EFECTE FORMALE ALE CONTACTELOR

LINGVISTICE

Limba este stăpânită de o permanentă tensiune provocată de forţe interne

antagonice. Tendinţelor bio-psihologice generale şi celor socio-culturale, spaţiale şi
temporale, care tind spre orientarea limbilor spre fagase uniforme, egale, li se opune
amplul impuls lingvistic matern, cu forţa sa de rezistenţă, care va împinge tot ceea
ce se învată mai tirziu în tiparele limbii materne. La aceasta se adaugă şi un alt
factor, cel al tendinţei de imitare, care la rândul său actionează în doua direcţii: spre
inapoi - este deci conservator, caci inhiba noul prin perseverenţa fenomenelor
lingvistice deja existente -, dar este in acelaşi timp si progresiv, acţionând deci spre
înainte, căci noul, care se naşte din cerinţele formelor vieţii in permanenta
schimbare, se poate impune doar printr-o forma a imitarii lingvistice.
Probabil că toate limbile posedă, in pofida varietăţii lor, aceleaşi tendinte de
bază, ce-şi află expresia in principii fonologice, gramaticale, sintactice si
semasiologice (noţiunile de subiect şi predicat, de exemplu, sunt specifice tuturor
limbilor) Aceste generalizări devin interesante si justificate abia in momentul in
care se foloseşte ipoteza tendinţelor identice în interiorul unităţilor spatiale (de ex.
Europa) si temporale (de ex. secolele XIX-XX), in vederea aflării faptelor de limbă
existente, reale. Dintotdeauna, în timpuri diferite şi in locuri diferite s-au format
culturi diferite, care s-au înlocuit unele pe altele. Luând din nou exemplul Europa,
tendinşa care apropie din punct de vedere al conţinutului şi al structurii limbile
bătrânului continent, îşi are rădăcinile in cultura greco-romana. Această tendinţă
determină o unitate de noţiuni, structurate mai mult sau mai puţin asemănător şi a
căror forme lingvistice caută să pătrundă in diversele limbi. Opus influentelor ce
rezulta din contacte lingvistice, se afla limba materna cu tendinţele ei conservatoare.
Omul trăieste realitatea obiectivă prin prima limba învatata (limba materna).
Mecanismul ei îi sta automat la dispoziţie şi este mijlocul cel mai natural de
denumire a lumii înconjurătoare. De aici rezultă că monolingvul conştientizează
numai o realitate până ce descoperă, prin cunoaşterea altei limbi, existenta unei alte
realităţi şi a unui alt mecanism. El va încerca oricum să identifice noile conţinuturi
cu cele proprii si să le inplanteze în categoriile formale ale limbii materne.
Rezultatul acestui conflict conştient / inconştient, al interferenţei, îl reprezintă
diferitele tipuri de calcuri.
Forţele creative ale limbilor au fost şi sunt tensionate printre altele de
influenţele exercitate de comunicaţii, medii, dezvoltarea tehnicii, specializarea
industriei etc. Noul pătrunde, dupa modelul unei limbi secundare, in limba primara
(materna). Cel mai expus este lexicul, care se adapteaza mereu situaţiilor culturale
si spirituale. Lexicul devine astfel o sursa de informare asupra unei perioade
determinate din viata spirituala a unei ţări: cercetând fondul de cuvinte dintr-o
epocă, aflam ce imagini si ce idei dominau viaţa spirituală a acelui timp. Formele de
exprimare ale umanismului, renaşterii, barocului, iluminismului, clasicismului si
romantismului au umplut limbile europene, in mod succesiv, cu continuturi noi.
Trecând de la general la particular, vom vedea ca în româna au fost transpuse si
neologismele iluminismului, clasicismului si romantismului german.
Apropierea din sens opus duce la imitare / calchiere, atunci când sistemul limbii
materne străpunge graniţa lingvistică. Unul şi acelaşi calcul poate avea puncte de
plecare diferite, în funcţie de vorbitor şi de raportul său cu limba din care calchiaza.
