Finantarea IMM-urilor PDF

Asist. drd.
NICOLETA MIŞU
FINANŢAREA IMM-URILOR
2008
Cuprins
CUPRINS ...................................................................................................................... ....... 2
CAPITOLUL 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ................................................................. ....... 5

1.1. Definirea şi importanţa IMM-urilor ......................................................................... ....... 5
1.2. Cadrul de reglementare a IMM-urilor în România ................................................. ....... 6
1.3. Rolurile pozitive ale IMM-urilor în economie ......................................................... ....... 6
1.4. Accesul IMM-urilor la sursele de finanţare ............................................................ ....... 8
1.5. Factori ce determină alegerea surselor de finanţare a IMM-urilor ........................ ....... 9
1.6. Programe de sprijin pentru IMM-uri în perioada de preaderare ............................ ....... 9
CAPITOLUL 2. DECIZIA FINANCIARĂ ÎN ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI

MIJLOCII ...................................................................................................................... ..... 12
2.1. Conceptul de decizie financiară ............................................................................ ..... 12
2.2. Decizia de investiţii în IMM-uri ............................................................................... ..... 12
2.2.1. Efectele deciziei de investiţii ........................................................................ ..... 12
2.2.2. Surse de finanţare a investiţiilor .................................................................. ..... 13
2.3. Decizia de finanţare ............................................................................................... ..... 14
2.3.1. Definirea deciziei de finanţare ..................................................................... ..... 15
2.3.2. Obiectivele urmărite de furnizorii de capital ................................................ ..... 15
2.4. Decizia de repartizare a profitului .......................................................................... ..... 16
CAPITOLUL 3. FINANŢAREA IMM-URILOR PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG ........... ..... 18

3.1. Categorii de capital ................................................................................................ ..... 18
3.1.1. Definirea capitalului ......................................................................................... ..... 18
3.1.2. Categorii de capital la iniţierea unei afaceri ................................................... ..... 18
3.1.3. Categorii de capital pe perioada de exploatare ......................................... ..... 19
3.1.4. Categorii de capital după provenienţa surselor .......................................... ..... 20
3.2. Surse proprii de finanţare a IMM-urilor .................................................................. ..... 20
3.2.1. Surse de finanţare la iniţierea unei afaceri ................................................. ..... 20
3.2.2. Finanţarea internă ...................................................................................... ..... 21
3.2.2.1. Definirea şi importanţa finanţării interne ....................................... ..... 21
3.2.2.2. Componentele autofinanţării ......................................................... ..... 21
3.2.2.3. Factorii care influenţează decizia de autofinanţare ...................... ..... 22
3.2.2.4. Avantajele şi dezavantajele autofinanţării ..................................... ..... 22
3.2.3. Dezinvestiţia ............................................................................................... ..... 23
3.2.3.1. Definirea dezinvestiţiei .................................................................. ..... 23
3.2.3.2. De ce apelează întreprinderile la cesionarea activelor? ............... ..... 23
3.2.4. Majorarea capitalului social ......................................................................... ..... 25
3.2.4.1. Definire şi caracteristici .................................................................. ..... 25
3.2.4.2. Creşterile de capital prin noi aporturi în numerar ........................... ..... 25
3.2.4.2.1. Tehnica emiterii acţiunilor .............................................. ..... 25
3.2.4.2.2. Caracteristicile creşterilor de capital prin noi aporturi în
numerar .......................................................................... ..... 26
3.2.4.2.3. Factorii de care depinde finanţarea prin emisiune de noi
acţiuni ............................................................................. ..... 27
3.2.4.2.4. Dreptul preferenţial de subscriere .................................. ..... 28
3.2.4.2.5. Avantajele şi dezavantajele finanţării prin emisiune de
Cuprins
acţiuni ............................................................................. ..... 28

3.2.4.3. Creşterile de capital prin încorporarea rezervelor .......................... ..... 30
3.2.4.3.1. Definire şi caracteristici .................................................. ..... 30
3.2.4.3.2. Dreptul de atribuire în acţiuni ......................................... ..... 31
3.2.4.4. Creşterile de capital prin conversiunea datoriilor ........................... ..... 31
3.2.4.4.1. Definire şi condiţii de emisiune ...................................... ..... 31
3.2.4.4.2. Avantajele obligaţiunilor convertibile .............................. ..... 32
3.2.4.5. Fuziunea şi absorbţia ..................................................................... ..... 32
3.3. Surse împrumutate de finanţare a IMM-urilor ....................................................... ..... 34
3.3.1. Creditele bancare pe termen mijlociu şi lung .............................................. ..... 34
3.3.1.1. Definire ........................................................................................... ..... 34
3.3.1.2. Condiţiile creditului ......................................................................... ..... 35
3.3.1.3. Tipologia creditelor bancare pe termen mediu .............................. ..... 36
3.3.1.4. Condiţiile de acordare a creditelor pe termen lung ........................ ..... 37
3.3.1.5. Avantajele creditului bancar pe termen mediu şi lung ................... ..... 40
3.3.2. Finanţarea prin leasing ................................................................................ ..... 42
3.3.2.1. Definire şi caracteristici .................................................................. ..... 42
3.3.2.2. Formele leasingului ........................................................................ ..... 43
3.3.2.3. Avantajele şi dezavantajele leasingului ......................................... ..... 44
3.4. Programele de promovare a întreprinderilor mici şi mijlocii ...................................... ..... 46
3.4.1. Programele de finanţare rambursabilă ............................................................ ..... 46
3.4.2. Programe de finanţare nerambursabilă .......................................................... ..... 51
CAPITOLUL 4. PROCESUL DE FINANŢARE A IMM-URILOR. RESTRICŢII

ŞI CRITERII ÎN FINANŢAREA PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG A IMM-URILOR ....... ..... 58
4.1. Procesul de finanţare a IMM-urilor ........................................................................ ..... 58
4.1.1. Alegerea sursei de finanţare ....................................................................... ..... 58
4.1.2. Pregătirea pachetului de finanţare .............................................................. ..... 59
4.1.3. Prezentarea cererii de finanţare .................................................................. ..... 59
4.2. Restricţii şi criterii în creditarea pe termen mediu şi lung ...................................... ..... 59
4.2.1. Restricţiile pe care trebuie să le respecte IMM-urilor în alegerea modului
de finanţare .................................................................................................. ..... 60
4.2.2. Criteriile de finanţare determinate de strategia întreprinderii ...................... ..... 61
4.2.2.1. Rentabilitatea financiară ................................................................. ..... 61
4.2.2.2. Costul finanţării................................................................................ ..... 63
4.2.2.3. Plăţile reale ..................................................................................... ..... 64
4.2.2.4. Fluxurile de lichidităţi excedentare datorate proiectului de investiţii ..... 65
CAPITOLUL 5. FINANŢAREA PE TERMEN SCURT A IMM-URILOR ...................... ..... 68

5.1. Finanţarea ciclului de exploatare ........................................................................... ..... 68
5.1.1. Ciclul de exploatare. Necesarul de finanţat al ciclului de exploatare ...................... .......68
5.1.2. Fondul de rulment normat ........................................................................................ .......72
5.1.2.1. Metoda sintetică de determinare a fondului de rulment normat
(metoda globală) ............................................................................ ..... 72
5.1.2.2. Metoda analitică de determinare a fondului de rulment normat
(evaluarea componentă cu componentă) ...................................... ..... 73
5.2. Bugetul de trezorerie ............................................................................................. ..... 79
Cuprins
5.2.1. Elaborarea bugetului de trezorerie .............................................................. ..... 79

5.2.2. Echilibrarea bugetului de trezorerie ............................................................ ..... 86
5.3. Creditele bancare propriu-zise .............................................................................. ..... 88
5.3.1. Motive care determină IMM-urile să apeleze la finanţarea pe termen scurt ..... 88
5.3.2. Tipologia creditelor bancare pe termen scurt .............................................. ..... 89
5.3.3. Costul efectiv al creditului bancar pe termen scurt ..................................... ..... 91
5.4. Credite pentru creanţe comerciale ........................................................................ ..... 93
5.4.1. Creditul comercial ........................................................................................ ..... 93
5.4.1.1. Definirea creditului comercial ......................................................... ..... 93
5.4.1.2. Factorii de care depinde durata perioadei de credit comercial ...... ..... 93
5.4.1.3. Avantajele şi dezavantajele creditului comercial ........................... ..... 94
5.4.1.4. Costul creditului comercial ............................................................. ..... 95
5.4.2. Scontarea .................................................................................................... ..... 96
5.4.2.1. Definirea creditului de scont ........................................................... ..... 96
5.4.2.2. Costul creditului de scont ............................................................... ..... 96
5.4.3. Factoringul ................................................................................................... ..... 98
5.4.3.1. Definirea factoringului ..................................................................... ..... 98
5.4.3.2. Avantajele factoringului .................................................................. ..... 98
5.4.3.3. Rentabilitatea operaţiunii de factoring ............................................ ... 100
5.4.3.4. Dezavantajele factoringului ............................................................ ... 101
5.4.3.5. Costul operaţiunii de factoring ........................................................ ... 102
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................. 104

Noţiuni introductive
Unitatea de învăţare Nr. 1.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE
________________________________________________
Obiectivele principale ale unităţii de învăţare nr. 1:
După studiul unităţii de învăţare nr. 1, vei fi capabil:

• să defineşti IMM-urile;
• să cunoşti cadrul de reglementare a IMM-urilor;
• să defineşti rolul şi importanţa a IMM-urilor;
• să identifici factorii care determină decizia de finanţare a IMM-
urilor;
• să enumeri sursele de finanţare la care au acces IMM-urile;
• să identifici şi să descrii programele de sprijin pentru IMM-uri în
perioada de preaderare.
1.1. Definirea şi importanţa IMM-urilor
Conform prevederilor europene, o întreprindere poate fi clasificată

drept IMM dacă are cel mult 250 angajaţi şi îndeplineşte anumite
condiţii referitoare la cifra de afaceri, profit şi independenţa acesteia.
Se face distincţia între micro-întreprinderi (0-9 angajaţi), micile
întreprinderi (10-49 angajaţi) pe de o parte, şi întreprinderile de mărime
medie (50-249 angajaţi).
Conform acestei definiţii, o mare parte a societăţilor comerciale

existente în cadrul Uniunii Europene precum şi a populaţiei ocupate
aparţin domeniului IMM-urilor. Existenţa IMM-urilor este necesară
pentru funcţionarea armonioasă a economiei moderne, acestea fiind
prezente în toate sectoarele industriei şi serviciilor şi adaptându-se
mult mai uşor schimbărilor survenite în condiţiile economice şi sociale.
Ele operează în special la nivel naţional, însă sunt afectate de legislaţia

comunitară privind taxele şi impozitele, concurenţa, legislaţia
societăţilor comerciale, politicile sociale şi regionale şi cea privind
formalităţile vamale. Ca urmare, politica Comunităţii în acest domeniu
constă în măsuri menite să promoveze interesele IMM-urilor şi să
elimine barierele care le pot bloca accesul pe piaţă.
În calitate de stat membru al Uniunii Europene, România beneficiază

de asistenţă financiară nerambursabilă prin fondurile structurale şi
fondul de coeziune. Prin aceste programe se urmăreşte o creştere şi o
consolidare economică a sectorului productiv şi de servicii din
România, dar şi stabilirea unui mediu economic favorabil dezvoltării
întreprinderilor.
5
Sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) a constituit în ultimii ani

pilonul de bază al economiei statelor membre UE şi nu numai. IMM-
urile reprezintă sectorul cheie pentru generarea creşterii economice şi
o dezvoltare economică durabilă şi continuă.
IMM-urile contribuie la crearea unui important număr de locuri de

muncă, absorbind o parte din forţa de muncă disponibilă ca urmare a
restructurării economiei.
Pe lângă aceasta, IMM-urile pot genera, prin mobilitatea şi flexibilitatea

care le sunt specifice, un impact puternic asupra procesului de
adaptare a producţiei la cerinţele pieţei.
1.2. Cadrul de reglementare a IMM-urilor în România
În ceea ce priveşte sectorul IMM-urilor, principala lege care

reglementează în prezent măsurile destinate creării cadrului favorabil
înfiinţării şi dezvoltării acestor întreprinderi este Legea nr.346 din 14
iulie 2004.
Potrivit acesteia, întreprinderea este orice formă de organizare a unei

activităţi economice, autonomă patrimonial şi autorizată, potrivit
legislaţiei în vigoare să facă acte şi fapte de comerţ în scopul obţinerii
de profit, în condiţii de concurenţă.
Întreprinderi pot fi: societăţile comerciale, societăţile cooperatiste,

persoanele fizice independente şi asociaţiile familiale, toate autorizate
potrivit legislaţiei în vigoare.
În conformitate cu Legea 346/2004, sunt considerate a fi întreprinderi

mici şi mijlocii cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
au un număr mediu de salariaţi mai mic de 250, realizează o cifră de
afaceri anuală de până la opt milioane de euro (echivalent în lei) sau
au un rezultat al bilanţului contabil ce nu depăşeşte echivalentul în lei a
cinci milioane de euro şi, totodată, respectă criteriul de independenţă,
adică nu sunt deţinute într-o proporţie mai mare de 25% din capitalul
lor social de către alte firme care nu sunt IMM-uri.
1.3. Rolurile pozitive ale IMM-urilor în economie
În România, ca în oricare economie de piaţă, IMM-urile au efecte

benefice pentru sistemul economic, prin rolurile pe care le îndeplinesc.
Dintre ele menţionăm:
6
1. Întreprinderile mici şi mijlocii sunt importante creatoare de locuri

de muncă, prin aceasta ele contribuind la stabilitatea socială a zonei
respective.
2. Sectorul IMM-urilor este principala sursă de formare a clasei de

mijloc, ce are un rol decisiv în asigurarea stabilităţii socio-politice a ţării.
Acest lucru este posibil datorită faptului ca distribuţia puterii economice
prin sistemul firmelor mici şi mijlocii conduce la o repartizare favorabilă
a puterii în societate.
3. Un alt rol important este acela că sporesc caracterul concurenţial

al unor pieţe, ele înseşi fiind surse de concurenţă, determinând astfel o
mai bună satisfacere a nevoilor consumatorilor.
4. IMM-urile contribuie la formarea ofertei de bunuri şi servicii şi, în

acest fel, la formarea PIB, la creşterea exporturilor şi a investiţiilor
naţionale.
5. Se asigură combinări ale unor factori de producţie care, în alte

condiţii, probabil nu ar fi folosiţi: resurse locale, produse secundare ale
firmelor mari şi altele. Cu întreprinderile mari, IMM-urile au relaţii de
cooperare care se prezintă fie sub forma acordurilor de parteneriat
(financiar, tehnologic s.a.), fie sub forma unei sub-furnituri (de
capacitate, de specialitate s.a.).
6. Faptul că IMM-urile sunt administrate direct de către proprietari

face ca sistemul de luare a deciziilor să fie foarte simplu şi să depindă
de talentul şi de capacităţile manageriale ale acestora. De aceea,
firmele mici şi mijlocii prezintă o mare flexibilitate şi rezistenţă în
perioadele de recesiune, dată de capacitatea de adaptare la
modificările pieţei.
7. Ele asigură potenţialul de dezvoltare al viitoarelor mari

întreprinderi, graţie proceselor de creştere şi dezvoltare la care vor lua
parte.
8. Accentul pe procesele de inovaţie, atât în privinţa tehnologiilor, cât

şi a managementului, reprezintă o altă trăsătură importantă a IMM-
urilor.
9. Întreprinderile mici şi mijlocii se pot integra relativ uşor într-o reţea

economică regională, ceea ce contribuie la dezvoltarea regiunii
respective şi la reducerea şomajului.
10. Dimensionarea lor redusă contribuie la diminuarea practicilor

birocratice şi la evitarea depersonalizării relaţiilor umane, datorită
scurtării circuitului documentelor şi al informaţiilor în firmă. De aceea,
IMM-urile asigură o calitate superioară a ocupării, din punct de vedere
al performanţelor şi satisfacţiei în muncă. Relaţiile în aceste firme sunt
mai puţin formalizate şi există o mai strânsă legătură între eforturile
individuale şi obiectivele întreprinderii.
7
1.4. Accesul IMM-urilor la sursele de finanţare
În România, accesul limitat la finanţare se confirmă prin faptul că

investiţiile planificate atât cele de mare anvergură cât şi cele de mică
anvergură sunt susţinute, în proporţie covârşitoare din fonduri proprii.
Pe locul al doilea, dar la mare distanţă, sunt împrumuturile din surse

bancare, în special în cazul investiţiilor mici în timp ce finanţarea din
surse guvernamentale, cum este şi normal, rămâne doar o sursă de
completare. Ponderea surselor de finanţare din programele
guvernamentale de susţinere a dezvoltării IMM-urilor este de obicei
sub 20% în cazul investiţilor mari, şi respectiv 12% în situaţia
investiţiilor de mică dimensiune.
Pe sectoare de activitate, se folosesc în general aceleaşi surse ca şi

pe ansamblul sectorului (numai fonduri proprii, urmate de fonduri
proprii combinate cu împrumuturi bancare). Cu toate acestea, o
excepţie se poate observa imediat în sectorul hoteluri şi restaurante,
unde aproape jumătate din IMM-uri folosesc un portofoliu diversificat
de surse pentru a-şi finanţa investiţiile: fonduri proprii, împrumuturi sau
credite bancare şi programe guvernamentale.
De asemenea, întreprinderile din sectoarele agricultură, industrie şi alte

servicii beneficiază de fonduri guvernamentale mai mult decât firmele
din alte sectoare
Indiferent de sectorul de activitate în raporturile lor cu băncile

întreprinderile mici şi mijlocii utilizează, în proporţie covârşitoare doar
produsele bancare tradiţionale. Utilizarea produselor bancare moderne
este foarte slab răspândită. De altfel, nici creditul pentru capital de
lucru sau cel pentru investiţii nu reprezintă un produs comun,
reflectând odată în plus accesul limitat la finanţare.
Cu toate acestea, pe măsura ce ne îndreptăm către categoria de

mărime mijlocie a IMM-urilor se observă o creştere a ponderii cu care
sunt utilizate produsele bancare respective.
Accesul la finanţare din surse bancare fiind încă foarte scăzut, IMM-
urile pot apela la finanţarea din surse non-bancare, respectiv
participând la competiţie de proiecte pentru solicitarea de grant-uri de
la instituţii de sprijin pentru dezvoltarea întreprinderilor private,
incluzând aici surse ale Uniunii Europene şi ale Guvernului României.
Însă, un lucru este cert: schemele de finanţare nerambursabilă nu sunt
cunoscute sau atractive pentru IMM-uri.
8
1.5. Factori ce determină alegerea surselor de finanţare a IMM-urilor
În alegerea sursei de finanţare, IMM-urile se orientează, în primul rând,

în funcţie de nivelul dobânzilor, precum şi în funcţie de procedurile
şi normele impuse de instituţiile financiare. Cu alte cuvinte, costul
banilor, înţelegând aici atât dobânda cât şi costurile de tranzacţionare,
sunt primordiale în alegerea sursei.
Totuşi, criteriul garanţiilor cerute de către instituţiile bancare pentru

securizarea împrumuturilor se află listat pe locul trei în ierarhia
factorilor de influenţă, fiind perceput ca o barieră în calea lărgirii
accesului la credite. Din acest considerent, dezvoltarea fondurilor de
garantare a creditelor pentru IMM-uri, atât la nivel central cât şi
teritorial, se impune ca o direcţie de acţiune în efortul de susţinerea a
accesului IMM-urilor la credite.
Această direcţie de acţiune este şi mai importantă dacă se ia în calcul

şi conjunctura favorabilă de pe piaţa creditului, concretizată în
disponibilitatea şi interesul crescând al băncilor comerciale de a intra în
raporturi de creditare cu IMM-urile.
1.6. Programe de sprijin pentru IMM-uri în perioada de preaderare
Prin HG nr. 840/2002 (M.O. nr. 638/29.08.2002) au fost aprobate

structura şi indicatorii fondurilor aferente subprogramelor care se
finanţează prin bugetul Ministerului pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii
şi Cooperaţie pe anul 2002, în cadrul Programului "Măsuri de stimulare
a înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii". Programul
menţionat a beneficiat de o finanţare de 88 miliarde de lei şi a cuprins
următoarele subprograme:
- - Subprogramul naţional multianual pe perioada 2002 –2005 de

susţinere a investiţiilor realizate de întreprinderi nou înfiinţate şi
microîntreprinderi, prin care s-au acordat alocaţii financiare
nerambursabile corelate cu un credit bancar pentru acoperirea parţială
a costurilor legate de investiţii. Beneficiarul trebuia să acopere, din
surse proprii, cel puţin 15% din valoarea proiectului de investiţie, nivelul
alocaţiei financiare fiind de maximum 40% din valoarea proiectului de
investiţie, dar nu mai mult de 20 000 de Euro; diferenţa de 45%
urmând a fi finanţată din surse financiare neguvernamentale, de banca
ce urmează a fi selectată pentru derularea programului;
- - Subprogramul naţional multianual pe perioada 2002-2005 de

înfiinţare şi dezvoltare de incubatoare tehnologice şi de afaceri s-a
adresat microîntreprinderilor sau întreprinderilor care se aflau în primii
doi ani de la înfiinţare, în zonele ţintă, cu potenţial de creştere
economică, cu condiţia existenţei unui proiect de dezvoltare fezabil,
pentru a cărui finalizare întreprinderea avea nevoie de serviciile şi
9
utilităţile oferite de incubatorul de afaceri. Subprogramul a finanţat

parţial cheltuielile pentru serviciile şi facilităţile oferite IMM-urilor
incubate, cheltuielile societăţilor administrator pentru promovarea
locală a subprogramului (editare de materiale promoţionale, publicitate,
organizare/participare la seminarii etc.), în localităţile în care urma să
se înfiinţeze incubatoarele tehnologice şi de afaceri, amenajarea şi
dotarea incubatoarelor în vederea asigurării serviciilor şi facilităţilor
pentru IMM-urile incubate, administrarea incubatoarelor, precum şi
cheltuielile Unităţii de Implementare a Programului;
- - Subprogramul naţional multianual pe perioada 2002 – 2005 de

sprijinire a întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) în dezvoltarea
exportului a urmărit facilitarea accesului IMM-urilor româneşti pe
pieţele externe şi reducerea decalajului de informaţii de piaţă, servicii
de consultanţă şi instruire. Finanţarea s-a asigurat prin alocarea de
fonduri care acopereau 60% din valoarea cheltuielilor eligibile, dar nu
mai mult de 80 milioane lei pentru un beneficiar, pe parcursul a doi ani
consecutivi. Activităţile finanţate în cadrul subprogramului sunt:
participări la târguri şi expoziţii internaţionale organizate în ţară şi în
străinătate, elaborarea şi producţia de materiale tipărite de promovare
a agentului economic, realizare de site-uri pe Internet pentru
prezentarea activităţii solicitantului şi a produselor sale, participări la
cursuri de pregătire, în ţară şi/sau străinătate, în domeniul tehnicilor de
promovare a exportului, contractarea unor servicii de consultanţă
pentru realizarea strategiilor de export sau a studiilor de piaţă;
- - Subprogramul naţional multianual pe perioada 2002-2005 pentru

susţinerea accesului IMM-urilor la servicii de instruire şi consultanţă în
vederea afirmării şi valorificării potenţialului de producţie şi servicii a
IMM-urilor. Activităţile finanţate în cadrul programului au fost cele de
instruire a personalului IMM-urilor în domeniile: management,
marketing, strategie şi planificare, surse şi metode de finanţare a
investiţiilor, legislaţie şi practici ale Uniunii Europene. Alocaţiile
financiare nerambursabile acopereau 60% din valoarea cheltuielilor
eligibile efectuate (exclusiv TVA), dar fără să depăşească plafoanele
maxime eligibile stabilite pentru fiecare activitate eligibilă şi în limita
sumei maxime de 80 milioane lei pentru un beneficiar, pe parcursul a
doi ani consecutivi.
10
Test de autoevaluare
1. Ce condiţii trebuie să îndeplinească o întreprindere pentru a fi

considerată IMM?
2. Care este importanţa şi rolul IMM-urilor?
3. Care sunt factorii care determină alegerea surselor de finanţare a

IMM-urilor?
4. La ce surse de finanţare au acces IMM-urile?
5. Enumeraţi şi prezentaţi programele de sprijin pentru IMM-uri în

perioada de preaderare.
Prin intermediul acestui capitol am încercat să vă familiarizez cu

definiţia, rolul şi importanţa IMM-urilor, cu factorii ce stau la baza
alegerii surselor de finanţare şi cu programele de sprijinire financiară a
IMM-urilor în perioada preaderării.
În esenţă, IMM-urile constituie pilonul de bază al economiei, reprezintă

sectorul cheie pentru generarea creşterii economice şi o dezvoltare
economică durabilă şi continuă.
11
Decizia financiară în întreprinderile mici şi mijlocii

DECIZIA FINANCIARĂ ÎN ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI
MIJLOCII
________________________________________________

• să defineşti decizia financiară;
• să identifici deciziile financiare de la nivelul IMM-urilor;
• să descrii efectele deciziei de investire a IMM-urilor;
• să defineşti decizia de finanţare;
• să descrii sursele de finanţare a investiţiilor în IMM-uri;
• să defineşti şi să descrii decizia de repartizare a profitului.
2.1. Conceptul de decizie financiară

Decizia financiară este un proces raţional de alegere a variantei optime
în privinţa finanţării şi a investiţiilor. Importanţa deciziei financiare
derivă din faptul că obiectivul oricărei decizii luate la nivelul unei
întreprinderi mici şi mijlocii, are un caracter financiar care constă în
special, în sporirea rentabilităţii, a profitabilităţii pe produs, pe activitate
şi pe total întreprindere, asigurarea unei permanente stări de lichiditate
şi cunoaşterea riscurilor şi asigurarea măsurilor pentru evitarea /
acoperirea lor, aspecte care aşează IMM-urile pe poziţie de lider pe
piaţă.
Deciziile financiare care pot fi luate de conducerea IMM-urilor se pot

grupa în: decizia de investire sau de dezinvestire, care este legată de
constituirea şi gestionarea portofoliului de active; decizia de finanţare,
care se referă la structura financiară a IMM-urilor, respectiv la modul
de constituire a resurselor; decizia de repartizare a profitului, care se
referă în principal, la repartizarea profitului pentru investiţii sau
distribuirea acestuia sub formă de dividende către acţionari.
2.2. Decizia de investiţii în IMM-uri
2.2.1. Efectele deciziei de investiţii
În privinţa deciziei de investiţii trebuie să se aibă în vedere riscul ce

se poate manifesta pe plan macro şi microeconomic, dar şi
consecinţele sale economice, în sensul că:
12
) la nivel macroeconomic, prin investiţii capitale de mare anvergură

şi de lungă durată, se antrenează forţă de muncă salariată ce participă
la realizarea viitoarelor capacităţi productive, acesteia distribuindu-i-se
venituri sub forma salariilor, fără însă să se aibă în vedere distribuirea,
în aceeaşi măsură, şi de bunuri consumabile, aspect ce poate produce
dezechilibre pe piaţa bunurilor de consum, între cerere mai mare şi
ofertă mai mică;
) la nivel microeconomic, consecinţele nefavorabile pot îmbrăca

două aspecte, mai ales ca o consecinţă a neprospectării aprofundate a
pieţei:
- supraevaluarea pieţei de desfacere şi deci producerea de bunuri (prin

investiţia pusă în exploatare) peste posibilităţile reale de absorbţie,
situaţie ce va impune majorarea preţurilor de valorificare a produselor,
pentru ca prin intermediul lor, investitorul să obţină o rentabilitate
minimă a capitalurilor investite;
- subevaluarea pieţei şi, ca urmare, producerea de bunuri ce nu pot

acoperi cererea. Acest aspect va genera creşterea preţurilor de
vânzare, ca urmare a ofertei mai mici şi a cererii mai mari.
2.2.2. Surse de finanţare a investiţiilor
Nefundamentarea obiectivelor investiţionale avute în vedere din

perspectivă obiectivă şi realmente ştiinţifică, atât pe plan
macroeconomic cât şi pe plan microeconomic, are repercusiuni asupra
echilibrului monetar, în situaţiile prezentate mai sus eroarea de
proiectare a investiţiei contribuind la posibilitatea apariţiei sau la
accentuarea inflaţiei.
Factorii de decizie trebuie să aleagă varianta ce oferă soluţia de optim,

ţinând seama de existenţa şi de variabilitatea factorilor de natură
economică, financiară şi socială.
Realizarea de investiţii, în toată întinderea şi diversitatea lor,

presupune finanţare, adică resurse necesare, care să atragă după sine
creşterea capitalului fix, a stocurilor de capital circulant şi, în general,
creşterea avuţiei naţionale.
Insuficienţa resurselor financiare proprii determină IMM-urile să

apeleze la creditele bancare. Sistemul bancar, totuşi, acţionează astfel
încât defavorizează sectoarele economice reale prin practicarea unor
dobânzi reale pozitive prea ridicate în care se includ sume foarte mari
pentru acoperirea riscului împrumutului alocat solicitantului. Totuşi, se
pare că băncile nu au realizat că între ele şi clienţi se impune o relaţie
de captivitate reciprocă. Astfel, băncile ajung la profituri foarte mari,
personalul acestora la salarii foarte mari, iar IMM-urile se ruinează
datorită dificultăţilor în a asigura plata împrumuturilor contractate.
13
Astfel, în condiţiile economiei de piaţă, finanţarea investiţiilor are drept

surse următoarele: fondul de amortizare în cazul investiţiilor de
înlocuire şi o parte din venitul obţinut de IMM-uri, în cazul investiţiilor de
dezvoltare (investiţii nete), creditele bancare, de la instituţii şi/sau
organisme internaţionale specializate din cadrul pieţei de capital,
pentru investiţii de dezvoltare sau investiţii noi. În procesul general de
finanţare a activităţii economice, participă şi piaţa de capital. Cu toate
că importanţa acestei pieţe a crescut, ea nu a jucat în general un rol
central în sistemul financiar. În multe ţări, politicile de dezvoltare au pus
accent pe intervenţia guvernului, alocarea planificată a resurselor,
împrumuturi externe şi credinţa că dezvoltarea justifică împrumuturile.
Piaţa de capital, în cadrul unei evoluţii economice normale, oferă

condiţii avantajoase solicitanţilor de fonduri pentru investiţii.
Mecanismul cererii şi ofertei de capital se realizează în două
modalităţi:
• prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de

către acestea a resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor
de fonduri – finanţare indirectă;
• prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe

piaţa financiară – finanţare directă.
O importantă sursă de finanţare sau de cofinanţare a constituit-o

alocările din fondurile internaţionale din ultimul deceniu: PHARE, ISPA,
SAPARD. Aceste alocări de capital au fost destinate în principal, pentru
achiziţionarea de echipamente şi tehnică de calcul, soft-uri, utilaje, în
scopul creării unui potenţial tehnic comparabil cu cel al ţărilor din
Uniunea Europeană şi pentru lucrări de infrastructură, acestea din
urmă fiind imperios necesare în ţara noastră.
2.3. Decizia de finanţare

