Tennessee Williams

Tennessee Williams
Nu la fel ca despre Saroyan se poate vorbi despre un alt dramaturg

american, Tennessee Williams. Foarte producţie şi stăpînind în maestru
arta compoziţiei scenice şi a construirii personajelor, Williams (născut în
1914) rar deschide credit omului şi mai curînd îi contabilizează suferinţele
morale şi fizice, neliniştile şi dezechilibrul, insatisfacţiile şi eşecurile.
împreună cu Arthur Miller, Tennessee Williams a predominat scena
americană în deceniul următor celui de al doilea război mondial, iar acum,
după „reînvierea" lui O'Neill, aceşti doi dramaturgi îşi mai păstrează încă
însemnătatea. Lor începe să li se alăture mai tînărul Edward Albee.
Tennessee Williams — care se află în plină creativitate şi deci se pot aştepta
de la el noi surprize — a scris douăsprezece piese de largă desfăşurare şi
aproape douăzeci de piese într-un act — începîndu-şi şi el ucenicia cu piese
scurte ca şi O'Neill, Wilder şi alţi dramaturgi americani. La acestea se
adaugă şase scenarii de film, un volum de versuri două volume de povestiri,
numeroase însemnări autobiografice, cu consideraţii estetice.
în pofida acestei impresionante productivităţi, viziunea sa este relativ
restrînsă, mai exact preocupările sale. în cartea sa Drama americană după
cel de-al doilea război mondial, profesorul de literatură de la Universitatea
din Pennsylvania, Gerald Weales, caută să dovedească, într-un lung eseu
analitic, continua preocupare a lui Williams pentru aceleaşi teme şi pentru
aceleaşi specii de personaje, susţinînd că el ar suferi de obişnuitul neajuns
al multor dramaturgi, anume de a fi îndatorat primei piese scrise, rămasă
izvor de inspiraţie. în cazul lui Williams, această piesă ar fi Menajeria de
sticlă (The Glass Menagerie — 1945), de fapt nu prima sa creaţie pentru
scenă, dar primul său succes şi pînă acum „cea mai bună piesă" a sa.
104
TENNESSEE WILLIAMS
Analiza profesorului Weales — făcînd să defileze în faţa cititorului zecile de
personaje ale lui Williams şi prezentîndu-le cu destule variante şi nuanţări,
ca individualităţi definite — nu reuşeşte să ne convingă că dramaturgul s-ar
mărgini la dezvoltarea tipurilor din Menajeria de sticlă, sau că el ar avea o
gamă restrînsă de situaţii, aşa cum este aceea din numita piesă. în schimb,
ne convinge că orizontul viziunii dramaturgului şi înseşi preocupările sale
sînt relativ restrînse, în pofida bogăţiei de personaje şi situaţii.
Dacă am compara numai cele două piese culminante în creaţia lui Williams
— deşi nu sînt singurele culminante — Menajeria de sticlă şi Un tramvai
numit Dorinţă (A Streetcar Named Deşire — 1947) găsim o fundamentală
deosebire şi tocmai în ethosul lor, iar ethosul este acela care, în cele din
urmă, dă sens şi valoare umană creaţiei estetice. Menajeria de sticlă, deşi cu
personaje în suferinţă şi cu felurite nemulţumiri, este o piesă a virtuţilor
umane, are o tărie sufletească, gingăşii de sentimente, contrar sumbrei
drame din 1947. In Un tramvai numit Dorinţă nu mai întîlnim bunătatea
din piesa anterioară.
în nefericita familie din Menajeria de sticlă, mama, Amanda, părăsită de un
soţ fluşturatec, face eroice eforturi ca susţinătoare a fiicei sale, Laura, care
are un defect fizic. Laura e şchioapă. Prost plătită la un magazin de
încălţăminte, Amanda vrea să-şi schimbe meseria. Ce patetică este scena în
care zadarnic încearcă să găsească, prin telefon, abonaţi pentru o revistă!
Mama are o energie care îi lipseşte fiicei; timidă şi inhibată, din pricina
defectului fizic, Laura îşi are însă o lume a ei, cu gingaşe şi candide visuri, o
lume în care bibelourile de sticlă colecţionate de ea capătă o existenţă
fabuloasă. îndemnat de stăruinţele maniei, fiul Tom aduce în casă un tînăr
prieten, Jim, sperînd să-l însoare cu Laura. Jim este logodit şi o spune
cinstit Laurei, dar după ce a încercat să îi dea oarecare încredere într-însa
şi i-a oferit vraja unui flirt, făcînd-o să glumească şi să danseze cu dînsul.
Tom vrea să scape din atmosfera apăsătoare a familiei şi se va angaja în
marina comercială.
Nici unul dintre membrii familiei şi nici Jim nu sînt fericiţi şi fiecare se
simte frustrat într-o lume nedreaptă, însă fiecare îşi are o bunătate
funciară, o omenie pusă la grele încercări, dar care nu se dezminte,
indiferent de revolta, resemnarea sau soluţiile de salvare încercate de unul
sau altul.
Fine nuanţe de gesturi, atitudini, cuvinte se găsesc în întreg textul şi însuşi
dialogul acestei piese are o gentileţe poetică, explicabilă — în economia
piesei — şi prin aceea că familia aparţine Sudului Statelor
TENNESSEE WILLIAMS
105
Unite, cu un alt ritm de viaţă şi cu o vorbire mai îngrijită. De altfel,
Menajeria de sticlă este construită ca o piesă a amintirilor. Fiul Tom, om cu
înclinaţii poetice, aflat în marina comercială, povesteşte episoadele din viaţa
familiei, prezentîndu-le retrospectiv. Tom face şi unele comentarii de ordin
social, din care reiese că nu este vorba numai de dificultăţile de adaptare a
oamenilor din Sud la noile condiţii de viaţă din perioada de criză economică
— aşa cum interpretează piesa unii critici — ci că de aceleaşi dificultăţi se
loveau şi ceilalţi cetăţeni, aparţi-nînd aceleiaşi categorii sociale. Este vorba,
în comentariile lui Tom, de criza întregii societăţi din deceniul anterior
celui de al doilea război mondial. Prin procedeul naraţiunii lui Tom,
acţiunea îşi sporeşte valoarea afectivă, deoarece Tom îşi iubeşte familia şi
este un revoltat.