Influenţele străine şi cele materne pot merge mână în mână, şi egalizarea lingvistică
poate fi, cel puţin teoretic, atât rezultatul tendinţei novatoare, cât şi al celei
conservatoare.
Există o literatura bogată asupra complexului general al contactelor lingvistice,
în cadrul căruia se manifestă imprumutul ăi calcul, ca simptome ale dezvoltării
lingvistice, prin preluări ori transformări de forma şi (sau) de conţinut. Asupra
celor mai importanţi reprezentanţi din diferitele culturi vom reveni in partea a doua
a acestui capitol. Deocamdata vom înregistra doua din cele mai autorizate opinii, ce
s-au impus in domeniul determinării, clasificării şi denumirii a ceea ce înţelegem in
mod obisnuit prin imprumut şi calcul, la care se face de obicei referire,
reprezentative pentru tradiţia germană si româna: Betz si Hristea. Procedeele
tehnice sunt practic comune şi le vom descrie la Betz - nefiind necesar de a reveni
decât doar in parte asupra acestor procedee la Hristea.
W. Betz este cel care pretinde şi oferă o terminologie motivată, din punctul de
vedere al teoriei limbii si in general practică si utilizabilă. Prin clasificarea
criteriilor folosite consecvent si prin denumirea categoriilor concepute, a evidenţiat
amănunţit procesele tehnice ale preluării de bunuri lingvistice străine ca atare sau
prin material lingvistic autohton. Trebuie apreciat că aproape toate cercetarile
ulterioare iau in consideraţie criteriile şi terminologia acestui învatat.
In discuţia asupra procedeelor tehnice, pentru faptele lingvistice formal dependente
intră în discuţie, conform nomenclatorului impus de Betz, următorii termeni:
“Lehnübersetzung” este traducerea parte cu parte a modelului (de ex. Gewissen >
constientia). “Lehnübertragung” este o transpunere parţială, mai liberă (de ex.
Vaterland > patria). Atât traducerea parte cu parte cât şi gradul de transpunere
parţială depind de posibilităţile structurale ale limbii primitoare; din cauza
abaterilor distribuţionale nu este mereu posibilă o imitare strictă, parte cu parte,
ceea ce duce la atenuarea criteriilor de diferenţiere între “Lehnubersetzung” si
“Lehnubertragung”. “Lehnwendung” este imitarea (reproducerea) unei forme de
exprimare străine (de ex. faire la cour > den Hof machen - a face curte) si
“Lehnsyntax” este imitarea, pe cât cu putinţă mai exact şi pe cât permite limba
primitoare, a unei structuri sintactice (de ex. das ist meines Amtes > hoc mei officii
est). Pentru o formulare independentă de model Betz foloseşte termenul
“Lehnschupfung” (de ex. Weinbrand > cognac). “Lehnbedeutung” este atunci când
unui cuvânt existent i se adaugă un sens nou prin analogie sau substituţie, fiind deci
o omonimie interlinguala; ei i se opune “Lehnbildung”, care apare pe baza asociaţiei
interne, este deci o sinonimie interlinguala. “Lehnbildung” uneste practic pe
“Lehnubersetzung” / “Lehnubertragung” cu “Lehnprugung.
 Th. Hristea face, in lingvistica româneasca, cea mai amănunţită şi argumentată
clasificare a calcului lingvistic. Dintre toate tipurile de calcul, cel mai important el
consideră a fi calcul lexical, care duce la îmbogăţirea vocabularului cu noi unităţi şi
sensuri lexicale. In funcţie de ce se imita şi de elementele nou apărute in vocabularul
limbii influenţate, lingvistul distinge între calcul semantic si calcul lexical de
structura (fiind un împrumut de forma interna). Acesta din urma, daca imita în
întregime structura modelului străin, este total (de ex. anotimp < germ. Jahreszeit),
iar dacă reproduce numai în parte acea structura este parţial (de ex. triunghi < fr.
