Sunteți pe pagina 1din 17

cuvantul-ortodox.

ro

“Iata, ne suim la Ierusalim…”, urcam catre


PATIMILE DOMNULUI. “CRESTINII AU
DUHUL CELOR DIN LUME. Cata viclenie si
provocare exista la adresa lui Dumnezeu,
atunci cand umblam sa reusim cu duh
viclean”! NOI STIM CE CEREM?

17-21 minutes

“RASTIGNIREA” de a-L crede si a-L urma pe


Hristos

***
Încotro Îl urmăm pe Hristos?

Domnul se îndreaptă către Patimi

Ziua aceasta, Duminica a V-a din Post, este în fiecare an


o zi specială. Dintotdeauna şi în toată lumea, Biserica
Ortodoxă în Duminica a V-a din Postul Mare o
sărbătoreşte pe Cuvioasa Maria Egipteanca. Este
suficient să ne intre în minte, puţin câte puţin, această
sfântă, ca să ne smerim şi să găsim drumul lui
Dumnezeu. Intreaga Evanghelie este emoţionantă şi
specială. M-am referit şi alte daţi, anul trecut ultima oară,
la părintele Timotei (duhovnicul părintelui Simeon –
n.tr.), care a fost în Tesalonic pentru ultima dată in 1953,
chiar în Duminica a V-a din Postul Mare şi a ţinut o
omilie care a rămas în sufletul meu ca o pecete care nu
se şterge, nu se destramă, nu se pierde pentru nimic în
lume. A fost o omilie specială. A avut cuvinte frumoase,
fraze frumoase, aş putea spune că a fost o omilie
poetică. Această pericopă evanghelică (Marcu 10,
32-45) descrie întreaga întâmplare care se referă la
plecarea Domnului de la Ierihon spre Ierusalim, ultima
dată când urca la Ierusalim:

„Iată, urcăm la Ierusalim şi Fiul omului va fi dat


arhiereilor şi cărturarilor…”

Toţi cei care au vizitat Locurile Sfinte ştiu că de la Ierihon


la Ierusalim este urcuş. Diferenţa de nivel trebuie să fie
undeva la 800 m.

„Urcau spre Ierusalim. Hristos mergea înaintea ucenicilor


Săi, care erau stăpâniţi de teamă. Lumea care-i urma era
cuprinsă de teamă. Hristos i-a luat deoparte pe ucenici şi
le-a spus despre cele ce aveau să I se întâmple.

Iată, le-a spus, urcăm la Ierusalim şi Fiul omului va fi


dat în mâna cărturarilor şi fariseilor, care-L vor
condamna la moarte şi-L vor da pe mâna poporului. Il
vor batjocori, Il vor biciui, Il vor scuipa în faţă şi-L vor
omorî. A treia zi, însă, va învia”.
După
cum ştiţi, pentru evrei Patimile Domnului, viaţa şi
sfârşitul Lui au fost sminteală, nu au putut să le
înţeleagă. Pentru elini, de asemenea, după cum spune
apostolul Pavel, tot ceea ce a însemnat Hristos, care S-a
răstignit pe cruce, Mesia care a fost răstignit astfel, ca
şi cum ar fi fost cea mai neputincioasă făptură, a fost o
nebunie. Grecii au considerat-o o nebunie asupra căreia
nu merita să se aplece şi să o studieze.

“Pentru iudei sminteală, pentru neamuri, nebunie”.

După cate citesc şi înţeleg eu, aş spune următoarele: Pot


să nu recunoască, să nu o spună cu voce tare, dar în
adâncul sufletului lor cei mai mulţi dintre creştini sunt
nedumeriţi. „De ce să se întâmple aşa? De ce nu a evitat
Hristos toate acestea? De ce să meargă să-L
răstignească?” Pentru că vedem că Hristos ştia foarte
bine unde merge. Şi totuşi merge într-acolo întru
ascultare, cunoscând cele ce aveau să i se întâmple.

Este o mare taină. Nu poţi înţelege tainele lui


Dumnezeu, nu poţi pătrunde în ele. Numai dacă crezi şi
dacă Hristos se arată, adică dacă îţi dezvăluie taina şi
ceea ce se ascunde în ea.