Gentileţii şi bunătăţii din Menajeria de sticlă li se opun în Un tramvai
numit Dorinţă pasiuni şi acte de-o mare violenţă psihologică. Şi aici avem
drama unei familii, aparţinînd regiunii sudice a Statelor Unite, dar altele
sînt relaţiile şi conflictele dintre personaje. Gentileţii i se opune brutalitatea,
iar bunătăţii o aprigă apărare a intereselor individuale. Şi aici nevoia de
bunătate apare, dar într-un context pînă la urmă necruţător în brutalitatea
lui.
Drama Un tramvai numit Dorinţă este mai caracteristică pentru viziunea,
metodele psihologice şi tehnica scenică ale lui Williams. Menajeria de sticlă
dă un loc foarte restrîns problemelor sexuale, este scrisă mai simplu, are
mai puţină complexitate ca situaţii şi conflicte. Un tramvai numit Dorinţă
este o dramă complexă, cu puternice elemente biologic-sexuale, în care
instinctele nu sînt stăvilite de raţiune şi convenienţe, iar contrastele de ordin
social le profilează şi mai mult. Construcţia dramei are o expunere directă,
pe care am numi-o mai curînd naturalistă decil realistă, dar însuşi
naturalismul ei are răbufniri psihologice, explozii instinctuale, stridenţe şi
violenţe familiare teatrului expresionist.
Tennessee Williams a conceput-o pe Blanche DuBois ca pe un personaj
tragic, dar părerea noastră este că acţiunea piesei nu îi pregăteşte statura
tragică ce-o capătă în final. Pentru soarta ei s-ar fi putut găsi alte soluţii, în
mediul şi condiţiile date, soluţii nu necesar fericite, deşi Blanche DuBois,
înrudită cu Nina Leeds, eroina dramei Straniul interludiu, şi-ar fi putut afla
liniştea şi echilibrul într-un fel asemănător cu al eroinei lui O'Neill. Marele
O'Neill îşi iubeşte eroii, chiar cînd le conferă un destin tragic. Tennessee
Williams pare mai curînd a-şi deplînge eroii-victime decît a-i iubi. El şi-a
intitulat piesa Un tramvai
106
TENNESSEE WILLIAMS
numit Dorinţă o „tragedie a neînţelegerii" şi, într-adevăr, Blanche DuBois
s-a izbit de neînţelegerea celor din preajma ei, dar a luptat prea puţin spre
a se face înţeleasă şi a se răscumpăra. Cu toate accentele ei uneori umane,
cu toată nevoia de bunătate din partea altora, bunătatea îi lipseşte.
Remuşcările şi zbaterile ei nu o fac o fiinţă bună. A fost crudă şi continuă a
fi crudă, aşa cum crud şi brutal este şi Stanley. Şi mai ales Stella, în mica ei
integritate de femeie care-şi iubeşte căminul şi se complace în trivialitatea
prietenilor soţului.
In dezvăluirile unor adevăruri biologice şi sentimentale, pe care Williams le
scormoneşte ca un iscusit psiholog al normalului şi anormalului, al
rudimentarului şi patologicului — ne referim la întreaga sa operă — el ar
vrea să apeleze într-adevăr la mai multă înţelegere. Dezvăluirile sale crude,
brutale, amare conţin o vădită notă de protest. Dar spre a obţine înţelegere
pentru victimele neînţelegerii, aceste victime (ale neînţelegerii sociale şi ale
propriei lor neînţelegeri faţă de ele însele) ar trebui arătate în deplina lor
omenie, în ceea ce au luminos, şi nu în aspectele sumbre. Ar trebui arătate
în virtualităţile lor, în aspiraţiile către o lume mai bună — aşa cum le arată
O'Neill, Gorki, Cehov şi în epică mai ales Dostoievski.
Lumea lui Tennessee Williams este adesea o lume haină, neînţelegătoare,
trăind pe planurile cele mai joase ale umanităţii, iar victimele sale sînt pe
măsura acestei lumi. Socialul, de altfel, este la Williams mai curînd un
fundal, destul de indistinct, pentru dramele individuale sau de grup foarte
restrîns, iar relaţiile de familie la rîndul lor — cu excepţia celor din
Menajeria de sticlă şi din alte puţine scrieri — se reduc la mobiluri
meschine, precum vieţile individuale se reduc adesea la instincte
elementare, la complexe şi obsesii, angoase şi chinuri. Cu finele sale
pătrunderi psihologice, datorită cărora el este uneori apropiat de Freud,
dar şi de Cehov, D.H. Lawrence şi William Faulkner, precum şi cu forţa sa
de dramaturg, într-adevăr excepţională, Williams ar putea crea lucrări
mult mai semnificative, şi nu numai tulburătoare, zguduitoare, uneori chiar
melodramatice. Dialogul lui este viu, foarte adecvat personajelor şi
situaţiilor, avînd mlădierea şi nuanţarea unui autentic poet.
Blanche DuBois trăieşte în casa rudelor ei ca într-un infern, şi tot într-un
infern pămîntesc pogoară, suferă şi moare eroul din Orfeu în infern
(Orpheus Descending — .1957). In această piesă, refăcută după o alta cu
care avusese o nereuşită, Williams a căutat să se ridice la măreţie, tratînd în
parte simbolic, în parte naturalist, acţiunea şi
TENNESSEE WILLIAMS
107
personajele. Tînărul vagabond care găseşte o viaţă de iad în orăşelul sudic
este un poet, dar Williams îl face atît de misterios şi vag încît îl poţi crede
un vizionar ca şi un infractor. In aglomerata acţiune a piesei — adesea
dramaturgul aglomerează, amestecă prea multe teme şi situaţii — noul
Orfeu n-o mai caută pe Eurydice, ci doar asigurarea unui trai liniştit.
Atrăgînd, prin poezia şi tinereţea lui, pe bacantele orăşelului, trebuie să
răspundă setei lor de dragoste, stîrnind vrăjmăşia acelui nou Pluto, soţul
femeii care îl doreşte. Poetul moare fiind acuzat de asasinarea femeii, ucisă
de monstruosul Pluto.