triangle) - aceasta clasificare este comună atât compunerii cât şi derivării. Aceeaşi
categorie a calcului de structura, privită însă numai din perspectiva derivării, va
permite o clasificare şi în funcţie de tipul de derivare: cu sufix (de ex. crucişător <
germ. Kreuzer), cu prefix ( de ex. prelucra < germ. verarbeiten) şi parasintetic (de
ex. conlucrator < germ. Mitarbeiter). Calcul semantic (atribuirea unui sens nou
unui cuvânt existent deja în limbă, după modelul corespondentului sau străin) este
întotdeauna cel puţin bisemantic. Trimiţând la caracterul stabil al structurii
gramaticale si la disocierea dintre frazeologie şi sintaxa, Hristea fixeaza limitele
calcului gramatical cu cele doua subdiviziuni ale sale, calcul morfologic (de ex. a se
ruga < sl. moliti se) şi cel sintactic (de ex. a locui folosit cu complement direct < fr.
habiter). Tot el este primul lingvist român care acordă un loc special calcului
frazeologic (traducerea literală a unei unitaţi frazeologice - de ex. a face act de
prezenta < fr. faire acte de presence) si calcului lexico-frazeologic (un calcul
combinat: frazeologic, pentru că este copiată structura unei unităţi frazeologice, şi
lexical, pentru că este împrumutată şi structura unuia dintre elemente - de ex. a face
anticamera < fr. faire antichambre).
De problemele teoretice ale contactului lingvistic şi consecinţele sale practice,
interferenţele, s-au ocupat deci lingviştii din diverse culturi. Trebuie sa consemnăm
aici, chiar dacă foarte pe scurt, si aportul altor cercetători, una din operele de bază
în acest domeniu fiind cea a lui V. Weinreic. Universalitatea lucrărilor sale decurge
şi din faptul că el nu se limiteaza la o anumita limbă, ci îşi alege exemplele, în funcţie
de ceea ce doreşte să dovedească, din cele mai diverse limbi. Pentru lucrarea de fată,
cercetările lui Weinreich sunt de o importantă deosebită, deoarece împrumutul şi
calcul nu sunt altceva decât rezultatul interferenţelor fonetice, uneori gramaticale si
mai ales lexicale, pe care acest cercetător le-a analizat amanuntit. In aceeaşi masură
interesează cadrul socio-cultural al contactelor lingvistice pe care autorul îl pune în
contact cu valoarea literar-culturală a limbii . E. Haugen construieşte o
terminologie, care se intâlneste cu cea a lui Betz in numeroase puncte, având însă şi
suficientă originalitate. Criteriul clasificării sale este “the extend to which native
morphemes have been substituted for foreign”. El extinde numărul de procedee
tehnice de la 11 la 15, venind cu unele nuanţări care însă, dincolo de intenţia de a
clarifica procesul contactului lingvistic, îngreuneaza percepţia fenomenului. Să
reţinem şi observaţia că asemănările fonematice acţionează în cazul calcului
semantic (Lehnbedeutung) stimulativ. Cercetările teoretice ale lui V. Vildomec se
bazează pe rezultatele obţinute de Weinreich şi Haugen. Pentru noi, lucrarea lui
Vildomec este interesantă prin aceea ca şi el aduce exemple din diferite limbi. De
neînteles ramâne însă faptul că acest autor nu ia în consideraţie lucrările lui Betz,
cu atât mai mult cu cât acordă importantă şi valoare calcului. Ampla lucrare a lui
L. Deroy caută de asemenea să ia in discuţie cât mai multe limbi, printre care şi
româna. Pornind de la conştientizarea importanţei împrumutului, autorul trece la
distingerea căilor de diferenţiere între elementele de împrumut, categoriile
gramaticale cărora le pot aparţine şi forma limbii din care pot proveni, se opreşte
asupra cauzelor materiale şi psihologice ale fenomenului in discuţie, pentru a
încheia cu examinarea fenomenului lingvistic in curs de derulare şi cu consecinţele
provocate de acesta: reacţiile împotriva aportului străin, avantajul studierii
împrumutului pentru lingvist, problema limbilor mixte şi a limbilor internaţionale.