Din câte am înţeles eu, celor mai mulţi dintre credincioşi


nu le vine la socoteală asta, îi nelinişteşte. Deşi avea
puterea să scape de răstignitori – cu un cuvânt chiar să-i
facă să păţească ceva, pentru că L-au răstignit tocmai
pe Hristos – nu a făcut-o. Putea să-i pună la punct, să-i
sperie, nu să îndure El însuşi răstignirea. Nu o spun în
cuvinte, însă, înlăuntrul lor acesta este raţionamentul.

Este o adevărată răstignire să-I urmezi lui


Hristos, este o realitate cutremurătoare

Asta ne ajută să vedem care este adevărul, adevărata


credinţă în Hristos: să-I urmezi lui Hristos, să fii fiu al lui
Hristos şi să crezi în mântuire, toate acestea nu se pot
mărturisi altfel. Este o credinţă falsă, dacă nu acceptăm
Patimile Domnului fără să ne răzvrătim, fără să fim
nedumeriţi, fără sentimentul tacit că, totuşi, nu a făcut
bine Hristos că S-a lăsat răstignit, ca şi cum am vrea
să-L corectăm. Dacă Fiul lui Dumnezeu a procedat aşa,
dacă aşa a rânduit Dumnezeu şi Sfânta Treime,
înţelegem sau nu, trebuie să acceptăm asta, chiar dacă
după mintea şi după logica noastră este ceva scandalos.
Să lăsăm deoparte împotrivirea,
atitudinea dinlăuntrul nostru: „De ce, Doamne, ai făcut
aşa?“, ca şi cum am vrea să-L corectăm pe Dumnezeu.
Pe de altă parte, deşi acceptă să devii fiu al Său, totuşi te
pregăteşte pentru junghiere, pentru sacrificiu, aşa cum
ciobanul îşi pregăteşte iedul ca să-l junghie. Il îngrijeşte
ca să-l taie. Devii creştin şi ca şi cum te-ar pregăti
Dumnezeu ca pe un miel de junghiere, asemenea Lui:

„…ca un miel spre junghiere S-a adus, şi ca o oaie fără


glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura
Sa.”

Acesta este duhul cel mai profund.

Hristos pătimeşte – suntem noi, oare, în măsură să-L


sfătuim să evite Patimile, să se salveze? – şi Biserica
pătimeşte, ca şi cei care vor să devină ai lui Hristos.
Altfel aşteaptă, altfel nădăjduiesc, ca şi cum ar fi o oaie
dată spre junghiere. Toate acestea nu pot fi cuprinse cu
mintea şi cu logica noastră. Aici se poticnesc creştinii.
Dar lucrurile se întâmplă astfel, tocmai pentru ca noi să
renunţăm la logica şi la judecata proprie şi să acceptăm
că lucrurile nu ţin de logica, de judecata, de
înţelepciunea noastră. Important este cum le rezolvă şi
cum le rânduieşte Dumnezeu. Câtă vreme îţi târăşti
sinele să-L accepte pe Dumnezeu, nu-l vei accepta, nu
vei crede cu adevărat, nu vei deveni aşa credincios.
Se întâmplă unele lucruri în care deşteptăciunea omului
se poticneşte, dar care slujesc şi se inspiră din omul cel
vechi, din păcatul care există înlăuntrul nostru. Prin
urmare, este o adevărată răstignire, este emoţionant să
accepţi şi să crezi, fără nici o rezervă, în ceea ce face şi
rânduieşte Dumnezeu. Mare taină are loc în sinea ta şi
te răstigneşti şi tu odată cu Hristos şi înviezi odată cu
El. Hristos a intrat cu noi în mormânt şi a omorât
moartea, a omorât păcatul, a omorât stricăciunea şi a
ieşit Hristos cel înviat, care ne învie şi pe fiecare dintre
noi.

„Toată viaţa mea am fost împotriva Ta,


Doamne!”