Dar nici poetul-Orfeu, şi nici Blanche DuBois nu capătă o reală statură
tragică pentru că fac prea puţin spre a şi-o dobîndi. Unii critici
interpretează piesa Orfeu în infern ca învederînd „tragica izolare a artis-
tului" in societatea respectivă şi „jertfirea bărbatului pe crucea sexuali-
tăţii'1. Aici, atmosfera socială, plină de prejudecăţi şi ură (datorită unei
părţi a burgheziei sudice, rasistă şi reacţionară), ar fi putut fi folosită mai
activ, în măsura în care o face autorul in piesa Dulce pasăre a tinereţii
(Sweet Bird of Fouth — 1959). în acţiunea care are drept eroi principali o
actriţă ratată şi decăzută, care vrea să redevină stea a ecranului, şi pe
gigoloul ei, în stare de orice pentru a parveni, pentru a ajunge şi el vedetă,
sînt demascate forţele urii, prin demagogul senator sudic, prin fiul acestuia
şi întreaga bandă care practică linşajul. Gigoloul va cădea victima invidiei
sexuale (nu i se iartă că este iubit de fiica senatorului şi e atrăgător), ca şi
purul poet Val din Orfeu în infern.
Una din insuficienţele lui Williams este că el nu corelează stringent
elementele din piesele sale, nu îmbină şi urmăreşte confluenţa socialului cu
individualul decît accidental, nerelevînd mai adînc sensul conflictelor. Iar
cînd este vorba de personaje ca noul Orfeu ori ca Blanche DuBois, primul
ridicat la rang de simbol într-o piesă care de altfel îmbină voit simbolul cu
naturalismul, acestea nu capătă destul substanţă umană şi o realitate
semnificativă pentru a avea dorita măreţie sau dorita statură tragică.
Tennessee Williams izbuteşte mai mult în tratarea naturalistă a
personajelor elementare, brutale, crude, chinuite de biologia lor şi nu de
frămîntări spirituale, de aspiraţii umaniste. Acestea sînt limitele vigurosului
dramaturg, care cere înţelegere şi compasiune, fără a avea toate
coordonatele prin care să răscolească într-adevăr conştiinţele şi să obţină
înţelegerea cuprinzătoare de care are nevoie vremea noastră şi înseşi
personajele, ce ar merita un tratament artistic mai complex şi mai
semnificativ.
108
TENNESSEE WILLIAMS
Va trece peste aceste neajunsuri dramaturgul, încă in plină creativitate?
Premizele din Menajeria de sticlă şi unele elemente din alte piese îndriduie
o asemenea presupunere. Gerald Weales menţionează o mărturisire scrisă a
lui Williams, anume că el nu este „un dramaturg ginditor", ci unul care „işi
îngăduie doar să simtă". Chiar dacă — precum explică Weales —
mărturisirea aceasta Williams a făcut-o ca o înţepătură sau ironie la adresa
criticului Eric Bentley (preocupat în scrierile sale tocmai de dramaturgii
care gîndesc, de unde şi titlul uneia din cărţi The Playwright as thinker —
Dramaturgul ca gînditor), Weales este de acord cu această mărturisire,
accentuînd că „desigur, Williams nu este intelectual, el este visceral"1.
Excesivă sau nu, această apreciere care rămîne discutabilă, îşi are temeiul
în insuficienta semnificaţie filozofică şi măreţie umanistă a orizontului şi
preocupărilor lui Williams.
Tennessee Williams
Un tramvai numit Dorinţă
In româneşte de Dorin Dron
Gerald Weales, American Drama since World War II, p. 33.
Tennessee Williams
A STREETCAR NAMED DEŞIRE
A Signet Book
Published by The NeW American Library Copyright 1947 by Tennessee
Williams
Personajele
TABLOUL 1
BLANCHE
STELLA
STANLEY
MITCH
EUNICE
STEVE
PABLO
O FEMEIE NEAGRĂ
UN DOCTOR
O SORĂ
UN TÎNĂR COLECTOR
O FEMEIE MEXICANĂ
Exteriorul unei clădiri cu etaj, in colţul unei străzi din New Orleans,
denumită Cîmpiile Elizee şi care uneşte liniile de triaj cu fluviul. Cartierul
este sărăcăcios, dar spre deosebire de cartierele asemănătoare din alte oraşe
americane, mizeria are aci ceva pitoresc, plin de farmec. Casele sint, in cea
mai mare parte, din cherestea albă, înnegrite de vreme, cu scări exterioare
înguste şi şubrede, cu balcoane şi frontoane ciudat ornamentate. Clădirea
are parter şi un etaj. In faţă, la intrare, cîteva trepte, care au
fost odată albe.
Este o după-amiază tîrzie de mai, a început să se întunece. Cerul, care se
vede împrejurul clădirii de un alb întunecat, are o culoare caldă, albastră,
umplînd scena cu un anumit lirism şi îndulcind oarecum atmosfera aceasta
de decădere. Se poate aproape simţi răsuflarea caldă a fluviului cafeniu
printre prăvăliile de pe chei, de unde vine un vag parfum de banane şi
cafea. O atmosferă asemănătoare este evocată şi de cîntecele muzicanţilor
negri de la barul de după colţ. De fapt in această parte din New Orleans te
afli totdeauna pe stradă, imediat după colţ, atras de un mic pian la care un
negru cîntă fără încetare, obsedant. Aceste blues-uri cîntate la pian exprimă
spiritul vieţii ce se desfăşoară aici. Două femei, una albă şi alta de culoare,
stau afară, pe trepte. Femeia albă este Eunice, care locuieşte la etaj; cea
neagră e o vecină, căci New Orleans este un oraş cosmopolit; în cartierele
lui vechi, rasele se amestecă relativ cu
căldură şi uşurinţă.
Peste muzica blues-urilor se suprapun vocile oamenilor 4e pe stradă.
112
UN TRAMVAI NUMIT DORINŢA
TABLOUL. 1
113
(De după colţ vin doi bărbaţi, Stanley Kovalski şi Mitch. Slnt în vlrstă de 28
—30 de ani, îmbrăcaţi simplu, în haine albastre de lucru. Stanley ţine In
miini bluza pe care o poartă cînd joacă popice şi un pachet pătat cu roşu, de
la măcelărie. Se opresc în faţa scărilor.)
