei (prin mărirea

diametrului cuştii toracice) face ca aerul să intre în cavitatea pleurală, apărând
pneumotoraxul dacă tuburile comunică direct cu exteriorul.

Pentru aceasta drenajul pleural se face în vas închis, cu sau fără aspiraţie. În cazul
seroasei peritoneale aspiraţia exercitată de diafragm în expir induce o presiune
negativă care face ca lichidul să urce până în spaţiul subfrenic.

Presiunea pozitivă a cavităţii peritoneale din timpul inspiraţiei face ca lichidele să fie
evacuate din peritoneu, chiar atunci când nu ajung permanent în contact cu tubul de
dren sau sunt situate în zone mai declive decât capătul exterior al tubului de dren –
ca in drenajul pelvisului, tubul fiind exteriorizat în fosa iliacă.

c. Morfologia şi fiziologia cavităţilor drenate ajută sau împiedică scurgerea secreţiilor.

Astfel recesurile pleurale sau fundurile de sac peritoneale ajută la acumularea
secreţiilor în aceste zone şi drenajul lor. Capacitatea de secreţie a fibrinei şi alipirea

53
pereţilor cavităţilor face ca drenajul să devină nefuncţional, deşi este corect realizat.
Traiectul tubului de dren din cavitate până la tegument trebuie să fie cât mai scurt.

Capitolul 6: Pansamente şi bandaje

54
6.1. Pansamentul

Pansamentul este mijlocul terapeutic care asigură protecţia plăgilor operatorii

şi accidentale de acţiunea nocivă a factorilor externi. Prin componentele sale,
pansamentul izolează plaga de mediul extern, asigurând condiţiile necesare
pentru prevenirea unor complicaţii provocate de agenţii externi, muşcături, grataj,
dehiscenţa plăgilor suturate, contaminare, variaţii termice etc., favorizând
vindecarea prin stimularea absorbţiei exsudatelor, menţinerea medicamentelor şi
o uşoară imobilizare a regiunii. Atunci când este cazul, pansamentul trebuie să
realizeze şi hemostaza, dar să nu stânjenească circulaţia sanguină locală.

Indicaţii:

în toate plăgile operatorii şi chirurgicale, în toate afecţiunile deschise ale

extremităţilor, mai ales ale copitelor şi ongloanelor, regiuni expuse poluării cu
material septic şi autotraumatizării (pansamentul previne infecţia, asigură
repausul necesar şi favorizează circulaţia prin creşterea temperaturii locale,
asigurând astfel condiţii pentru o vindecare rapidă).

Contraindicaţii: în toate plăgile cu distrucţii mari de ţesuturi, care necesită

asigurarea unui drenaj masiv şi prezenţa unui mediu aerob.

Materiale necesare: comprese sterile, comprese absorbante neaderente,

comprese absorbante coloidale (care formează o peliculă ce permite evaporarea
umidităţii de la suprafaţa plăgii), tampoane, vată hidrofilă şi feşe de tifon sterile,
benzi elastice pentru pansamente compresive, pânză obişnuită din in, bumbac,
cânepă etc., pânză impermeabilă pentru pansamente umede, pânză de iută
pentru pansamente pe ongloane şi copită, bureţi de poliuretan pentru protecţia
mecanică, benzi adezive permeabile sau impermeabile, impregnate sau nu cu
substanţe medicamentoase, substanţe adezive (ex. mastisol, colodiu).

După scopul urmărit:

55
  Pansamentul protector are în componenţă trei straturi: intern (format din
comprese sterile de tifon şi substanţe care să împiedice aderenţa compreselor),
mijlociu (format din vată hidrofilă), extern (cu rol de fixare a primelor straturi, format
din feşe de tifon).

 Pansamentul compresiv, aplicat mai ales pe extremităţile membrelor, utilizat

cu scop hemostatic în hemoragii tisulare, când se aplică imediat după operaţie şi se
menţine maximum 24 ore, după care se înlocuieşte cu unul de protecţie,
compresiunea fiind realizată dinspre partea distală spre cea proximală, în aşa fel
încât să nu stânjenească circulaţia de întoarcere.