Decizia de finanţare este cea care face posibilă decizia de investiţii.
La nivel internaţional, deciziile privind procurarea capitalului
investiţional se reflectă pe termen lung în eficienţa şi competitivitatea
activităţii IMM-urilor. Datorită importanţei acestor decizii, ele sunt
înglobate în strategia internaţională a capitalului, mai exact în strategia
globală de finanţare a IMM-urilor.
De asemenea, este cunoscut faptul că, deciziile de politică financiară

au drept obiect finanţarea adoptată de întreprindere în funcţie de
obiectivele de rentabilitate, de creştere şi de risc. După determinarea
nevoilor de finanţare stabile ale întreprinderii se decide partea care va
fi finanţată prin capitaluri permanente precum şi politica de îndatorare,
adică repartiţia între fonduri proprii şi datorii.
14
2.3.1. Definirea deciziei de finanţare
Decizia de finanţare reprezintă astfel opţiunea IMM-urilor de a-şi

acoperi nevoile de finanţare fie prin fonduri proprii interne sau externe,
fie prin împrumuturi, fie în participaţie. Actul de decizie asupra finanţării
aparţine întreprinderii, întrucât ea este cea mai interesată în folosirea
cu eficienţă a fondurilor şi obţinerea unor rezultate bune.
În acelaşi timp, decizia de finanţare nu depinde exclusiv de

întreprindere, ci şi de bancă, de facilităţile pe care le poate obţine în
negocierea creditelor sau de acţionari şi disponibilităţile acestora
pentru a subscrie la creşteri de capitaluri de împrumut, de existenţa
sau inexistenţa unor capitaluri libere, posibil de atras etc.
În principiu, decizia de finanţare este cea care se referă la alegerea

structurii financiare a întreprinderii dar şi la politica de dividend şi
mărimea autofinanţării. Detaliind, decizia de finanţare vizează:
- alegerea între finanţarea prin fonduri proprii şi finanţarea prin

îndatorare, decizie ce are o influenţă hotărâtoare asupra riscului;
- în cazul finanţării din fonduri proprii, alegerea între finanţarea

internă (din profit - autofinanţare) şi finanţarea externă (majorare de
capital - aporturi noi la capital);
- alegerea între sursele de finanţare pe termen scurt şi sursele de

finanţare pe termen mediu şi lung;
- în cazul tuturor deciziilor prezentate, o importanţă majoră o are

stabilirea unei proporţii între diversele surse de finanţare utilizate.
2.3.2. Obiectivele urmărite de furnizorii de capital
Întrucât decizia de finanţare este în cea mai mare parte asumată de

conducerea IMM-urilor şi mai puţin de către furnizorii de capitaluri
(acţionarii şi împrumutătorii întreprinderii), obiectivul major urmărit de
manageri şi de investitorii de capital este acelaşi: maximizarea valorii
de piaţă a întreprinderii. Această valoare va fi apoi proporţional
partajată între acţionari şi împrumutători. În funcţie de aceeaşi valoare
se fixează şi remunerarea managerilor. În această comuniune de
interese există însă unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii
întreprinderii.
Investitorii de capital urmăresc o remunerare a investiţiei lor la o

rentabilitate superioară oportunităţilor de investiţii oferite de piaţa
financiară. În felul acesta ei obţin o creştere a valorii lor finale mai mare
decât aceea posibilă în medie pe piaţa financiară. Managerii
întreprinderilor, acţionând în interesul investitorilor de capital, respectiv
al creşterii valorii totale a întreprinderii sunt nevoiţi să urmărească
reducerea costului capitalurilor mobilizate. Utilizarea acestui cost redus
15
ca factor de capitalizare a cash-flow-urilor degajate de întreprindere va

duce la creşterea valorii acesteia.
2.4. Decizia de repartizare a profitului
În metodologia şi practica prezentă, actul decizional asupra repartizării

profitului este limitat, neaparţinând în întregime întreprinderii indiferent
că aceasta funcţionează cu capital public sau privat. De exemplu, la
societăţile cu capital privat, repartizarea profitului devine un atribut al
Adunării Generale, însă nu în întregime întrucât şi pentru această
formă de proprietate voinţa statului se manifestă prin lege cu privire la
amortizare, fonduri puse în rezervă şi elemente de cheltuieli
deductibile.
După ce au fost acoperite toate obligaţiile fiscale şi altele asemenea

definite prin legislaţie, partea de profit rămasă reprezintă profit net
asupra căruia actul de decizie aparţine în întregime numai
întreprinderilor cu capital privat. Schematic, actul decizional se poate
manifesta astfel:
ª formarea fondului de rezervă a cărui dimensiune minimă este

stabilită prin lege;
ª dezvoltare, ca formă de protecţie împotriva riscurilor concurenţiale;
ª majorarea capitalului social;
ª remunerarea salariaţilor şi a altor persoane implicate în

conducerea întreprinderii;
ª remunerarea acţionarilor şi asociaţilor prin intermediul

dividendelor şi supra-dividendelor.
Deciziile privind repartizarea profitului net al întreprinderii determină

politica de dividend, având implicaţii directe asupra autofinanţării şi
remunerării capitalurilor proprii.
16
1. Definiţi decizia financiară. Ce decizii financiare se pot lua la

nivelul unei întreprinderi?
2. Care sunt efectele deciziei de investire la nivelul IMM-urilor?
3. Definiţi decizia de finanţare.
4. Care sunt sursele de finanţare a investiţiilor?
5. Care sunt obiectivele urmărite de furnizorii de capital?
6. Cum se manifestă actul decizional de repartizare a profitului

asupra întreprinderii.

deciziile financiare de la nivelul IMM-urilor, cu sursele de finanţare a
investiţiilor şi cu obiectivele urmărite de furnizorii de capitaluri.
În esenţă, decizia financiară este un proces raţional de alegere a

variantei optime în privinţa finanţării şi a investiţiilor, şi se grupează în:
decizia de investire, decizia de finanţare şi decizia de repartizare a
profitului.
17
Finanţarea IMM-urilor pe termen mediu şi lung
FINANŢAREA IMM-URILOR PE TERMEN MEDIU ŞI

LUNG
________________________________________________

• să identifici şi să defineşti categoriile de capital necesare
desfăşurării activităţii IMM-urilor;
• să identifici şi să descrii sursele de finanţare a activităţii IMM-
urilor, atât pe termen mediu şi lung;
3.1. Categorii de capital
3.1.1. Definirea capitalului
Capitalul este, în esenţă, orice formă de bogăţie folosită pentru

producerea unei bogăţii mai mari a întreprinderii. El se găseşte într-o
afacere sub diferite forme: numerar, stocuri, utilaje şi echipamente.
De exemplu, într-o afacere producătoare de bunuri materiale, utilajele şi

echipamentele sunt folosite pentru realizarea de produse necesare
satisfacerii anumitor cerinţe. Venitul obţinut din vânzări va fi folosit
pentru achiziţionarea unei cantităţi mai mari de materii prime pentru o
posibilă extindere a activităţii sau pentru cumpărarea unor echipamente
suplimentare. Ciclul continuă, capacitatea întreprinderii (şi eventual
rentabilitatea) crescând până se atinge punctul diminuării veniturilor
marginale. În acest fel, capitalul iniţial al patronului a contribuit la
obţinerea unei bogăţii suplimentare atât pentru întreprindere cât şi
pentru societate în general.
3.1.2. Categorii de capital la iniţierea unei afaceri
Managerii financiari identifică în mod obişnuit trei categorii principale de

necesităţi de capital, la iniţierea unei afaceri: capital fix, capital de lucru
şi capital suplimentar.
Capitalul fix este necesar achiziţionării mijloacelor fixe ale întreprinderii.

Aceste fonduri sunt destinate producerii de bunuri şi prestării de servicii,
însă nu şi vânzării. Clădirile, echipamentele, maşinile nu sunt
transformate în numerar în timpul derulării activităţii, astfel încât banii
investiţi în aceste active fixe tind să fie "imobilizaţi", deoarece nu sunt
folosiţi pentru alte scopuri.
18
Cantitatea de bani necesari nu se rezumă doar la sumele necesare

închirierii unui magazin, achiziţionării de echipamente şi cumpărării
stocului iniţial. Există multe alte costuri care cer cantităţi considerabile de
bani.
Cele mai multe afaceri nu sunt imediat profitabile, întreprinzătorii

trebuind să le susţină până când vor aduce venituri. De asemenea, ei
trebuie să finanţeze creditele clienţilor până când se vor realiza noi
venituri.
Capitalul de lucru (circulant, fondul de rulment) reprezintă fondurile

temporare necesare derulării activităţilor pe termen scurt. El poate fi
determinat ca diferenţă între activul şi pasivul curent. Necesarul de
capital circulant se datorează fluxului de casă neuniform cauzat de
fluctuaţiile sezoniere normale. Schimbările neprevăzute ale cererii,
vânzările pe credit şi sezonalitatea sunt cauze frecvente ale variaţiei
fluxului de numerar al oricărei întreprinderi mici.
Fondul de rulment este folosit în mod normal pentru achitarea notelor de

plată, finanţarea vânzărilor pe credit, plata salariilor, precum şi pentru
unele situaţii neprevăzute. Creditorii fondului de rulment speră ca
patronul să obţină un numerar superior pentru asigurarea rambursării
împrumutului la sfârşitul ciclului de producţie/vânzare.
Capitalul suplimentar este destinat extinderii afacerii sau modificării

obiectului principal de activitate al acesteia. Creditorii capitalurilor
suplimentare acordă împrumutul pentru aceleaşi motive ca acelea ale
capitalului fix.
Întreprinzătorul trebuie să evidenţieze distinct cele trei categorii de

capital în cadrul planificării financiare. Deşi ele sunt interdependente,
fiecare are surse de finanţare proprii şi efecte distincte atât asupra
afacerii cât şi asupra creşterii pe termen lung a acesteia.
3.1.3. Categorii de capital pe perioada de exploatare
Pe parcursul desfăşurării activităţii de către IMM-uri se evidenţiază

următoarele categorii de capital:
Capitalul economic alocat exploatării nu ţine cont decât de

imobilizările utilizate de IMM-uri pentru activitatea sa de exploatare şi
de creşterea nevoii de fond de rulment pentru exploatare.
Capitalul investit cuprinde doar capitalul economic şi imobilizările în

afara exploatării.
Capitalul angajat cuprinde capitalul economic, imobilizările în afara

exploatării şi financiare, nevoia de fond de rulment în afara exploatării
şi disponibilităţile băneşti.
19
3.1.4. Categorii de capital după provenienţa surselor
Diferitele modalităţi de finanţare a activelor IMM-urilor se referă la:
a) Capitalurile proprii care, la rândul lor, pot proveni din două surse:
- aport de capital al acţionarilor sau asociaţilor prin

achiziţionarea de către aceştia de acţiuni sau părţi sociale, emise de
IMM-uri şi deţinerea lor pe o perioadă nedeterminată;
- autofinanţare, prin reinvestirea unei părţi din profitul net.

Amortizarea este o recuperare de aport iniţial de capital propriu care
finanţează investiţia de menţinere a capacităţii productive a
întreprinderii. În consecinţă, amortizarea nu poate fi luată în calculul
capitalurilor proprii, încă odată.
b) Capitalurile împrumutate, care pot fi:
- împrumutul bancar tradiţional, cu garanţie materială explicită;
- împrumutul comercial din partea întreprinderilor partenere, sub

formă de avansuri de finanţare. Dacă sunt gratuite, atunci nu se iau în
calculul datoriilor;
- credite de scont pe bază de gaj de valori mobiliare care sunt

acordate în general pe termen scurt;
- leasing-ul, respectiv primirea cu împrumut a dreptului de folosinţă

a activelor fixe închiriate şi garantat cu dreptul de proprietate, care este
al furnizorului.
c) Capitalurile condiţionale care îşi pot schimba natura în funcţie

de decizia investitorului. În funcţie de prevalenţa avantajelor deţinerii
de capitaluri proprii sau, dimpotrivă, de capitaluri împrumutate, în
cadrul aceleiaşi IMM, investitorul poate cere restituirea aportului de
capital propriu, convertirea împrumutului în capital propriu, drept
preferenţial de subscriere la emisiuni de noi titluri etc.
3.2. Surse proprii de finanţare a IMM-urilor

Fondurile proprii ale întreprinderii au în general un dublu rol: pe de o
parte finanţează o parte din valoarea investiţiilor iar pe de altă parte
servesc drept garanţie creditorilor întreprinderii care finanţează cealaltă
parte a investiţiei.
3.2.1. Surse de finanţare la iniţierea unei afaceri
Avantajul esenţial al capitalului propriu este că el nu trebuie rambursat.

Cele mai obişnuite surse de finanţare proprie la iniţierea unei afaceri
sunt următoarele:
20
1. Economiile personale. Majoritatea capitalului necesar iniţierii unei

afaceri este format din economiile personale ale întreprinzătorului. Ca
regulă generală, întreprinzătorul trebuie să aibă cel puţin jumătate din
fondurile necesare iniţierii afacerii. Dacă el nu va risca, cu atât mai mult
nu vor risca nici alţi investitori. De asemenea, împrumutul unei părţi mai
mari decât jumătatea capitalului necesar îi va afecta în mare parte
afacerea.
2. Prieteni, rude. Dacă întreprinzătorului nu-i ajung banii, poate apela

mai întâi la prietenii cei mai buni şi la rudele care doresc să investească
în afacere. El trebuie însă să-şi prezinte şansa de reuşită cu sinceritate
pentru ca în caz de eşec să nu-şi îndepărteze rudele şi prietenii. Dacă
va trata aceste împrumuturi ca pe oricare altele, se va evita deteriorarea
relaţiilor prieteneşti şi familiale.
3. Partenerii. Întreprinzătorul poate să-şi ia un partener pentru a-şi

mări baza financiară necesară iniţierii afacerii. Înainte de a încheia un
acord de parteneriat, el trebuie să ia în considerare impactul renunţării
parţiale la controlul afacerii şi la obţinerea unei părţi din profit.
3.2.2. Finanţarea internă
Principalele surse proprii de finanţare sunt: autofinanţarea, cesiunea

activelor, creşterile de capital şi alte surse care pot fi asimilate
fondurilor proprii.
3.2.2.1. Definirea şi importanţa finanţării interne
Finanţarea internă sau autofinanţarea reprezintă acumularea de

capital degajată în cursul exerciţiului contabil încheiat şi este cea mai
eficientă soluţie de finanţare a nevoilor permanente.
Ca sursă internă de finanţare, autofinanţarea are o importanţă

deosebită în asigurarea autonomiei financiare. Formarea de fonduri
prin autofinanţare apare în condiţiile în care întreprinderea obţine
venituri din activitatea sa care să acopere toate cheltuielile şi, totodată,
să degajeze şi un profit din care o parte să fie utilizată pentru sporirea
activelor imobilizate şi a activelor de exploatare.
3.2.2.2. Componentele autofinanţării
Privită din punctul de vedere al componentelor sale, autofinanţarea,

denumită uzual şi autofinanţarea totală sau brută este formată din
autofinanţarea de menţinere şi autofinanţarea netă.
Resursele pe baza cărora se înfăptuieşte autofinanţarea de
menţinere sunt formate îndeosebi pe seama amortizării activelor
corporale ce corespund pierderii reale din valoarea acestora şi pe
seama provizioanelor constituite pentru creşterile de preţuri. Aceste
resurse reprezintă sume la dispoziţia întreprinderii din care pot fi
realizate cheltuieli aferente menţinerii patrimoniului dobândit.
21
Autofinanţarea netă este partea din autofinanţarea brută din care se

formează resursele proprii ale întreprinderii, peste necesarul cerut de
refacerea capitalurilor investite, având ca efect o creştere a
patrimoniului. Autofinanţarea netă se constituie din beneficiile puse în
rezervă (beneficiile care rămân după prelevarea impozitului şi
remunerarea asociaţilor sau acţionarilor, precum şi participarea
salariaţilor la profit), precum şi din partea din fondul de amortizare care
depăşeşte deprecierea reală a elementelor de imobilizări. Utilizarea
acestor resurse conduce nemijlocit la creşterea patrimoniului, respectiv
a bogăţiei proprietarilor.
3.2.2.3. Factorii care influenţează decizia de autofinanţare
Decizia de autofinanţare şi nivelul acesteia sunt adesea influenţate de

factori externi şi interni, cum ar fi: fiscalitatea, diverse constrângeri
privind accesul pe piaţa financiară sau constrângeri juridice diverse,
politica dusă de bănci faţă de creditarea întreprinderilor, costul
creditelor, gradul de rentabilitate ce se obţine şi intenţiile de creştere
economică ale întreprinderilor.
Sub aspectul fiscalităţii se poate vorbi despre o relaţie de tipul

fiscalitate mare – autofinanţare ridicată şi invers, în sensul că o politică
de impozite apăsătoare incită întreprinderea să procedeze la
capitalizarea unei părţi din profit, cât mai mare cu putinţă, găsind în
această destinaţie condiţii mai lejere de impunere.
Constrângerile privind accesul pe piaţa financiară se referă la

faptul că societăţile necotate la bursă nu pot apela la piaţa financiară
pentru procurarea fondurilor necesare creşterii economice şi în
consecinţă rămâne alternativa creditului bancar, a autofinanţării sau a
creşterii de capital prin fonduri proprii externe.
Constrângerile juridice diverse se referă la decizia Adunării

Generale de a distribui dividende sau de a reinvesti profitul obţinut.
3.2.2.4. Avantajele şi dezavantajele autofinanţării
În economia de piaţă, autofinanţarea prezintă o serie de avantaje,

dintre care enumerăm:
¬ constituie un mijloc sigur de finanţare, având în vedere că

întreprinderile întâmpină greutăţi în anumite situaţii conjuncturale în
colectarea capitalurilor de pe piaţa financiară şi monetară;
¬ libertatea de acţiune a întreprinderii este apărată în sensul că

asigură independenţa sau autonomia în gestionare faţă de acţionari,
faţă de organismele financiare şi de credit, organisme care exercită un
control riguros pentru a-şi asigura garanţia capitalurilor date cu
împrumut.
22
Autofinanţarea creează avantaje nu numai pentru întreprinderi ci şi

pentru acţionari:
♦ prin capitalizarea unei părţi din profit, creşte valoarea bursieră a

întreprinderii, creşte cursul acţiunilor deţinute de ei, deci, creşte avuţia
lor;
♦ profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau

se aplică reduceri substanţiale de impozit, ceea ce creează posibilităţi
mai mari de reinvestire.
De asemenea, nu se poate vorbi despre un optim general al politicii de

autofinanţare. Pe plan mondial, au existat atât perioade în care o bună
structură financiară se caracteriza printr-un nivel scăzut al îndatorării,
punându-se accentul pe autofinanţare şi alte resurse proprii, cât şi
perioade în care o bună structură financiară se caracteriza printr-un
caracter „normal” al îndatorării.
3.2.3. Dezinvestiţia
3.2.3.1. Definirea dezinvestiţiei
Dezinvestiţia reprezintă o sursă internă de capital impozabilă la nivelul

profitului de exploatare din cesiunea de active fixe, respectiv la nivelul
plusvalorii preţului de revânzare a activelor cesionate în raport cu
valoarea lor contabilă rămasă neamortizată.
3.2.3.2. De ce apelează întreprinderile la cesionarea activelor?
Întreprinderile pot recurge la cedarea activelor imobilizate din

următoarele raţiuni:
reînnoirea obişnuită a imobilizărilor necesare şi valorificarea prin

vânzare a imobilizărilor care au fost înlocuite;
din necesitatea de a obţine capitaluri suplimentare pentru

dezvoltare, întreprinderile pot ceda unele imobilizări care nu sunt
absolut necesare activităţii;
punerea în practică a unei strategii de reorganizare; astfel se vor

ceda unele uzine, participaţii, filiale a căror activitate este marginală în
raport cu activitatea întreprinderilor mamă.
Întrucât aceste surse obţinute din autofinanţare sau din cedarea

activelor imobilizate nu sunt suficiente, de cele mai multe ori
întreprinderile apelează la surse externe de capital.
23
1. Ce este capitalul şi care sunt categoriile de capital necesar

iniţierii afacerilor?
2. Clasificaţi capitalul după provenienţa surselor de finanţare.
3. Enumeraţi şi explicaţi sursele de finanţare la iniţierea unei afaceri.
4. Ce reprezintă finanţarea internă şi ce importanţă are?
5. Care sunt componentele autofinanţării?
6. Enumeraţi factorii care influenţează decizia de autofinanţare.
7. Enumeraţi avantajele şi dezavantajele autofinanţării. Detaliaţi.
8. Ce este dezinvestiţia şi când recurg întreprinderile la cesionarea

activelor?

categoriile de capital şi cu sursele proprii de finanţare a IMM-urilor, atât
la iniţierea afacerii cât şi pe perioada de exploatare.
În esenţă, capitalul reprezintă orice formă de bogăţie utilizată pentru

creşterea bogăţiei întreprinderii.
24
3.2.4. Majorarea capitalului social
3.2.4.1. Definire şi caracteristici
Majorarea capitalului social reprezintă o decizie financiară strategică

luată de Adunarea Generală a acţionarilor sau Consiliul de
administraţie atunci când este necesară o constituire de fonduri proprii
generată de acoperirea unor pierderi, când capitalurile proprii sunt
insuficiente sau când se urmăreşte dezvoltarea activităţilor ori
adoptarea unor proiecte noi care vizează o creştere economică în
scopul multiplicării rentabilităţii.
Finanţarea întreprinderilor prin creşterea capitalului social

demonstrează viabilitatea acestora şi are un efect pozitiv asupra terţilor
(bănci, parteneri de contracte), sporind încrederea acestora în
întreprinderi. De asemenea, întreprinderile care cotează la Bursă,
realizează mai uşor subscrierea la creşterea de capital, deoarece
acţiunile lor sunt negociabile, ceea ce le face mai atractive decât
acţiunile întreprinderilor care nu cotează la Bursă.
Creşterea capitalului social se manifestă concret prin noi aporturi în

numerar sau în natură ale acţionarilor sau prin încorporarea rezervelor,
încorporarea diferenţelor de curs valutar, calculate la cursul comunicat
de Banca Naţională din ultima zi a anului, a diferenţelor în plus din
reevaluarea activelor fixe corporale şi prin conversiunea creanţelor în
acţiuni sau prin fuziunea cu altă întreprindere ori prin absorbţia altei
întreprinderi.
Dintre toate aceste forme se consideră că numai majorarea capitalului

în numerar este o operaţiune de finanţare directă, deoarece procură
întreprinderilor noi lichidităţi. Aportul în natură şi majorarea rezultată din
fuziune sau absorbţie sunt operaţiuni indirecte de finanţare. Nici
conversiunea creanţelor nu este o operaţiune directă de finanţare
deoarece nu are ca efect procurarea de lichidităţi, ci are ca efect
modificarea structurii financiare a întreprinderii şi transformarea unei
datorii în capital neexigibil.
3.2.4.2. Creşterile de capital prin noi aporturi în numerar
3.2.4.2.1. Tehnica emiterii acţiunilor
Suplimentarea capitalului social prin emisiunea de acţiuni noi şi

punerea lor în vânzare antrenează un aport de noi capitaluri. Acţiunile
noi sunt identice cu cele vechi sub aspectul drepturilor pe care le
conferă. Vechii acţionari au dreptul preferenţial de subscriere la
majorarea capitalului, drept care poate fi utilizat sau poate fi vândut,
întrucât comportă avantaje financiare.
25
Capitalul suplimentat în acest fel este egal cu numărul de acţiuni emise

înmulţit cu preţul de emisiune. Preţul de emisiune trebuie să fie mai
mic decât cursul vechilor acţiuni pentru a se asigura succesul
operaţiunii de subscriere. Dacă preţul de emisiune ar fi mai mare decât
cursul acţiunilor vechi, nimeni n-ar cumpăra noile acţiuni, întrucât ar
putea cumpăra de pe piaţă acţiuni la un preţ mai mic. Când se
apreciază că este prea scăzut cursul, întreprinderea se abţine de la
creşterea capitalului prin emisiuni de noi acţiuni, pentru a nu trebui să
coboare prea mult preţul de emisiune.
Astfel, preţul de emisiune trebuie stabilit între valoarea nominală şi

cursul vechi. Diferenţa dintre preţul de emisiune şi valoarea nominală
se numeşte primă de emisiune, care aduce avantaje financiare
întreprinderii.
Pentru creşterea capitalului în numerar există două posibilităţi:
- creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni: presupune apelul la

acţionarii existenţi şi acordul lor de a suplimenta cu fonduri capitalul
social. Acest procedeu este greu de realizat atât datorită dispersiei
acţionarilor în teritoriu, cât şi necesităţii convingerii lor să aducă noi
capitaluri;
- emisiunea de noi acţiuni: acţiunile puse pe piaţă pot fi cumpărate de

oricine, dar vechii acţionari au dreptul preferenţial de cumpărare.
Dificultatea care apare aici se constă în stabilirea preţului de emisiune.
3.2.4.2.2. Caracteristicile creşterilor de capital prin noi aporturi în numerar
Creşterile de capital prin noi aporturi în numerar prezintă o serie de

caracteristici:
¾ sunt un mijloc de finanţare din fonduri aproape proprii, provenind

fie de la acţionarii vechi, fie de la alţii noi;
¾ emisiunea de acţiuni noi influenţează asupra diluării bogăţiei

(capitalului) pe acţionar, diluării beneficiului pe acţiune şi diluării puterii
exercitate de acţionari;
¾ se deosebesc de autofinanţare deoarece autofinanţarea este o

finanţare internă, prin efortul propriu al întreprinderilor (capitalizarea
unei părţi din profit) în timp ce creşterea de capital este o finanţare
externă, prin fonduri proprii aduse din afara societăţii, de către asociaţi;
de aceea creşterile de capital au fost încadrate în categoria surselor
quasi proprii;
¾ conduc la sporirea mijloacelor băneşti ale întreprinderilor, la

creşterea lichidităţii financiare, spre deosebire celelalte modalităţi care
nu fac decât să modifice structura juridică a pasivului;
26
¾ reprezintă un aport de lichidităţi pentru acţionarii care aşteaptă o

rentabilitate sub forma dividendelor sau o sporire a capitalului, ca
urmare a creşterii cursului acţiunilor pe piaţă;
¾ conduc la întărirea fondului de rulment al societăţii, adică la

întărirea echilibrului financiar.
Dacă întreprinderile decid să emită acţiuni noi, comune sau

preferenţiale, ele trebuie să stabilească suma ce urmează să se
acopere prin acest tip de finanţare şi numărul de acţiuni corespunzător
volumului de finanţat astfel. La stabilirea valorii nominale a unei acţiuni
sau a numărului de acţiuni, un factor major îl reprezintă vandabilitatea.
Astfel, se recomandă emisiunea de acţiuni cu o valoare nominală mai
mică întrucât oferă investitorilor o mai mare libertate de acţiune.
Decizia privind stabilirea valorii nominale a unei acţiuni nu este
irevocabilă; firmele pot ulterior să divizeze sau să consolideze valoarea
nominală stabilită iniţial.
3.2.4.2.3. Factorii de care depinde finanţarea prin emisiune de noi acţiuni
La finanţarea prin emisiunea de acţiuni comune sau preferenţiale,

întreprinderile trebuie să ia în considerare o serie de factori:
9 costurile emisiunii: atât pentru acţiunile comune cât şi pentru cele

preferenţiale costurile de emisiune variază în funcţie de metoda
utilizată pentru efectuarea unei noi emisiuni;
9 costurile serviciului: sunt date de faptul că deţinătorii de acţiuni se

aşteaptă la venituri relativ ridicate în funcţie de creşterea valorii unei
acţiuni (aprecierea capitalului) şi în funcţie de dividende. Dividendele
sunt un cost explicit pentru întreprinderi, în timp ce aprecierea
capitalului se realizează datorită faptului că profiturile neplătite ca
dividende vor aparţine tot acţionarilor, astfel că întregul profit realizat
de întreprindere va fi plătit, în cele din urmă, acţionarilor. Costurile
serviciului tind să fie mai scăzute în cazul acţiunilor preferenţiale,
deoarece acestea expun pe deţinătorii acestora la un risc mai mic;
9 obligaţia de a plăti dividende: depinde de politica de dividend a

întreprinderilor şi de rezultatele obţinute de acestea. Datorită
rezultatelor financiare sau politicii de dividend adoptate, pot exista ani
în care să nu se plătească dividende. Însă, pentru acţiunile
preferenţiale, întreprinderile au obligaţia de a plăti dividendele pentru
acţiunile preferenţiale înaintea oricăror dividende pentru acţiunile
comune;
9 obligaţia de a răscumpăra investiţia: în cazul acţiunilor comune, nu

există această obligaţie decât în cazul lichidării firmei. Ca urmare,
finanţarea asigurată prin emiterea de acţiuni comune nu impune un
efort prea mare în privinţa plăţilor către investitori. În schimb, obligaţia
de a răscumpăra obligaţiunile preferenţiale există atunci când au fost
27
emise cu această clauză. Acest fapt impune întreprinderilor emitente

necesitatea de a dispune de fondurile necesare răscumpărării;
9 deductibilitatea fiscală a dividendelor: la calculul impozitului pe

profit, atât pentru acţiunile comune, cât şi pentru acţiunile preferenţiale,
dividendele sunt nedeductibile fiscal, ceea ce face ca acestea să fie
mai costisitoare pentru întreprinderi decât o sumă absolut similară cu
cea a dobânzii pentru împrumutul bancar sau obligatar;
9 efectul asupra controlului şi libertăţii de acţiune: este prezent în

cazul finanţării prin emisiunea de acţiuni comune. Dacă la această
finanţare au participat şi alţi investitori decât cei existenţi, se va
schimba într-o anumită măsură puterea de vot şi controlul firmei.
Pentru acţiunile preferenţiale acest efect nu există deoarece, în
general, acestea nu dau drept de vot şi nu impun restricţii asupra
deţinătorilor de acţiuni comune.
Creşterea capitalului propriu prin emisiunea de acţiuni comune se

poate face prin acordarea dreptului de preempţiune acţionarilor
existenţi de a subscrie la noua creştere de capital sau prin emisiune
publică de acţiuni.
Prima modalitate este cea mai răspândită, însăşi legea sau contractele
de societate ale societăţilor pe acţiuni prevăzând că, în împrejurări
normale, orice nouă emisiune de acţiuni trebuie să fie oferită mai întâi
acţionarilor existenţi ca o restricţie asupra capacităţii conducătorilor de
întreprinderi de a obţine avantajul primelor de emisiune dacă s-ar
recurge la emisiunea publică de acţiuni.
3.2.4.2.4. Dreptul preferenţial de subscriere
Dreptul preferenţial de subscriere este egal cu diferenţa dintre cursul

vechi al acţiunilor şi noua valoare bursieră căpătată după efectuarea
emisiunii, adică cu suma pe care teoretic, o pierde vechiul acţionar
pentru fiecare acţiune veche deţinută.
Dreptul preferenţial de subscriere se poate determina şi cu ajutorul

următoarei formule:
N (Cb0 − Pe )
ds = 1 ; sau
N
N × Cb0 + N1 × Pe
ds = Cb0 − 0 ;
N
3.2.4.2.5. Avantajele şi dezavantajele finanţării prin emisiune de acţiuni
Finanţarea prin acţiuni comune sau preferenţiale prezintă o serie de

avantaje şi dezavantaje pentru întreprinderi în raport cu finanţarea prin
îndatorare. Între avantaje enunţăm:
28
¬ atât acţiunile comune cât şi cele preferenţiale nu obligă