STANLEY (răcnind): Hei, ascultă! Stella!.,.. Baby!...
(Stella apare la balconul primului etaj. E o femeie tînără
şi drăguţă, în jurul a 25 de ani şi de o structură evident
foarte deosebită de a soţului ei).
STELLA (cu blîndeţe): Nu mai striga aşa!... Hello, Mitch!...
STANLEY: Prinde!... STELLA: Ce?... STANLEY: Carne!...
(îi aruncă pachetul. Ea scoate un ţipăt, ferindu-se, dar
are grijă să-l prindă. Apoi rîde, gîfiind uşor. Soţul ei şi
cu Mitch au pornit-o înapoi după colţ).
STELLA (strigînd după el): Stanley!... Unde te duci?...
STANLEY: La popice.
STELLA: Pot să vin şi eu?
STANLEY: Vino. (Iese.)
STELLA: Vin imediat. (Către femeia albă.) Hello, Eunice!.. Cum te simţi?...
EUNICE: Foarte bine. Spune-i lui Steve să-şi cumpere un sandviş pentru că
eu „n-am prins" nimic!...
(Toate rîd; femeia de culoare nu se mai opreşte. Stella iese.)
FEMEIA NEAGRĂ: Ce era în pachetul ăla pe care 1-a aruncat?
(Se ridică de pe trepte rîzînd gălăgios.)
EUNICE: Tu!... Taci odată! FEMEIA NEAGRĂ: Ce să prindă?...
(Continuă să rîdă. De după colţ apare Blanche, purtînd o valiză. Se uită pe
un petic de hîrtie, apoi la clădire, din nou la peticul de hîrtie şi iar la
clădire. Are o expresie de surprindere, ca şi cum nu i-ar veni să vreadă.
Apariţia ei
\
este nepotrivită în ambianţa aceasta. Este îmbrăcată cu eleganţă, într-un
costum alb, cu o bluză pufoasă, cu colier şi cercei de perle, mânuşi albe şi
pălărie; arată ca şi cum ar sosi la un ceai, vara, sau la un cocteil în grădina
publică. Este cam cu cinci ani mai în vîrstă decît Stella. Frumuseţea ei
delicată trebuie să se ferească de o lumină puternică. In atitudinea-i
şovăitoare, ca şi în hainele albe, este ceva care sugerează un fluture de
noapte.)
EUNICE (într-un tîrziu): Ce-i, drăguţă? Te-ai rătăcit?...
BLANCHE (cu un umor trist şi isteric): Mi s-a spus să iau un tramvai
numit Dorinţă, să-l schimb cu unul numit Cimitire, să merg şase staţii, ca să
ajung în Cîmpiile Elizee...
EUNICE: Şi chiar aici ai ajuns!...
BLANCHE: în Cîmpiile Elizee?
EUNICE: Aici sînt Cîmpiile Elizee!
BLANCHE: Atunci probabil că n-au înţeles ce număr caut...
EUNICE: Şi ce număr cauţi?
BLANCHE (se uită obosită la peticul de hirlie): Şase treizeci şi doi.
EUNICE: Nu trebuie să mai cauţi.
BLANCHE (neînţelegind): O caut pe sora mea, Stella Dubois, vreau să
spun doamna Stanley Kovalski...
EUNICE: Chiar aici stă. Numai că a plecat adineaori.
BLANCHE: Cum?... locuieşte... chiar în casa asta?
EUNICE: Ea locuieşte la parter şi eu deasupra.
BLANCHE: Oh... Şi... nu-i acasă?
EUNICE: N-ai văzut o popicărie după colţ?
BLANCHE: Parcă... Nu sînt sigură.
EUNICE: E acolo şi se uită la bărbatul ei care joacă popice. (O pauză.) Vrei
să-ţi laşi geamantanul aici şi să te duci s-o cauţi?
BLANCHE: Nu...
FEMEIA NEAGRĂ: Mă duc să-i spun că ai venit...
BLANCHE: Mulţumesc.
FEMEIA NEAGRĂ: Bine ai venit! (Iese.)
EUNICE: Nu te aştepta?...
BLANCHE: Nu... Nu astă-seară.
8
114
EUNICE: Aşa?... Nu vrei să intri şi să te faci comodă pînă se întorc?
BLANGHE: Nu văd cum aş putea...
EUNIGE: Noi sîntem proprietarii, aşa că pot să-ţi deschid şi să te las
înăuntru...
(Se ridică şi deschide uşa de la parter. De după storuri se aprinde o lumină
albastru-deschis. Blanche o urmează încet in apartament. în timp ce
interiorul se luminează, spaţiul din jur se întunecă. Se văd două camere, nu
prea lămurit. Prima în care se intră este o bucătărie, dar are un pat de
campanie, care va fi folosit de către Blanche. Cealaltă este o cameră de
dormit. în partea din fund a acesteia o uşă îngustă dă în baie. Eunicc, în
gardă, observînd privirea Blanchei.)
Acum e cam dezordine, dar cind e curat e foarte drăguţ.
BLANCHE: Da?...
EUNICE: Hî-hî... Aşa... Şi va să zică eşti sora Stellei?
BLANCHE: Da... (Voind să scape de ea.) Mulţumesc că m-ai lăsat să
intru...
EUNICE: Por nada, cum spun mexicanii... por nada. Pentru nimic. Stella
mi-a vorbit de dumneata.
BLANCHE: Da?...
EUNICE: Mi se pare că mi-a spus că eşti profesoară. BLANCHE: Da.
EUNICE: Şi că eşti din Mississippi, nu?... BLANCHE: Da... '
EUNICE: Mi-a arătat o fotografie de la dumneata de-acasă, de la plantaţie.
BLANCHE: Belle-Reve?
EUNICE: O casă mare de tot, cu coloane albe.
BLANCHE: Da...
EUNICE: Trebuie să fie foarte greu să ţii o casă ca asta...
BLANCHE: Iartă-mă te rog, dar de-abia mai pot sta în picioare__
EUNICE: Bine, drăguţă... De ce nu şezi?