 Pansamentul antiseptic, folosit de regulă în tratamentul plăgilor accidentale,

dar şi operatorii, cu rol de protecţie faţă de contaminarea septică de la exterior, de a
menţine pe plagă medicaţia antiseptică, de a absorbi exsudatele şi de a asigura
repausul şi temperatura. Pansamentele antiseptice pot fi uscate, când medicaţia
folosită este sub formă de pulberi sau umede, când se folosesc soluţii sau unguente
cu antiseptice şi antibiotice sau combinaţii de antiseptice cu tripsină. Când se
folosesc soluţii, acestea obligatoriu trebuie să fie hipotone, pentru a favoriza trecerea
exsudatelor din plagă în pansament.

 Pansamentul absorbant, aplicat în plăgile cavitare purulente. Pe lângă

medicaţia antibacteriană, acest pansament conţine materiale puternic absorbante
(vată hidrofilă, comprese hidrofile din bumbac, amestec de cărbune şi gips) şi se
schimbă mai des, aproximativ la 24-48 ore, în raport cu cantitatea de secreţii ce se
acumulează în plagă.

 Pansamentul antiflogistic este un pansament umed, aplicat în regiunile cu

leziuni închise, cu scopul de a îndepărta sau limita un proces inflamator puternic.

56
Înainte de aplicarea pansamentului, pe regiunea afectată se depune o substanţă
grasă (vaselină, osmatin etc.), pentru a proteja pielea de acţiunea iritantă a soluţiilor.
Pansamentul este format din straturi groase de vată sau pânză, care se umezesc la
intervale de 3-4 ore cu soluţii antiflogistice (sulfat de magneziu, acetat bazic de
plumb, burowin, acid acetic etc.). Pentru a împiedica evaporarea rapidă, stratul
extern se confecţionează din pânză cauciucată, folie de polietilenă etc. Durata
menţinerii pansamentului umed nu trebuie să depăşească 5 zile.

 Pansamentul proflogistic intensifică reacţia locală, în vederea creşterii

capacităţii de apărare şi de circumscriere a focarului inflamator. Aceste pansamente
conţin substanţe iritante sub formă de soluţii sau unguente (tinctură de iod, ihtiol,
camfor, alcool etc.) sau vată termogenă, ulei de terebentină, pulbere din seminţe de
muştar. Pansamentul se schimbă în funcţie de evoluţia procesului inflamator.

 Pansamentul sicativ conţine pulberi absorbante.

După componenţă: Simple (cu rol protector şi izolator), medicamentoase (care

conţin medicamente sub formă de soluţii, unguente sau pulberi).

Tehnica aplicării pansamentului variază în funcţie de regiunea afectată şi de

scopul urmărit. Întâi se aplică stratul antibacterian, apoi cel absorbant,
antiflogistic sau proflogistic şi la sfârşit se aplică stratul extern, de fixare. Fixarea
se poate face prin sutură la piele, prin lipire cu benzi adezive, prin înfăşare sau
îmbrăcare. Schimbarea pansamentului se face după un timp variabil, atunci când
nu îşi mai îndeplineşte rolul pentru care a fost aplicat, atunci când se îmbibă cu
secreţii purulente, se murdăreşte, produce stază etc.

6.2. Bandajul

57
 Bandajul este mijlocul ortopedic utilizat pentru imobilizarea temporară a unei
regiuni corporale. Se recomandă în tratamentul luxaţiilor şi al entorselor, după
tenorafii, în fracturi (eventual în asociere cu alte procedee) sau pentru corectarea
unor tulburări de creştere ale oaselor. Faţă de pansamente, bandajele au în
componenţă şi materiale rigide şi/sau întăritoare, care asigură limitarea mişcării
regiunii respective, imobilizând cel puţin două articulaţii vecine. Bandajele se
aplică mai ales în afecţiunile membrelor, iar la animalele de talie mică şi mijlocie,
bandajul se pretează a fi aplicat şi peste regiunea dorsală sau lombară.

Bandajul amovibil (provizoriu):

Se recomandă în luxaţiile şi fracturile însoţite de tumefacţii, edeme

imflamatorii mari, ca tratament provizoriu în fracturi, până la luarea deciziei
operatorii sau ortopedice, la animalele în creştere sau care prezintă plăgi
multiple, care necesită tratament zilnic. El se poate ridica şi schimba cu uşurinţă
la anumite intervale de timp, pe măsură ce tumefacţia sau edemul se reduc în
volum. Pentru confecţionarea lui se folosesc: vată, feşe de tifon şi atele. Vata
constituie stratul de protecţie, care vine în contact direct cu pielea (când focarul
traumatic este închis). Este indicată vata hidrofugă, care nu absoarbe
transpiraţia. Înainte de aplicare se fac rulouri pregătite pentru înfăşurare sau
există benzi de vată de diferite lăţimi, gata pregătite de către producător şi uşor
de aplicat pe regiune. Feşele pot fi confecţionate din tifon sau pânză. Sunt
preferate cele din tifon, pentru că sunt mai subţiri şi mai maleabile, se aplică şi se
mulează mai bine pe diferitele regiuni ale corpului. Lăţimea variază între 5-20 cm.
Atelele reprezintă partea rigidă a bandajului amovibil, asigurând rezistenţa
acestuia. Sunt confecţionate din lemn, plastic sau metal, care se mulează pe
forma regiunii pe care se aplică.