Dacă vreţi să ştiţi părerea mea, dacă aşteaptă cineva să


vadă ce spun, iată, sunt de părere că trebuie să ne
mărturisim, chiar aici unde suntem adunaţi şi să
spunem: „Da, Doamne, Te-am acceptat, am crezut în Tine,
am făcut multe fapte ale credinţei, dar înlăuntrul meu am
avut reţineri. Mă lepăd de toate acestea. Cred fără măsură,
cred absolut liber şi accept înţelepciunea Ta, Doamne, şi
felul cum lucrezi şi mă lepăd de cele ce mă reţin să
accept, ca şi cum aş vrea eu să Te corectez pe Tine.”

Iată, aşa devenim creştini, aşa îl vom găsi pe Hristos,


aşa vom găsi drumul către El şi vom deveni copiii Săi.
Nu are importanţă ce vom păţi. Luaţi aminte la lucrul
acesta. Eu în scaunul spovedaniei câte aud… Şi mă
doare sufletul. Da, durere, durere, durere… Oare nu ştie
Dumnezeu? Oare nu vede Dumnezeu? Pe toate le ştie,
pe toate le vede. Aşadar, din toate acestea pe care
bunul Dumnezeu le îngăduie va ieşi binele. Noi oamenii,
cât de răi suntem, chiar pe duşmanul nostru dacă-l
vedem că suferă, şi tot îi dăm un pahar cu apă, facem
ceva pentru el. Trebuie să fii foarte sălbatic ca să-l calci
în picioare. Oricât de primitiv ar fi omul, oricât de
duşmănos, tot l-ar compătimi. Oricât de răi am fi noi
oamenii, tot arătăm puţină bunătate. Cu cât mai mult,
oare, ne va arăta Dumnezeu nouă?

Pentru ca Dumnezeu să îngăduie durerea şi chinul, ceva


trebuie să fi vrut să spună. Cine crede şi acceptă chinul,
are aşa o înţelegere înlăuntrul său, încât apoi nu mai are
importanţă dacă se vindecă sau nu. Nu aceasta este
problema, e ca şi cum suferinţa n-ar fi existat după
aceea. Pentru că vine atâta har înlăuntrul nostru, atâta
eliberare, vine atât de viu Dumnezeu, încât totul se
schimbă.

Tot aşa şi aici. Greutatea este — aşa ni se pare nouă –


să-L acceptăm pe Dumnezeu, aşa cum o face El, aşa
cum spune El şi cum o cere şi de la noi, pentru că şi pe
noi ne pregăteşte ca pe nişte miei spre junghiere. Cu
cât crezi mai mult în Hristos şi cu cât mergi mai
aproape, cu atât trăieşti mai mult. Aşa este. Dar ce
junghiere este aceasta… Este eliberare, este mântuire.
Fericit este acela care crede fără sminteală si fără
rezerve.

Trebuie să simţim, ca să putem spune:

„Iartă-mă, Doamne, iartă-mă. Toată viaţa mea aşa am


fost, împotriva Ta, chiar dacă am făcut-o pe evlaviosul.
Acum mă căiesc, iartă-mă. Alerg după Tine şi ce vrei Tu,
aceea să se întâmple”.

„Nu ştiţi ce cereţi!”


Să ne
întoarcem la pericopa evanghelică. Cum Hristos urca
spre Ierusalim şi spunea acestea, vin la El Ioan şi Iacob,
cei doi fraţi care împreună cu Petru erau ucenicii cei
mai iubiţi ai lui Hristos, pe care-i ia şi pe Tabor şi în alte
împrejurări – cei mai buni, să zicem – şi nici mai mult,
nici mai puţin îi spun:

„Acum, când vei veni întru împărăţia Ta, fă să fie unul de-a
dreapta Ta şi altul de-a stânga!‘.

Pescari erau, oameni săraci! Fiecare om arată într-un


moment important ce are înlăuntrul său: iubirea de
putere, nu ştiu cum să o numesc. Ei de fapt nu înţeleg
nimic. Sunt împreună cu Hristos care le vorbeşte, îl
iubesc, îi urmează, dar unde Il urmează? Nu înţeleg
nimic. Sunt orbiţi de ceea ce au în mintea lor. Incă
aşteaptă ca Hristos să izbăvească pe Israel, adică să
elibereze poporul de stăpânirea romană, aşa cum vor
spune şi Luca şi Cleopa după înviere, mergând spre
Emaus:
„Iar noi nădăjduiam că El este cel ce avea să
izbăvească pe Israel” .