BLANCHE: Vreau să spun că... aş vrea să rămîn singură...
EUNICE (ofensată): Ah!... în cazul ăsta, o şterg.
BLANCHE: N-am vrut să fiu prost crescută, dar,.,
TABLOUL 1
115
EUNICE: Mă reped pînă la popicărie şi o trimit acasă.
(Iese pe uşă. Blanche se aşază pe un scaun, foarte ţeapănă, cu umerii uşor
aduşi, cu picioarele lipite unul de altul şi ţinînd poşeta strîns cu miinile, ca şi
cum i-ar fi frig. După o clipă privirea oarbă din ochi se pierde şi, încet-
încet, începe să se uite în jur. Miaună o pisică. Ea tresare şi îşi ţine
respiraţia. Deodată observă ceva într-un dulap pe jumătate deschis. Sare în
picioare, se duce acolo şi scoate o sticlă de whisky. îşi toarnă o jumătate de
pahar şi-l dă pe glt. Apoi pune cu grijă sticla la loc, spală paharul la
chiuvetă şi trage scaunul lingă masă.)
BLANCHE (cu tristeţe, ei însăşi): Trebuie să mă ţintare!...
(Stella vine repede de după colţul clădirii, alergînd spre uşa parterului.)
STELLA (strigînd foarte bucuroasă): Blanche!...
(O clipă se privesc fix una pe alta. Apoi Blanche se ridică şi aleargă
înspre ea cu un ţipăt sălbatic.)
BLANCHE: Stella! Oh, Stella! Stella! Stella ca o stea!
(începe să vorbească cu o vivacitate febrilă ca şi cum i-ar.
fi frică să se oprească sau să se gindească. Se ţin strîns una
pe alta într-o îmbrăţişare spasmodică.)
Acum, lasă-mă să te privesc. Dar să nu te uiţi la mine, Stella, nu, nu, nu,
încă nu. Pînă nu fac o baie şi nu mă odihnesc! Şi stinge lumina aia! Stinge-
o! Nu vreau să fiu privită în lumina asta necruţătoare! (Stella rlde şi face
întocmai.) Acuma vino înapoi. Oh, Stella, fetiţa mea! Stella ca o stea! (O
îmbrăţişează din nou.) Credeam că n-ai să te mai întorci în locul ăsta oribil.
Ce-am spus?... N-am vrut să spun asta. Am vrut să fiu drăguţă cu tine şi să
spun... Oh, ce locuinţă convenabilă şi aşa de... Ha-ha! Oiţa mea dragă ! N-ai
scos nici un cuvînt!
STELLA: Nici nu m-ai lăsat, draga mea!...
(Rîde, dar privirea pe care i-o aruncă Blanchei este puţin neliniştită.)
BLANCHE: Bine, acuma vorbeşti tu. Deschide guriţa ta drăguţă şi
vorbeşte, în timp ce eu caut ceva de băut. Sînt sigură că trebuie să ai ceva
de băut în casă. Unde o fi? Oh, las-că găsesc eu, găsesc!...
(Se duce la dulap şi ia sticla. Merge clătinindu-se şi gifiie,
in timp ce încearcă să rida. E cit pe ce să scape sticla din
mină.)
STELLA (care a observat): Blanche, stai jos şi lasă-mă pe mine să-ţi torn.
Dar nu prea ştiu cu ce să-ţi dau. Poate este sifon în răcitor. Aşteaptă puţin,
draga mea, imediat...
BLANCHE: Ah, nu, iubito... Nu merge astă-seară la nervii mei! Unde...
Unde... Unde este...?
STELLA: Stanley? La popice. îi place teribil. Băieţii au azi... am găsit puţin
sifon... o partidă.
BLANCHE: Numai puţin Baby, puţin de tot... Să nu te sperii, sora ta n-a
devenit o beţivă. E cald, sînt zăpăcită şi înfierbîntată, şi obosită, şi însetată!
Acum stai jos şi explică-mi şi mie ce-i cu casa asta. Ce cauţi tu într-o casă ca
asta?
STELLA: Ştii, Blanche...
BLANCHE: Oh, nu vreau să fiu ipocrită cu tine. Din contră, vreau să fiu
foarte sinceră şi dreaptă. Niciodată, niciodată, nici în visurile mele cele mai
rele nu mi-am putut imagina aşa ceva. Numai Poe! Numai Edgar Allan Poe
ar fi putut s-o facă! Cred că de aici încolo încep pădurile bîntuite de stafii.
(Rîde.)
STELLA: Nu, draga mea, de aici încolo încep liniile de triaj...
BLANCHE: Nu, acuma, serios, să lăsăm gluma deoparte. De ce nu mi-ai
spus nimic? De ce nu mi-ai scris nimic, iubito, de ce mi-ai ascuns...
STELLA (cu grijă, turnlndu-şi şi ei în pahar): Ce ţi-am ascuns, Blanche?
BLANCHE: Că locuieşti în asemenea condiţii!
STELLA: Pentru asta te consumi atîta?... Dar nu este chiar aşa de rău. New
Orleans nu este ca celelalte oraşe...
BLANCHE: Asta n-are nici o legătură cu New Orleans-ul. Tot atît de bine
ai putea spune... (Se opreşte deodată.) Ah,
TABLOUL I
11?
iartă-mă, iubito... (Apoi scurt.) Să schimbăm subiectul.
STELLA (cu oarecare răceală): Mulţumesc!...
(Pauză. în acest timp Blanche o priveşte fix. Stella li zlmbeşte.)
BLANCHE (privind paharul pe care îl ţine strîns în mină): Tu eşti tot ce
mai am pe lume, şi nu eşti mulţumită că mă vezi...
STELLA (cu sinceritate): Blanche, cum poţi să spui asta?
BLANCHE: N-am dreptate?... Cînd văd ce tăcută eşti...
STELLA: Nu m-ai lăsat niciodată să vorbesc prea mult, aşa că m-am
obişnuit să tac atunci cînd sînt cu tine...
BLANCHE (vag): Un obicei bun... (Apoi dintr-o dată.) Nici nu m-ai
întrebat cum de-am putut pleca de la şcoală mai înainte de vacanţă...
STELLA: Am crezut că dacă ai să vrei, ai să-mi spui
singură.