H. Gneuss, şi el adept al terminologiei lui Betz, aduce pentru engleza veche dovada
faptului că reproducerea compunerilor străine sau derivările cu mijloacele propriei
limbi, precum şi preluarea de sensuri şi nuanţe ale cuvintelor străine sunt mult mai
frecvente decât împrumuturile directe..
In lingvistica românească, în continuarea părerilor formulate de I. H.
Rădulescu, C. Conachi, Al. Russo s.a., T. Maiorescu - influenţat, la rândul său de
critica germană faţă de neologisme - formulează principalele norme de admitere a
neologismelor. “în contra neologismelor” (1881), reluat mai târziu sub titlul mai
conciliant Neologismele (1892), Maiorescu se dovedeşte a fi pe de o parte purist, iar
pe de alta pledant pentru acceptarea termenilor noi reclamaţi de introducerea unor
notiuni noi, el nefiind un adversar al neologismelor luate în sine, ci al acelora pe
care nu le consideră strict necesare. Gh. Adamescu se arată şi el îngrijorat de
introducerea cuvintelor străine fără discernamânt, recunoscând, însă, că “nu ne
putem lipsi de cuvinte noi pentru noţiuni noi” S. Puscariul înlocuieşte normele cu
criterii de selecţie a cuvintelor noi (tact, necesitate, public caruia i se adreseaza); Th.
Capidan a dezvoltat printre primii una din cauzele care determină patrunderea
neologismelor în limba: bilingvismul; D. Caracostea aduce un punct de vedere
stilistico-functional asupra neologismelor; I. Iordan enuntă că “nu toate
împrumuturile din limba româna au fost adevărate neologisme, ci numai cele venite
de la popoare superioare noua sub raport cultural”; Luiza si M. Seche studiază
neologismele în accepţiunea de cuvinte noi împrumutate si derivate ale acestora; Al.
Graur emite, primul în lingvistica româneasca, teza asupra etimologiei multiple,
căreia îi aduc precizări numeroşi alţi lingvişti
In ceea ce priveşte calcul lingvistic, acesta este înca cercetat de catre lingviştii
români, clasificarea şi terminologia lui Hristea ramânând în general de referintă.
Numărul contribuţiilor parţiale este între timp apreciabil. Dificultatea realizării
unui consens în definirea si tipologizarea calcurilor rezulta atât din masivele zone
de interferentă cu împrumutul propriu-zis, cât şi din inexistenţa unei definitive
teorii a traducerii. Munteanu, nemulţumit de faptul ca termenul
“calc de structura” nu arata dacă este vorba de cea a semnificatului sau cea a
semnificantului lexical, propune denumirile calc de semnificat si calc de expresie.
Prima categorie include unităţile lexicale primare şi vizează exclusiv semnificaţii
lexicali, pe când a doua diviziune cuprinde unităţi lexicale care au preluat de la
model nu doar o parte din spectrul unităţii lexicale, ci şi structura sa internă, forme
având asadar aspectul morfologic al unor unităţi lexicale secundare (derivate sau
compuse). Preluând afirmatia lui St. Ullmann ca un calc este un împrumut deghizat
sau un împrumut prin traducere, I. Ştefan numeste calcul “o imitaţie”. în
continuarea nomenclaturii lui Rizescu, el distinge intre calc lexical, calc semantic
(considerat, în opoziţie cu cel savant, popular) şi calc gramatical (morfolo-gic si
sintactic).
In continuarea observaţiei: calcul - un împrumut prin traducere, remarcăm o destul
de mare inconsecventa in tratarea traducerii. Pe de o parte se acceptă că orice calc
este o traducere, pe de alta însă se contestă reciproca: nu orice traducere este un
calc. Traducerea autentică presupune să nu se opereze cu adăugiri, omisiuni,
derivaţii morfo-sintactice Să remarcăm însă, ca in cele mai multe cazuri, specialiştii,
chiar dacă disting teoretic între ‘împrumut’, ‘traducere’ şi ‘calc, practic lucrează
preponderent cu categoriile împrumut şi calc , ceea ce din punct de vedere al
fluenţei în efectuarea analizelor este de înteles.