Dacă nu sunt plăgi, întâi se aplică stratul de vată, care se va fixa cu feşe de tifon
în aşa fel încât la capetele bandajului să rămână guleraşe din vată. Se fixează
apoi atelele, cel puţin două, pe părţile de flexie şi extensie ale articulaţiilor.
Lungimea atelelor va fi mai mică decât cea a straturilor iniţiale, iar capetele lor
vor fi înfăşurate cu vată pentru o protecţie mai bună a ţesuturilor din zonă. Atelele
vor fi fixate cu ture de tifon. Dacă există plăgi, acestea se tratează corespunzător,

58
iar fixarea atelelor se va face lateral faţă de plagă. Dacă este cazul, la locul de
proiecţie al plăgii se creează o fereastră de comunicare cu exteriorul.

Bandajul inamovibil (definitiv):

Este mai rigid, mai rezistent decât cel amovibil şi se păstrează până la
vindecare. Odată fixat nu se mai poate desface şi reface cu acelaşi material. De
aceea se aplică numai când se cere o imobilizare de lungă durată, iar regiunile
nu sunt tumefiate. Pentru confecţionarea lui se folosesc, pe lângă materialele
menţionate la bandajul amovibil, substanţe întăritoare, cu care se impregnează
straturile superficiale şi care se întăresc după aplicare, prin uscare sau
polimerizare. Substanţele întăritoare pot fi reprezentate de gips, silicat de
potasiu, amidon, dextrină, colodiu etc. În practică, curent se foloseşte gipsul
medicinal, aplicat sub formă de benzi gipsate sau lapte de gips preparat
extemporaneu din ipsos medical. Acesta se prezintă sub formă de pulbere albă,
fină şi faţă de cel din construcţii este mai uşor şi se întăreşte mai repede. Chimic,
este un sulfat de calciu anhidru, care amestecat în părţi egale cu apa, formează o
pastă ce se întăreşte în 5-7 minute. Mai nou, tot mai des se folosesc preparate
pe bază de componente acrilice (deltacast, deltalite, scotchast), care în contact
cu aerul suferă un proces de polimerizare (reacţie exotermă) şi în câteva minute
se întăresc foarte tare.

Sub anestezia adecvată, se reduce fractura prin metode de extensie,

contraextensie şi coaptare, după care se aplică prin înfăşurare stratul de vată,
uniform şi suficient de gros, care trebuie să cuprindă cel puţin o articulaţie
superioară şi una inferioară, acoperind uniform regiunea, fără a face cute. Se
fixează apoi vata cu 2-3 ture de tifon, păstrându-se guleraşe la cele două
extremităţi. Se fixează atelele, care au capetele rotunjite şi învelite în vată, în
număr de patru, câte una pentru fiecare latură. Ele trebuie să depăşească în
lungime cele două articulaţii adiacente şi se fixează prin 2-3 ture de tifon. Stratul
superficial este format din feşe impregnate cu substanţa întăritoare. Feşa de tifon
gipsată se introduce în apă călduţă, unde se lasă 1-2 minute (până nu mai ies
bule de aer), după care se scoate şi se storc moderat cu mâna cele două capete,
pentru a îndepărta excesul de apă. Se aplică mai multe straturi de feşă gipsată

59
(6-8 la animalele mari, respectiv 4-5 la animalele mici) astfel pregătită, iar dacă
este cazul, se mai poate adăuga lapte de gips, care a fost în prealabil pregătit
într-o tăviţă.

Se poate aplica feşa neimpregnată, iar după rularea ei se îmbibă cu lapte gipsat
(după fiecare strat sau după ce s-au aplicat toate straturile). Se lasă apoi în
repaus 30 minute, interval în care se realizează întărirea completă. În cazul
existenţei unei plăgi, în locul respectiv se decupează o porţiune pătrată sau
dreptunghiulară (fereastră), care nu va diminua rezistenţa bandajului, dar va
permite tratarea şi supravegherea evoluţiei plăgii spre vindecare.