BLANCHE: Ai crezut că m-au dat afară?...
STELLA: Nu... Am crezut că... ai renunţat tu.
BLANCHE: Am fost atît de epuizată de toate... prin cîte am trecut, îneît, m-
au lăsat nervii... (Striveşte ţigara cu nervozitate.) Era cît pe ce să
înnebunesc... aproape. Aşa că domnul Graves — domnul Graves este
directorul şcolii — m-a sfătuit să plec puţin. Nu ţi-am putut da toate amă-
nuntele astea în telegramă... (Bea cu grabă.) Oh, asta bîzîie în mine şi e aşa
de bună!
STELLA: Mai vrei un pahar?
BLANCHE: Nu. Unul e maximum ce pot.
STELLA: Sigur?
BLANCHE : Nu mi-ai spus nici un cuvînt despre cum arăt.
STELLA: Arăţi foarte bine.
BLANCHE: Dumnezeu să te aibă în pază că mincinoasă mai eşti. Lumina
zilei n-a văzut niciodată asemenea ruină. Dar tu te-ai mai îngrăşat puţin,
da, da, eşti durdulie ca o potîrniche. Şi îţi stă aşa bine...
STELLA: Ei, şi tu, Blanche!
BLANCHE: Ba aşa e... altminteri nu ţi-aş fi spus-o! Numai să fii puţin
atentă la şolduri. Ridică-te!
118
STELLA: Nu acuma...
BLANCHE: Nu mă auzi? Ţi-am spus să te ridici! (Stella se supune cam fără
voie.) Oh, dezordonato! A picat ceva pe guleraşul tău alb de dantelă, atît de
drăguţ. Şi părul... trebuie să-1 tunzi mai frumos, rotund, să-ţi încadreze
trăsăturile tale delicate. Stella, ai o servitoare, nu?
STELLA: Nu. Numai pentru două camere ar fi...
BLANCHE: Ce? Două camere spui?
STELLA: Asta şi... (Este puţin încurcată.)
BLANCHE: Cealaltă?
(Rlde ascuţit. Se lasă o tăcere jenantă.)
Am să mai iau doar un pic... mai mult ca să-i punem dopul la loc... ca să zic
aşa. Şi pune sticla deoparte să nu mă mai tenteze. (Se ridică.) Vreau să te
uiţi la silueta mea. (Face o piruetă.) Ştii că în zece ani n-am mai pus nici un
kilogram, Stella? Cîntăresc exact cît cîntăream atunci cînd ai plecat tu de la
Belle-Reve. Yara în care a murit tata şi tu ne-ai părăsit...
STELLA (puţin plictisită): Blanche, e de necrezut ce bine arăţi...
BLANCHE (amîndouâ rîzînd stingherite): Stella, dar aici sînt numai două
încăperi. Nu văd unde o să stau eu.
STELLA: O să stai aici.
BLANCHE: Ce fel de pat e ăsta? Unul din acelea demon-tabile? (Se aşazâ
pe el.)
STELLA: Cum ţi se pare?
BLANCHE^Yraw prea^ convinsă): Minunat, iubito. Nu-mi plac paturile
prea moi. Dar nu e uşă între camere, şi Stanley... e cuviincios, da?
STELLA: Stanley... e polonez, ştii asta...
BLANCHE: Ah, da. Asta e ceva aşa ca şi irlandez, nu?
STELLA: Ştii...
BLANCHE: Dar nu aşa îngîmfat, nu?... (Rid amîndouă, iar stingherite.)
Mi-am adus nişte rochii drăguţe să le port cînd mă voi vedea cu prietenii
voştri...
STELLA: Mi-e teamă că nu-ţi vor place.
BLANCHE: Cum sînt?
STELLA: Sînt prietenii lui Stanley.
TABLOUL 1
119
BLANCHE: Polonezi?
STELLA: De tot felul, Blanche.
BLANCHE: Tipuri... eterogene?
STELLA: Ah, da. Da, tipuri, ăsta e cuvîntul.
BLANCHE: în orice caz, mi-am adus rochii drăguţe şi am să le port. Cred
că sperai să stau la un hotel, dar nu mă duc la hotel. Vreau să fiu lîngă tine,
să fiu cu cineva. Nu pot sta singură. Din cauză că poate ai observat — nu
mă simt prea bine...
(Vocea i se fringe şi privirea-i devine speriată.)
STELLA: Pari puţin nervoasă, sau extenuată, sau aşa ceva...
BLANCHE: Crezi că Stanley o să mă placă, sau o să fiu doar o rudă în
vizită? Nu-mi pot da seama.
STELLA: O să vă împăcaţi bine amîndoi, numai să nu încerci să-1 compari
cu oamenii pe care-i întîlneam la noi acasă.
BLANCHE: Este atît de... altfel?
STELLA: Da. Altfel de om.
BLANCHE: Cum adică? Cu cine seamănă?
STELLA: Oh, nu poţi descrie pe cineva pe care-1 iubeşti! Uite o fotografie!
(îi întinde o fotografie.)
BLANCHE: E ofiţer?
STELLA: E sergent-major în trupele de geniu. Astea sînt decoraţiile lui!
BLANCHE: Le avea atunci cînd l-ai întîlnit pentru
prima oară?
STELLA: N-avea grijă că nu m-a orbit cu toate alămurile
astea.
BLANCHE: Nu asta voiam să...
STELLA: Dar, desigur, au fost lucruri care mai tîrziu mi-au plăcut...
BLANCHE: Cum ar fi originea lui civilă! (Stella rlde nesigur.) Ce-a spus
cînd a auzit că voi veni?
STELLA: Oh, Stanley încă nu ştie.
BLANCHE (speriată): încă nu i-ai spus?
120
STELLA: E mult timp plecat.
BLANCHE: Oh... călătorii?
STELLA: Da.
BLANCHE: Asta-i bine. Adică îmi închipui... nu-i aşa?
STELLA (spunînd jumătate pentru sine): Mi-e foarte greu cînd e plecat,
chiar şi o singură noapte.
BLANCHE: Ce spui!...
STELLA: Şi cînd pleacă o săptămînă, aproape că înnebunesc.
BLANCHE: Ce frumos!