Ei asta aşteptau.

Două lucruri vreau să subliniez. Putem fi creştini, dar să


nu ne dăm seama, aşa cum se întâmplă în multe cazuri.
In această situaţie Hristos este obligat să le spună:

„Nu ştiţi ce cereţi!”

Ingăduiţi-mi să spun aici că, adeseori, la spovedit, în


timp ce ascult ce spune celălalt, cum spune şi ce
aşteaptă, îmi vine să spun: „Nu ştii ce ceri! Nu ştii ce
spui!” Cum să-i atenţionezi însă? Cei mai mulţi suntem
pe un drum greşit al gândirii şi al înţelegerii lucrurilor;
adică nu-L înţelegem pe Hristos în ceea ce spune, nu
înţelegem ce ne cere. Da, iar în momentul în care ne
apropiem de El şi suntem împreună cu El, noi suntem cu
ale noastre în gând, desigur, cu egoismul, cu ostentaţia
şi cu grozăvia noastră.

„Nu ştiţi ce cereţi!”, spune Hristos Domnul celor doi


ucenici. Şi începe cunoscutul dialog:

„Puteţi bea paharul pe care-l beau eu? Vă puteţi boteza


cu botezul cu care Mă botez eu?”,

întreg martiriul, insinuează Hristos.

„Putem”, au răspuns.

Iar Hristos nu contestă, acceptă.

„Da, spune, veţi bea paharul cel amar — dă de înţeles că


mai târziu vor suporta şi dânşii martiriul – vă veţi boteza
cu botezul cu care Mă voi boteza Eu”. Ceea ce cereţi nu
păstrăm doar pentru noi. Este pentru aceia care se
pregătesc. Ei vor înţelege locurile acestea. Ei vor sta pe
tronurile acestea.

Este foarte important să înţelegem corect. Dumnezeu


nu face favoruri. In cadrul general al credinţei, în cadrul
general al răspunsului omului, Dumnezeu a pregătit
pentru fiecare ceea ce este potrivit pentru el. Nu face
deosebiri.

In continuare spune Domnul:

„Vedeţi ce fac stăpânii lumii! La noi, însă, nu este la fel.


Cine vrea să fie primul, va fi ultimul şi va fi slujitorul
celorlalţi.”

Acesta este duhul creştinesc pe care trebuie să-l avem.


Unii dintre noi suntem creştini, dar în lumea de astăzi,
unde de colo până colo duhul este cel lumesc, vom
ajunge să ne secularizăm. Creştinii gândesc şi au duhul
celor din lume. Se miră că nu sunt creştini şi că nu
progresează. Cum să progresezi?

Să simţim şi să spunem din adâncul sufletului nostru:

„Doamne, iartă-mă, credeam că am devenit creştin, dar


n-am devenit. Vreau să fiu din lume, dar să beneficiez şi
de bunătăţile Tale”.

Dacă ne uităm mai în profunzime puţin, observăm câtă


viclenie şi provocare există la adresa lui Dumnezeu,
atunci când umblăm să reuşim cu duh viclean.

Toate sunt înlăuntrul nostru. Să ne adunăm şi


să descoperim comoara
Celălalt aspect este următorul. La momentul acela,
ucenicii erau împreună cu Hristos, dar nu se pogorâse
încă Duhul Sfânt. Oricum ar fi stat lucrurile, relaţia
ucenicilor şi a oamenilor cu Hristos la momentul acela
era una exterioară. Când însă a venit Duhul, Acela a
modificat, a transformat, a schimbat din interior pe
ucenici, încât Il aveau deja înlăuntrul lor pe Hristos. Noi
însă suntem creştini, ne-am botezat, purtăm în noi
întreaga Taină pe care am primit-o la botez, dar ea
rămâne moartă, nelucrătoare.