întreprinderile să plătească sume fixe către acţionari, spre deosebire
de finanţarea prin îndatorare care presupune obligaţia legală de plată a
dobânzii la datoriile respective, indiferent de situaţia activităţilor
întreprinderilor şi de fluxurile de numerar;
¬ prin vânzarea de acţiuni preferenţiale, directorul financiar se

sustrage de la clauza de participare egală a noilor acţionari la profiturile
viitoare mai mari ale întreprinderii, care ar fi o cerinţă la vânzarea de
noi acţiuni comune suplimentare. De asemenea, finanţarea prin acţiuni
preferenţiale permite întreprinderii să evite împărţirea controlului prin
participare la vot;
¬ acţiunile comune nu au o scadenţă, ele nu trebuie răscumpărate

niciodată, ceea ce nu este cazul în situaţia îndatorării;
¬ deoarece acţiunile comune conferă siguranţă împotriva pierderilor

creditorilor, vânzarea de acţiuni comune creşte credibilitatea acordată
întreprinderilor;
¬ dacă întreprinderile au perspective, acţiunile comune pot fi adesea

vândute în termeni mai avantajoşi decât obligaţiunile. Acţiunile comune
atrag anumite grupuri de investitori deoarece, de regulă, au o
rentabilitate totală mai mare (dividende plus câştig de capital) decât
acţiunile preferenţiale sau obligaţiunile. De obicei, acţiunile comune şi
dividendele acestora cresc în valoare în perioadele inflaţioniste;
¬ acţiunile preferenţiale permit întreprinderii să păstreze activele

ipotecabile pentru utilizare în caz de urgenţă, spre deosebire de
obligaţiuni. Ele permit colectarea de fonduri când aceste active sunt
deja ipotecate;
¬ întrucât investitorii evită să ofere capital unei întreprinderi cu

probleme sau, dacă o fac, au nevoie de o garanţie, din punct de vedere
practic aceasta înseamnă că o astfel de întreprindere poate obţine
capital suplimentar numai prin îndatorare, care este mai sigură din
punctul de vedere al investitorilor. Deoarece trezorierii întreprinderilor
cunosc bine acest lucru, ei optează adesea pentru finanţare prin
emisiune de acţiuni comune în perioadele bune, pentru a menţine o
anumită rezervă a capacităţii de îndatorare. Menţinerea unei astfel de
rezerve adecvate a capacităţii de îndatorare este un considerent
important în cele mai multe decizii de finanţare.
În ceea ce priveşte dezavantajele emisiunii de acţiuni comune sau

preferenţiale pentru întreprinderi în comparaţie cu finanţarea prin
îndatorare menţionăm:
© vânzarea de acţiuni comune extinde dreptul de vot şi controlul

deţinătorilor noilor acţiuni. Din acest motiv, finanţarea prin emisiune de
acţiuni suplimentare este evitată adesea de întreprinderile mici şi nou
înfiinţate, al căror proprietar – manager ar putea să nu dorească să
împartă controlul acestora cu persoane din afară;
29
© acţiunile comune dau noilor deţinători dreptul de a împărţi

veniturile întreprinderilor; dacă profitul creşte, noii acţionari vor avea
partea lor. Dacă întreprinderea s-ar finanţa prin îndatorare, noii
investitori ar beneficia numai de o sumă fixă, indiferent de
profitabilitatea acesteia;
© costurile de subscriere şi de distribuţie a acţiunilor comune sunt,

de obicei, mai mari decât cele pentru subscrierea şi distribuţia acţiunilor
preferenţiale sau obligaţiunilor. Costurile de emisiune asociate cu
vânzarea de acţiuni comune sunt în mod caracteristic mai mari
deoarece costurile de investigare a unei investiţii în acţiuni sunt mai
mari decât pentru o emisiune comparabilă de obligaţiuni şi acţiunile
sunt mai riscante decât datoriile, ceea ce înseamnă că investitorii
trebuie să îşi diversifice acţiunile pe care le deţin;
© dacă întreprinderea are mai multe acţiuni sau mai puţine datorii
decât aşa-numita structură optimă a capitalului, costul mediu al
capitalului va fi mai mare decât ar trebui. De aceea o întreprindere nu
va dori să vândă acţiuni în momentul în care ponderea acţiunilor
depăşeşte nivelul optim;
© dividendele acţiunilor comune nu sunt deductibile ca o cheltuială la

calculul venitului impozabil, în timp ce dobânda obligaţiunilor este
deductibilă. Impactul acestui factor se reflectă în costul relativ al
capitalurilor proprii comparativ cu capitalul obţinut prin îndatorare;
© pentru acţiunile preferenţiale, principalul dezavantaj este costul.

Deoarece dividendele plătite de acţiunile preferenţiale nu sunt
deductibile din impozite, costul acestei componente este mult mai mare
decât al obligaţiunilor. Costul datoriilor după impunere este, pentru
întreprinderile profitabile, aproximativ jumătate din rata specifică a
cuponului. Costul acţiunilor preferenţiale este egal cu întregul procent
al dividendelor preferenţiale.
3.2.4.3. Creşterile de capital prin încorporarea rezervelor
3.2.4.3.1. Definire şi caracteristici
Creşterile de capital prin încorporarea rezervelor nu aduc resurse

financiare noi pentru întreprinderi. Acestea sunt operaţiuni fără flux
financiar întrucât şi până la încorporarea în capitalul social, acestea
dispun de sumele respective contabilizate la rezerve. Ca urmare a
majorării capitalului prin încorporarea rezervelor, fie se măreşte
valoarea nominală a acţiunilor vechi, fie se emite un număr nou de
acţiuni de valoare egală.
În cel de-al doilea caz, după încorporarea rezervelor, fiecare acţionar

dispune de mai multe acţiuni, însă profitul se va împărţi în funcţie de
numărul acţiunilor, astfel că volumul dividendului pe acţiune depinde de
30
mărimea totală a profitului. Dacă profitul nu creşte, se menţine suma

totală repartizată ca dividende, dar scade randamentul pe acţiune;
dacă, însă, creşte profitul, sporeşte atât volumul total al dividendelor,
cât şi randamentul acţiunilor.
Această operaţiune de creştere a capitalului prin încorporarea

rezervelor contribuie la consolidarea încrederii partenerilor de contract
şi a băncilor în întreprinderi. De asemenea, prin creşterea capitalului
social întreprinderile îşi pot garanta mai bine creditele primite.
3.2.4.3.2. Dreptul de atribuire în acţiuni
Distribuirea gratuită de acţiuni către acţionarii existenţi, nu este decât

aparentă, întrucât rezervele aparţineau de drept tot acţionarilor.
Primind acţiuni „gratuit”, acţionarii au tot mai multă încredere în
viabilitatea întreprinderii; astfel, ei ezită să vândă acţiunile la bursă,
manifestând tendinţa păstrării capitalului, ceea ce diminuează riscul
scăderii cursului acţiunilor.
Dreptul de atribuire, teoretic, este egal cu diferenţa dintre valoarea

bursieră a unei acţiuni înainte şi după emisiune.
Dreptul de atribuire se poate determina şi cu ajutorul următoarei

N × Cb0
formule: da = 1 ;
N
având în vedere că emisiunea de acţiuni distribuite gratuit se

aseamănă cu o emisiune obişnuită de acţiuni în care preţul de
emisiune este egal cu zero, putem calcula dreptul de atribuire astfel:
N × (Cb0 − Pe )
da = 1 , unde Pe = 0 ;
N
3.2.4.4. Creşterile de capital prin conversiunea datoriilor
3.2.4.4.1. Definire şi condiţii de emisiune
Creşterile de capital prin conversiunea datoriilor este proprie

marilor societăţi comerciale pe acţiuni care anterior au efectuat
împrumuturi obligatare, emiţând obligaţiuni convertibile în acţiuni.
Condiţiile emisiunii de obligaţiuni convertibile în acţiuni sunt:
Ù emisiunea de obligaţiuni convertibile în acţiuni poate fi realizată

numai de întreprinderile care au cel puţin doi ani vechime şi două
bilanţuri aprobate;
Ù cu prilejul emisiunii se stabileşte termenul în care se poate face

conversiunea, şi care, de regulă, nu depăşeşte cinci ani din momentul
emisiunii, precum şi rata de conversie ce va fi utilizată;
31
Ù preţul de emisiune a obligaţiunilor convertibile în acţiuni nu poate fi

mai mic decât valoarea nominală.
Obligaţiunile convertibile au o remuneraţie mai slabă decât alte tipuri

de obligaţiuni. Emitentul le poate lansa pe piaţă la o rată a dobânzii mai
scăzută decât obligaţiunile clasice, tocmai ca urmare a clauzei de
conversiune. Convertite în acţiuni, deţinătorii pot obţine câştiguri mai
substanţiale în eventualitatea că întreprinderile obţin rentabilităţi
ridicate.
Convertirea obligaţiunilor în acţiuni provoacă o creştere de capital fără

flux financiar pozitiv. Pe total, sursele societăţii rămân aceleaşi, numai
că împrumutul obligatar devine acum capital social.
Obligaţiunile convertibile în acţiuni sunt preferate obligaţiunilor simple,

întrucât permit deţinătorilor, după convertire, să beneficieze de o
eventuală creştere economică a întreprinderilor. În acelaşi timp,
obligaţiunile convertibile sunt preferabile şi acţiunilor, chiar dacă nu
sunt convertite, rămân totuşi obligaţiuni aducătoare de câştiguri anuale
sigure. După conversiune, când se realizează şi creşterea de capital,
creanţierul pierde calitatea de obligatar, devenind acţionar.
3.2.4.4.2. Avantajele obligaţiunilor convertibile
Obligaţiunile convertibile prezintă avantaje atât pentru întreprinderi cât

şi pentru subscriitor. Pentru întreprinderi, avantajul constă în aceea că
are o rată a dobânzii mai scăzută decât împrumuturile obligatare
clasice; dacă obligaţiunile se convertesc rezultă o creştere de capital
fără flux financiar pozitiv, făcută la un preţ superior cursului bursier.
Pentru subscriitor, obligaţiunile convertibile prezintă următoarele
avantaje: achiziţionarea lor se face la un preţ fixat în prealabil; există
un venit minim garantat (cuponul); investirea este apropiată de cea în
acţiuni, însă prezintă un regim fiscal mai avantajos, randamentul
obligaţiunilor convertibile în acţiuni fiind superior randamentului
obligaţiunilor clasice.
3.2.4.5. Fuziunea şi absorbţia
Fuziunea – ca procedeu de concentrare prin care două sau mai multe

întreprinderi dispar din punctul de vedere juridic pentru a se uni într-o
singură şi nouă întreprindere – nu conduce în mod real la o majorare
de capital, ci la o concentrare a capitalurilor provenite de la
întreprinderile ce au fuzionat.
Absorbţia se caracterizează prin trecerea uneia sau a mai multor

întreprinderi sub controlul altei întreprinderi. Nici această metodă nu
conduce la o majorare efectivă de capital, ci la o concentrare a
acestuia în cadrul celei care a „absorbit” întreprinderea sau
întreprinderile ce-şi pierd poziţia de persoane juridice.
32
1. Detaliaţi caracteristicile creşterilor de capital prin noi aporturi în

numerar.
2. Enumeraţi şi explicaţi factorii de care depinde finanţarea prin

emisiune de acţiuni.
3. Cum se determină dreptul preferenţial de subscriere?
4. Care sunt avantajele şi dezavantajele finanţării prin emisiune de

acţiuni?
5. Definiţi şi prezentaţi caracteristicile creşterilor de capital prin

încorporarea rezervelor.
6. Cum se determină dreptul de atribuire în acţiuni?
7. Definiţi creşterile de capital prin conversiunea datoriilor.
8. Care sunt avantajele obligaţiunilor convertibile?
9. Definiţi fuziunea şi absorbţia.
Prin intermediul acestei secţiuni am încercat să vă familiarizez cu

tehnicile de emisiune a acţiunilor şi cu modalităţile de creştere a
capitalului social: prin noi aporturi în numerar, prin încorporarea
rezervelor sau prin conversia datoriilor.
33
3.3. Surse împrumutate de finanţare a IMM-urilor
Băncile comerciale reprezintă adevărata "inimă" a pieţii financiare,

furnizând cele mai numeroase şi mai variate feluri de împrumuturi.
Studiile arată că în S.U.A. 85% din împrumuturile întreprinzătorilor
americani sunt acordate de bănci, în sursele de capital necesar iniţierii
afacerii ocupând locul doi, după economiile personale ale
întreprinzătorilor. Totuşi, băncile acordă cu multe reţineri împrumuturile,
mai ales întreprinderilor nou înfiinţate, preferând să o facă în special
atunci când sunt sprijinite şi garantate şi de alte organizaţii.
Acordarea împrumuturilor se face în urma analizei de către bănci a

evoluţiei precedente a întreprinderii şi a studierii registrelor, pentru a se
putea proiecta imaginea acesteia în viitor. De asemenea, se cercetează
stabilitatea vânzărilor întreprinderii şi a capacităţii produselor sau
serviciilor de a genera un flux de casă corespunzător pentru asigurarea
rambursării împrumutului.
3.3.1. Creditele bancare pe termen mijlociu şi lung
Împrumuturile pe termen mediu şi lung se acordă peste un an şi sunt

folosite, în mod normal, pentru cumpărarea de fonduri fixe,
echipamente şi alte articole folosite pentru expansiunea afacerii.
Băncile comerciale acordă aceste împrumuturi pentru iniţierea unei
afaceri, construirea unei fabrici, achiziţionarea de proprietăţi imobiliare,
echipamente etc. Rambursarea împrumutului se face, în mod normal,
lunar sau trimestrial.
3.3.1.1. Definire
Împrumutul bancar pe termen mediu şi lung este un împrumut

obţinut de la bănci sau alte instituţii financiare care trebuie rambursat
într-o perioadă mai mare de un an. De obicei, acest împrumut este
negociat direct între întreprinderea care solicită împrumutul şi bancă
sau altă instituţie financiară – societate de asigurări, alţi creditori.
Împrumutul pe termen mediu şi lung este o sursă importantă de

finanţare a întreprinderilor. El este preferabil împrumutului pe termen
scurt, deoarece asigură întreprinderii împrumutate un grad mai mare
de siguranţă: decât să aibă grija reînnoirii unui credit pe termen scurt,
cel împrumutat poate obţine un credit pe termen mediu sau lung
structurat în aşa fel încât scadenţa acestuia să coincidă cu viaţa
economică a activului ce va fi finanţat. Astfel, fluxurile de numerar ce
vor fi generate de activul finanţat pot servi la rambursarea ratelor la
împrumut.
34
3.3.1.2. Condiţiile creditului
Condiţiile creditului de care trebuie să se ţină seama la angajarea

unui împrumut pe termen mediu sau lung sunt: costul creditului
(dobânda), garanţiile cerute de creditori, modul şi termenele de
rambursare precum şi penalizări pentru nerespectarea clauzelor
contractuale.
În ceea ce priveşte primul factor, rata dobânzii pentru creditele bancare

pe termen mediu sau lung poate fi ori fixă pe întreaga perioadă de
acordare a creditului, ori variabilă.
Dacă se utilizează o rată fixă, în general, aceasta va fi stabilită aproape

de rata dobânzii obligaţiunilor cu aceeaşi scadenţă şi acelaşi risc ca
împrumutul bancar. Dacă rata este variabilă, aceasta va fi stabilită cu
un anumit număr de puncte procentuale peste dobânda bancară de
referinţă sau rata interbancară oferită pe piaţa de la Londra (LIBOR).
Aceste rate pot fi ajustate anual, trimestrial, lunar sau pe baza altor
date specificate în contract.
Majoritatea creditelor pe termen mediu şi lung sunt garantate, iar

contractele de credit prevăd şi acorduri restrictive care să dea o mai
mare certitudine creditorului în legătură cu recuperarea creditului
acordat. Deci, creditele bancare pe termen mediu şi lung se acordă
numai pe bază de garanţii ferme prezentate de întreprinderi.
Contractul de credit pe termen mediu sau lung, prevede în mod

obişnuit, ca valoarea creditului să fie amortizată pe întreaga perioadă
de angajare a acestuia. Aceasta înseamnă că întreprinderea va trebui
să plătească periodic rate egale pentru rambursarea creditului şi
achitarea dobânzii. Prin acest mod de rambursare se reduce riscul
creditorului de a nu recupera creditul.
În unele cazuri, în contractul de credit pe termen mediu şi lung se

prevede şi o perioadă de graţie. În acest caz, dobânda în valoare
absolută se calculează cu ajutorul formulei:
D = C ∗ Tm ∗ r , în care:
D = dobânda calculată pentru creditul acordat;

C = suma iniţială a creditului;
Tm = perioada medie de acordare a creditului;
r = rata anuală a dobânzii.
Perioada medie de angajare a creditului se poate obţine cu formula:
Tr I
Tm = Tg + + r , în care:
2 2
Tg = termenul (perioada) de graţie;
35
Tr = perioada în care are loc rambursarea;

I r = intervalul dintre două rambursări consecutive.
Perioada de graţie este destinată să permită întreprinderii împrumutate

să aibă timp să se organizeze sau reorganizeze pentru a începe să
genereze suficiente fluxuri de numerar înainte de a începe
rambursarea efectivă a creditului.
Băncile oferă în mod obişnuit credite pentru investiţii pe termen mediu

şi mai rar pe termen lung, acestea din urmă fiind caracteristice
instituţiilor şi organismelor financiare. Nivelul dobânzii la creditele
bancare este sensibil mai ridicat decât cel utilizat de organismele
financiare specializate.
Creditele bancare pe termen mediu joacă un rol important în finanţarea

întreprinderilor. Acestea sunt împrumuturi a căror rambursare se face
între 1 şi 5 ani şi sunt destinate acoperirii cheltuielilor de investiţii în
echipament de producţie cu durate de funcţionare relativ scurte,
amenajări, construcţii uşoare, cheltuieli pentru inovări, cercetări sau
pentru operaţiuni de export.
Rambursarea acestor credite se realizează în conformitate cu clauzele

contractuale anual, semestrial, trimestrial sau lunar, prin anuităţi
constante sau variabile, cu sau fără perioadă de graţie.
Dacă se convine ca rambursarea creditului să aibă loc la intervale de

timp mai scurte de 1 an (lunar, trimestrial etc.), pentru calcularea
anuităţilor se impune, în prealabil, transformarea ratei anuale a
dobânzii, prevăzută în contractul de credit în rate lunare, trimestriale
etc. echivalente.
3.3.1.3. Tipologia creditelor bancare pe termen mediu
Creditele pe termen mediu pot fi: mobilizabile şi nemobilizabile.
Creditele pe termen mediu mobilizabile se materializează în efecte

financiare care se pot sconta la bancă sau reesconta de către băncile
comerciale la banca centrală. Astfel de credite pot să prevadă şi o
perioadă de graţie de 1-2 ani acordată debitorului; dacă însă, creditul
este acordat pe un termen între 5-7 ani se numeşte credit pe termen
mediu prelungit şi se acordă pentru promovarea exporturilor, mai ales
de utilaje şi echipamente sau pentru executarea de lucrări.
Creditele pe termen mediu nemobilizabile au aceeaşi destinaţie ca

şi cele mobilizabile, banca nu mai primeşte nici un efect financiar din
partea beneficiarului, în schimb dispune de garanţii materiale
constituite în gaj de către debitor sau de o garanţie a unei instituţii
financiare specializate. Durata creditului se poate extinde pană la 7 ani,
orice bancă comercială putând acorda credit pe baza unui contract
încheiat cu debitorul.
36
3.3.1.4. Condiţiile de acordare a creditelor pe termen lung
Creditele pe termen lung sunt împrumuturi a căror rambursare

depăşeşte 5 ani. Se acordă pentru investiţiile pe termen lung. La
acordarea creditelor, întreprinderea trebuie sa prezinte băncii
următoarele documente:
- cererea de acordare a creditului;

- dovada înregistrării la Registrul Comerţului;
- studiu de fezabilitate, pe ansamblul întreprinderii, incluzând si
studiul de fezabilitate al investiţiei care face obiectul creditului;
- certificatul de bonitate privind situaţia economico-financiară a
întreprinderii, cuprinzând şi aprecieri asupra nivelului profesional al
conducerii întreprinderii;
- bilanţurile contabile pe ultimii 5 ani, vizate de organele bancare;
- situaţia contului de "Profit şi pierdere" pe ultimii 5 ani, vizat de
cenzorii întreprinderii;
- situaţia patrimonială lunară cuprinzând obligatoriu situaţia
încasărilor şi plăţilor în lei şi valută;
- orice contract ce poate face obiectul creditului.
După acceptarea studiului de fezabilitate, cererea de credit este luată

în calcul ca decizie de creditare pe termen lung, proiectându-se la
încheiere Contractul de creditare. Concomitent cu adoptarea deciziei
de creditare se realizează şi Situaţia privind eşalonarea ratelor şi a
dobânzilor pentru creditul contractat care reprezintă o proiectare a
fluxurilor financiare viitoare de la întreprindere către bancă.
Pe baza Contractului de creditare şi a Situaţiei de eşalonare a

rambursării creditului, serviciul financiar al întreprinderii proiectează
fluxurile curente şi viitoare, determinate de decizia de credit pe termen
mediu şi lung, introducându-le în structura deciziilor financiare şi ale
bugetului întreprinderii.
În faza de utilizare a creditului pe termen lung apar fluxurile generate

de ratele de rambursare şi de plata dobânzilor care vor fi alimentate
din veniturile proprii (amortizare şi profit).
O dată localizate în cuprinsul deciziilor financiare din întreprindere,

fluxurile de fonduri declanşate de decizia de creditare pe termen mediu
şi lung sunt cuprinse în bugetul financiar al întreprinderii, contribuind la
realizarea echilibrului financiar al acţiunilor de consum pentru
înfiinţarea, refacerea şi dezvoltarea structurii economice de producţie.
Pe parcursul perioadei de angajare a creditului, banca procedează la
analize periodice asupra întreprinderii şi a obiectivului creditat, banca ia
măsuri de reducere a riscului de nerambursare sau în cazul producerii
acestui risc, acţionează pentru recuperarea ratelor rămase de
rambursat prin valorificarea garanţiilor depuse sau consemnate în
contractul de creditare.
De aceea, în faţa băncii comerciale, întreprinderea trebuie să vină cu o

activitate care să nu prezinte riscuri majore în perioada de utilizare a
37
creditului. În acest sens, întregul univers intern şi extern al întreprinderii

este supus unei analize şi interpretări riguroase pentru a fi depistate
efectele posibile ale unor evenimente politice, sociale, economice,
militare sau ale unor schimbări tehnologice, în evoluţia cererii precum
şi sub influenţa inflaţiei, recesiunii, îmbătrânirii produselor.
Riscurile generate de aceste fenomene sunt completate cu analize

detaliate privind produsele fabricate de întreprinderea solicitatoare de
credite, precum şi pieţele pe care desface şi se aprovizionează
întreprinderea în cauză. Analiza scoate în evidenţă aspecte de calitate
ale produselor, poziţia întreprinderilor pe piaţa produselor sale,
calitatea şi starea financiară a principalilor săi clienţi.
Tendinţa principală este ca la acest tip de finanţare să se apeleze

foarte rar datorită condiţiilor foarte grele impuse de instituţiile care
acordă acest tip de credite.
Băncile din România care oferă finanţare pentru IMM-uri sunt: Banca
Comercială Română, BRD Groupe Societe Generale, Banc Post,
Banca Românească, Banca Transilvania, ING Bank, Emporiki Bank,
Alpha Bank, HVB Bank, Raiffeisen Bank, Piraeus Bank, Miro Bank,
Banca de Export Import A României, EXIMBANK, Banca Comercială
Robank.
Băncile acordă împrumuturi pe baza următoarelor elemente: contractul

de împrumut, garanţii materiale, documente de susţinere a
împrumutului.
a) Contractul de împrumut prevede condiţiile de creditare ale băncii

şi obligaţiile ce le revin părţilor.
b) Garanţiile materiale (gajul) reprezintă mijlocul legal prin care se

asigură suma împrumutată. Garanţiile reale sunt reprezentate de
imobilele, echipamentele, automobilele etc. pe care întreprinzătorul sau
întreprinderea le au în posesie şi pe care sunt dispuse să le ipotecheze
sau gajeze în favoarea băncii în vederea acordării împrumutului. În caz
de insolvabilitate, banca poate vinde bunurile puse drept garanţie pentru
a-şi recupera împrumutul. Deoarece băncile nu pot oferi credite fără a-şi
securiza investiţiile, ele solicită garanţii (de preferinţă imobiliare) care să
acopere aproximativ 120% din valoarea creditului plus dobânda. Pentru
a veni în sprijinul întreprinzătorilor care nu au suficiente bunuri materiale
pe care să le pună drept garanţie s-au înfiinţat două fonduri de
garantare: Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru IMM-uri
şi Fondul de Garantare a Creditului Rural.
Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru IMM-uri acordă

garanţii pentru credite, contracte de leasing, linii de credit şi scrisori de
garanţie bancară cu finanţare de la bugetul de stat. Beneficiarii eligibili
sunt întreprinderile mici şi mijlocii nou înfiinţate sau existente şi
persoanele fizice autorizate. Condiţiile de garantare sunt:
38
- maxim 75% din valoarea unui credit pentru investiţii, a unei scrisori
de garanţie sau a unui contract de leasing rambursabil peste 12 luni;
- maxim 60% din valoarea unui credit pentru finanţarea capitalului

de lucru rambursabil până în 12 luni;
- maxim 80% din valoarea creditului solicitat de societăţi nou-

înfiinţate pentru investiţii, a unei scrisori de garanţie sau a unui contract
de leasing rambursabil peste 12 luni;
- maxim 70% din valoarea unui credit pentru investiţii, a unei scrisori
de garanţie, linii de credit, a unui contract de leasing, capitalul de lucru
rambursabil până în 12 luni.
Este considerată nou înfiinţată întreprinderea care a fost înmatriculată

în Registrul Comerţului de cel mult 6 luni, perioadă în care nu a
desfăşurat nici o activitate. Pentru societăţile nou înfiinţate se solicită
participarea cu fonduri proprii minim 25% din valoarea proiectului de
investiţii.
Valoarea maximă a garanţiilor acordate:
9 pentru persoane juridice:
- maxim 300.000 euro pentru garantarea de credite pentru investiţii,

contracte de leasing şi scrisori de garanţie ;
- maxim 150.000 euro pentru garantarea de credite pentru

finanţarea capitalului de lucru.
9 pentru persoane fizice autorizate:
- maxim 75.000 de euro pentru garantarea de credite pentru

investiţii, contracte de leasing şi scrisori de garanţie ;
- maxim 40.000 euro pentru garantarea de credite pentru finanţarea

capitalului de lucru.
Comisionul de garantare este de 2,5 % pentru garanţii aferente

creditelor pentru capital de lucru şi de 3,5 % pentru garanţii aferente
creditelor pentru investiţii şi contracte de leasing.
Fondul de garantare a Creditului Rural acordă garanţii întreprinderilor

mici şi mijlocii din agricultură. Garanţiile se acordă pentru credite pe
termen scurt (materii prime, materiale, energie, combustibili, salarii, plata
TVA, plata taxelor vamale), mediu (cumpărare pachet majoritar acţiuni
APAPS) şi lung (investiţii), operaţiuni de leasing şi scrisori de garanţie
bancară pentru credite furnizor de surse externe. Pentru investiţii, suma
maximă garantată este de 175.000 euro în cazul întreprinderilor mici şi
mijlocii şi 87.500 euro în cazul fermierilor privaţi. La creditele pe termen
scurt garanţiile sunt de 2,5 miliarde lei pentru întreprinderile mici şi
39
mijlocii şi respectiv 500 milioane lei pentru fermierii privaţi (maximum

50% din valoarea creditului). Pentru leasing, garanţia este de 100.000
euro şi respectiv 50.000 euro. Pentru investiţii, comisionul de garantare
este de 4%, pentru creditele pe termen scurt 3%, iar pentru leasing 5%.
c) Documentele de susţinere a împrumutului sunt: documente care

certifică existenţa întreprinderii: actul de înfiinţare, certificatul de
înregistrare, documente privind necesitatea şi oportunitatea creditului şi
posibilitatea de rambursare a acestuia: cerere de credite, plan de afaceri
(studiu de fezabilitate); documente financiar-contabile: bugetul de
venituri şi cheltuieli, balanţa de verificare, bilanţul anual contul de profit şi
pierdere, situaţia patrimonială, planificarea fluxului de numerar.
Deoarece fiecare bancă are condiţii de creditare specifice, este

necesară studierea atentă a acestora şi alegerea acelei bănci care
practică dobânda cea mai mică şi acordă perioada de graţie (perioada în
care se plătesc doar dobânzile, nu şi ratele) cea mai mare.
3.3.1.5. Avantajele creditului bancar pe termen mediu şi lung
Împrumutul pe termen mediu şi lung prezintă următoarele avantaje

pentru întreprinderi:
¬ rapiditate: obţinerea sumelor necesare printr-un credit bancar pe

termen mediu sau lung poate fi realizată mult mai rapid decât cele prin
emiterea de obligaţiuni;
¬ flexibilitatea: împrumuturile pe termen mediu şi lung prezintă o

flexibilitate viitoare spre deosebire de împrumutul obligatar. În situaţia
acestuia din urmă, datorită numărului mare de deţinători de obligaţiuni,
este virtual imposibil să obţină permisiunea de a modifica condiţiile
contractului, chiar dacă apariţia unor noi condiţii economice poate
conduce la dorinţa celui împrumutat sau a deţinătorilor de obligaţiuni de
a le schimba. În schimb, în cazul unui împrumut bancar pe termen
mediu sau lung, cei împrumutaţi pot, în general, conveni cu creditorul
să modifice mutual condiţiile contractuale.
¬ costuri de obţinere relativ reduse: deoarece se negociază direct cu

cei care acordă credite, documentele formale legate de obţinerea
împrumuturilor sunt minime, la fel ca şi cheltuielile.
Întreprinderile apelează la împrumuturi pe termen mijlociu şi lung, fiind

conştiente că pe lângă riscul pe care-l implică, au şi efecte favorabile
asupra rentabilităţii. Este vorba aici de "efectul de levier" (de pârghie)
care poate duce la creşterea rentabilităţii capitalurilor proprii, cu
condiţia ca rentabilitatea întregului capital angajat (propriu şi
împrumutat) să fie superioară ratei dobânzii la sumele împrumutate.
Efectul de levier se poate resimţi şi invers, în sensul scăderii ratei
rentabilităţii capitalurilor proprii.
40
1. Definiţi împrumutul bancar pe termen mediu şi lung.
2. Care sunt condiţiile de acordare a creditelor bancare pe termen

mediu şi lung?
3. Prezentaţi tipologia creditelor bancare pe termen mediu.
4. Care sunt avantajele creditului bancar pe termen mediu şi lung?