STELLA: Şi cînd vine acasă plîng pe umărul lui ca un copil... (îşi zîmbeşte.)
BLANCHE: Cred că asta înseamnă să iubeşti cu adevărat. (Stella o priveşte
cu un zîmbet radios.) Stella...
STELLA: Ce este?
BLANCHE (cu o izbucnire stingherită): Nu te-am întrebat nimic din ceea
ce ai crezut că am să te întreb. Şi de aceea aştept de la tine să înţelegi ceea
ce am să-ţi spun.
STELLA: Ce anume, Blanche? (Figura îi devine îngrijorată.)
BLANCHE: Stella, probabil că ai să mă învinuieşti, ştiu că eşti gata să mă
învinuieşti, dar înainte de a o face, gîndeşte-te bine, tu ai plecat. Eu am
rămas şi am luptat! Ai venit la New Orleans şi ai avut grijă numai de tine.
Eu am rămas la Belle-Reve şi am încercat să păstrez totul. Nu-ţi spun asta
ca o învinuire, dar toată greutatea a căzut pe umerii mei.
STELLA: Cel mai bun lucru pe care l-am avut de făcut a fost să-mi aranjez
viaţa, Blanche.
BLANCHE (începe să se agite cu intensitate): Ştiu, ştiu. Dar tu eşti cea care
a părăsit Belle-Reve, nu eu. Eu am rămas şi am luptat pentru el, am
sîngerat pentru el, aproape am murit pentru el!
STELLA: Blanche, stăpîneşte-te! Ce-i cu ieşirea asta isterică? Spune-mi ce
s-a întîmplat? Ce înseamnă că ai luptat şi ai sîngerat? Ce fel de...
BLANCHE: Eram sigură, Stella. Eram sigură că asta va fi atitudinea ta
faţă de...
STELLA: Faţa de ce?...
TABLOUL 1
121
BLANCHE (încet): De pierderea... de pierderea... STELLA: Belle-Reve...
S-a pierdut...? Nu se poate! BLANCHE: Da, Stella...
(Se uită ţintă una la alta, pe deasupra mesei acoperite cu linoleum galben.
Blanche clatină încet din cap, iar Stella îşi mută încet privirea spre miinile
ce şi le ţine împreunate pe masă. Muzica blnes-urilor creşte în intensitate.
Blanche îşi atinge fruntea cu batista.)
STELLA: Dar cum a fost? Ce s-a întîmplat?
BLANCHE (sărind imediat): Tu mă întrebi ce s-a întîmplat?
STELLA: Blanche!
BLANCHE: Tocmai tu eşti cea care stai aici şi mă acuzi?
STELLA: Blanche!
BLANCHE: Eu, eu, eu am primit loviturile în faţa şi în trupul meu. Toate
morţile astea. Defilarea nesfîrşită " către cimitir! Tata, mama! Margaret, în
felul acela îngrozitor! Atît de mare încît nu putea fi pusă în sicriu. Dar care
a ars cum arde gunoiul 1 Tu de-abia ai avut timp să vii la înmormîntare,
Stella! Dar înmormîntările nu sînt nimic în comparaţie cu morţii!
Înmormîntările sînt liniştite, dar morţii nu întotdeauna. Uneori respiraţia le
e răguşită, alteori horcăie, şi alteori strigă cu disperare către tine:'Nu mă
lăsa! Chiar şi cei bătrîni strigă uneori: Nu mă lăsa! Ca şi cum tu ai putea
să-i opreşti. Înmormîntările sînt tăcute, cu flori delicate. Şi în ce sicrie
falnice sînt puşi! Dacă n-ai fost acolo la căpătâi cînd strigau: Nu mă lăsa! n-
ai să poţi bănui niciodată lupta groaznică ce se dă pentru o răsuflare şi
pentru sînge. Nici nu poţi visa aşa ceva, dar eu am văzut! Am văzut! Am
văzut! Şi acum stai aici, în ochii tăi citesc cum mă acuzi că am lăsat să se
piardă proprietatea! Cum Dumnezeu crezi că s-a plătit toată această durere
şi toţi morţii ăştia? Căci moartea este scumpă, miss Stella! Şi iessie,'vărul
acela bătrîn, imediat după Margaret. Coasa înspăimîntătoare a morţii se
fixase la poarta casei noastre, Stella! Cartierul ei general era la Belle-Reve.
Aşa, iubito, aşa mi-a alunecat printre degete! Care dintre ei' ne-a lăsat
ceva? Care dintre ei ne-a lăsat măcar vreo
122
poliţă de asigurare? Numai bălrînul Jessie, o sulă de dolari ca să-i plătim
sicriul. Asta a fost tot, Stella! Şi eu... cu bietul meu salariu de la şcoală.
Acuză-mă! Stai aici, te uiţi ţintă la mine şi te gîndeşti că eu am pierdut
proprietatea. Eu am pierdut-o? Tu unde erai? Cu polonezul tău... în pat,,.
^STELLA (sărind): Blanche! Linişteşte-te! E de ajuns! (Iese.)
BLANCHE: Unde te duci?
STELLA: Mă duc la baie să-mi spăl faţa...
BLANCHE: Oh, Stella, Stella... plîngi'...
STELLA: De ce te miri...?
BLANCHE: Oh, iartă-mă... nu am vrut asta...
(Se aud vocile bărbaţilor. Stella intră in baie şi închide uşa după ea. Cind
apar bărbaţii şi Blanche işi dă seama că trebuie să fie Stanley care se
întoarce, se îndreaptă, ezitind, dinspre baie către masa de toaletă, privind
cu atenţie spre uşa de intrare. Intră Stanley, urmat de Steve şi Mit eh.
Stanley se opreşte lingă uşă, Steve, jos lingă scara în spirală şi Mitch puţin
mai la dreapta lor, gata să plece. Cind bărbaţii intră auzim ceva din
dialogul următor.)
STANLEY: Aşa şi 1-a luat?
STEVE: Sigur că aşa 1-a luat. A cîştigat lozul cel mare cu un bilet de şase
numere...
MITCH: Nu-i mai spune lui din astea... n-o să te creadă. (Mitch iese.)
STANLEY (reţinîndu-l pe Mitch): Hei, Mitch! Vino înapoi!
