Educație și sărăcie

Răspunsul la întrebarea ,,Ce este educația ?” se poate rezuma la doar câteva

cuvinte: ,,Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale”, dar
înțelesul educației este mult mai profund si complex.
Cuvântul educație își are rădăcinile în limba latină și provine din substantivul ,,educatio” care
înseamnă creștere, hrănire sau cultivare.
Pentru noi românii educația este rezumată în expresia ,,cei 7 ani de acasă ” deoarece in acest
timp de 7 ani copilul trebuie să însușească valorile termenilor care stau la baza cuvântului.
Aceste elemente ale educației se implementează încă de la vârste foarte fragede, iar
educația este rezultatul a unui cumul de învățături si valori morale preluate atât din mediul
familial cât si tot ceea ce ține de cadrele didactice care lasă o amprentă în viața fiecăruia.
Burrhus Ftrederic Skinner sintetizează o definiție a educației: ,, Educația este ceea ce
supraviețuiește după ce tot ce a fost învățat, dar a fost uitat”. Și prin aceasta se referă la
faptul că învățarea pe care o dobândim mai ales la școală constituie doar o mică parte din
educație deoarece a fi educat înseamnă în primul rând ,,a fi om” si nu neapărat a fi savant
sau mare învățat.
Totodată între sărăcie și lipsa de educație este un nefericit cerc vicios: oamenii săraci nu
merg la școală, nu găsesc niciun fel de motivație intrinsecă sau extrinsecă să găsească
resurse să-și educe copiii, iar ca viitori adulți, lipsa educației îi va menține în aceeași stare de
sărăcie.
În trecutul nostru nu prea îndepărtat în care numărul studenţilor proveniţi din medii
muncitoreşti sau din zone rurale, deci din familii mai puţin educate, era consistent. Exista
convingerea în mediile sărace că ştiinţa de carte reprezintă o cale sigură spre depăşirea
condiţiei de înapoiere, în primul rând materială, motiv pentru care părinţii îşi îndrumau
insistent copiii spre şcoli de diverse tipuri. Apăruse o adevărată cultură a ştiinţei de carte
exprimată prin preluarea din jargonul funciar a zicalei: „Ai carte, ai parte!” 
România este a doua cea mai săracă ţară din Uniunea Europeană, cu 40% din populaţie
aflată în zona de risc de sărăcie şi de excluziune socială. Tragedia constă în aceea că cea mai
mare densitate de populaţie săracă se înregistrează în zonele rurale, acolo unde trăieşte
jumătate din populaţia României, şi aproximativ 50% dintre copiii acestei ţări trăiesc în
condiţii inacceptabile pentru un stat membru al UE şi al NATO. Iar efectul direct este absenţa
unui nivel decent de educaţie și imoralitate.
Lipsa educaţiei este motivul principal care stă la baza cruntei sărăcii cu care se confruntă
aproape jumătate dintre români, dar nu este singurul. Cel de-al doilea este dezinteresul
cronic de care dă dovadă clasa politică românească atunci când este vorba de viitorul copiilor
acestei ţări, de viitorul ţării însăşi.