noţiunile de bază ale creditului bancar pe termen mediu şi lung, cu
tipologia, avantajele şi dezavantajele acestora.
41
3.3.2. Finanţarea prin leasing
3.3.2.1. Definire şi caracteristici
Finanţarea prin leasing poate fi furnizată de către întreprinderile

industriale producătoare în efortul acestora de a creşte vânzările, dar şi
de întreprinderile specializate în asigurarea finanţării prin leasing.
Există mai multe tipuri de firme care au ca obiect de activitate leasing-
ul: bănci comerciale, instituţii financiare de economii şi de credit, firme
financiare şi firme industriale.
Leasing-ul este o procedură de finanţare a investiţiilor prin care o

bancă sau o instituţie financiară specializată achiziţionează un bun
imobiliar sau mobiliar pe care-l închiriază unei întreprinderi sau unui
particular, aceştia din urmă având posibilitatea să-l cumpere la sfârşitul
contractului la un preţ convenit (în general la valoarea reziduală).
Principalele caracteristici ale contractului de închiriere sunt:
¾ contractul de închiriere se încheie pe o perioadă determinată,

influenţată hotărâtor de durata de utilizare a activului fix, în cursul
căruia nici una din părţile implicate nu poate rezilia contractul;
¾ nu există flux bănesc la momentul iniţial;
¾ redevenţa se varsă periodic şi este deductibilă fiscal;
¾ la scadenţă, întreprinderea poate plăti valoarea reziduală şi astfel
devine proprietara bunului.
În schimbul obţinerii avantajelor legate de posesiunea bunului,

întreprinderea care l-a închiriat plăteşte societăţii de leasing o chirie
(redevenţă) care cuprinde:
- amortizarea bunului închiriat;
- dobânzile aferente fondurilor avansate de societatea de leasing
pentru cumpărarea bunului respectiv;
- cheltuielile de administraţie;
- marja de profit a societăţii de leasing.
Chiriaşul intră în proprietatea bunului închiriat la încheierea contractului

de leasing, după plata valorii reziduale a bunului, convenită dinainte.
Pe durata contractului, chiria se înregistrează ca o cheltuială de
exploatare, iar la încheierea acestuia valoarea reziduală se
înregistrează la active fixe.
Durata contractului de leasing este, în general, de 75 – 80% din durata

de viaţă economică a bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra
unei durate mai scurte. Societatea de leasing rămâne proprietară a
bunului până la scadenţa contractului. Contractul de leasing este, în
general, irevocabil.
Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau

obligatar, se fundamentează pe valoarea actualizată netă (VAN),
calculată după relaţia:
42
n
CFt VR
VAN = ∑ (1 + r )
t =1
t
−
(1 + r )m
.
Întrucât nu se plăteşte costul de achiziţie al bunului închiriat, în formula

VAN nu se cuprinde scăderea valorii investiţiei I. De asemenea cash-
flow – urile ( CFt ) vor fi determinate în funcţie de profiturile viitoare şi de
chiria plătită. Valoarea reziduală ( VR ) este plătită în anul m, înaintea
încheierii duratei de viaţă n a bunului închiriat.
Această valoare actualizată se compară cu cea a împrumutului, pentru

a se analiza care dintre aceste surse de finanţare este mai
avantajoasă.
3.3.2.2. Formele leasingului
Există trei forme de leasing:

# leasing-ul operaţional numit şi leasing de mentenanţă oferă atât
finanţarea cât şi serviciile de mentenanţă. Acesta se caracterizează
prin faptul că, în mod frecvent, activul nu este complet amortizat –
plăţile solicitate prin contract nu sunt suficiente pentru recuperarea
costului total al echipamentului, durata contractului de leasing este însă
mai mică decât durata de viaţă economică estimată a echipamentului.
O altă caracteristică este existenţa clauzei de anulare, care dă
posibilitatea locatarului să renunţe la locaţie şi să restituie
echipamentul înainte de expirarea contractului de bază;
# leasing-ul financiar sau de capital diferă de cel operaţional din
trei puncte de vedere: nu oferă servicii de mentenanţă, nu poate fi
reziliat şi este complet amortizat. Întreprinderea care va utiliza
echipamentul selectează produsele de care are nevoie şi negociază
preţul şi termenul de livrare cu fabricantul sau distribuitorul. Firma
utilizatoare negociază apoi termenii cu o societate de leasing sau cu o
instituţie financiară, şi o dată stabiliţi termenii locaţiei, aranjează
cumpărarea de către locator a echipamentului de la fabricant sau
distribuitor. Durata contractului va depinde de durata de viaţă
economică a mijlocului fix;
# vânzare şi leaseback: această formă de leasing apare în cazul în
care o întreprindere deţine terenuri, clădiri sau echipamente vinde
proprietăţile la o valoare aproximativă de piaţă unei instituţii financiare,
societăţi independente de leasing sau chiar unui investitor individual, şi
în acelaşi timp, încheie un contract prin care preia proprietăţile înapoi,
în locaţie pentru o perioadă specificată şi în condiţii specificate.
În cazul contractelor de leasing, de regulă, chiriile plătite de locatar
sunt integral deductibile la calculul impozitului pe profit, dar locatarul nu
poate amortiza activele imobilizate care fac obiectul contractului. Chiria
plătită de locatar acoperă amortizarea capitalului avansat de societatea
de leasing şi asigură remunerarea acestui capital.
43
3.3.2.3. Avantajele şi dezavantajele leasingului
Avantajele leasing-ului pentru întreprinderile care închiriază bunurile

sunt:
¬ oferă o finanţare flexibilă: majoritatea contractelor de leasing tind
să aibă mai puţine acorduri restrictive decât contractele de împrumut.
În plus, leasing-ul este mai convenabil pentru finanţarea treptată a
nevoilor întreprinderilor. O firmă care achiziţionează active în timp
poate să considere mai convenabil să ia în leasing aceste active decât
să negocieze un împrumut obligatar sau bancar ori să vândă acţiuni în
fiecare moment când se fac achiziţii pentru creşterea capitalului
propriu;
¬ utilizarea acestei finanţări creşte capacitatea întreprinderii de a se
îndatora, deoarece este o operaţiune care nu modifică structura
financiară a întreprinderii. Totuşi, bancherii şi ceilalţi creditori ţin seama
că leasing-ul constituie o obligaţie a firmei care apelează la leasing;
¬ permite finanţarea 100% a bunurilor pe care întreprinderea
doreşte să le exploateze ceea ce permite conservarea capitalului de
lucru şi utilizarea acestuia drept garanţie pentru contractarea altor
împrumuturi pentru dezvoltare;
¬ avantajele fiscale: deductibilitatea fiscală a amortizării este unul
dintre cele mai cunoscute motive de apelare la leasing în detrimentul
cumpărării deoarece determină o economie prin diminuarea impozitului
la întreprinderea care închiriază;
¬ constituie o formă de asigurare contra riscului tehnologic pentru
întreprinderile care închiriază. În cazul leasing-ului direct poate exista
clauza anulării, care permite utilizatorului să oprească plata ratei de
leasing înainte de expirarea termenului din contractul de leasing. Astfel,
dacă pe piaţă apar mijloace de producţie mai performante, poate să
facă imediat schimbarea comparativ cu cazul în care ar fi proprietar
(dificultăţi în vânzarea unui mijloc fix depăşit moral);
¬ poate creşte lichiditatea întreprinderii. Astfel, o vânzare şi
leaseback transformă anumite active corporale ale întreprinderii în
numerar în schimbul unei obligaţii de a face o serie de plăţi fixe în
viitor;
¬ permite întreprinderilor mici şi mijlocii, care au capacităţi de
îndatorare mici, dar care sunt rentabile sau întreprinderilor cu o
rentabilitate scăzută să-şi finanţeze dezvoltarea. În acest caz, leasing-
ul este adesea singura sursă disponibilă de finanţare, deoarece dreptul
de proprietate al bunului luat în leasing rămâne locatorului, reducând
riscul acestuia în caz de faliment al utilizatorului.
Principalele dezavantaje al leasing-ului se referă la:

© costul: pentru o întreprindere cu profituri mari, cu acces la pieţele
creditului şi capacitate de a profita de avantajele fiscale ale
proprietarului, leasing-ul este adesea o finanţare mai costisitoare;
ratele practicate, respectiv redevenţele care cumulează chiria,
44
comisionul de serviciu şi cota de risc sunt relativ ridicate, ceea ce

impune necesitatea obţinerii unei rentabilităţi cel puţin acoperitoare;
© afectează inevitabil autofinanţarea viitoare ca urmare a obligaţiilor
periodice de plată;
© pierderea valorii reziduale a activului. În cazul bunurilor imobiliare,
această pierdere poate fi substanţială;
© facilitarea obţinerii poate antrena întreprinderea în operaţiuni mai
puţin rentabile;
© falimentul societăţii de leasing constituie, mai nou un dezavantaj,
deoarece întreprinderea care închiriază bunul nu este şi proprietarul
acestuia. Dacă societatea de leasing dă faliment, în urma valorificării
bunurilor din proprietatea acesteia, întreprinderea care închiriază
aceste bunuri le poate pierde, dezavantajul constând în întreruperea
activităţii acesteia până la înlocuirea bunului.
Întrucât fiecare întreprindere are o anumită structură a capitalului care

este un mixaj de capitaluri proprii, acţiuni comune şi preferenţiale,
datorii, aceasta determină întreprinderii o valoare a capitalului care
trebuie maximizată. Deci, pentru maximizarea valorii întreprinderii
trebuie stabilită o structură optimă a capitalului, astfel încât noile
creşteri de capital să aibă loc de aşa manieră încât să păstreze
structura optimă a capitalului în timp.
1. Definiţi şi caracterizaţi finanţarea prin leasing.
2. Detaliaţi tipologia leasingului.
3. Care sunt avantajele şi dezavantajele finanţării prin leasing?

noţiunile de bază ale leasingului, cu tipologia, avantajele şi
dezavantajele acestuia.
În esenţă, există o multitudine de surse de finanţare pe termen mediu

şi lung la dispoziţia IMM-urilor, însă este necesară o selecţie
corespunzătoare a utilizării acestora.
45
3.4. Programele de promovare a întreprinderilor mici şi mijlocii
Deoarece băncile sunt mai reticente în a acorda credite în special

întreprinderilor noi, s-au creat o serie de programe de finanţare care să
vină în sprijinul acestora, dar şi a celor care intenţionează să îşi dezvolte
activităţile.
Există două tipuri de programe de finanţare a IMM-urilor: programe de

finanţare rambursabilă (credite) şi programe de finanţare nerambursabilă
(grant-uri).
3.4.1. Programele de finanţare rambursabilă
Programele de finanţare rambursabilă se finanţează din bani publici,

iar banca refinanţează IMM-urile. În acest caz, dobânda este mai
scăzută decât dobânda pieţei.
Deoarece există o gamă foarte variată de programe de finanţare

rambursabilă, în continuare prezentăm modalităţile de creditare a celor
mai semnificative programe pentru perioada 2003-2006.
1. Programul PHARE RO 9711 destinat IMM-urilor care nu activează

în agricultură, extracţie, energie, comerţ sau în domeniul serviciilor
financiare. Întreprinderile pot beneficia de un credit de maximum
500.000 euro, bani care se pot folosi pentru finanţarea investiţiilor
pentru dezvoltare sau chiar demarării unei afaceri. Beneficiarul trebuie
să contribuie cu minim 15% din costul proiectului. Creditul se acordă
pe o perioadă de 6 ani cu un an de graţie. Programul se derulează în
anumite judeţe din ţară prin Banca Românească, Banca Ion Ţiriac şi
CEC, ca şi instituţii de sprijin alături de Uniunea Europeană.
Condiţiile de eligibilitate sunt: întreprinderea să aibă maxim 250 de
angajaţi, să nu aibă datorii restante (mai ales la bugetul statului) şi
ultimul an să fie încheiat cu profit, minim 20% capital privat român şi
minim 51% participare parteneri UE sau PHARE.
Cheltuieli eligibile: achiziţionarea, construcţia şi/sau extinderea de
spaţii productive (numai parte a proiectului de investiţii), echipamente,
utilaje, mijloace de transport noi sau second hand, capital de lucru
(20%).
Achiziţiile se fac numai din ţări membre UE sau beneficiare de

programe PHARE.
Fondurile în cadrul acestui program sunt reutilizabile pentru acordarea

de noi credite, pe măsura acumulării de sume din rambursările
provenind din creditele aflate în derulare.
46
2. Fondul Phare RO 9809.02.01. - Fondul MARR (Mining Affected

Regions Reconstruction Fund) componenta „Schema de finanţare a
Întreprinderilor mici şi mijlocii“a fost iniţiat de către Guvernul României
în 1998 cu scopul de a sprijini reconstrucţia economică a zonelor
miniere din judeţul Hunedoara şi din judeţul Gorj. Acordarea creditelor
se va face prin intermediul Băncii Comerciale Române (BCR), aleasă
pentru a derula acest program pe bază de licitaţie deschisă.
Pot primi credite orice IMM, cu excepţia celor care activează în
agricultură, extracţie, sectorul energetic, comerţ (en-gross şi en-detail),
care îndeplinesc următoarele condiţii: întreprinderea să aibă maxim
249 angajaţi, prioritate având întreprinderile micro şi mici; să nu aibă
datorii restante neachitate la timp.
Se finanţează investiţii pentru dezvoltarea şi modernizarea
întreprinderilor existente şi a celor recent înfiinţate în zonele vizate,
cum sunt: achiziţionarea de echipament, mijloace de transport marfă,
construcţii şi/sau clădiri strict legate de proiectul de investiţie,
extinderea, cumpărarea şi/sau construirea de uzine, hale de producţie
sau facilităţi conexe, dacă sunt în legătură directă cu obiectul
investiţiei, capital circulant (capital de lucru) precum materii prime,
semifabricate şi alte materiale de stoc, dar numai până la max. 20%
din volumul creditului, costuri externe legate de alcătuirea unui plan de
afaceri strict legat de proiectul de investiţie.
Se acordă maximum 400.000 euro, din care maxim 300.000 euro
contribuţia Phare (75.000 euro grant şi 225.000 euro credit Phare)
Durata maxima a creditului este de maxim 6 ani, perioada de graţie
este de maxim 2 ani.
3. Programul pentru Coeziune Economică şi Socială - Schema de

creditare pentru IMM-uri (RO0007). Această schemă de creditare
pentru IMM-uri are scopul de a îmbunătăţi accesul IMM-urilor la
finanţare pe termen mediu şi lung pentru investiţii necesare dezvoltării
şi modernizării întreprinderilor deja existente sau a celor nou create.
Activităţi eligibile: împrumutul poate finanţa activităţi care au ca scop
stimularea investiţiilor în tehnologii avansate utilizate de IMM-uri în
desfăşurarea activităţilor lor (de exemplu. cumpărare de licenţe de
fabricaţie sau de software pentru modernizarea operaţiunilor, cum ar fi
proiectare asistată de calculator), precum şi pentru îmbunătăţirea
procesului de management (de exemplu servicii de consultanţă pentru
reducerea costului investiţiei finanţate prin proiect, software şi servicii
de consultanţă pentru contabilitate asistată de calculator etc.).
Limite de creditare: se acordă până la 300.000 euro/proiect din
fondurile UE. Contribuţia UE + bancă = împrumut: maxim 80% din
valoarea proiectului, din care:
- contribuţia UE: maxim 75% din valoarea împrumutului (care
reprezintă 60% din valoarea proiectului, din care 15% este
nerambursabil şi 45% rambursabil);
47
- contribuţia băncii: minim 25% din valoarea împrumutului (care

reprezintă 20% din valoarea proiectului);
- contribuţia solicitantului: minim 20% din valoarea proiectului (din
care cel puţin 50% în numerar).
Perioada de rambursare: de la 3 la 6 ani, cu până la 1 an perioada de

graţie.
Criterii de eligibilitate: IMM–urile care vor îndeplini următoarele condiţii:

- să fie înregistrate şi/sau să aibă sediul şi/sau operaţiunile în una
din cele 4 regiuni ţintă,
- să fie o IMM (maxim 249 de angajaţi), micro întreprinderile şi
întreprinderile mici având prioritate.
Cererile de finanţare se vor depune la sucursalele BCR din regiunile

ţintă unde programul este operaţional.
4. Programe de finanţare prin BERD. Înreeprindeile mici şi mijlocii ce

activează în comerţ, producţie, servicii sau agricultură şi au mai puţin
de 100 de angajaţi, pot beneficia de credite între 20.000 dolari si
125.000 euro, cu o dobândă de 10 - 15%, în funcţie de grila de calitate
a creditului pe care o folosesc Banca Transilvania, BCR, Alpha Bank,
Banc Post, Volsbank, RoBank.
5. Fondul Româno - American pentru Investiţii are următoarele

programe de finanţare pentru IMM-uri:
a. Fondul de investiţii pentru întreprinderi mici şi mijlocii (FIIMM)
face investiţii directe, combinând diferite tipuri de finanţare precum
participarea la capital, împrumuturi convertibile în acţiuni, sau leasing,
cu sume cuprinse între 50.000 şi 250.000 dolari SUA. Cea mai mare
parte a capitalului FIIMM este investită sub forma participării minoritare
la capital, cu pachete între 25% şi 49% din acţiunile emise de
întreprinderile beneficiare, dar nu sunt respinse nici participări de peste
50%. FIIMM se adresează întreprinderilor care operează cu 10 până la
150 de angajaţi şi au realizat, anterior finanţării de către FIIMM, cifre de
afaceri anuale cuprinse între 150.000 şi 1.500.000 dolari SUA. Fondul
investeşte în exclusivitate în societăţi al căror control este deţinut de
cetăţeni români.
Se acordă finanţare pe termen mediu, între 3 şi 5 ani, cu scopul
extinderii şi/sau sporirii performanţei capacităţilor de producţie.
FIIMM acordă prioritate întreprinderilor cu cea mai mare probabilitate
de succes comercial şi cu impact pozitiv asupra dezvoltării economice
şi sociale.
Domeniile eligibile ale FIIMM includ, dar nu se limitează la: industrii
conexe agriculturii, sănătate şi servicii medicale, turism, industria
lemnului, materiale de construcţii, cauciuc şi mase plastice, servicii
tipografice şi edituri, confecţii, alte sectoare ale industriei uşoare.
48
b. Programul de Împrumuturi Mijlocii (PIM) este un proiect realizat

în comun de Fondul Româno - American pentru Investiţii (FRAI) şi
bănci partenere din România. Programul acordă împrumuturi între
20.000 şi 100.000 dolari SUA, cu o dobândă fixă, pentru o perioadă de
până la trei ani, cu plăţi lunare egale ale creditului. Comisionul bancar
este de 1%. Împrumuturile sunt garantate cu active într-o formă şi de o
valoare acceptabilă creditorului.
Împrumuturile se acordă întreprinderilor cu capital majoritar privat
având până la 200 de angajaţi, ce sunt deţinute şi administrate de
rezidenţi din România. În general, împrumuturile sunt acordate
întreprinderilor din domeniul producţiei, construcţiilor şi serviciilor. PIM
nu se adresează întreprinderilor de comerţ en-gros.
Întreprinderile noi sunt finanţate doar în mod excepţional; în aceste
cazuri, experienţa anterioară a solicitantului şi nivelul contribuţiei sale
căpăta o importanţă deosebită.
Împrumuturile sunt acordate pentru: investiţii în mijloace fixe şi
construcţii legate de afacere; achiziţionarea de materii prime.
Nu se acordă împrumuturi pentru: investiţii în titluri de valoare ale altor
întreprinderi; speculaţii valutare; întreprinderi de comerţ, jocuri de
noroc; producţia sau comercializarea băuturilor spirtoase.
PIM este disponibil numai în câteva judeţe din România. Băncile
partenere sunt Banca Românească şi Banca Transilvania.
c. Programul de micro împrumuturi "creditare, asistenţă şi

pregătire pentru afaceri" – CAPA. Programul este un rezultat al
colaborării dintre Fondul Româno - American de Investiţii şi World
Vision International.
Împrumuturile sunt acordate în dolari SUA. Nivelul creditului poate fi
între 2.500 dolari SUA şi 15.000 dolari SUA cu o dobândă între 22 si
26% pe an la dolar (echivalentul în lei la cursul bancar) în funcţie de
obiectul împrumutului. Durata de rambursare a creditului este cuprinsă
între 6 şi 36 de luni. Pentru a beneficia de un împrumut, solicitanţii
trebuie să parcurgă un seminar de pregătire în afaceri şi să poată
dovedi că au capacitate de rambursare a împrumutului.
Creditul poate fi utilizat la: achiziţionarea de echipamente pentru
producţie şi servicii; achiziţionarea de părţi componente ale
echipamentelor întreprinderii; achiziţionarea de materii prime şi
materiale pentru producţie sau servicii; achiziţionare fond de marfă.
Programul se derulează numai în anumite judeţe din România.
6. Program de finanţare prin Eximbank. Programul de dezvoltare a

IMM-urilor derulat prin Eximbank acordă întreprinderilor din orice
domeniu, cu excepţia agriculturii primare, credite de 500.000 euro
pentru diverse investiţii pe termen mediu, pe o perioadă de maximum 3
ani, cu un an de graţie. Suma creditată reprezintă 80 % din totalul
investiţiei.
49
7. Programul de Credite Micro si Mici din sursa Fondului Romano-

German/ Kreditanstalt für Wiederaufbau (KfW) Germania.
Ministerul Finanţelor a semnat la sfârşitul anului 1998 un acord de
cooperare financiară între Guvernul României şi Guvernul Germaniei.
Documentul se referă la finanţarea promovării sectorului întreprinderilor
mici şi mijlocii din România, prin acordarea de sub-împrumuturi prin
bănci comerciale române.
Finanţarea se face prin intermediul băncii Kreditanstalt für
Wiederaufbau (KfW) din Frankfurt. Limita maximă de finanţare este de
50.000 euro.
Cheltuieli eligibile: achiziţia, construcţia, modernizarea de spaţii şi
structuri productive, echipamente, utilaje, capital de lucru.
Domenii excluse la finanţare: producţia şi comercializarea de arme,
băuturi alcoolice (peste 15% alcool), domenii cu risc de mediu, jocuri
de noroc.
Beneficiari eligibili: persoane juridice române, persoane fizice
autorizate, liber profesionişti.
Condiţii de eligibilitate: capital privat 100%, maxim 50 de angajaţi,
activitate anterioară minim 1 an, situaţie financiară bună, activitate
principală: industrie, construcţii, servicii, comerţ,
Fondurile în cadrul acestui program sunt reutilizabile pentru acordarea
de noi credite pe măsura acumulării de sume din rambursările
provenind din creditele acordate.
8. Programul de finanţare pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii din

sursa International Finance Corporation. Limita maximă de finanţare
este de: 500.000 euro.
Perioada de creditare este de maxim 6 ani incluzând o perioadă de
graţie ce se stabileşte de bancă.
Condiţii de eligibilitate: orice entitate legal constituită, organizată şi
funcţionând conform legislaţiei române, capital privat (minim 51%), se
încadrează în categoria IMM-urilor şi are maxim 200 angajaţi, nu este
în relaţii speciale cu banca sau afiliata băncii.
Cheltuieli eligibile: achiziţii terenuri, clădiri, utilaje, echipamente, know-
how, construcţii noi sau modernizări de spaţii productive, finanţare
capital de lucru.
Fondurile în cadrul acestui program sunt utilizate pentru acordarea de
noi credite pe măsura acumulării de sume din rambursările provenind
din creditele aflate în derulare.
9. Programul Joint Venture - PHARE - (JOP). Scopul principal al

acestui program este facilitarea pătrunderii investiţiilor dinspre Uniunea
Europeană în ţările central şi est-europene, Comunitatea Statelor
Independente şi Mongolia, în special prin crearea şi dezvoltarea de
50
întreprinderi mixte. Programul oferă tipuri diferite de asistenţă care iau

în consideraţie diversele stadii de dezvoltare ale întreprinderilor.
Condiţii de eligibilitate: societatea mixtă trebuie să se afle sub incidenţa
legislaţiei în vigoare din ţara respectivă, ea trebuie să fie compatibilă cu
procedurile Phare şi cu cele ale procesului de privatizare din ţările
central şi est-europene, cel puţin un partener trebuie să fie dintr-o ţară
membră a Uniunii Europene, cel puţin un partener trebuie să fie dintr-o
ţară central sau est-europeană, CSI sau Mongolia , cel puţin 75% din
capitalul social trebuie să fie deţinut direct sau indirect de către
parteneri din ţările CEE, CIS sau Mongolia, mijloacele fixe ale societăţii
mixte să nu depăşească 20 milioane euro, nu sunt acceptate firme cu
activitate în domeniul afacerilor imobiliare sau a serviciilor financiare,
de asemenea cele a căror activitate este poluantă sau poate intra în
conflict cu regulile Comunităţii Europene.
3.4.2. Programe de finanţare nerambursabilă
Programe de finanţare nerambursabilă. Finanţările nerambursabile

reprezintă ajutoare financiare acordate IMM-urilor. Ele provin de la
bugetul de stat, Uniunea Europeană sau alte organizaţii internaţionale.
Cele mai importante programe de finanţare nerambursabilă (grant-uri)
sunt descrise în continuare:
1. Măsuri de stimulare a Înfiinţării şi Dezvoltării IMM. În cadrul

acestui program există Subprogramul de Sprijinire a IMM-urilor în
Dezvoltarea Exportului. Subprogramul urmăreşte promovarea
produselor şi serviciile IMM-urilor pe pieţele externe, stimularea
parteneriatului în afaceri la extern, îmbunătăţirea accesului IMM-urilor la
informaţii de piaţă.
Condiţiile de eligibilitate sunt: maximum 249 salariaţi, cifra de afaceri
anuală maximum 8 milioane euro, durata de funcţionare cel puţin un an.
Se acordă ajutor financiar pentru participări la târguri şi expoziţii
internaţionale organizate în ţară şi străinătate, realizarea unui site pe
Internet, contractarea unor servicii de consultanţă. Valoarea alocaţiei
financiare este echivalentul a 60% din valoarea fiecărei cheltuieli eligibile
efectuate şi în limita a 80 milioane lei pentru un beneficiar.
2. Schema de finanţare nerambursabilă pentru afaceri noi, micro

întreprinderi şi întreprinderi mici şi mijlocii recent înfiinţate.
Priorităţile programului, aşa cum sunt identificate în Planul Naţional de

Dezvoltare sunt următoarele:
- sprijinirea investiţiilor IMM pentru introducerea tehnologiei moderne;
- sprijinirea înfiinţării şi dezvoltării de IMM;
- sprijinirea accesului IMM la activele neutilizate rezultate din
restructurarea şi/sau privatizarea întreprinderilor cu capital majoritar de
stat. Sprijinirea dezvoltării sectoarelor industriale în domeniile în care
51
regiunea deţine avantaje competitive (ex: prelucrarea lemnului, textile

şi îmbrăcăminte, pielărie, industrie alimentară, mecanică fină,
software).
Mărimea finanţării nerambursabile: sumele minime şi maxime ale

finanţării nerambursabile aferente proiectelor individuale ce pot fi
finanţate în cadrul programului sunt următoarele: suma minimă: 10.000
euro, suma maximă: 50.000 euro. Mai mult, finanţarea nerambursabilă
nu poate depăşi 60% din costurile eligibile totale ale proiectului.
Diferenţa trebuie să fie finanţată din sursele proprii ale solicitantului sau
ale partenerilor acestuia, sau din alte surse decât cele provenind din
fondurile Comisiei Europene sau de la Bugetul României.
Pentru a fi eligibili pentru o finanţare nerambursabilă, solicitanţii trebuie

să îndeplinească următoarele condiţii:
1. să fie o întreprindere înfiinţată după 1 ianuarie 1999, dar nu mai
târziu de 20 mai 2001, cu maxim 249 de angajaţi; sau
2. micro-întreprindere indiferent de data de înregistrare, cu maxim 9
angajaţi;
3. întreprinderile mici şi mijlocii trebuie să demonstreze ca au realizat
profit sau că nu au înregistrat pierderi, conform balanţei financiare la
31.01.2001, înregistrată şi avizată la Administraţia Financiară, dacă
întreprinderea a fost înfiinţată şi şi-a început activitatea până la acea
dată. Fiecare beneficiar trebuie să contribuie cu un aport propriu de
40% din costurile totale eligibile ale proiectului. Maximum 50% din
contribuţia proprie poate fi aport în natură;
4. să fie înregistrată în conformitate cu Legea nr. 31/1991, cu
modificările ulterioare, şi să aibă sediul şi/sau locul de punere în
aplicare a proiectului de investiţie în România, desfăşurându-şi
activitatea din proiect în regiunea unde au depus cererea de finanţare
nerambursabilă;
5. să ţină o evidenţă contabilă în mod regulat;
6. să nu deţină mai mult de 25% din acţiunile sau drepturile de vot într-
o întreprindere cu mai mult de 249 de angajaţi;
7. să nu aibă printre acţionari persoane juridice cu mai mult de 249 de
angajaţi şi care să deţină mai mult de 25% din acţiunile sau drepturile
de vot ale societăţii;
8. să fie o firmă privată cu cel puţin 20% din capitalul total în
proprietatea unor acţionari privaţi români.
Durata unui proiect nu poate să depăşească 18 luni. Programul poate

finanţa o gama largă de activităţi de investiţii, incluzând, dar
nelimitându-se la acestea, următoarele:
- investiţii directe în producţie şi activităţi conexe, incluzând activităţi

inovative;
- investiţii pentru dezvoltarea serviciilor;
52
- reabilitarea clădirilor industriale direct legate de proiect;