Un bandaj aplicat corect trebuie să fie rezistent, bine fixat şi să imobilizeze

perfect zona afectată, poziţionarea articulaţiilor imobilizate să fie făcută în
extensie, cuprinzând cel puţin două articulaţii învecinate, să exercite o
compresiune moderată şi uniformă pe toată suprafaţa pe care s-a aplicat, dar să
nu producă stază, să fie uşor şi estetic.

După aplicare este necesar un control radiologic şi unul clinic al bandajului.

Controlul radiologic se face imediat după întărirea bandajului, pentru a vedea
dacă razele osoase sunt în poziţie anatomică. Dacă se constată deplasări, se
îndepărtează şi se reface imediat bandajul. Controlul clinic se face de obicei
după 24 ore, când se va vedea modul în care animalul suportă bandajul şi dacă
nu au apărut tulburări în circulaţia de întoarcere, care duc la tumefacţia
extremităţii, existând pericolul gangrenei umede. Bandajul poate fi prea lejer,
situaţie în care joacă pe regiunea aplicată sau capetele lui pot provoca rănirea
ţesuturilor învecinate, cu apariţia complicaţiilor septice. În toate aceste situaţii vor
fi luate măsuri de remediere.

Îndepărtarea bandajului se face după vindecarea leziunii, constatată prin examen

clinic şi radiologic. Când totul decurge normal, bandajul se ridică după 3-4
săptămâni în luxaţii şi după 6-8 săptămâni în fracturi. Secţionarea bandajului se
va face cu fierăstrăul manual sau electric, cu cleşti speciali sau prin alte metode.
După îndepărtarea lui se vor aprecia efectele imobilizării şi compresiunii
îndelungate (escoriaţii, amiotrofii, calus vicios, artroze etc.) şi vor fi stabilite
procedee de recuperare funcţională adecvate fiecărui caz în parte.

60
Recomandări pentru un bandaj:

 Nu trebuie legat prea strâns deoarece acesta poate dăuna pacientului, poate
bloca circulația sângelui și poate produce o necroză a pielii

 Trebuie bandajate articulațiile principale.

 Bandajele trebuie să fie potrivite situației specifice.

 Trebuie bine dezinfectate bandajele înainte de utilizare pentru că pot infecta

zona rănită.

Reguli generale pentru bandajare:

Realizarea unei bandajări adecvate necesită o pregătire anterioară și continuată.

Există câteva principii generale în bandajarea părții rănite:

 Spălarea pe mâini înainte și după fiecare pansare.

 Prevenirea contactului între zonele de piele prin izolarea lor cu tifon.

 Protejarea proeminențelor osoase înainte de bandajarea lor.

 Utilizarea bandajului cel mai adecvat în situația respectivă.

 Începerea bandajării ținând rola de bandaj într-o mână și partea îndepărtată

ce urmează a fi bandajată cu cealaltă.

 Nu se începe și nici nu se sfârșește bandajarea direct peste o rană sau peste

o zonă în care este posibil ca pacientul să exercite un anumit fel de presiune.

61
Bibliografie:
Profesor indrumator:Geaman Adrian.

Laios Oana: model atestat.

Slide Tube Medical.

Referinte:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Hemostaz%C4%83

https://www.reginamaria.ro/articole-medicale/crioterapia-metoda-de-tratament-pentru-veruci-
cheratoze-papiloame

http://www.phys.ubbcluj.ro/~iosif.deac/courses/THC/TH_C3.pdf

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/cauterizare_674

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/ligatura_5514

https://www.pcfarm.ro/dictionar.php?id=Avulsie

https://ro.wiktionary.org/wiki/rabotaj

https://ro.wikipedia.org/wiki/Amputare

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/ablatie_12

https://www.veterinarul.ro/

https://dictionar.romedic.ro/fenestrarea

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/rezectie_2156

https://dexonline.ro/definitie/excizie

https://www.mayoclinic.org/

https://www.sanador.ro/ghidrecoltareanalize

http://www.scumc.ro/wp-content/uploads/2013/07/SMC-MR-
01_Manual_recoltare_site_2014_09_10_13_11_36_913.pdf

https://ro.wikipedia.org/wiki/Bandaj#/media/Fi%C8%99ier:20070114_dog_with_bandaged_foot.jpg

62