Nu avem dreptul să facem precum poporul evreu, care a


alergat în urma lui Hristos, L-a ascultat, L-a admirat, s-a
folosit, dar înlăuntrul lor nu s-a produs nicio schimbare.
La fel şi ucenicii, dacă n-ar fi trecut prin Cincizecime,
când S-a pogorât Duhul Sfânt încât să-i schimbe, ar fi
fost asemenea poporului iudeu. Noi însă suntem
creştini. S-a întemeiat Biserica, există Sfintele Taine,
am trecut prin ele, în primul rând prin Botez, când au
avut loc toate schimbările. Trebuie, aşadar, să fim
transformaţi. Drama este că ne-am botezat prunci şi nu
am înţeles ce s-a întâmplat cu noi. Iar până să ne facem
mari, a pus stăpânire pe noi firea noastră păcătoasă. Ne
înfăţişăm ca şi creştini botezaţi în Biserică, reînnoiţi, în
sensul că purtăm în noi tainic Duhul lui Dumnezeu, dar
reuşim să-L păstrăm în noi nelucrător.
De aceea,
noi creştinii, nu trebuie să căutăm aiurea, ca şi cum ne-
ar lipsi ceva, ca şi cum nu ni s-ar fi dat ce trebuia. Toate
sunt înlăuntrul nostru. Este nevoie doar să ne adunăm şi
să descoperim comoara dinlăuntrul nostru. Dacă
Dumnezeu vede întoarcerea noastră adevărată,
mărturisirea noastră adevărată şi primim iertarea,
Hristos va reînvia în noi harul primit la botez. Aşa cum
reaprinzi o sobă care se stinge, pentru că a rămas o
flăcăruie, peste care pui o hârtie, surcele, lemne şi se
aprinde vâlvătaia.

Dacă nu facem asta, dacă nu credem că Hristos a făcut


ceea ce trebuia să facă şi a asigurat înlăuntrul nostru
posibilitatea renaşterii prin botez, nu suntem în ordine în
faţa lui Dumnezeu. Suntem, aşadar, datori să luăm
lucrurile în serios, să o luăm de la capăt, să ne
schimbăm cu adevărat şi să punem început bun. Să nu
avem linişte până când nu vedem că înviază înlăuntrul
nostru flacăra dumnezeiască pe care am primit-o la
botez şi o luăm prin Taine.
Dar, aşa cum înţelegem cu toţii, trebuie să te lepezi cu
adevărat de tine însuţi, să abandonezi cu adevărat duhul
acestei lumi, să crezi cu adevărat în Hristos, până când
logica ta se va izbi de ceea ce spune Evanghelia, deşi ţi
se pare că tu ştii mai bine şi chiar că eşti pregătit să-i
dai sfaturi lui Dumnezeu. Să credem cu adevărat şi
minunea se va întâmpla.

28.03.2004 Duminică dimineaţa

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “In pustiul lumii”,


Editura Bizantina, 2014)

Cititi si:

EVANGHELIA PARASITA. Despre INTAIETATE,


IERARHII, COMPETITIE, INTERESE vs. slujirea
smerita si supusa. “Nu stiti ce cereti! INTRE VOI NU
TREBUIE SA FIE ASA!”
Predicile Sfantului Ioan de Kronstadt la DUMINICA A
CINCEA DIN POST (Evanghelia cererii fiilor lui
Zevedeu): VESTIREA PATIMILOR SI SLUJIREA
JERTFELNICA
VESTIREA PATIMILOR DOMNULUI si CEARTA
APOSTOLILOR. Intre lupta salbatica pentru intaietate
care striveste pe cei slabi si PUTEREA DRAGOSTEI
SMERITE
Talcuire evanghelica actuala despre cei care AU
PRETENTII DE LA DUMNEZEU si isi insusesc CU
OBRAZNICIE drepturi si rasplati
Arhimandritul Sofronie despre “SCANDALUL”
UMILINTEI LUI HRISTOS, arma biruintei vesnice
Parintele Seraphim Rose: “Nu trebuie sa asteptam
nimic altceva decat sa fim rastigniti”
“DREPTATEA” CRUCII. LEGEA LUI HRISTOS CERE
RASTIGNIRE. Scrisori ale Sf. Ignatie Briancianinov
despre necazuri, lepadare de sine, dragoste si
indreptatire
Predica “grea” a Sfantului Ignatie Briancianinov: CUM
DEVENIM AI LUI HRISTOS? CAT VALOREAZA
“DREPTATEA” NOASTRA?