- investiţii pentru sprijinirea activităţilor de marketing şi export şi a
promovării exporturilor;
- cercetare-dezvoltare, inovare si transfer de noi tehnologii.
Împrumuturile se derulează prin firma de consultanţă PRUDENT.
3. Programul de Dezvoltare Regională. Uniunea Europeană acordă

asistenţă sectorului IMM, în concordanţă cu Planul de Dezvoltare
Regională, printr-un set integrat de măsuri, având următoarele
obiective specifice:
- încurajarea investiţiilor pentru înfiinţarea de întreprinderi noi,

- dezvoltarea micro-întreprinderilor şi a întreprinderilor recent înfiinţate,
- îmbunătăţirea accesului IMM la surse de finanţare pe termen mediu si
lung, pentru investiţii,
- îmbunătăţirea accesului IMM la informaţie, comunicare şi servicii de
susţinere a afacerilor, în vederea creşterii competitivităţii, accesului la
finanţare şi la oportunităţile pieţei.
Aceste obiective se referă la activitatea IMM-urilor din toate sectoarele,

cu excepţia sectorului primar (agricultură, energie, extracţie), comerţ cu
amănuntul, afaceri imobiliare, servicii financiare şi de asigurări,
cazinouri.
Modulele de finanţare sunt următoarele:

1. Schema de finanţare nerambursabilă pentru afaceri noi, micro-
întreprinderi şi întreprinderi recent înfiinţate. Valoarea finanţării unui
proiect nu va depăşi 50.000 Euro. Contribuţia privată a beneficiarului
trebuie să fie de 40% din totalul costurilor eligibile, valoarea contribuţiei
în natură fiind limitată la maxim 20%, respectiv maxim 16.667 Euro.
2. Linie de credite pentru IMM. Schema va asigura şi demonstra
complementaritatea dintre schemele de finanţare şi de credite pentru
IMM.
Schema de consiliere şi de training pentru IMM. Activitatea se va

focaliza pe furnizarea de servicii în următoarele domenii: accesul la
oportunităţile pieţei, certificate de calitate, accesul la baze de date
relevante şi la informaţie.
4. Coeziune economică şi socială Phare 2001. Obiectivele specifice

ale acestui programe sunt:
- Încurajarea investiţiilor pentru înfiinţarea de noi întreprinderi şi
dezvoltarea microîntreprinderilor şi întreprinderilor tinere în sensul
creşterii contribuţiei generale a micro întreprinderilor şi IMM-urilor la
crearea de locuri de muncă şi creşterea economică sustenabilă în
zonele ţintă;
53
- Sprijinirea investiţiilor în IMM-urile existente în sensul creării de noi

locuri de muncă în zonele ţintă şi dezvoltarea şi diversificarea calităţii şi
cantităţii produselor şi serviciilor oferite;
- Sprijinirea accesului IMM-urilor la servicii de consultanţă şi instruire
pentru îmbunătăţirea abilităţilor în pregătirea şi administrarea
proiectelor, precum şi îmbunătăţirea accesului la informaţii şi
comunicare în scopul creşterii oportunităţilor pieţei pentru IMM-uri.
Măsurile pentru atingerea acestor obiective sunt două scheme de

grant-uri:
A1. Schemă de grant-uri pentru întreprinderi nou înfiinţate, întreprinderi

tinere şi microîntreprinderi. Grant-urile vor finanţa investiţii productive şi
investiţii în consiliere şi consultanţa aferentă în scopul dezvoltării
capacităţii de producţie şi creării de noi locuri de muncă. Se vor sprijini,
de asemenea, investiţii legate de cercetare/dezvoltare, inovare şi
transfer de tehnologie, tehnologia informaţiei, ca şi investiţii referitoare
la certificarea calităţii şi tehnologii curate. Suma maximă pentru fiecare
grant (inclusiv co-finanţarea din bugetul de stat) este de 100.000 Euro.
Participarea privată în fiecare proiect este de minim 40% din totalul
investiţiei eligibile.
Serviciile turistice sunt eligibile dacă beneficiarul este IMM şi dacă

demonstrează capacitatea de atragere a turiştilor din afară.
A2. Schema de consiliere şi consultanţă. Sprijinul va fi acordat

organizaţiilor capabile să identifice necesităţile specifice IMM-urilor în
zonele ţintă şi să organizeze sesiuni de instruire, seminarii, etc.
Posibile domenii pentru aceste activităţi sunt: informarea privind
sursele de finanţare, pregătirea adecvată a aplicanţilor pentru finanţare
şi negociere cu instituţia financiară, accesul la baze de date şi
informaţii privind piaţa. Se finanţează şi participarea la evenimente
regionale, naţionale sau internaţionale, cum ar fi târguri, expoziţii,
misiuni comerciale sau vizite la firme, atunci când sunt direct legate de
un proiect de investiţii concrete.
Organizaţiile eligibile sunt, ca regulă generală, organizaţii non-profit

publice sau private (Universităţi, Camere de Comerţ, centre de afaceri
sau centre de informare). Acestea vor trebui să demonstreze că deţin
necesarul de resurse umane şi materiale pentru asigurarea serviciilor
de consultanţă şi instruire cerute şi că aceste activităţi vor fi deschise
oricărei întreprinderi din zonele ţintă.
Suma totală este este de 100.000 Euro pentru fiecare grant.

Participarea beneficiarului este de min. 20%. În cazul organizaţiilor
care desfăşoară activităţi profitabile participarea benefeciarului va fi de
min. 40% din cheltuielile eligibile.
5. Restructurare şi Reconversie Profesională (RICOP). RICOP este

programul Phare prin care Uniunea Europeana oferă 100 de milioane
de EURO pentru a sprijini Guvernul României în:
54
- restructurarea şi privatizarea întreprinderilor de stat care înregistrează

pierderi;
- finanţarea măsurilor sociale de acompaniere a acestui proces;
- finanţarea de acţiuni concentrate pe crearea oportunităţilor de
ocupare a forţei de muncă disponibilizate.
Prin RICOP se asigură şi finanţarea micilor întreprinderi (fond circulant

pentru IMM-uri şi micro-întreprinderi), obiectivul fiind dezvoltarea unui
fond circulant pentru IMM-uri şi micro-întreprinderi pentru sprijinirea
creării de locuri de muncă legale şi viabile în acest sector, pentru
sprijinirea dezvoltării spiritului antreprenorial în zonele ţintă şi pentru a
oferi acces la capital sectorului IMM-urilor şi micro-întreprinderilor.
Bugetul este de 30 milioane Euro, urmărindu-se creare a 10.000 de

locuri de muncă în IMM-uri şi micro-întreprinderi.
6. Programul SAPARD. Sectorul agricol are un rol major în viaţa

economică şi politică a ţărilor care şi-au depus candidatura pentru
aderarea la UE. Astfel, România va primi 150 milioane Euro anual între
2000 si 2006. Asistenţa totală disponibilă pentru cele 10 state
candidate prin intermediul Programului SAPARD este de 520 milioane
Euro, iar România se situează pe poziţia a doua din punct de vedere al
fondurilor alocate, după Polonia.
Se va acorda prioritate proiectelor care au în vedere:
- îmbunătăţirea eficientei pieţei, a calităţii şi a standardelor privind

sănătatea produselor;
- menţinerea actualelor locuri de muncă şi crearea altora noi;
- protecţia mediului înconjurător.
În funcţie de tipul de proiecte, beneficiarii vor fi:
- producători agricoli privaţi;

- asociaţii ale producătorilor agricoli;
- întreprinderi mici si mijlocii;
- autorităţi locale.
Prin intermediul programului SAPARD, în România vor fi finanţate în

perioada 2000-2006 proiecte în următoarele domenii:
1. Îmbunătăţirea competitivităţii produselor agricole şi piscicole
prelucrate:
- Îmbunătăţirea procesului de producţie şi al marketingului produselor

agricole şi piscicole;
- Îmbunătăţirea calităţii şi a standardelor privind sănătatea produselor
de origine vegetală şi animală;
2. Îmbunătăţirea infrastructurii pentru dezvoltare rurală şi agricultură:
2.1 Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale;

55
2.2 Managementul resurselor de apă;
3. Dezvoltarea economică a zonelor rurale:
- Investiţii în exploatări agricole;

- Înfiinţarea de grupuri ale producătorilor agricoli;
Metode de producţie care au în vedere protejarea mediului înconjurător

şi conservarea mediului natural;
- Diversificarea economică;
- Măsuri forestiere;
4. Dezvoltarea resurselor umane:
4.1 Îmbunătăţirea trainingului profesional;

4.2 Asistenţă tehnică, inclusiv studii care să contribuie la pregătirea şi
monitorizarea programului, precum şi la campania de publicitate şi
informare.
Toate proiectele vor fi finanţate atât de către Uniunea Europeană, cât

si de România.
Regulile de co-finanţare sunt diferite pentru beneficiarii privaţi şi

respectiv cei publici:
Beneficiarii privaţi trebuie să finanţeze, cu fonduri proprii, 50% din

valoarea proiectului,
Beneficiarii publici (de exemplu comunităţi locale) pot beneficia de o

finanţare de 100% a proiectului lor, cu condiţia ca acesta să nu
genereze venituri. Dacă proiectul este generator de venituri, se aplică
regula cofinanţării în proporţie de 50%.
Măsurile de asistenţă tehnică pot fi finanţate de UE integral.
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei este responsabil cu implementarea

programului SAPARD. Prin urmare, proiectele vor fi depuse la Agenţia
SAPARD prin intermediul reţelei sale teritoriale.
Informaţii despre criteriile de eligibilitate, despre formularele de cerere

pentru fiecare măsura şi modul în care acestea trebuie completate, pot
fi obţinute de la:
- birourile regionale de implementare ale programului SAPARD

- centrele locale care oferă servicii de consultanţă agricolă.
Criteriile generale de eligibilitate pentru beneficiarii privaţi vor fi:
- proiectele trebuie să fie plasate în zonele rurale şi numai în cazul în

care se referă la modernizarea sau extinderea unor capacităţi deja
existente pot fi plasate în zone urbane;
56
- proiectele trebuie să contribuie la îmbunătăţirea situaţiei în zonele

în care sunt localizate;
- trebuie demonstrata fiabilitatea economică şi financiară a
proiectului prin intermediul unui studiu de fezabilitate şi a unui plan de
afaceri. Ultimul va fi cerut numai în situaţia în care bugetul total eligibil
pentru proiectul respectiv va depăşi 50.000 Euro;
- solicitantul sau angajaţii acestuia, responsabili cu proiectul, trebuie
să-şi dovedească pe bază de documente experienţa profesională
relevantă pentru respectivul proiect;
- proiectele trebuie să corespundă standardelor UE şi româneşti
privind protecţia mediului înconjurător;
- beneficiarii nu trebuie să fi înregistrat pierderi financiare sau să aibă
datorii către bugetul de stat sau cel al asigurărilor sociale.
1.Identificaţi şi descrieţi programele de finanţare rambursabilă.
2.Identificaţi şi descrieţi programele de finanţare nerambursabilă.

categoriile de capital şi cu sursele potenţiale de obţinere a fondurilor
necesare desfăşurării activităţii de către IMM-uri.
57
Procesul de finanţare a IMM-urilor.
Restricţii şi criterii în finanţarea pe termen mediu şi lung a IMM-urilor
PROCESUL DE FINANŢARE A IMM-URILOR. RESTRICŢII

ŞI CRITERII ÎN FINANŢAREA PE TERMEN MEDIU ŞI
LUNG A IMM-URILOR
________________________________________________

• să enumeri şi să analizezi etapele procesului de finanţare;
• să identifici şi să descrii restricţiile de care trebuie să ţină seama
IMM-urile în alegerea finanţării;
• să identifici şi să analizezi criteriile de care trebuie să ţină
seama IMM-urile în creditarea pe termen mediu şi lung.
4.1. Procesul de finanţare a IMM-urilor
Procesul de finanţare a IMM-urilor cuprinde trei etape: alegerea

finanţatorului, pregătirea pachetului de finanţare, prezentarea cererii de
finanţare.
4.1.1. Alegerea sursei de finanţare
Găsirea unei surse ideale de finanţare este dificil de realizat. Totuşi,

întreprinzătorul trebuie să analizeze posibilităţile de finanţare potenţiale.
În felul acesta va înţelege mai bine posibilităţile de finanţare şi va putea
găsi o sursă convenabilă de capital sau o combinaţie optimă de surse de
finanţare.
În alegerea sursei de finanţare IMM-urile trebuie să ţină cont de următorii

factori:
1. Experienţa finanţatorului în acordarea de împrumuturi IMM-urilor.
Finanţatorul trebuie să fie familiar cu problemele cu care se confruntă
IMM-ul. Puţine IMM-uri îşi pot permite să angajeze personal cu
experienţă, care să se ocupe în mod expres de problema finanţării. De
aceea, IMM-urile obţin capital de la instituţii care au experienţă în
finanţarea IMM-urilor.
2. Reputaţia finanţatorului. Succesul IMM-ului se bazează adesea pe
calitatea relaţiilor cu finanţatorul. De aceea, finanţatorul trebuie să aibă
reputaţia de onestitate, corectitudine şi dorinţa de a lucra cu IMM-ul.
3. Asistenţa pe care o oferă. În obţinerea finanţării este important ca
finanţatorul să acorde asistenţa necesară. Aceasta este cu atât mai
importantă pentru IMM-urile care nu au experienţă în anumite domenii
ale afacerii şi au nevoie deci de consiliere.
58
4. Alte servicii. În unele cazuri, finanţatorul oferă servicii gratuite sau la

tarife reduse, cum ar fi analiza situaţiei financiare, elaborarea unor
proiecţii financiare etc.
4.1.2. Pregătirea pachetului de finanţare
Pachetul de finanţare se mai numeşte şi pachet de împrumut. Deşi

cerinţele de elaborare a pachetului de împrumut variază în funcţie de
sursa de împrumut, câteva elemente vor rămâne comune. Acestea
sunt: suma cerută şi eşalonarea rambursării acesteia; garanţii; criterii
de acordare a împrumutului; documentaţia necesară obţinerii
împrumutului; rata dobânzii şi modul ei de plată; scopul împrumutului.
În funcţie de nevoile de finanţare şi familiaritatea IMM-ului cu sursa de
împrumut, aceste cerinţe pot varia.
Totuşi, IMM-ul trebuie să fie pregătit să abordeze aceste aspecte cu

finanţatorul. De cele mai multe ori acesta solicită studii de fezabilitate
sau planuri de afaceri, ca parte a documentaţiei necesare obţinerii
împrumutului.
4.1.3. Prezentarea cererii de finanţare
Elaborarea unui pachet atractiv de finanţare măreşte semnificativ

şansele de obţinere a împrumutului. Totuşi, afacerea este condusă de
întreprinzător şi nu de un plan, fie el şi bine întocmit. Prin urmare, cei
ce acordă împrumutul vor evalua nu numai pachetul de finanţare, ci şi
întreprinzătorul în persoană şi echipa sa.
Modul în care este prezentat pachetul de finanţare va influenţa decizia

finală de acordare a împrumutului. Deoarece viitorul afacerii depinde în
mare parte de întreprinzător, decizia finală de acordare a împrumutului
se va baza în mare parte pe discuţia personală pe care o va avea cel
ce oferă împrumutul cu întreprinzătorul. Personalitatea, abilitatea şi
vivacitatea întreprinzătorului vor fi evaluate cu atenţie.
De asemenea, se va avea în vedere realismul întreprinzătorului,

competenţa sa, onestitatea şi organizarea prezentării pachetului de
împrumut. Întreprinzătorul trebuie să fie pregătit să întâlnească pe cei
ce îi vor putea acorda împrumutul şi să aibă idee despre ceea ce
doresc aceştia să afle de la el. O prezentare clară, bine documentată
nu numai că măreşte şansa de obţinere a împrumutului, însă poate
duce şi la stabilirea unor relaţii pe termen lung cu finanţatorul.
4.2. Restricţii şi criterii în creditarea pe termen mediu şi lung
Selecţia modalităţilor de finanţare pe termen mediu şi lung presupune

respectarea unor restricţii care limitează posibilităţile de finanţare. De
asemenea, din strategiile definite de politica de dezvoltare a IMM-urilor
rezultă criterii diferite de alegere a finanţării.
59
4.2.1. Restricţiile pe care trebuie să le respecte IMM-urilor în alegerea modului de

finanţare
Restricţiile pe care trebuie să le respecte IMM-urilor în alegerea

modului de finanţare se grupează în:
a) restricţii "clasice"
• regula echilibrului financiar minim: mijloacele stabile trebuie
finanţate din resurse durabile. Această regulă determină alegerea
finanţării din resurse durabile şi din credite pe termen scurt;
• regula îndatorării maxime (sau a autonomiei financiare): volumul
datoriilor financiare (mai puţin cele cu scadenţă în perioada curentă) nu
trebuie să depăşească volumul fondurilor proprii. Această regulă se
exprimă prin indicatorul autonomiei financiare, care se poate determina
Datorii financiare
conform relaţiei: <1
Capitaluri proprii
În principiu, dacă datoriile financiare sunt egale (sau chiar mai mari)
decât capitalurile proprii, întreprinderea nu se va mai putea îndatora. O
îndatorare mai mare de atât nu se poate obţine decât oferind garanţii
importante sau acceptând adesea exercitarea de către creditori a unui
oarecare control asupra gestiunii în contrapartidă cu riscul important pe
care aceştia îl acceptă. Este evident că într-o astfel de situaţie
autonomia întreprinderii nu mai există.
• regula capacităţii de rambursare: volumul datoriilor financiare nu
trebuie să fie mai mare de 3-4 ori faţă de capacitatea de autofinanţare
anuală, prevăzută în medie. Indicatorul care exprimă această regulă
Datorii financiare
este: < 3 - 4 ani .
CAF
Teoretic, dacă întreprinderea nu respectă această regulă, nu poate să
prevadă creşterea îndatorării sale, alegerea sa reducându-se la
componente ale capitalului propriu şi/sau leasing.
• regula minimului autofinanţat: întreprinderea trebuie să
autofinanţeze o parte (minim 30%) din investiţiile pentru care solicită
creditele. Dacă întreprinderea decide să finanţeze prin îndatorare un
proiect de investiţii, ea nu va obţine un credit egal cu 100% din costul
acestui proiect, ci va trebui să găsească o finanţare proprie
complementară.
b) alte restricţii:
• statutul juridic: unele modalităţi de finanţare sunt legate de statutul
juridic al întreprinderii, de exemplu numai societăţile de capital pot
emite acţiuni sau obligaţiuni;
60
• mărimea întreprinderii: posibilităţile de alegere a finanţării pentru

IMM-uri sunt mult mai mici în comparaţie cu marile întreprinderi care
pot apela la economiile publice;
• situaţia pieţei financiare: dacă piaţa financiară este nefavorabilă,
atunci aceasta nu va favoriza emisiunile de hârtii de valoare ale
întreprinderii şi deci acestea vor trebui să se găsească alte posibilităţi
de finanţare.
4.2.2. Criteriile de finanţare determinate de strategia întreprinderii
Criteriile de finanţare determinate de strategia întreprinderii sunt:

rentabilitatea financiară, costul finanţării, plăţile reale, fluxurile de
lichidităţi excedentare generate de proiectele de investiţii, diluarea
puterii de control prin emiterea de acţiuni şi riscul tehnologic.
4.2.2.1. Rentabilitatea financiară:
Multe întreprinderi fixează ca obiectiv general maximizarea beneficiului

Rezultat net
pe acţiune, adică a raportului: rf = .
Capitaluri proprii
Se observă că această rentabilitate este influenţată de structura

resurselor durabile, adică de raportul care există între datoriile
financiare ( D f ) şi capitalurile proprii ( CP ). Dacă notăm cu re
rentabilitatea economică, i costul mediu al datoriilor financiare şi t
cota de impozit pe profit, atunci relaţia de legătură între rf şi structura
⎡ D⎤
resurselor se scrie: rf = (1 - t ) ⎢re + (re -i ) × , adică formula generală a
⎣ CP ⎥⎦
efectului de levier.
D
Dacă re > i , atunci raportul joacă un rol favorabil şi în consecinţă
CP
întreprinderea care doreşte să-şi maximizeze rentabilitatea financiară
ţinând seama de restricţiile deja enumerate va alege creşterea
îndatorării sale.
D
Dacă re < i , atunci raportul joacă un rol nefavorabil, şi deci
CP
întreprinderea va trebui să renunţe la finanţarea prin îndatorare.
Acest raţionament, pentru a fi realist pentru o perioadă dată, impune o
oarecare stabilitate a rentabilităţii economice şi costului mediu al
creditelor. Din acest motiv, atunci când se alege finanţarea unei
investiţii (sau se elaborează un plan de investiţii) a cărei durată este de
n ani, finanţiştii simulează finanţarea prin fiecare resursă posibilă
(creşterea capitalurilor proprii, îndatorare, leasing sau o formulă mixtă)
şi calculul pentru fiecare posibilitate a beneficiului pe acţiune obţinut.
61
Exemplu: Întreprinderea A S.A. are un plan de investiţii de 80.000

lei pe o durată a 5 ani (cu amortizare liniară) şi trebuie să aleagă între
următoarele două modalităţi de finanţare:
a) Finanţare proprie:
- 40.000 lei din calculul fondului de rulment;
- 40.000 lei din creşterea capitalului social prin emiterea a 400 de
acţiuni noi, cu valoarea nominală de 100 lei, numărul total de acţiuni
emise fiind de 900.
b) Leasing: redevenţe anuale constante de 20.000 lei.
Se cere analiza celor două modalităţi de finanţare pornind de la

următoarele previziuni (în lei):
1 2 3 4 5
Beneficiul net prevăzut din 40.000 44.000 48.000 51.000 54.000
activităţile anuale prin planul de
investiţii
Marja costurilor independente de 30.000 34.000 39.000 42.000 45.000
finanţare prevăzute prin planul de
investiţii
a) Simularea finanţării proprii
Anii 1 2 3 4 5
1. Marja costurilor independente 30.000 34.000 39.000 42.000 45.000
2. Amortizare 16.000 16.000 16.000 16.000 16.000
3. Rezultatul înainte de impozitare 14.000 18.000 23.000 26.000 29.000
(1-2)
4. Impozitul pe profit (16%) 2.240 2.880 3.680 4.160 4.640
5. Rezultatul net (3-4) 11.760 15.120 19.320 21.840 24.360
6. Rezultatul net global (planul de 51.760 59.120 67.320 72.840 78.360
investiţii + 5)
7. Beneficiul pe acţiune (6: Nr. de 57,51 65,69 74,80 80,93 87,07
acţiuni)
b) Simularea financiară prin leasing
Anii 1 2 3 4 5
1. Marja costurilor independente 30.000 34.000 39.000 42.000 45.000
2. Amortizare 20.000 20.000 20.000 20.000 20.000
3. Rezultatul înainte de 10.000 14.000 19.000 22.000 25.000
impozitare (1-2)
4. Impozitul pe profit (38%) 1.600 2.240 3.040 3.520 4.000
5. Rezultatul net (3-4) 8.400 11.760 15.960 18.480 21.000
6. Rezultatul net global (planul 48.400 55.760 63.960 69.480 75.000
de investiţii + 5)
7. Beneficiul pe acţiune (6: Nr. 53,78 61,96 71,07 77,20 83,33
de acţiuni)
62
În concluzie, diferenţele sunt relativ mici între cele două moduri de

finanţare, însă totuşi mai avantajoasă ar fi finanţarea proprie.
4.2.2.2. Costul finanţării
Costul finanţării este cel mai adesea utilizat pentru alegerea între
două surse de aceeaşi natură: de exemplu, alegerea între două
împrumuturi, două modalităţi de leasing etc. Pentru a determina costul
unei surse de finanţare se compară capitalul pus la dispoziţia
întreprinderii şi ansamblul sumelor pe care va trebui să le plătească,
luând în considerare şi economiile de impozit care ar putea fi realizate.
Costul unei surse de finanţare este definit prin raport între capitalul pus
la dispoziţia întreprinderii şi ansamblul sumelor real plătite în
contrapartidă, pe întreaga perioadă.
Exemplu: Întreprinderea B S.A. trebuie să aleagă între două

împrumuturi în următoarele condiţii:
- volumul creditului : 50.000 lei;
- durata: 5 ani;
- dobândă anuală: 12%;
- cheltuielile ocazionate de obţinerea împrumutului: 5% din
valoarea împrumutului;
- rambursarea se realizează prin două metode: 1. prin amortizare
constantă a împrumutului pe toată perioada; 2. integral, la scadenţa
împrumutului.
- cota impozitului pe profit 16%.
1. rambursarea împrumutului prin amortizare constantă
(în lei)
Suma Economi
datorată a de Vărsămin
Dobânda
Anul la Amortizar Anuitat impozit te reale
începutul ea ea prin
perioadei dobândă
0 1 2=12%*1 3 4=2+3 5=16%*2 6=4-5
1 50.000 6.000 10.000 16.000 960 15.050
2 40.000 4.800 10.000 14.800 768 14.032
3 30.000 3.600 10.000 13.600 576 13.024
4 20.000 2.400 10.000 12.400 384 12.016
5 10.000 1.200 10.000 11.200 192 11.008
- 18.000 50.000 68.000 2.880 65.130
Cheltuielile ocazionate de obţinerea împrumutului reprezintă 5% din

valoarea împrumutului, adică 2.500 lei. Capitalul pus la dispoziţia
întreprinderii este în acest caz de 50.000 – 2.500 = 47.500 lei.
În aceste condiţii, costul creditului este:
15.050 14.032 13.024 12.016 11.008

47.500 = + + + + ⇒ t ≈ 12,27
1+ t (1 + t )2 (1 + t )3 (1 + t )4 (1 + t )5
63
2. rambursarea împrumutului integral la scadenţă
Suma datorată Economia

la începutul Dobânda Amortizarea Anuitatea de impozit Vărsămintele
Anul perioadei prin reale
dobândă
0 1 2 3 4 5=16%*2 6=4-5
1. 50.000 6.000 - 6.000 960 5.040
2. 50.000 6.000 - 6.000 960 5.040
3. 50.000 6.000 - 6.000 960 5.040
4. 50.000 6.000 - 6.000 960 5.040
5. 50.000 6.000 50.000 56.000 960 55.040
- 30.000 50.000 80.000 4.800 75.200
Capitalul pus la dispoziţie este tot 47.500 lei, şi costul creditului va fi:
5.040 5.040 5.040 5.040 55.040

47.500 = + + + + ⇒ t ≈ 11,45% , fiind
1 + t (1 + t )2 (1 + t )3 (1 + t )4 (1 + t )5
deci preferat primului împrumut.
4.2.2.3. Plăţile reale
Rentabilitatea unui proiect de investiţii fiind demonstrată, este logică

finanţarea sa dintr-o resursă care va necesita în contrapartidă plăţile
reale cele mai mici. În evaluarea plăţilor reale cele mai mici se ia în
calcul şi economia de impozitare legată de sursa de finanţare
considerată.
Compararea plăţilor reale, generate de sursele de finanţare posibile,

necesită adesea actualizarea lor care se realizează la costul
capitalului. Adesea, pentru costul capitalului se poate lua ca referinţă
rata practicată de către piaţa financiară.
Criteriul plăţilor reale permite analiza formulelor mixte de finanţare, de

exemplu: autofinanţare + creditare parţială + leasing.
Exemplu: Pentru finanţarea unei investiţii de 80.000 lei, amortizabilă

liniar în 4 ani, întreprinderea are de ales între:
- autofinanţare 20.000 lei + împrumut 60.000 lei (dobânda 13%
rambursabilă în 4 ani prin amortizări constante);
- leasing pe 4 ani - Redevenţe anuale constante de 28.000 lei, indicele
de actualizare fiind de 8%.
1. Calculul plăţilor reale în cazul: autofinanţare + împrumut;

În acest caz întreprinderea va fi proprietara bunului şi deci îl va putea
amortiza, realizând economii la plata impozitului prin amortizările
contabilizate şi prin dobânzile aferente împrumutului. Calculul este
prezentat în tabelul de mai jos:
64
An Suma Economia Economia de Plăţile

datorat Amortiza Anuitate de impozit impozit prin reale
ă la Dobând re a prin amortizare
început a împrumu îndatorare contabilă
de an t
0 1 2 3 4=2+3 5=2*16% 6=amortiz.*16 7=4-5-6
%
0 20.000*
1 60.000 7.800 15.000 22.800 1.248 2.400 19.152
2 45.000 5.850 15.000 20.850 936 2.400 17.514
3 30.000 3.900 15.000 18.900 624 2.400 15.876
4 15.000 1.950 15.000 16.950 312 2.400 14.238
- 19.500 60.000 79.500 3.120 9.600 66.780
* plata iniţială, prin autofinanţare;
Valoarea actualizată a plăţilor este următoarea:

19.152 17.514 15.876 14.238
Pla = 20.000 + + + + ⇒ Pla = 55.817
(1 + 0,08) (1 + 0,08) (1 + 0,08) (1 + 0,08)4
2 3
lei.
2. Calculul plăţilor reale în cazul leasingului;
Anul 1 2 3 4
Redevenţa 25.000 25.000 25.000 25.000
Economia 4.000 4.000 4.000 4.000
de impozit
prin leasing
Plăţile reale 21.000 21.000 21.000 21.000
21.000 21.000 21.000 21.000

Pla = + + + ⇒ Pla = 69.554,66 lei.
(1 + 0,08) (1 + 0,08) (1 + 0,08) (1 + 0,08)4
2 3
Rezultă că primul caz: autofinanţare + împrumut este preferabil

leasingului.
4.2.2.4. Fluxurile de lichidităţi excedentare datorate proiectului de investiţii
Ţinând seama de plăţile reale legate de sursa de finanţare, se

evaluează fluxurile de lichidităţi suplimentare pe care întreprinderea le
poate spera în urma realizării proiectului şi a modului de finanţare.
Astfel, să presupunem în exemplul anterior că marja conturilor

independente de modalitatea de finanţare va fi de 30.000 lei, 35.000
lei, 42.000 lei şi 47.000 lei pentru fiecare exerciţiu.
65
Cazul 1: autofinanţare + împrumut.
Anii 0 1 2 3 4
+ Marja costurilor - 30.000 35.000 42.000 47.000
independente prevăzută în
planul de investiţii
- Dobânda - 7.800 5.850 3.900 1.950
- Amortizări contabile - 20.000 20.000 20.000 20.000
Rezultatul înainte de - 2.200 9.150 18.100 25.050
impozitare
- Impozitul (16%) - 352 1.464 2.896 4.008
- Rambursarea împrumutului - 15.000 15.000 15.000 15.000
= Fluxul de lichidităţi -20.000 6.848 12.686 20.204 26.042
Valoarea actualizată a fluxurilor de lichidităţi este:

6.848 12.686 20.204 26.042
Fa = −20.000 + + + + ⇒ Fa = 32.397,18
(1 + 0,08) (1 + 0,08) (1 + 0,08) (1 + 0,08)4
2 3
lei.
Cazul 2: leasing
Anii 1 2 3 4
+ Marja costurilor independente 30.000 35.000 42.000 47.000
- Redevenţe 25.000 25.000 25.000 25.000
Rezultatul înainte de impozitare 5.000 10.000 17.000 22.000
- Impozitul 800 1.600 2.720 3.520
Fluxul de lichidităţi 4.200 8.400 14.280 18.480
Valoarea actualizată a fluxurilor de lichidităţi este:

4.200 8.400 14.280 18.480
Fa = + + + ⇒ Fa = 36.009,81 lei.
(1 + 0,08) (1 + 0,08) (1 + 0,08) (1 + 0,08)4
2 3
În concluzie, cazul 1 (autofinanţare + împrumut) este preferabil

leasingului.
66
1. Care sunt etapele procesului de finanţare? Detaliaţi
2. Care sunt factorii de care trebuie să ţină seama IMM-urile în

alegerea finanţării?
3. Clasificaţi restricţiile pe care trebuie să le respecte IMM-urile în

alegerea finanţării. Explicaţi.
4. Enumeraţi criteriile de finanţare determinate de strategia

întreprinderii. Detaliaţi.
În acest capitol am încercat să vă familiarizez cu etapele procesului de

finanţare şi cu restricţiile şi criteriile ce trebuie respectate în alegerea
finanţării pe termen mediu şi lung a IMM-urilor.
În esenţă, alegerea finanţării pe termen mediu şi lung a unei

întreprinderi, indiferent dacă este IMM sau nu, este determinată de o
serie de restricţii şi criterii, a căror respectare şi analiză corectă
conduce la succesul în afaceri.
67
Finanţarea pe termen scurt a IMM-urilor
FINANŢAREA PE TERMEN SCURT A IMM-URILOR

________________________________________________

• să defineşti ciclul de exploatare şi să descrii modalităţile de
determinare a fondului de rulment normat;
• să enumeri etapele elaborării bugetului de trezorerie şi să
întocmeşti bugetul de trezorerie pentru IMM-uri;
• să identifici creditele bancare pe termen scurt;
• să defineşti scontarea şi să calculezi costul operaţiunii de scont;
• să defineşti creditul comercial şi să calculezi costul acestuia;
• să defineşti factoringul şi să calculezi costul acestuia.
5.1. Finanţarea ciclului de exploatare
5.1.1. Ciclul de exploatare. Necesarul de finanţat al ciclului de exploatare
Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operaţiunilor succesive care

încep cu aprovizionarea elementelor necesare desfăşurării activităţii
(materii prime, materiale, mărfuri etc.) şi se încheie cu încasarea
venitului realizat din vânzarea produselor, a lucrărilor executate sau a
serviciilor prestate.
Derularea ciclului de exploatare a unui produs, ţinând seama de

întârzierile de plată surprinde următoarele etape: aprovizionarea cu
materii prime (situaţie în care poate apărea o perioadă de stocaj a
acestora), utilizarea în producţie a materiilor prime, plata materiilor
prime, obţinerea produselor finite (situaţie în care poate apărea o
perioadă de stocaj ce implică şi cheltuieli de stocaj), comercializarea
(vânzarea) produselor finite (ce implică şi cheltuieli de distribuţie), şi în
final încasarea clienţilor.
Durata necesarului de finanţat apare între data plăţii a materiilor prime

şi data încasării de la clienţi. Se constată astfel că, ciclul de exploatare
generează un dublu decalaj al încasărilor şi plăţilor:
- un decalaj legat de durata ciclului de exploatare;
- un decalaj legat de întârzierile de plată.
Acest dublu decalaj se menţine permanent ca urmare a continuităţii

activităţii şi generează un necesar de finanţat care este acoperit în
special, prin întârzierile de plată pe care furnizorii întreprinderilor le
acceptă. Necesarul de finanţat este constituit dintr-un:
- anumit volum al stocurilor;
- nivel al creanţelor care se reînnoieşte.
68
Necesarul de finanţat al ciclului de exploatare este în general numit

„necesar de fond de rulment al exploatării” şi creşte pe măsură ce
activitatea se dezvoltă. În concluzie, este un mijloc indispensabil
funcţionării IMM-urilor, un mijloc economic de aceeaşi factură ca şi
investiţiile, motiv pentru care figurează în activul imobilizat, trebuind a fi
finanţat.
Necesarul de finanţat depinde de:

• durata ciclului de exploatare, care depinde la rândul său de viteza
de rotaţie a stocurilor, de durata procesului de producţie, de durata
creditului acordat clienţilor;
• durata creditului obţinut de la furnizori;
• evoluţia altor elemente aferente exploatării: TVA, salarii, obligaţii
sociale etc.
Necesarul de finanţat legat de ciclul de exploatare se modifică la o

anumită dată; nivelul stocurilor, al creanţelor de exploatare şi al
datoriilor de exploatare se modifică în mod constant în cursul
perioadei de analiză. Deoarece este imposibilă calcularea tuturor
valorilor necesarului de fond de rulment al exploatării de-a lungul unei
perioade, se determină nivelul mediu la necesarul de finanţat relativ al
operaţiunilor de exploatare, pentru o cifră de afaceri anuală dată.
În aceste condiţii, se defineşte fondul de rulment normat ( FRNor )

fondul de rulment care este egal cu necesarul de fond de rulment al
exploatării mediu.
Determinarea FRNor permite întreprinderii să evite problemele

trezoreriei durabile, ea trebuind să finanţeze necesarul de fond de
rulment al exploatării mediu cu capitaluri permanente.
În continuare, propunem un exemplu de finanţare a ciclului de

exploatare prin trei strategii diferite.
Întreprinderea ”Z” S.R.L. poate adopta trei strategii diferite de finanţare

a activelor sale circulante de exploatare. Activul său imobilizat este de
30.000 lei iar activul său circulant este constituit dintr-o parte fixă
(permanentă) de 40.000 lei şi o parte variabilă (ciclică) al cărei nivel se
prezintă astfel: 12.000 lei în primul trimestru, 10.000 lei în al doilea,
14.000 lei în al treilea şi 9.000 lei în al patrulea. 60% din activul său
imobilizat este finanţat din capitalurile proprii. Ştiind că rata anuală a
dobânzii la împrumuturile pe termen lung este de 8% iar la creditele
bancare pe termen scurt este de 14% şi că dobânda se plăteşte anual,
analizaţi următoarele variante de finanţare a activelor circulante pentru
întreprinderea ”Z” S.R.L.:
a) 44.000 lei finanţare prin împrumut pe termen lung şi restul
prin credite pe termen scurt;
b) 64.000 lei finanţare prin împrumut pe termen lung şi restul
prin credite pe termen scurt;
c) 20.000 lei finanţare prin împrumut pe termen lung şi restul
prin credite pe termen scurt.
69
a) Strategia de finanţare concretizată în 44.000 lei finanţare

prin împrumut pe termen lung şi restul prin credite pe termen scurt
conduce la următoarele concluzii:
Trimestrul 1 Trimestrul 2 Trimestrul 3 Trimestrul 4

1
Nevoi permanente (1) 70.000 70.000 70.000 70.000
Nevoi temporare (2) 12.000 10.000 14.000 9.000
Total nevoi 82.000 80.000 84.000 79.000
Resurse permanente (3) 62.000 62.000 62.000 62.000
Resurse temporare (4) 20.000 18.000 22.000 17.000
Total resurse 82.000 80.000 84.000 79.000
(1) nevoile permanente ( Nev perm ) se determină astfel:

Nev perm = AI nete + AC perm , unde:
AI nete = activele imobilizate la valoarea netă;
AC perm = activele circulante permanente.
Nev perm = 30.000 + 40.000 = 70.000 lei;
(2) informaţiile sunt date în aplicaţie;
(3) resursele permanente ( Re s perm ) se determină astfel:

Re s perm = CP + Dtml , unde:
CP = capitaluri proprii, care reprezintă 60% din activele
imobilizate nete;
Dtml = datorii pe termen mediu şi lung.
Rezultă: Re s perm = 60% × AI nete + Dtml = 60% × 30.000 + 44.000 = 62.000 lei;
(4) resursele temporare ( Re stemp ) se determină astfel:

Re stemp i = TRi − Re s perm i , unde:
TRi = total resurse aferente trimestrului i , i = 1÷ 4 .
Costul finanţărilor ( Dob ) se determină astfel: Dob = Cimpr × Rd an (% ) ,

unde:
Cimpr = capitalul împrumutat pe termen lung sau scurt, după caz;
Rd an(% ) = Rata dobânzii la împrumuturile pe termen lung sau scurt,
după caz.
- pentru împrumutul pe termen lung: Dob = 44.000 × 8% = 3.520

lei;
1
în acest caz sunt asimilate nevoilor permanente şi partea fixă din cadrul activelor circulante;
70
- pentru creditele bancare pe termen scurt, dobânda se

1
determină pentru fiecare trimestru, astfel: Dobtr 1 = 20.000 × 14% × = 700
4
1 1
lei; Dobtr 2 = 18.000 × 14% × = 630 lei; Dobtr 3 = 22.000 × 14% × = 770 lei;
4 4
1
Dobtr 4 = 17.000 × 14% × = 595 lei. Totalul dobânzii la creditele pe
4
termen scurt este de 2.695 lei.
Dobânda globală ( Dobgl ) este de 6.215 lei.
b) Strategia de finanţare concretizată în 64.000 lei finanţare

Trimestrul 1 Trimestrul Trimestrul Trimestrul

2 3 4
Nevoi permanente 70.000 70.000 70.000 70.000
Nevoi temporare 12.000 10.000 14.000 9.000
Total nevoi 82.000 80.000 84.000 79.000
Resurse temporare 0 -2.000 2.000 -3.000
Total resurse 82.000 80.000 84.000 79.000
(1) Re s perm = 60% × AI nete + Dtml = 60% × 30.000 + 64.000 = 82.000 lei.

lei;
determină pentru fiecare trimestru, astfel: Dobtr 1 = 0 lei; Dobtr 2 = 0 lei;
1
Dobtr 3 = 2.000 × 14% ×= 70 lei; Dobtr 4 = 0 lei. Totalul dobânzii la
4
creditele pe termen scurt este de 70 lei.
c) Strategia de finanţare concretizată în 20.000 lei finanţare

Trimestrul 1 Trimestrul Trimestrul Trimestrul

2 3 4
Nevoi permanente 70.000 70.000 70.000 70.000
Nevoi temporare 12.000 10.000 14.000 9.000
Total nevoi 82.000 80.000 84.000 79.000
Resurse temporare 44.000 42.000 46.000 41.000
Total resurse 82.000 80.000 84.000 79.000
71
(1) Re s perm = 60% × AI nete + Dtml = 60% × 30.000 + 20.000 = 38.000 lei
lei ;
determină pentru fiecare trimestru, astfel:
1 1
Dobtr 1 = 44.000 × 14% × = 1.540 lei; Dobtr 2 = 42.000 × 14% × = 1.470 lei;
4 4
1 1
Dobtr 3 = 46.000 ×14% × = 1.610 lei; Dobtr 4 = 41.000 × 14% × = 1.435 lei.
4 4
Totalul dobânzii la creditele pe termen scurt este de 6.055 lei.
În concluzie, pentru a reduce dobânda plătită, întreprinderea ”Z”

S.R.L. trebuie să aleagă împrumutul pe termen lung de 64.000 lei,
aceasta obţinând câştig din diferenţa dintre rata dobânzii pe termen
scurt şi rata dobânzii pe termen lung.
5.1.2. Fondul de rulment normat
Pentru a evalua fondurile de rulment normat ale exerciţiului dat, este

suficientă cunoaşterea cifrei de afaceri a exerciţiului şi a unui
coeficient de proporţionalitate. Această evaluare poate fi realizată în
mod global sau componentă cu componentă.
5.1.2.1. Metoda sintetică de determinare a fondului de rulment normat (metoda globală)
Pentru a arăta modul de determinare a fondului de rulment normat prin

metoda globală, propunem următorul exemplu:
La întreprinderea ”X” S.A. necesarul de fond de rulment mediu din anul

curent ( N ) este de 12.000 lei iar cifra de afaceri în acelaşi an de
60.000 lei Ştiind că pentru anul următor ( N + 1 ) nu sunt prevăzute
schimbări şi că este previzionată o cifră de afaceri de 80.000 lei , să se
determine fondul de rulment normativ prin metoda globală.
Fondul de rulment normat pentru anul următor ( FRNorN +1 ) prin

metoda globală se determină cu ajutorul formulei:
FRNorN
FRNorN +1 = × CAN +1 , unde:
CAN
FRNorN = fondul de rulment normat în anul N ;
CAN = cifra de afaceri în anul N ;
CAN +1 = cifra de afaceri în anul N + 1 .
12.000
FRNorN +1 = × 80.000 =16.000 lei.
60.000
72
5.1.2.2. Metoda analitică de determinare a fondului de rulment normat (evaluarea

componentă cu componentă)
Metoda analitică de determinare a fondului de rulment normat se

aplică utilizând informaţiile perioadelor anterioare sau informaţiile
previzionate pe baza informaţiilor financiar-contabile ale perioadelor
anterioare.
Prin această metodă, o componentă a necesarului de fond de rulment

de exploatare se descompune astfel:
- într-o viteză de rotaţie ( Vr ):

x x
Vr = = × 360 ;
Fluxul zilnic al componentei Fluxul anual al componentei
- un coeficient de structură ( CS ):
x x x
Vr * CS = × 360 ⇒ × 360 * CS = × 360 ⇒
CA Fluxul anual al componentei x CA
Fluxul anual al componentei x
CS =
CA
Pentru prezentarea acestei metode, propunem următorul exemplu:
Se dă următorul bilanţ de la întreprinderea ”Z” S.R.L.:

lei
Activ Pasiv
Active imobilizate 25.000 Capitaluri proprii 18.000
Stocuri 8.000 Datorii pe termen mediu şi lung 16.000
- materii prime 2.200 Datorii comerciale pe termen 3.000
- produse finite 1.800 scurt
- mărfuri 4.000 - furnizori
Creanţe 7.000 Datorii sociale pe termen scurt 4.200
- clienţi - salarii 3.000
- contribuţii sociale 1.200
Disponibilităţi 5.000 Datorii fiscale pe termen scurt 800
- TVA de plată
Credite bancare curente 3.000
Total activ 45.000 Total pasiv 45.000
Se mai cunosc următoarele informaţii:

- cifra de afaceri de 162.000 lei;
- aprovizionări cu materii prime în cursul exerciţiului de 7.500
lei, la cost de achiziţie;
- valoarea stocului iniţial de materii prime de 2.400 lei;
- costul de producţie al produselor finite obţinute în cursul
exerciţiului de 14.000 lei;
- valoarea stocului iniţial de produse finite de 1.200 lei;
73
- aprovizionări cu mărfuri în cursul exerciţiului de 25.000 lei, la

cost de achiziţie;
- valoarea stocului iniţial de mărfuri de 4.400 lei;
- valoarea rulajului salariilor personalului în cursul anului de
38.200 lei;
- valoarea rulajului cheltuielilor sociale în cursul anului de
21.775 lei;
- salariile se plătesc pe data de 15 a lunii următoare;
- contribuţiile sociale şi TVA de plată se plătesc pe data de 25
a lunii următoare;
- TVA aplicată cumpărărilor şi vânzărilor este 19%.
Să se calculeze fondul de rulment normat exprimat în zile cifră de

afaceri, în unităţi monetare şi în procente.
Pentru determinarea fondului de rulment normat se calculează viteza

de rotaţie şi coeficientul de structură pentru fiecare componentă a
necesarului de fond de rulment de exploatare, care apoi se
centralizează în următorul tabel:
Elemente componente ale Viteza de Coeficientul În zile cifră de

fondului de rulment normat rotaţie ( Vr ) de afaceri ( zCA )
structură Activ Pasiv
( CS )
Stocul de materii prime 107,53 0,048 5,16
Stocul de produse finite 40,30 0,083 3,34
Stocul de mărfuri 59,53 0,157 9,35
Clienţi 12,70 1,190 15,11
Furnizori 27,93 0,239 6,68
Salarii 30,00 0,236 7,08
Contribuţii sociale 40,00 0,134 5,36
TVA de plată 25,00 0,152 3,80
Total 32,96 22,92
Viteza de rotaţie pentru stocul de materii prime ( VrMp ) şi

coeficientul de structură ( CS Mp ):
SmMp
VrMp = × 360 ;
Ca Mp c
SmMp = stocul mediu de materii prime;
CaMp c = costul de achiziţie al materiilor prime consumate.
Si + S f2.400 + 2.200
SmMp = = = 2.300 lei.
2 2
Si = stocul iniţial de materii prime;
Sf = stocul final de materii prime.
CaMpc = S i + Ca Mp a − S f , unde:
Ca Mp a = costul de achiziţie al materiilor prime achiziţionate.
74
Ca Mpc = 2.400 + 7.500 − 2.200 = 7.700 lei.

2.300
VrMp = × 360 = 107,53 zile.
7.700
Ca Mpc 7.700
CS Mp = = = 0,048 .
CA 162.000
CA = cifra de afaceri.
Viteza de rotaţie pentru stocul de produse finite ( VrPf ) şi

coeficientul de structură ( CS Pf ):
SmPf
VrPf = × 360 ;
Cp Pfv
Si + S f 1.200 + 1.800
SmPf = = = 1.500 lei.
2 2
Cp Pfv = S i + Cp Pfr − S f , unde:
CpPfv = costul de producţie al produselor finite vândute în cursul
exerciţiului;
Cp Pfr = costul de producţie al produselor finite obţinute în cursul
exerciţiului.
Cp Pfv = 1.200 + 14.000 − 1.800 = 13.400 lei.
1.500
VrPf = × 360 = 40,30 zile.
13.400
Cp Pfv 13.400
CS Pf = = = 0,083 .
CA 162.000
Viteza de rotaţie pentru stocul de mărfuri ( VrMf ) şi coeficientul de

structură ( CS Mf ):
SmMf
VrMf = × 360 ;
Ca Mfv
Si + S f 4.400 + 4.000
SmMf = = = 4.200 lei.
2 2
Ca Mfv = S i + Ca Mfc − S f = 4 . 400 + 25 .000 − 4 .000 = 25 .400 lei.
4.200
VrMf = × 360 = 59,53 zile.
25.400
Ca Mfv 25.400
CS Mf = = = 0,157 .
CA 162.000
Durata medie a creditului acordat clienţilor ( DmCl ) şi coeficientul

de structură ( CSCl ):
Cl + E pr + Es
DmCl = × 360 , unde:
CA + TVAc
Cl = valoarea clienţilor de la sfârşitul exerciţiului;
E pr = valoarea efectelor de primit de la sfârşitul exerciţiului;
75
Es = efecte scontate şi neajunse la scadenţă;

TVAc = taxa pe valoarea adăugată colectată.
6.800 6.800
DmCl = × 360 = × 360 = 12,70 zile.
162.000 + 19% × 162.000 192.780
CA + TVAc 192.780
CS Cl = = = 1,19 .
CA 162.000
Durata medie a creditului primit de la furnizori ( DmFz ) şi

coeficientul de structură ( CS Fz ):
Fz + E pl
DmFz = × 360 ;
Ap + TVAd
Fz = valoarea furnizorilor de la sfârşitul exerciţiului;
E pl = valoarea efectelor de plată de la sfârşitul exerciţiului;
Ap = valoarea aprovizionărilor;
TVAd = taxa pe valoarea adăugată deductibilă.
3.000 3.000
DmFz = × 360 = × 360 = 27,93 zile.
32.500 + 19% × 32.500 38.675
Ap + TVAd 38.675
CS Fz = = = 0,239 .
CA 162.000
Viteza de rotaţie ( VrS ) şi coeficientul de structură ( CS S ) pentru

salarii:
Dmax S + Dmin S
VrS = ;
2
Dmax S = durata maximă, corespunzătoare salariului din prima zi a
lunii;
Dmin S = durata minimă, corespunzătoare salariului din ultima zi a
lunii.
45 + 15
VrS = = 30 zile.
2
R
CS S = S ;
CA
RS = rulajul creditor al salariului la sfârşitul exerciţiului.
38.200
CS S = = 0,236 .
162.000
Viteza de rotaţie ( VrCs ) şi coeficientul de structură ( CSCs ) pentru

contribuţiile sociale:
Dmax Cs + Dmin Cs 55 + 25
VrCs = = = 40 zile.
2 2
RCs 21.775
CS Cs = = = 0,134 .
CA 162.000
76
Viteza de rotaţie ( VrTVAp ) şi coeficientul de structură ( CSTVAp ) pentru

taxa pe valoarea adăugată de plată:
VrTVAp = 25 zile.
RTVAp TVAc − TVAd
CSTVAp = = .
CA CA
Taxa pe valoarea adăugată colectată este cea aferentă vânzărilor

reflectate în cifra de afaceri iar taxa pe valoarea adăugată deductibilă
este cea aferentă aprovizionărilor de materii prime şi mărfuri.
TVAc = 19% × CA = 19% × 162.000 = 30.780 lei;

TVAd = 19% × (Ca Mp a + Ca Mfc ) = 19% × (7.500 + 25.000) = 6.175 lei.
RTVAp 30.780 − 6.175
CSTVAp = = = 0,152 .
CA 162.000
Totalul activ exprimat în zile cifră de afaceri ( TAzCA ) se determină astfel:

n
TAzCA = ∑ Vri × CS i , unde:
i =1
i = componenta din activ a necesarului de fond de rulment
(stocul de materii prime, produse finite, mărfuri, clienţi).
TAzCA = 5,16 + 3,34 + 9,35 + 15,11 = 32,96 zCA.
Totalul pasiv exprimat în zile cifră de afaceri ( TPzCA ) se determină

astfel:
m
TPzCA = ∑ Vr j × CS j , unde:
j =1
j = componenta din pasiv a necesarului de fond de rulment
(furnizori, salarii, contribuţii sociale, TVA de plată).
TPzCA = 6,68 + 7,08 + 5,36 + 3,80 = 22,92 zCA.
Fondul de rulment normat exprimat în zile cifră de afaceri

( FRNor zCA ) se determină astfel:
FRNor zCA = TAzCA − TPzCA = 32,96 − 22,92 = 10,04 zCA.
Fondul de rulment normat exprimat în unităţi monetare ( FRNor ) se

determină astfel:
CA 162.000
FRNor = FRNor zCA × = 10,04 × = 4.518 lei.
360 360
Fondul de rulment normat exprimat în procente ( FRNor (%) ) se

determină astfel:
FRNor zCA 4.518
FRNor (%) = = = 2,79% .
CA 162.000
77
1. La întreprinderea ”K” S.A. necesarul de fond de rulment mediu
din anul curent ( N ) este de 43.000 lei iar cifra de afaceri în acelaşi
an de 490.000 lei. Ştiind că pentru anul următor ( N + 1 ) nu sunt
prevăzute schimbări majore în activitatea întreprinderii şi că este
previzionată o cifră de afaceri de 570.000 lei, să se determine
fondul de rulment normativ prin metoda globală.
2. Se dă următorul bilanţ de la întreprinderea ”J” S.R.L.:
lei
Activ Pasiv
Active 40.000 Capitaluri proprii 22.000
imobilizate
Stocuri 23.000 Datorii pe termen mediu 24.000
- materii prime 12.000 şi lung
- produse finite 4.000 Datorii comerciale pe 7.000
- mărfuri 7.000 termen scurt
- furnizori
Creanţe 12.000 Datorii sociale pe 10.000
- clienţi termen scurt 6.000
- salarii 4.000
- contribuţii sociale
Disponibilităţi 3.000 Datorii fiscale pe 2.000
termen scurt
- TVA de plată
Credite bancare 13.000
curente
Se mai cunosc următoarele informaţii:
- cifra de afaceri de 220.000 lei ;
- aprovizionări cu materii prime în cursul exerciţiului de
120.000 lei , la cost de achiziţie;
- valoarea stocului iniţial de materii prime de 8.000 lei ;
- costul de producţie al produselor finite obţinute în cursul
exerciţiului de 18.000 lei ;
- valoarea stocului iniţial de produse finite de 2.000 lei ;
- aprovizionări cu mărfuri în cursul exerciţiului de 31.000 lei ,
la cost de achiziţie;
- valoarea stocului iniţial de mărfuri de 5.000 lei ;
- valoarea rulajului salariilor personalului în cursul anului de
58.000 lei ;
- valoarea rulajului cheltuielilor sociale în cursul anului de
24.000 lei ;
- salariile se plătesc pe data de 10 a lunii următoare;
- contribuţiile sociale şi TVA de plată se plătesc pe data de
25 a lunii următoare;
- TVA aplicată cumpărărilor şi vânzărilor este 19%.
Să se calculeze fondul de rulment normat exprimat în zile
cifră de afaceri, în unităţi monetare şi în procente.
78
5.2. Bugetul de trezorerie
5.2.1. Elaborarea bugetului de trezorerie
Necesarul de surse de finanţare pe termen scurt se stabileşte cu

ajutorul bugetului de trezorerie, întocmit lunar, pe durata unui an.
Bugetul de trezorerie grupează numai încasările şi plăţile efective; în
cadrul acestuia nu se iau în calcul veniturile neîncasabile şi cheltuielile
neplătibile.
Astfel nu vor luate în calcul:

- cheltuielile cu amortizările şi provizioanele, rezultatul şi variaţiile de
stoc;
- veniturile din provizioane, din producţia imobilizată, cotele-părţi din
subvenţii virate la rezultat.
Sumele corespunzătoare operaţiilor de vânzare-cumpărare se vor lua

la totalul facturat (adică inclusiv TVA-ul aferent).
Pentru TVA de plată se efectuează un calcul separat pentru a stabili:

- luna de exigibilitate pentru TVA în funcţie de livrări sau încasări;
- aplicarea regulii de decalaj cu o lună pentru unele cheltuieli
plătibile.
Pentru construirea bugetului de trezorerie se parcurg următoarele

etape:
1. elaborarea situaţiei încasărilor din vânzări în cursul exerciţiului;
2. elaborarea situaţiei plăţilor în cursul exerciţiului pentru cumpărări;
3. elaborarea situaţiei TVA (cifre arbitrare) în cursul exerciţiului;
4. elaborarea situaţiei generale a plăţilor în cursul exerciţiului;
5. elaborarea bugetului de trezorerie pentru exerciţiul respectiv.
Pentru explicarea modului de întocmire a bugetului de trezorerie,

propunem următorul exemplu:
Să se întocmească bugetul de trezorerie pentru întreprinderea ”X” S.A.

pe o perioadă de 1 an, cunoscând următoarele:
- cifra de afaceri anuală previzionată este de 72.000 lei, fără TVA
(repartizată uniform în timp), din care 60.000 lei reprezintă valorificarea
producţiei în ţară, TVA 19% iar restul la export. Încasările lunare pentru
vânzările autohtone se realizează (conform analizei realizate de
departamentul financiar) astfel: 50% pe loc, în momentul vânzării, 30%
la 30 de la sfârşitul lunii iar restul de 20% la 60 de zile de la sfârşitul
lunii. Încasările lunare de la export se realizează în totalitate la 60 de
zile din momentul facturării;
- aprovizionările cu materii prime (repartizate uniform în timp) se
realizează lunar în valoare de 3.000 lei, fără TVA, TVA 19%, durata
medie a creditului acordat de furnizori fiind de 60 de zile;
- cheltuielile anuale de funcţionare sunt repartizate uniform în timp,
astfel:
79
- cheltuielile cu personalul: 1.600 lei, din care: 1.100 lei reprezintă

salariile personalului şi 500 lei reprezintă contribuţiile sociale. Salariile
sunt reglate pe data de 15 a lunii următoare iar cheltuielile sociale pe
data de 25 a lunii următoare;
- serviciile şi lucrările anuale executate de terţi (repartizate uniform
în timp) sunt în valoare de 12.000 lei, TVA 19%, durata medie a
creditului acordat de furnizori fiind de 30 de zile;
- dobânzile plătite pentru creditele primite sunt în valoare de 600 lei
pe an;
- alte impozite şi taxe sunt în valoare de 1.200 lei pe an;
- amortizarea mijloacelor fixe este de 2.400 lei pe an;
- TVA este reglată pe data de 25 a lunii următoare;
- impozitul pe profit este de 16%, reglat trimestrial pe data de 25 a
lunii următoare finalizării fiecărui trimestru;
- alte informaţii extrase din Bilanţul întreprinderii ”X” S.A. pentru
anul N-1: clienţi – 5.000 lei, din care 800 RON clienţi externi, vânzările
sunt uniforme în timp; creanţe la bugetul de stat – 1.000 lei;
disponibilităţi – 500 lei; rezultatul exerciţiului – 2.300 lei; datorii
financiare – 30.000 lei; rambursarea anuală a datoriilor financiare –
6.000 lei; furnizori – 3.200 lei, din care 800 lei reprezintă furnizori de
servicii; datorii faţă de personal 1.500 lei, din care 450 lei reprezintă
contribuţii sociale, TVA de plată – 50 lei, impozitul pe profit – 100 lei.
1. Elaborarea bugetului de încasări
(1) în coloana de Total, rândul Bilanţ se preia suma de la clienţi din

Bilanţul anului N-1, de 5.000 lei, detaliată astfel: 4.200 lei clienţi interni
şi 800 lei clienţi externi.
Ştim că, 50% din valoarea clienţilor se încasează pe loc, în momentul

vânzării, 30% la 30 de la sfârşitul lunii iar restul de 20% la 60 de zile de
la sfârşitul lunii. Aceasta înseamnă că suma de 4.200 lei reprezintă:
20% din vânzarea lunii noiembrie, care se va încasa în ianuarie, 30%
din vânzarea lunii decembrie care se va încasa în ianuarie şi 20% din
vânzarea lunii decembrie care se va încasa în februarie. În ipoteza
vânzărilor uniforme în timp, dacă notăm cu x vânzarea lunară din anul
precedent va rezulta:
20% × x + 30% × x + 20% × x = 4.200 ⇒ 70% × x = 4.200 ⇒ x = 6.000 lei.
Astfel, în ianuarie se va încasa: 20% din vânzarea lunii noiembrie şi

30% din vânzarea lunii decembrie, adică 3.000 lei, iar în februarie 20%
din vânzarea lunii decembrie, adică 1.200 lei.
Încasările lunare de la export se realizează în totalitate la 60 de zile din

momentul facturării, deci suma de 800 lei reprezintă vânzarea integrală
din luna noiembrie care se va încasa în februarie şi de asemenea,
vânzarea integrală a lunii decembrie care se va încasa în februarie. În
aceeaşi ipoteză a vânzărilor uniforme, în ianuarie se vor încasa clienţii
externi de 400 lei iar în februarie la fel.
80
(2) vânzările lunare interne din anul N vor fi de 5.000 lei, fără TVA.
Vânzările lunare interne, inclusiv TVA vor fi de 5.950 lei. Acestea se
încasează astfel: 2.975 lei, adică 50% se încasează pe loc, în luna
ianuarie, 1.785 lei, adică 30% în luna februarie iar restul de 1.190 lei,
adică 20% în luna martie.
Vânzările lunare de la export în valoare de 1.000 lei, fără TVA se

realizează în totalitate la 60 de zile din momentul facturării, adică după
2 luni. Vânzările la export, inclusiv TVA din luna ianuarie, în valoare de
1.190 lei se vor încasa în luna martie.
Acelaşi algoritm se aplică şi pentru celelalte luni.
2. Elaborarea bugetului de cumpărări
(3) în coloana de Total, rândul Bilanţ se preia suma de la furnizori din

Bilanţul anului N-1, de 3.200 lei, detaliată astfel: 2.400 lei furnizori
pentru stocuri şi 800 lei furnizori de servicii.
Ştim că durata medie a creditului acordat de furnizorii pentru stocuri

este de 60 de zile, ceea ce înseamnă că aprovizionările lunii noiembrie
vor fi plătite în ianuarie iar cele aferente lunii decembrie în februarie. În
ipoteza aprovizionărilor uniforme în timp, rezultă că suma de 2.400 lei
din bilanţ reprezintă aprovizionările lunilor noiembrie şi decembrie în
valoare de 1.200 lei pentru fiecare lună care se încasează în ianuarie
şi respectiv februarie.
Durata medie a creditului acordat de furnizorii de servicii este de 30 de

zile, ceea ce înseamnă că serviciile din luna decembrie se vor plăti în
luna ianuarie, în valoare de 800 lei (valoarea din bilanţ).
(4) cumpărările lunare de stocuri din anul N vor fi de 3.000 lei, fără
TVA. Cumpărările lunare de stocuri, inclusiv TVA vor fi de 3.570 lei.
Acestea se plătesc în totalitate la 60 de zile, adică achiziţiile lunii
ianuarie vor fi plătite în luna martie.
Achiziţiile lunare de lucrări şi servicii în valoare de 1.000 lei, fără TVA

se plătesc în totalitate la 30 de zile din momentul facturării, adică după
1 lună. Prestările de servicii şi execuţiile lucrărilor, inclusiv TVA din
luna ianuarie, în valoare de 1.190 lei se vor plăti în luna februarie.
Acelaşi algoritm se aplică şi pentru celelalte luni.
81
1. Elaborarea bugetului de încasări
Total Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie Bilanţ
Bilanţ (1) 5.000 3.400 1.600
- interni 4.200 3.000 1.200
- externi 800 400 400
Ianuarie (2) 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Februarie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Martie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Aprilie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Mai 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Iunie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Iulie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
August 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Septembrie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Octombrie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Noiembrie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Decembrie 6.950 2.975 3.975
- interni 5.950 2.975 2.975
- externi 1.000 1.000
Total 88.400 6.375 6.360 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.165
- interni 75.600 5.975 5.960 5.950 5.950 5.950 5.950 5.950 5.950 5.950 5.950 5.950 5.950 4.165
- externi 12.800 400 400 1.000 1.000 1.190 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000 2.000
82
2. Elaborarea bugetului de cumpărări

Total Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie Bilanţ
Bilanţ (3) 3.200 2.000 1.200
- stocuri 2.400 1.200 1.200
- servicii 800 800
Ianuarie (4) 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Februarie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Martie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Aprilie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Mai 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Iunie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Iulie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
August 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Septembrie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Octombrie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Noiembrie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Decembrie 4.760 4.760
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Total 60.320 2.000 2.390 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 8.330
- stocuri 45.240 1.200 1.200 3.570 3.570 3.570 3.570 3.570 3.570 3.570 3.570 3.570 3.570 7.140
- servicii 15.080 800 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190
83
3. Elaborarea bugetului TVA

Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie Bilanţ
TVA 950 950 950 950 950 950 950 950 950 950 950 950
colectată (5)
TVA 760 760 760 760 760 760 760 760 760 760 760 760
deductibilă
(6)
TVA de plată 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190
(7)
Reglarea 50 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190
TVA de plată
(8)
4. Elaborarea bugetului general de plăţi;

Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie
Furnizori 2.000 2.390 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760
Reglarea TVA de 50 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190
plată
Datoriile faţă de 1.500 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600
personal (9)
- salarii 1.050 1.100 1.100 1.100 1.100 1.100 1.100 1.100 1.100 1.100 1.100 1.100
- contribuţii sociale 450 500 500 500 500 500 500 500 500 500 500 500
Rambursare lunară a 500 500 500 500 500 500 500 500 500 500 500 500
împrumuturilor (10)
Dobânzile lunare 50 50 50 50 50 50 50 50 50 50 50 50
plătite pentru
împrumuturi (11)
Alte impozite şi taxe 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100
(12)
Impozit pe profit (13) 100 24 24 24
Total 4.300 4.830 7.200 7.224 7.200 7.200 7.224 7.200 7.200 7.224 7.200 7.200
5. Elaborarea bugetului de trezorerie

Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie
Sold la începutul lunii 500 2.575 4.105 3.855 3.581 3.331 3.081 2.831 2.581 2.331 2.057 1.807
(14)
Încasări (15) 6.375 6.360 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950
Plăţi (16) 4.300 4.830 7.200 7.224 7.200 7.200 7.224 7.200 7.200 7.224 7.200 7.200
Sold la sfârşitul lunii 2.575 4.105 3.855 3.581 3.331 3.081 2.831 2.581 2.331 2.057 1.807 1.557
(17)
84
3. Elaborarea bugetului TVA

(5) TVA colectată reprezintă TVA aferentă vânzărilor lunare, din
Bugetul de vânzări, cu menţiunea că la export cota de TVA este 0%;
(6) TVA deductibilă reprezintă TVA aferentă cumpărărilor lunare din
Bugetul de cumpărări;
(7) TVA de plată se determină ca diferenţă între TVA colectată şi TVA
deductibilă;
(8) reglarea TVA se referă la plata efectivă a TVA de plată. Întrucât
reglarea TVA se realizează pe data de 25 a lunii următoare, în luna
ianuarie se va plăti TVA de plată aferentă lunii decembrie, din bilanţ
4. Elaborarea bugetului general de plăţi

(9) datoriile faţă de personal, se reglează astfel: salariile lunii
decembrie sunt plătite pe data de 15 ianuarie iar contribuţiile sociale
aferente salariilor din luna decembrie sunt plătite până pe data de 25 a
lunii ianuarie. Sumele corespunzătoare din Bilanţ aferente lunii
decembrie vor fi astfel plătite în luna ianuarie.
(10) rambursarea anuală a datoriilor financiare fiind de 6.000 lei,
rezultă că rambursarea lunară va fi de 500 lei;
(11) dobânzile anuale ce trebuie plătite pentru împrumuturile primite
sunt în valoare de 600 lei, ceea ce înseamnă că dobânda lunară va fi
de 50 lei;
(12) alte impozite şi taxe sunt în valoare de 1.200 lei pe an, pe lună
fiind de 100 lei.
(13) impozitul pe profit se reglează pe data de 25 a lunii următoare a
fiecărui trimestru. În luna ianuarie se va plăti impozitul pe profit existent
în bilanţ, ce reprezintă impozitul pe profit de plată aferent trimestrului IV
al anului N-1.
Pentru determinarea impozitului pe profit trimestrial trebuie să

recurgem la calculul următor (calculăm pentru primul trimestru, cu
menţiunea că suma rezultată va fi identică şi pentru celelalte):
- vânzări trimestriale = 6.000 × 3 = 18.000 lei.
Total venituri ( TV ) = 18.000 lei.
- cumpărări de materii prime trimestriale2 = 4.000 × 3 = 12.000 lei;

- cheltuielile de personal trimestriale = 1.600 × 3 = 4.800 lei;
- dobânzi aferente creditelor primite, plătite într-un trimestru =
50 × 3 = 150 lei;
- alte impozite şi taxe, înregistrate într-un trimestru = 100 × 3 = 300
lei;
2.400
- amortizarea trimestrială = × 3 = 600 lei.
12
Total cheltuieli ( TCh ) = 17.850 lei.
2
în ipoteza că tot ce se achiziţionează într-un trimestru se şi consumă;
85
Profitul brut ( Prb ) va fi: Prb = TV − TCh = 18.000 − 17.850 = 150 lei;
Impozitul pe profit ( I / Pr ) va fi: I / Pr = 16% × Prb = 16% × 150 = 24 lei.
Lunile în care se va plăti acest impozit în anul N vor fi: aprilie, iulie şi
octombrie.
5. Elaborarea bugetului de trezorerie
(14) soldul de la începutul lunii ianuarie reprezintă soldul de la sfârşitul

lunii decembrie şi se preia din datele din bilanţul anului N-1;
(15) încasările se preiau de la Bugetul de încasări, totalul

corespunzător fiecărei luni;
(16) plăţile se preiau de la Bugetul general de plăţi, totalul

corespunzător fiecărei luni;
(17) soldul de la sfârşitul fiecărei luni se determină prin însumarea

soldului de la începutul fiecărei luni cu încasările şi apoi scăderea
plăţilor.
5.2.2. Echilibrarea bugetului de trezorerie
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, există, în mod obişnuit două

pieţe pentru obţinerea creditelor pe termen scurt (părţi componente ale
pieţei monetare):
- Piaţa interbancară unde intervin numai instituţiile de credit, trezoreria

publică, banca naţională, organismele a căror activitate principală este
gestionarea pe seama clientelei a portofoliilor de valori mobiliare,
primind în acest scop fondurile conforme mandatului acordat. Aici se
formează rata dobânzii de referinţă, care este rata minimă a dobânzii
adoptată de bancă, ajustată un procentaj în plus pentru creditele
tradiţionale cum ar fi scontul şi creditele de trezorerie prin contul
curent.
- Piaţa titlurilor de creanţă negociabile unde întreprinderile au

posibilitatea de a efectua operaţii financiare pe termen scurt între ele,
fără a trece prin instituţiile bancare.
Principalele finanţări pe termen scurt se pot asigura prin:
- mobilizarea efectelor comerciale;
- factoring: întreprinderea are posibilitatea de a apela la o

întreprindere ce are ca activitate de bază gestionarea creanţelor
comerciale pe termen scurt. Această operaţie se poate realiza, fie prin
cesionarea creanţelor, fie prin înlocuirea creditorului iniţial. De astfel de
servicii pot beneficia întreprinderile mici pentru care operaţiunea de
scontare clasică este prea scumpă şi care nu au mijloace eficiente de a
gestiona creanţele la clienţi. Întreprinderea de factoring este
86
remunerată printr-un comision, determinat sub forma unui procent care

se aplică asupra totalului sumelor facturate;
- creditele de trezorerie prin contul curent (cont curent cu sold

debitor), în funcţie de o serie de criterii (mărimea întreprinderii şi a cifrei
de afaceri, situaţia financiară, volumul sumelor transferate sau circulate
prin banca etc.). În plus, numărul de zile pentru contul curent cu sold
debitor este limitat;
- creditele de trezorerie cu destinaţie exactă şi care sunt acordate

contra unor garanţii (credit pentru campaniile agricole, credite pentru
export etc.), cele mai adesea ele contribuind la finanţarea achiziţiilor de
materii prime sau a prelucrării lor sau la stocajul produselor finite şi a
mărfurilor.
Costul creditelor constituie un criteriu important în selectarea tipului de

credite pe termen scurt. Elementele constitutive ale costului sunt:
a) rata nominală care poate fi rata anunţată de bancă (rata de scont,

rata pentru sold debitor etc.) sau fixată de întreprindere în funcţie de
piaţa monetară.
Rata fixată de către bancă variază de la o întreprindere la alta şi se

determină pornind de la rata dobânzii de referinţă la care se adaugă
majorări ţinând seama de natura creditului şi categoria întreprinderii.
Întreprinderile fac obiectul unei clasificări în patru categorii pe baza mai
multor criterii dintre care cel mai important este mărimea cifrei de
afaceri şi apoi altele cum ar fi sectorul de activitate, performanţele
financiare.
b) comisioanele care au rolul de a remunera munca băncilor în funcţie

de riscul asumat. Există mai multe tipuri de comisioane care nu se
determină în acelaşi mod, astfel:
• comisioane fixe care sunt independente de cuantumul şi durata

operaţiunii, variind numai de la o bancă la alta (de exemplu: comisionul
pentru scontare);
• comisioanele proporţionale cu cuantumul operaţiunii (de exemplu:

comisionul pentru soldul debitor al contului curent);
• comisioane proporţionale cu cuantumul şi durata operaţiunii (de

exemplu: comisionul de andosare).
Principalele plasamente pe termen scurt pe care le poate realiza o

întreprindere sunt:
- depozite a căror cuantum şi durată sunt destul de variabile;
- valori mobiliare de plasament prin intermediul diverselor fonduri de

investiţii care au ca obiect gestionarea valorilor mobiliare putând fi
specializate în diferite domenii. Cheltuielile de intrare şi ieşire sunt mici
87
sau nu există, de obicei. În fiecare zi lucrătoare se determină valoarea

lichidativă a acţiunii ca raport între valoarea activelor şi numărul
titlurilor de proprietate (părţi sociale sau acţiuni) emise de societatea
comercială vizată. Participarea la astfel de fonduri este remunerată prin
dividende sau dobânzi. Plasamentul reprezintă oarecare risc, dar
caracteristica acestor plasamente este marea lor lichiditate;
- împrumutul acordat altei întreprinderi;
- plata furnizorului, renunţând la creditul acordat în scopul obţinerii

unui scont prin efectuarea plăţii în avans faţă de termenul convenit cu
furnizorul;
- gestionarea directă a unui portofoliu de valori mobiliare.
5.3. Creditele bancare propriu-zise
5.3.1. Motive care determină IMM-urile să apeleze la finanţarea pe termen scurt
Există o multitudine de motive care fac din deciziile de finanţare pe

termen scurt un element deosebit de important în activitatea unei
întreprinderi. Astfel:
- o eroare a deciziei de finanţare pe termen scurt poate antrena

pierderi însemnate sau chiar încetarea plăţilor;
- o proastă proporţionare între îndatorarea pe termen scurt şi cea

pe termen mediu şi lung poate conduce la costuri suplimentare şi, deci,
la reducerea rentabilităţii;
- o subevaluare sau o supraevaluare a necesităţilor de finanţare pe

termen scurt se poate reflecta negativ în situaţia lichidităţii şi a
capacităţii de plată a firmelor, creând premisa apariţiei pe parcursul
anului fie a unui deficit de lichidităţi care nu poate fi acoperit la timp şi
în mod economicos, fie a unui excedent de lichidităţi ce s-ar putea să
nu-şi găsească cel mai convenabil plasament.
În general, există trei factori care trebuie luaţi în considerare în

selectarea surselor de finanţare pe termen scurt: costul efectiv al
creditului; disponibilitatea creditului în suma necesară, pentru perioada
cât finanţarea este necesară şi influenţa utilizării unei surse de finanţare
specifice asupra costului şi disponibilităţii unei alte surse de finanţare.
Pentru o întreprindere rentabilă este mai avantajos să apeleze la
creditul bancar pe termen scurt pentru creşterea activităţii, decât să
aştepte până când se vor constitui resurse proprii suficiente prin
capitalizarea profiturilor.
Există o multitudine de credite bancare pe termen scurt, toate fiind

acordate în general pentru finanţarea nevoilor de exploatare, curente
ale întreprinderilor (aprovizionări cu stocuri de materii prime şi
88
materiale, mărfuri, subansambluri, piese de schimb, energie,

combustibili, cheltuieli aferente perioadei curente, necesare realizării şi
finalizării producţiei care are consum şi desfacere asigurate prin
contracte şi comenzi ferme) sau pentru acoperirea unei insuficienţe
provizorii a fondului de rulment net şi mai puţin pentru investiţii. În
continuare ne vom referi doar la câteva dintre ele:
5.3.2. Tipologia creditelor bancare pe termen scurt
Creditele globale de exploatare funcţionează după sistemul revolving

iar volumul acestora se stabileşte de către organele bancare, pe baza
analizei fluxului de lichidităţi, pe baza diferenţei maxime dintre încasări
şi plăţi pe perioada pentru care s-a determinat fluxul previzionat de
lichidităţi, de obicei trimestru.
Practicarea pe scară largă a creditului global de exploatare a avut

uneori efecte negative asupra economiei ţării noastre datorită analizei
deficitare din partea organelor bancare a fluxului previzionat de
lichidităţi a întreprinderii beneficiare; în categoria plăţilor au fost
prevăzute drepturi salariale care nu aveau întotdeauna corespondent
în obţinerea unei producţii corespunzătoare, producându-se astfel o
ruptură între fluxurile reale şi cele monetare aferente, iar unităţile
bancare s-au cam ferit să acorde credite pe obiect, deoarece existenţa
unui număr mare de „plasamente mărunte” încarcă costurile bancare.
Linia de credite funcţionează tot după sistemul revolving, banca

împrumutând întreprinderilor fonduri utilizabile în mod fracţionat, în
funcţie de nevoile acesteia, în limita unui nivel global de credit, cu
condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul
liniei de credite aprobat. Tragerile din linia de credit se determină în
funcţie de cifra de afaceri şi de durata medie de încasare a clienţilor.
Creditele pentru finanţarea stocurilor temporare se acordă

întreprinderilor pentru finanţarea operaţiunilor cu caracter ciclic, pe
maxim 180 de zile, pe baza documentaţiei din care să rezulte obiectul
creditării şi cauzele economice care au determinat formarea stocurilor
respective: primirea de la furnizori a unor materii prime şi materiale în
avans faţă de termenele din contracte, aprovizionări în loturi optime,
întreruperea producţiei din motive justificate, lipsa mijloacelor de
transport etc.
Creditele pentru export au ca destinaţie finanţarea necesităţilor

curente sau excepţionale ocazionate de activitatea de export a
întreprinderilor. Băncile acordă aceste credite cu condiţia existenţei
contractelor de export sau comenzilor ferme încheiate direct cu
partenerii externi sau prin intermediul unor comisionari.
Creditele reînnoibile prezintă avantajul asigurării flexibilităţii.

Fondurile pot fi reutilizate într-o linie de credit continuă, pe baza
înţelegerii cu banca ce acordă aceste credite, împrumutatul continuând
să ceară împrumuturi iar banca dându-i aviz favorabil atât timp cât
valoarea totală stabilită nu este depăşită.
89
Creditele pe bază de bilete de trezorerie se obţin de către

întreprinderi prin emiterea şi plasarea în public a biletelor de trezorerie
cu scadenţă de până la un an şi cu o dobândă atrăgătoare pentru
deţinătorii de disponibilităţi băneşti. În mod normal, astfel de credite
trebuie să fie utilizate pentru nevoi temporare, ciclice sau sezoniere.
Biletele de trezorerie reprezintă un instrument nou de finanţare şi de

plasament ce vine să lărgească oportunităţile de finanţare pe termen
scurt a întreprinderilor. Apărute pentru prima dată în S.U.A., biletele de
trezorerie sunt, deci, titluri de creanţă, purtătoare de dobândă, cu
durată determinată, ce pot fi negociabile pe o piaţă reglementată.
Acest mijloc de finanţare a exploatării, care este accesibil în principal
întreprinderilor mari ce au cel puţin doi ani de existenţă, şi care face
obiectul unor condiţii de emisiune şi plasament deosebit de stricte, este
încă necunoscut în România.
Avansurile primite de la clienţi sunt o formă de finanţare pe termen

scurt, destul de des întâlnită şi în ţara noastră, care constă în acordarea
de avansuri, de către clienţi, în contul vânzărilor viitoare, în scopul
achiziţionării materiilor prime şi materialelor necesare începerii
fabricaţiei produsului, într-un procent convenit din preţul negociat în
contract. Totodată, atât pentru client cât şi pentru furnizor, acest avans
constituie o certitudine în vederea achiziţionării şi respectiv desfacerii
viitoare a produsului.
Împrumuturile de la grupul din care face parte întreprinderea.

Acordarea acestor împrumuturi determină creşterea datoriilor
întreprinderilor şi nicidecum a fondurilor proprii, pentru primirea lor
nefiind necesară îndeplinirea unor etape juridice, avantajul fiind că
aceste împrumuturi nu sunt purtătoare de dobândă.
Îndatorarea pe termen scurt prezintă atât avantaje cât şi limite.

Creditele pe termen scurt se acordă rapid, oferind supleţe în finanţarea
nevoilor pe termen scurt ale întreprinderii, sunt mai puţin costisitoare
(ratele dobânzii pe termen scurt sunt mai mici decât ratele dobânzii pe
termen lung) dar pot expune întreprinderea la riscul de insolvabilitate, în
situaţia în care este nevoită să ramburseze sume mari la termene
apropiate. În fapt, politica de finanţare pe termen scurt este un arbitraj
între rentabilitate şi risc.
Creditele pe descoperit de cont (overdraft) în lei se pot acorda IMM-

urilor pe perioade de timp foarte scurte, care nu vor putea depăşi 7 zile
calendaristice, pentru achitarea unor obligaţii stringente privind
aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibili, energie,
manoperă, impozite, taxe şi alte obligaţii curente sau în scopul
prevenirii înregistrării de interdicţii bancare de către clienţii băncii, ca
urmare a lipsei temporare de disponibilităţi în cont (totale sau parţiale)
la data decontării unor instrumente de plată de debit emise de aceştia
(cec, cambii, bilete la ordin).
90
Creditele pentru facilităţi de cont reprezintă credite pe perioade

scurte şi foarte scurte de timp, până la 15 zile calendaristice, acordate
întreprinderilor cu o situaţie economico-financiară foarte bună, dar care
din anumite cauze justificate economic nu pot face temporar faţă
plăţilor. Creditul este destinat acoperirii decalajului intervenit în fluxul
de lichidităţi ca urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate,
lucrărilor executate sau serviciilor prestate.
O gestiune eficientă a resurselor presupune alegerea instrumentelor de

plată adecvate, împrumutarea la cea mai bună dobândă, realizarea
plasamentelor cel mai bine remunerate şi realizarea unui arbitraj între
diferitele mijloace de finanţare sau între liniile de credit şi plasamente.
5.3.3. Costul efectiv al creditului bancar pe termen scurt
Estimăm costul efectiv al creditului bancar pe termen scurt cu

ajutorul următorului exemplu:
Soldul debitor al contului curent al întreprinderii ”X” S.R.L., în valoare

de 25.000 RON durează 8 zile, de la 01.07.N până la 08.07.N, rata
anuală a dobânzii fiind de 17% iar rata comisionului bancar de 0,1%.
Determinaţi costul real al creditului.
Rezolvare:
Calculăm mai întâi dobânda ( Dobn ) şi comisionul bancar ( Comb ),

astfel:
S cc d × R d n (% ) × t
Dobn = , unde:
360
S cc d = soldul debitor al contului curent;
t = numărul de zile în care soldul contului curent a fost debitor.
25.000 × 17% × 8
Dobn = = 94,44 RON.
360
Comb = S cc d × Rcomb (% ) , unde:
Rcomb (% ) = rata comisionului bancar.
Comb = 25.000 × 0,1% = 25 RON.
Costul real al creditului ( Dobr ) va fi:

Dobr = Dobn + Comb = 94,44 + 25 = 119,44 RON.
Pentru a determina rata reală a dobânzii, utilizăm formula dobânzii
simple în care necunoscuta este rata reală a dobânzii:
S cc d × R d r (% ) × t 25.000 × R d r (% ) × 8
Dobr = ⇒ 119,44 = ⇒
360 360 .
119,44 × 360
R d r (% ) = = 21,5%
25.000 × 8
91
1. Enumeraţi etapele întocmirii bugetului de trezorerie.
2. Care sunt principalele finanţări pe termen scurt?
3. Care sunt principalele plasamente pe termen scurt?
4. Care sunt elementele constitutive ale costului creditelor pe

termen scurt?
5. De ce apelează întreprinderile la finanţarea pe termen scurt?
6. Identificaţi tipurile de credite bancare pe termen scurt.
7. Cum se determină costul creditului bancar pe termen scurt?
În această secţiune am
8. O întreprindere încercat să un
contractează vă credit
familiarizez
bancar de 80.000 RON, pe
termen de 90 zile pentru care banca percepe o rată anuală a
dobânzii de 18%. Determinaţi valoarea absolută a dobânzii şi costul
efectiv al creditului.
În această secţiune am încercat să vă familiarizez cu etapele elaborării

bugetului de trezorerie şi cu principalele finanţări şi plasamente pe
termen scurt utilizate pentru echilibrarea bugetului de trezorerie. De
asemenea, am prezentat cu tipologia creditelor bancare pe termen
scurt şi modul de determinare a costului acestora.
92
5.4. Credite pentru creanţe comerciale
Principalele credite pentru creanţe comerciale cunoscute sunt: creditul

comercial, scontarea, factoringul şi forfetarea.
5.4.1. Creditul comercial
5.4.1.1. Definirea creditului comercial

Creditul comercial furnizează una dintre cele mai flexibile surse de
finanţare pe termen scurt. Acesta creşte în mod spontan în funcţie de
cumpărările întreprinderii. Caracteristicile suplimentare ale pachetelor
de credit comercial includ valoarea creditului pe care întreprinderea o
poate obţine, dacă suma este plătită în cont cu întârziere şi dacă
reducerile sunt aplicabile pentru plăţile în avans.
Este un mijloc de finanţare pe termen scurt care variază de la câteva
zile până la 90 de zile, în conformitate cu clauzele contractuale. Acest
tip de finanţare nebancară nu este purtător de dobândă.
5.4.1.2. Factorii de care depinde durata perioadei de credit comercial
Durata perioadei de credit comercial oferită depinde de următorii

factori:
- obiceiurile şi practica industrială. Termenele creditului
comercial reflectă în mod special regulile tradiţionale menţinute de-a
lungul anilor de comerţ. Aceste termene variază între industrii şi sunt
aproape uniforme în cadrul acestora. Orice ofertant care doreşte să
înlăture aceste reguli din industrii, trebuie să compenseze acest lucru
cu oferirea altor produse, numite acceleratori de livrare, pentru evitarea
pierderii vânzărilor;
- puterea relativă de negociere. Dacă vânzătorul are o multitudine
de clienţi, nici unul dintre aceştia crucial pentru el, şi dacă produsul
este esenţial pentru cumpărători, vânzătorul are o mare putere să-şi
impună propriii termeni. Această putere este urmată de succesul
competitorilor puternici;
- tipul produsului. Produsele care se rotesc rapid sunt adesea
vândute pe termene scurte de credit deoarece ele aduc (asigură) rate
mici ale profitului. Întârzierile în încasare pot eroda simţitor această
rată.
Creditul comercial este creditul acordat între industriaşi şi comercianţi,
prin vânzarea mărfurilor, în schimbul unor instrumente de credit (sau
efecte de comerţ), denumite cu un termen general cambii, dar care se
prezintă ca trată sau bilet la ordin. De asemenea, desemnează o
amânare la plată acordată de un furnizor de mărfuri sau de servicii
clientului.
Acordarea unui credit comercial de către furnizor implică, totodată,
greutăţi financiare pentru acesta, întrucât pe perioada acordării
creditului, în situaţia în care nu dispune de suficiente resurse proprii
93
este nevoit să găsească altă modalitate de refinanţare, pentru care, de

cele mai multe ori, plăteşte dobândă. În mediul ei de afaceri, o
întreprindere acordă şi primeşte simultan credit comercial de la
partenerii săi. Ca urmare ea poate avea, în acest mediu, poziţia de
creditor, poziţia de debitor sau o poziţie zero (neutră). Politica de credit
comercial promovată de firmă are o importanţă deosebită în acoperirea
nevoilor ei curente de exploatare.
În ţara noastră, în condiţiile unei lipse acute de lichidităţi, creditul
comercial este foarte des folosit. În ţările cu economie de piaţă
dezvoltată, creditul comercial acoperă o parte semnificativă din
resursele financiare ale întreprinderilor. Astfel ponderea acestuia în
total surse de finanţare în unele ţări ale lumii este: Canada 40%;
Japonia 30%; Franţa 20%; Italia 20%; SUA 10%.
5.4.1.3. Avantajele şi dezavantajele creditului comercial
Avantajele creditului comercial:

- rapiditatea, disponibilitatea şi flexibilitatea: ordinele de plată
plătibile ale celor mai multe întreprinderi necesită puţine formalităţi, nu
fac obiectul vreunui contract, reprezintă o formă continuă de credit, care
se obţine rapid, permiţând finanţarea în totalitate sau în parte a
stocurilor, în funcţie de viteza lor de rotaţie;
- de obicei, furnizorii nu solicită nici o garanţie, aceştia fiind, în
practică, mai înţelegători decât băncile în ceea ce priveşte eventualele
depăşiri ale scadenţelor; de asemenea, este mai agreat de către
întreprinderile mici şi mijlocii dat fiind faptul că, de cele mai multe ori,
acestea nu se bucură de acelaşi tratament ca şi marile întreprinderi din
partea băncilor;
- este obţinut în mod convenabil ca o parte normală a operaţiunilor
întreprinderii, extinderea în valoare a creditului comercial dezvoltând şi
contracte pentru necesităţile întreprinderii;
- reprezintă o sursă de finanţare relativ ieftină pentru susţinerea
activităţii curente;
- disponibilizează resurse financiare pentru realizarea altor obiective
economice;
- cunoaşterea scadenţelor de plată permite elaborarea unui cash-
flow realist, necesar obţinerii unui credit bancar;
- ofertanţii au posibilităţi mai bune de monitorizare şi forţare a celui
împrumutat să plătească decât au instituţiile financiare. Aceasta
deoarece ofertantul este de obicei în aceeaşi afacere iar cumpărătorul
nu are altă alternativă decât să cumpere de la câţiva ofertanţi;
- scopul ofertantului prin creditul comercial nu este de a face bani
din înţelegerea financiară ci de a obţine profit din vânzarea bunurilor;
- ofertantul poate oferi termeni favorabili de plată în scopul păstrării
unei relaţii pe termen lung cu cumpărătorul.
94
Dezavantajele creditului comercial:

- creşterea gradului de îndatorare pe termen scurt va avea efecte
negative asupra bonităţii întreprinderii;
- prezintă riscuri atât pentru furnizor cât şi pentru client; astfel, dacă
întreprinderea furnizoare nu cunoaşte suficient de bine clientul şi nu-i
evaluează cum trebuie solvabilitatea, aceasta este în pericolul de a
acorda credite importante, dificil de acoperit, clienţilor mai puţin
solvabili; de asemenea, clientul poate fi pus în dificultate când
furnizorul încearcă să scurteze brusc durata creditului furnizor acordat.
- într-un mediu economic inflaţionist, cu schimbări esenţiale ale
cursului monedei naţionale în perioade de timp foarte scurte, pot
apărea costuri care anulează veniturile realizate din vânzarea
mărfurilor achiziţionate prin credit comercial;
- neonorarea biletelor la ordin la scadenţă poate avea repercusiuni
grave de natură juridică şi economică asupra întreprinderii;
- nevalorificarea stocurilor de marfă achiziţionate prin credit
comercial duce la dificultăţi financiare complexe.
5.4.1.4. Costul creditului comercial
Pentru a releva costul creditului comercial în cazul acordării reducerilor

în numerar, prezentăm următorul exemplu:
Foarte des, termenii de credit oferiţi în cadrul creditului comercial
implică reduceri pentru plăţile în avans. De exemplu, un furnizor oferă
următoarele termene: 3% reducere pentru plata în 20 zile sau întreaga
valoare este plătită în 60 de zile. Astfel, 3% penalizare apare ca rabat
(bonus) pentru plata în 20 zile sau ca penalizare pentru întârzierea plăţii
în perioada 20-60 zile (adică cu 40 de zile). Costul anual efectiv de
neutilizare a reducerii ( k Cc ) poate fi foarte mare. Pentru o factură de
2.000 de lei, costul efectiv al ignorării perioadei de reducere, utilizând
termenii de credit anteriori, poate fi estimată prin relaţia:
Dob Nz a 60 360
k Cc = × = × = 27,84% .
Cd Nz c 1.940 40
Cei 3% reducere reprezintă costul dobânzii pentru extinderea perioadei

de plată cu 40 de zile în plus. 1.940 lei reprezintă valoarea facturii
pentru perioada celor 20 de zile de credit, după această dată reducerea
fiind pierdută. Costul efectiv al neluării în calcul a celor 3% reducere
pentru 40 de zile este foarte scump. Mai mult, odată ce perioada de
reducere a trecut, nu mai există nici un motiv de a plăti înaintea datei
scadente finale (a celor 60 de zile).
Costul creditului comercial variază astfel în mod direct proporţional cu
mărimea reducerii şi invers proporţional cu lungimea perioadei de timp
între sfârşitul perioadei de reducere şi data scadenţei finale.
95
5.4.2. Scontarea
5.4.2.1. Definirea creditului de scont

Creditul de scont se acordă prin scontarea de către băncile
comerciale a efectelor comerciale ale întreprinderii înainte de scadenţă.
Prin această plată cu anticipaţie a contravalorii efectului comercial,
unitatea bancară acordă clientului său un credit garantat cu efectele
comerciale scontate, transformându-le, în felul acesta, în mijloace
băneşti lichide necesare atât activităţilor de producţie cât şi de
circulaţie. Banca pune la dispoziţia posesorului creanţei valoarea
efectului de comerţ, mai puţin agio (dobânda şi comisioanele aferente),
înainte de scadenţa efectului respectiv.
Băncile comerciale primesc la scontare titluri care trebuie să
îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii: posesorul titlului să fie
client al băncii; titlul să fie acceptat legal la plată; intervalul de timp
dintre momentul prezentării spre scontare şi scadenţa titlului să nu
depăşească un an. La scadenţă, în baza drepturilor cambiale, banca
încasează de la debitor sau tras suma înscrisă în cambie.
Creditele de scont sunt foarte puţin practicate în România datorită
neîncrederii dintre participanţii la circuitul cambial. Deşi sunt
reglementate prin Legea nr. 83/1994 (completare la vechea
reglementare - Legea nr. 58/1934), cambia şi biletul la ordin au rămas
nişte titluri de credit foarte puţin folosite. Titlurile de credit cele mai
folosite în operaţiunile de decontări sunt ordinul de plată şi cec-ul.
5.4.2.2. Costul creditului de scont
Pentru explicarea modului de determinare a costului operaţiunii de

scontare, prezentăm următorul exemplu:
Presupunem o cambie a cărei valoare nominală este de 55.000 lei,
taxa nominală a scontului fiind de 13%. Numărul de zile de la data
prezentării cambiei până la scadenţă este 90. Să se calculeze scontul
comercial, valoarea actuală a cambiei în momentul prezentării la
scontare, scontul raţional şi taxa efectivă a scontului.
Rezolvare:
Scontul comercial ( S c ) se determină astfel:
Vn × R s n (% ) × t
Sc = , unde:
360
Vn = valoarea nominală a cambiei;
t = durata de timp din momentul prezentării şi până la scadenţă.
55.000 × 13% × 90
Sc = = 1.787,50 lei.
360
Valoarea actuală a cambiei în momentul scontării ( V a ) va fi:
V a = Vn − S c = 55.000 − 1.787,5 = 53.212,50 lei.
sau
96
Vn × R s n (% ) × t ⎛ R s n (% ) × t ⎞
V a = Vn − S c = Vn − = Vn × ⎜⎜1 − ⎟.
360 ⎝ 360 ⎟⎠
⎛ 0,13 × 90 ⎞
V a = 55.000 × ⎜1 − ⎟ = 53.212,50 lei.
⎝ 360 ⎠
Scontul raţional ( S r ) reprezintă diferenţa între valoarea cambiei în

ziua scontării ( Va ) şi valoarea acesteia la scadenţă, astfel:
Va 53.212,50
S r =Va − = 53.212,50 − =
R s n (% ) × t 0,13× 90
1+ 1+ lei.
360 360
= 53.212,50 − 51.537,53 =1.674,97
Taxa efectivă a scontului ( R s r (% ) ) se calculează în acelaşi mod ca şi

rata efectivă a dobânzii antecalculate. Aceasta va fi:
RS n ( % )
RS r (%) = .
RS n ( % ) × t
1−
360
0,13
RS r (%) = = 13,44% .
0,13 × 90
1−
360
1. Definiţi creditul comercial şi creditul de scont?
2. Ce asemănări şi deosebiri există între creditul comercial şi cel de

scont?
3. Care sunt avantajele şi dezavantajele creditului comercial?
4. Cum se determină costul creditului comercial şi al celui de scont?
97
5.4.3. Factoringul
5.4.3.1. Definirea factoringului
Creditele de factoring asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi

protecţia riscurilor de credit de către factor, pe baza cedării de către
beneficiari, cu titlu de vânzare sau de gaj, a creanţelor născute din
vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi. Serviciul de
finanţare presupune finanţare imediată în proporţie de maxim 80% din
contravaloarea fiecărei facturi pentru livrări de mărfuri/servicii prestate,
din care se scad comisioanele factorului; restul (20%) se eliberează în
momentul încasării (în cazul factoringului mixt). De asemenea, există
factoring cu plata imediată şi factoring cu plata la o anumită dată
viitoare. Termenul de încasare al facturilor prezentate factorului nu
trebuie să depăşească 180 de zile de la emitere.
În unele ţări dezvoltate economic, ca, de exemplu, Statele Unite ale

Americii şi unele din Vestul Europei, s-au creat condiţii formidabile
pentru încurajarea afacerilor de factoring, plecând de la concepţia
economică generală că utilizarea acestui instrument de investiţie şi
finanţare consolidează stabilitatea economică şi financiară a
societăţilor şi realizează o politică deosebit de eficientă de administrare
şi repunere în circulaţie a creanţelor. De asemenea, factoringul poate fi
considerat o activitate atât comercială, cât şi financiară. Rolul esenţial
al societăţilor de factoring este de a substitui întreprinderea în operaţii
ce nu ţin, în mod exclusiv, de domeniul comercial.
5.4.3.2. Avantajele factoringului
Avantajele factoringului de finanţare pentru întreprinderile beneficiare:
- acoperirea riscului ce decurge dintr-o eventuală insolvabilitate a

clienţilor, riscul fiind preluat de factor, ţinând totuşi cont că factorul nu
acoperă riscurile provenite din contestaţii comerciale sau tehnice;
- este asigurată alimentarea trezoreriei întreprinderii, factorul plătind

imediat creanţele cedate, după deducerea unei dobânzi, comision şi,
eventual, un depozit colateral creat de factor, elemente cunoscute în
mod cert la data încheierii contractului;
- firmele de factoring nu asigură o nouă finanţare, dar poate

accelera ciclul de transformare în lichidităţi pentru întreprinderile client,
permiţându-le să obţină valoarea de la debitor, mult mai repede decât
dacă ar fi aşteptat să treacă perioada normală de credit comercial,
adică transformă o vânzare la termen într-o vânzare în numerar,
diminuând îndatorarea întreprinderii pe termen scurt,
- întrucât avansurile obţinute de la factor reprezintă un procent din

valoarea creanţelor cedate, pe măsura creşterii vânzărilor, se asigură
98
finanţarea automată a necesarului de finanţat ce decurge din acordarea

de credite clienţilor;
- intervenţia factorului este similară unei încasări a creanţelor

comerciale la livrarea mărfurilor, fără ca această finanţare să apară în
pasivul bilanţului. Deci, factoringul reduce durata ciclului de exploatare
şi nevoia de fond de rulment, contribuind la ameliorarea lichidităţii
întreprinderii;
- prin încasarea creanţelor cu anticipaţie este menajat capitalul

propriu şi capitalul străin, de a fi imobilizat în creanţe cu diferite
termene de scadenţă şi inclusiv în cele cu restanţe, permiţând utilizarea
capitalului pentru finanţarea unor investiţii în scopul dezvoltării activităţii
întreprinderii, beneficierii de sconturi de la furnizori plăţi anticipate,
rambursării creditelor bancare pe termen scurt şi realizarea de
economii la cheltuielile financiare, pentru plasamente etc.;
- posibilitatea clientului de factoring ca, indiferent de finanţările

rezultate din contractele de factoring, să poată apela la credite bancare
necesare pentru diferite alte activităţi economice şi financiare;
- finanţarea prin factoring face posibilă, în urma predării creanţelor

factorului, o îmbunătăţire a planificării financiare pentru societatea
clientului de factoring;
- transferul creanţelor asupra factorului conduce la simplificarea

operaţiunilor de gestiune generând nemijlocit economii materiale şi de
personal, care se reflectă în bugetul întreprinderii şi în concentrarea
tuturor forţelor pentru realizarea activităţilor de bază;
- întreprinderile pot fi informate de factor asupra eventualilor

cumpărători, asupra pieţelor posibile, asupra dificultăţilor ce pot să
apară într-o ţară străină (riscul politic, riscul de schimb valutar etc.).
În activitatea practică, există diferite variante ale acestui tip de finanţare

a afacerilor care, însă, se bazează pe aceeaşi idee. Trebuie reţinut
însă că în situaţia în care factorul cumpără ferm factura, comisionul de
factoring este mult mai mare, dar întreprinderea nu va fi răspunzătoare
de eventuala neplată a facturii.
În ţara noastră, deocamdată, factoringul este puţin cunoscut, acesta

fiind prevăzut, în planul de deconturi al societăţilor bancare, dar există,
încă, deficienţe în ceea ce priveşte reflectarea acestuia la nivelul
întreprinderilor.
Factoringul este foarte utilizat în industrii care sunt caracterizate prin

existenţa multor producători mici şi comercianţi cu amănuntul, care nu
au relaţii stabile pe termen lung unii cu alţii. Întrucât un factor poate fi
angajat de un număr mare de producători, se poate simplu vedea
ponderea mare a tranzacţiilor pe care o singură întreprindere o are şi
mai mult dacă este bine plasată pentru a judeca credibilitatea fiecărui
client.
99
5.4.3.3. Rentabilitatea operaţiunii de factoring
Având în vedere faptul că factoringul prezintă numeroase avantaje şi

inconveniente, este necesară o analiză a acestora, după care se
procedează la determinarea rentabilităţii acestei tehnici.
Să considerăm următorul exemplu: întreprinderea „D” S.A. prezintă la

finele exerciţiului, următorul bilanţ simplificat (tabelul 5.1.):
Tabelul 5.1. Bilanţul întreprinderii „D” S.A. înainte de a se recurge

la factoring
lei
ACTIV PASIV
Stocuri 3.840
Clienţi 60.726 Furnizori şi alte datorii de 50.767
Alte creanţe 4.540 exploatare
Disponibilităţi 22.802 Credite bancare pe termen 19.148
scurt
Presupunem că întreprinderea recurge la factoringul mixt, care în

contract prevede avansuri de 80% din creanţele comerciale, adică
48.581 lei. Aceste sume vor fi folosite pentru a achita o parte a datoriei
faţă de furnizori (29.433 lei) şi pentru a rambursa creditul bancar pe
termen scurt (19.148 lei). Situaţia patrimoniului întreprinderii după
apelarea la factoring este prezentată în tabelul 5.2.
Tabelul 5.2. Bilanţul întreprinderii „D” S.A. după ce s-a recurs la

factoring
lei
ACTIV PASIV
Stocuri 3.840
Creanţe (factor) 12.145 Furnizori şi alte datorii de
Alte creanţe 4.540 exploatare 21.334
Disponibilităţi 22.802
Se observă că postul creanţe faţă de clienţi este înlocuit cu creanţe

asupra factorului în sumă de 12.145 lei, egală cu diferenţa dintre
creanţele clienţi de 60.726 lei şi avansul încasat de la factor de 48.581
lei.
Din tabelul 5.3. rezultă ameliorarea solvabilităţii şi lichidităţii generale

datorită achitării mai rapide a datoriilor pe termen scurt, precum şi
accelerarea vitezei de rotaţie a capitalurilor investite, care determină
creşterea rentabilităţii întreprinderii, pentru a asigura compensarea
costului factoringului.
100
Tabelul 5.3. Valoarea ratelor întreprinderii „D” S.A. înainte şi după

factoring
Ratele Valoarea ratelor

Înainte de După
Denumire Relaţie de calcul
factoring factoring
Solvabilitatea Capital propriu 104.916 104.916
patrimonială = 0,60 = 0,83
Datorii + Capital propriu 174.831 126.250
Lichiditatea Active circulante 91.908 43.327
curentă = 1,31 = 2,03
Datorii curente 69.915 21.334
Viteza de rotaţie Cifra de afaceri 160.000 160.000
a activelor totale = 0,92 = 1,27
Total activ 174.831 126.250
În tabelul 5.3. sunt calculate câteva rate, înainte şi după recurgerea la

factoring, având în vedere cifra de afaceri de 160.000 lei.
5.4.3.4. Dezavantajele factoringului
Dezavantajele factoringului:
- costul relativ ridicat, datorită multiplelor servicii pe care le oferă;
- impresia unei situaţii financiare delicate a întreprinderii client, pe

care o lasă apelarea la un factor, însă această observaţie nu este
fondată, deoarece societăţile de factoring nu acceptă, în principiu,
decât întreprinderi cu o situaţie financiară foarte bună;
- prin remiterea unei părţi a relaţiilor comerciale unei societăţi de

factoring, întreprinderea ar putea risca să piardă anumite contracte, fie
cu clienţii, deoarece factorul este mai exigent cu debitorii în ce priveşte
respectarea scadenţelor, fie cu băncile, deoarece factoringul exclude
apelarea la bănci pentru mobilizarea creanţelor comerciale.
Evaluarea financiară a factoringului constă în a compara costul tehnicii

cu ansamblul economiilor realizate datorită acesteia. Concret, trebuie
identificate şi cuantificate toate incidenţele financiare ale factoringului.
Costurile suplimentare ocazionate de factoring privesc: comisionul de
factoring sau comisionul de încasare; dobânzile plătite factorului; costul
asigurării încheiate pentru a acoperi riscul de insolvabilitate al
debitorilor neagreaţi. Mai există şi cheltuieli ocazionate de studiul
privind rentabilitatea utilizării factoringului, de transferarea creanţelor
factorului, de reorganizarea compartimentelor întreprinderii, de
notificarea clienţilor cu privire la utilizarea factoringului.
Economiile provin, de regulă, din: renunţarea parţială sau totală la

contabilitatea clienţilor; diminuarea numărului de litigii cu clienţii;
diminuarea asigurărilor pentru acoperirea riscului de insolvabilitate a
clienţilor; recuperarea creanţelor asupra clienţilor agreaţi, chiar în
situaţia incapacităţii de plată; obţinerea de sconturi pentru plata
furnizorilor sau reducerea cheltuielilor financiare. Pentru evaluarea
101
economiilor, trebuie să se ţină cont de avantaje: simplificarea gestiunii

creanţelor comerciale, elaborarea cu uşurinţă a bugetelor şi
previziunilor financiare, ameliorarea structurii părţii inferioare a
bilanţului, reducerea costurilor cu organizarea evidenţei contabile şi cu
urmărirea încasării clienţilor.
5.4.3.5. Costul operaţiunii de factoring
Pentru a reda costul efectiv al operaţiunii de factoring, prezentăm

următorul exemplu:
La începutul lunii martie, întreprinderea „C” S.A. vinde bunuri în valoare

totală de 150.000 clienţilor fideli, dar decide să ceară încasarea mai
devreme de cele 60 de zile convenite pentru aceste facturi. Societatea
de scontare este de acord să finanţeze 80% din valoarea nominală, de
exemplu 120.000 lei. Rata dobânzii este stabilită la 12% pe an.
Facturile au termen de plată pe 30 aprilie, exact 60 de zile de la
tranzacţia iniţială. Cheltuielile cu serviciile bancare sunt de 1,2%. După
cum se procedează în mod curent este creat un cont special la banca
la care sunt realizate toate plăţile. Secvenţele cash-flow-ului sunt
următoarele:
• 1 Martie: întreprinderea „C” S.A. primeşte disponibilităţile în avans

120.000 lei;
• 30 Aprilie: clienţii plătesc 150.000 lei, factorul primeşte 150.000 lei

iar întreprinderea „C” S.A. primeşte mai puţin cu 4.167 lei,
reprezentând următoarele taxe:
- cheltuieli cu serviciile bancare: 1,2% ×150.000 = 1.800 lei;
60
- dobânda Dob = 12% × 120.000 × = 2.367 lei.
365
Încasarea netă la scadenţă este : (20% ⋅ 150.000 ) − 4.167 = 25.833 lei iar
suma totală încasată de întreprinderea „C” S.A. este
120.000 + 25.833 = 145.833 lei.
În consecinţă întreprinderea „C” S.A. a stabilit un discount de

4.167
= 2,8% pentru 60 de zile pentru încasarea în avans a 80% din
150.000
suma de plată.
Exprimată în rată anuală a dobânzii, costul efectiv al operaţiunii de

factoring ( k Cs ) este aproximat la:
4.167 365
k Cs = × × 100 = 17,38% .
145.833 60
102
1. Definiţi factoringul?
2. Care sunt avantajele şi dezavantajele factoringului?
3. Cum se determină costul factoringului?
4. Cum se apreciază rentabilitatea factoringului?
În această secţiune am încercat să vă familiarizez cu noţiunile de credit

comercial, scontare şi factoring, cu avantajele şi dezavantajele
acestora şi cu modul de determinarea a costului operaţiunilor.
În esenţă, factoringul este modalitate de finanţare pe termen scurt mai

puţin utilizată în ţara noastră.
103
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
_______________________________________________________________
1. Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000;

2. Ana, Gh. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică,
Bucureşti, 2001;
3. Andreica, M., Andreica, C., Muştea-Ştefan (Şerban), I., Muştea-Ştefan (Şerban), R. –
Decizia de finanţare în leasing, Editura Cibernetica MC, Bucureşti, 2003;
4. Andreica, M. – Leasing – cale de finanţare a investiţiilor pentru IMM, Editura CRIMM,
Bucureşti, 1997;
5. Ariton, D. – Finanţele întreprinderii, Editura Fundaţiei Universitare “Dunărea de Jos”,
Galaţi, 2002;
6. Ariton, D., Mişu, N., Bleoju, G. – Decizia financiară – factor cheie a creşterii
economice, lucrare publicată în Progrese în teoria deciziilor economice în condiţii de
risc şi incertitudine, Volumul II, Editura Performantica, Iaşi, 2007;
7. Avare, P., Legros, G., Lemonnier, P. – Gestiune şi analiză financiară, Editura
Economică, Bucureşti, 2000;
8. Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici,
Editura Economică, Bucureşti, 2001;
9. Brealey, M., Stewart, M., Richard, A. – Principles of Corporate Finance, Editura Mc
GrawHill, 2003;
10. Brezeanu, P. – Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piaţă, Editura
Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1999;
11. Brezeanu, P. – Sisteme financiare internaţionale, Editura Cavallioti, Bucureşti, 2003;
12. Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit,
Editura Expert, Bucureşti, 2000;
13. Colasse, B. – Gestion financière de l`entreprise: problématique, concepts et
méthodes, Press Universitaires de France, 1993;
14. Dragotă, V., Ciobanu, A., Obreja, L., Dragotă, M. – Management financiar, Vol. II,
Editura Economică, Bucureşti, 2003;
15. Dragotă, M. – Decizia de investire pe piaţa de capital. Criterii de selecţie bazate pe
politica de finanţare. Guvernanţă corporativă. Factori determinanţi ai structurii
capitalului, Editura ASE, Bucureşti, 2006;
16. Eiteman, D. K, Stonehill, A. I., Moffett, M. H. – Multinational Business Finance,
Eleventh Edition, Pearson Education Inc., Boston, 2007;
17. Eros-Stark, L., Pântea, I. M. – Analiza situaţiei financiare a firmei. Elemente
teoretice. Studii de caz, Editura Economică, Bucureşti, 2001;
18. Eun, C. S., Resnik, B. G. – International Financial Management, Fourth Edition,
Published by McGraw – Hill/Irwin, New York, 2007;
19. Florea, Ş. – Gestiunea şi managementul activităţii financiare din întreprinderi, Editura
Victor, Bucureşti, 1997;
20. Ginglinger, E. – Les financement des entreprises par les marches de capitaux,
Presse Universitaires de France, Paris, 1991;
21. Halpern, P., Weston, J. F., Brigham, E. F. – Finanţe manageriale, Editura
22. Hoanţă, N. – Gestiunea finanţelor firmei, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
23. Hoanţă, N. – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003;
24. Ilie, V., Teodorescu, M. – Factoringul – modalitate de ameliorare a lichidităţii
întreprinderii, Tribuna Economică, v. 15, nr. 36, 2004;
25. Ilie, V., Teodorescu, M. – Finanţele întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2003;
104
Bibliografie
26. Ilie, V. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteora Press, Bucureşti,

2006;
27. Krainer, R. E. – Corporate Finance, Governance and Business Cycles, Theory and
International Comparisons, Elsevier, Amsterdam, 2003;
28. Levente, K. – Finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii; Editura Expert, Bucureşti,
2004;
29. Manolescu, Gh., Petre, I. – Finanţele întreprinderii, Ed. Fundaţiei "România de
mâine", Bucureşti, 1999;
30. Megginson, W. L. – Corporate Finance Theory, Addison Wesley Educational
Publishers Inc., Unites States, 1997;
31. Molico, T., Wunder, E. – Factoringul, alternativă modernă de finanţare, Editura
CECCAR, Bucureşti, 2004;
32. Molico, T. – Forfetarea, o variantă a instrumentelor de finanţare a exportului,
Contabilitatea, Expertiza şi Auditul Afacerilor, nr. 9, 2004;
33. Myers, B., Stewart, C., Richard, A. – Principles of Corporate Finance, McGraw-Hill,
2003;
34. Nişulescu, I. – Alternative privind finanţarea IMM – creditul bancar versus leasing,
Gestiunea şi Contabilitatea Firmei, v. 9, nr. 3, 2006;
35. Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2003;
36. Petty J. W., Keown, A. – Basic Financial Management, Prentice Hall International
Inc., New Jersey, 1993;
37. Pike, R., Heale, B. – Corporate Finance and Investment Decisions and Strategies,
Fifth Edition, Prentice Hall, 2006;
38. Pleter, O. T. – Administrarea afacerilor, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005;
39. Pratt, S. P. – Cost of Capital. Estimation and Applications, John Wiley & Sons Inc.,
New Jersey, 2002;
40. Ross, S. A., Westerfield, R. W., Jaffe, J. – Corporate Finance, McGraw-Hill, 2002;
41. Ross, S. A., Westerfield, R. W., Jordan, B. D. – Fundamentals of Corporate Finance,
Fifth Edition, McGraw-Hill, 2000;
42. Sandu, Gh. – Finanţarea întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2002;
43. Sandu, Gh. – Formarea capitalurilor firmelor private, Editura Economică, Bucureşti,
2000;
44. Stancu, I. – Finanţe – Teoria pieţelor financiare, finanţele întreprinderilor, analiza şi
gestiunea financiara, Editura Economică, Bucureşti, 1996;
45. Stroe, R. – Gestiunea financiară a întreprinderii. Note de curs şi aplicaţii. Biblioteca
digitală A.S.E.;
46. Stroe, R., Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţarea şi gestiunea financiară a întreprinderii,
Aplicaţii şi studii de caz, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2008;
47. Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura
48. Tudorache, D., Secăreanu, C. – Finanţele publice. Finanţele firmei, Editura
Universitară, Bucureşti, 2006;
49. Tulvinschi, M. – Leasingul – tehnică de finanţare pe termen lung, Revista finanţe
publice şi contabilitate, v. 17, nr. 4, 2006;
50. Van Horne, J. C. – Financial Management and Policy, Prentice Hall, New Jersey,
2002;
51. Vernimmen, P. – Finance d`entreprise, Logique et politique, 3e édition, Dalloz, 1989;
52. Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2000;
53. Zackrisson, M. – Financial Systems and Financing of High Technology Small Firms:
the Cases of Sweden, Linkopening and Santa Clara Country, Linkoping University,
2003.
105

Finantarea IMM-urilor PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finantarea IMM-urilor PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Asist. drd.

CUPRINS ...................................................................................................................... ....... 2

CAPITOLUL 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ................................................................. ....... 5

CAPITOLUL 2. DECIZIA FINANCIARĂ ÎN ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI

CAPITOLUL 3. FINANŢAREA IMM-URILOR PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG ........... ..... 18

acţiuni ............................................................................. ..... 28

CAPITOLUL 4. PROCESUL DE FINANŢARE A IMM-URILOR. RESTRICŢII

CAPITOLUL 5. FINANŢAREA PE TERMEN SCURT A IMM-URILOR ...................... ..... 68

5.2.1. Elaborarea bugetului de trezorerie .............................................................. ..... 79

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................. 104

Unitatea de învăţare Nr. 1.

Obiectivele principale ale unităţii de învăţare nr. 1:

După studiul unităţii de învăţare nr. 1, vei fi capabil:

1.1. Definirea şi importanţa IMM-urilor

Conform prevederilor europene, o întreprindere poate fi clasificată

Conform acestei definiţii, o mare parte a societăţilor comerciale

Ele operează în special la nivel naţional, însă sunt afectate de legislaţia

În calitate de stat membru al Uniunii Europene, România beneficiază

Sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) a constituit în ultimii ani

IMM-urile contribuie la crearea unui important număr de locuri de

Pe lângă aceasta, IMM-urile pot genera, prin mobilitatea şi flexibilitatea

1.2. Cadrul de reglementare a IMM-urilor în România

În ceea ce priveşte sectorul IMM-urilor, principala lege care

Potrivit acesteia, întreprinderea este orice formă de organizare a unei

Întreprinderi pot fi: societăţile comerciale, societăţile cooperatiste,

În conformitate cu Legea 346/2004, sunt considerate a fi întreprinderi

1.3. Rolurile pozitive ale IMM-urilor în economie

În România, ca în oricare economie de piaţă, IMM-urile au efecte

1. Întreprinderile mici şi mijlocii sunt importante creatoare de locuri

2. Sectorul IMM-urilor este principala sursă de formare a clasei de

3. Un alt rol important este acela că sporesc caracterul concurenţial

4. IMM-urile contribuie la formarea ofertei de bunuri şi servicii şi, în

5. Se asigură combinări ale unor factori de producţie care, în alte

6. Faptul că IMM-urile sunt administrate direct de către proprietari

7. Ele asigură potenţialul de dezvoltare al viitoarelor mari

8. Accentul pe procesele de inovaţie, atât în privinţa tehnologiilor, cât

9. Întreprinderile mici şi mijlocii se pot integra relativ uşor într-o reţea

10. Dimensionarea lor redusă contribuie la diminuarea practicilor

1.4. Accesul IMM-urilor la sursele de finanţare

În România, accesul limitat la finanţare se confirmă prin faptul că

Pe locul al doilea, dar la mare distanţă, sunt împrumuturile din surse

Pe sectoare de activitate, se folosesc în general aceleaşi surse ca şi

De asemenea, întreprinderile din sectoarele agricultură, industrie şi alte

Indiferent de sectorul de activitate în raporturile lor cu băncile

Cu toate acestea, pe măsura ce ne îndreptăm către categoria de

1.5. Factori ce determină alegerea surselor de finanţare a IMM-urilor

În alegerea sursei de finanţare, IMM-urile se orientează, în primul rând,

Totuşi, criteriul garanţiilor cerute de către instituţiile bancare pentru

Această direcţie de acţiune este şi mai importantă dacă se ia în calcul

1.6. Programe de sprijin pentru IMM-uri în perioada de preaderare

Prin HG nr. 840/2002 (M.O. nr. 638/29.08.2002) au fost aprobate

- - Subprogramul naţional multianual pe perioada 2002 –2005 de

- - Subprogramul naţional multianual pe perioada 2002-2005 de

utilităţile oferite de incubatorul de afaceri. Subprogramul a finanţat

- - Subprogramul naţional multianual pe perioada 2002 – 2005 de

- - Subprogramul naţional multianual pe perioada 2002-2005 pentru

1. Ce condiţii trebuie să îndeplinească o întreprindere pentru a fi

2. Care este importanţa şi rolul IMM-urilor?

3. Care sunt factorii care determină alegerea surselor de finanţare a

4. La ce surse de finanţare au acces IMM-urile?

5. Enumeraţi şi prezentaţi programele de sprijin pentru IMM-uri în

Prin intermediul acestui capitol am încercat să vă familiarizez cu

În esenţă, IMM-urile constituie pilonul de bază al economiei, reprezintă