***

CRUCE si LITURGHIE. Predica audio a Parintelui


Hrisostom de la Sihastria Putnei: “Hristos ne spune:
NU MA FOLOSITI DOAR PENTRU VIATA ACEASTA! Ca
de aceea M-am pogorat, de aceea M-am rastignit. Nu
ca sa va fie voua bine aici pe pamant, nu ca sa aveti
voi mai multi bani in buzunar M-am rastignit!”
PARINTELE ARSENIE de la MAN. CORNU in “Familia
ortodoxa” despre PARTASIA VIE CU DUMNEZEU,
RASTIGNIREA IUBIRII DE SINE si ASTEPTAREA
INVIERII: “Suntem meniti pentru o alta viata, dar ne
legam de viata asta. Vor fi razboaie, dar sa nu ne
clatinam, sa nu intram in zapaceala, in panica“
Predici sensibile ale Parintelui Iachint al Putnei la
praznicul INALTARII SFINTEI CRUCI si la DUMINICA
DUPA INALTAREA SFINTEI CRUCI: “Sa mergem pe
urmele Domnului. Putin mai avem de urcat si vom
ajunge sus. Acolo ne vom odihni…”
DE CE NE INCREDEM MAI MULT IN NOI INSINE
DECAT IN VOIA LUI DUMNEZEU? Unde ne duc pacatul
ingamfarii si incapatanarea in urmarea dorintelor si a
ideilor proprii? De ce ne razvratim, ne agitam si
refuzam Crucea?
CEL CARE ISI IUBESTE VIATA SA O VA PIERDE
Luarea Crucii si urmarea lui Hristos: LOGICA
OMENEASCA versus “LOGICA” LUI DUMNEZEU
PREDICI (audio si text) la DUMINICA DUPA
INALTAREA SFINTEI CRUCI. Cum ne purtam crucile
vietii? Suntem hotarati sa renuntam la noi insine si sa
ne dedicam total lui Dumnezeu?
CALEA CEA STRAMTA A CRUCII: POCAINTA SI
NECAZURILE
Predica trezitoare a Sf. Luca al Crimeei la Duminica
dupa Inaltarea Sfintei Cruci: CE INSEAMNA LUAREA
CRUCII SI URMAREA LUI HRISTOS?
LEPADAREA DE SINE, LEPADAREA DE PATIMI =
DRUMUL SPINOS SI INGUST AL URMARII LUI
HRISTOS
Sfantul Ioan Gura de Aur despre lepadarea de sine,
luarea Crucii si urmarea lui Hristos
Trei cuvinte importante despre LEPADAREA
LUMESCULUI si a IUBIRII DE SINE
“… SA-SI IA CRUCEA SA SI SA-MI URMEZE MIE” –
Talcuiri vii de la Cuviosii Arsenie Boca si Sofronie
Saharov
“Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”.
SURPRIZELE FRUMOASE ALE DUHULUI SI
CHEMAREA INCOMODA A CRUCII. Provocarea cea
buna

***

Pastorala-avertisment de Pasti a PS SEBASTIAN,


Episcopul Slatinei: “IISUS SAU BARABA? MULTI
DINTRE NOI IL ALEG SI ASTAZI PE BARABA!”
HRISTOS SI MARELE INCHIZITOR. Pastorala de
referinta a PS Sebastian la Nasterea Domnului.
DUMNEZEU, PROFITABIL SAU INCOMOD?
Inmultirea painilor. ENTUZIASM SFANT SAU
INTERES?
Pentru ce Il cautam pe Dumnezeu?
PREDICI AUDIO si TALCUIRI DE MARE PROFUNZIME:
Ce vrea Hristos de la noi si ce cautam noi la
Dumnezeu? “Doamne, facem orice, executăm orice
porunci ne dai, numai nu ne pune să ne schimbăm
viaţa!”

***