(Auzind vocile, Blanche se retrage in dormitor. Ia de pe
masa de toaletă fotografia lui Stanley, se uită la ea, o
pune la loc. Cind Stanley intră in apartament se ascunde
repede după paravanul de la capătul palului.)
STEVE (către Stanley şi Mitch): Ei, facem un pocher mîine seară?
STANLEY: Sigur... la Mitch...
MITCH (auzind aceasta se întoarce repede la balustrada scării): Nu! Nu
la mine. E mama bolnavă.
TABLOUL 1
123
STANLEY: Bine, atunci la mine...
(Mitch iese din nou afară.) Dar tu aduci berea!
(Mitch se face că nu aude, spune „Noapte bună la toţi" şi pleacă cîntînd.
Se aude de sus vocea lui Eunice.)
EUNICE: Vino odată sus! Am făcut un castron de spa-ghetti şi îl mănînc
singură!
STEVE (mergînd sus): Ţi-am spus şi ţi-am şi telefonat că jucăm. (Către
băieţi.) Bere răsuflată!
EUNICE: Nu mi-ai'telefonat de loc!
STEVE: Ţi-am spus de dimineaţa, şi la prînz ţi-am telefonat...
EUNICE: Să nu mai vorbim de asta. Numai vino odată acasă!
STEVE: Vrei să scrie şi în ziare?
(Se aud risete şi larmă de glasuri de la bărbaţii care-şi iau. rămas bun.
Stanley deschide uşa de la bucătărie şi intră. Este de statură mijlocie, solid.
Fiinţa lui radiază o fericire animalică, ce se reflectă in toate mişcările şi
atitudinile, încă de linăr, principalul scop al vieţii sale au fost fpjn.eilp.
primea sau da plăcerea nu cu o uşoară nepăsare, subordonindu-i-se, ci cu
forţa şi orgoliul unui cocoş împăunat. De la această preocupare absorbantă,
care-l satisface, pornesc toate celelalte manifestări ale vieţii lui, ca de
exemplu sinceritatea cu bărbaţii, preţuirea unui umor gros, dragostea
pentru băutură, mîncare şi jocuri, pentru maşina lui, radioul lui, pentru tot
ce-i aparţine şi poartă emblema lui de afemeiat vulgar. Pe femei le
categoriseşte dintr-o privire din punct de vedere sexual, închipuindu-şi
frînturi de imagini care-l determină cum anume să le zimbească.)
BLANCHE (retrăgîndu-se involuntar sub privirea lui): Dumneata
trebuie să fii Stanley. Eu sînt Blanche. STANLEY: Sora Stellei?
BLANCHE: Da. STANLEY: Hello! Unde-i mititica?
124
BLANCHE: în baie.
STANLEY: Aha. N-am ştiut că vii la noi.
BLANCHE: Eu... am...
STANLEY: De unde eşti, Blanche?
BLANCHE: Eu... de fapt... stau la Laurel.
STANLEY (s-a dus la dulap şi a luat sticla de whisky): în Laurel... da, da.
Aha, da... în Laurel, adevărat. Nu e în raza mea. Băuturile se duc repede pe
vreme călduroasă. (Ridică sticla spre lumină, ca să vadă cit s-a golit.) Vrei
unul...?
BLANCHE: Eu? Nu. Nu mă prea ating de băutură...
STANLEY: Mulţi se ating rar de băutură, dar băutura îi atinge des.
BLANCHE: (abătută): Ha, ha, ha...
STANLEY: Hainele astea mă cam incomodează. Te superi dacă mă fac
comod?
(începe să-şi scoată cămaşa.)
BLANCHE: Te rog, te rog...
STANLEY: Deviza mea este: Simte-te cît mai comod!
BLANCHE: Şi a mea. E foarte greu să fii totdeauna proaspăt. Nu m-am
spălat încă, nici măcar nu m-am pudrat şi... ai şi venit!
STANLEY: Ştii că poţi foarte uşor să răceşti cînd stai cu haine umede pe
tine, mai ales după ce ai transpirat tare, ca la popice. Eşti profesoară, nu?
BLANCHE :J1SL.
STANLEY: Şi ce predai, Blanche?
BLANCHE: Engleza.
STANLEY: N-am fost niciodată bun la engleză. Pentru cît timp ai venit,
Blanche?
BLANCHE: Eu... nu ştiu încă.
STANLEY: Vrei să ramîi pe-aici?
BLANCHE: Mă gîndeam că dacă nu v-ar deranja...
STANLEY: Bine.
BLANCHE: Călătoriile mă epuizează teribil...
STANLEY: Bine, stai liniştită...
(O pisică miaună pe la fereastră. Blanche se sperie.)
fA8L8uL i
125
BLANCHE: Ce e asta? STANLEY: Pisici... Hei, Stella! STELLA
(abătută, din baie): Da, Stanley! STANLEY: Ai căzut înăuntru?
(Surlde Blanchei. Încearcă şi ea, fără succes, să-i surîdă. O mică tăcere.)\
Mi-e teamă să nu te înspăimînt, fiindcă nu sînt un tip prea bine educat.
Stella mi-a vorbit mult despre tine. Ai fost o dată măritată, nu-i aşa?
(Muzica începe să cinte, slab, in depărtare, o yolcă.)
BLANCHE: Da. Cînd eram foarte tînără. STANLEY: Şi ce s-a întîmplat?
BLANCHE: Băiatul acela... băiatul... a murit. (Seaşază jos.) Mi-e frică... să
nu mi seTâcă rău! (Capul li cade în mîini.)
TABLOU L 2
Este ora şase, în după-amiaza următoare. Blanche face baie. Stella îşi
termină toaleta. Rochia imprimată a Blan-
chei este întinsă pe patul Stellei.
Stanley intră de afară prin bucătărie, lăsînd uşa deschisă, în timp ce se aude
acel veşnic blue de după colţ.
STANLEY: Ce-s toate maimuţărelile astea?
STELLA: Oh, Stan! (Se repede să-1sărute, ceea ce acceptă într-o atitudine
exagerat de demnă.) Mă duc cu Blanche să mîncăm la Galatoire's, şi de
acolo mergem la un teatru. Asta pentru că azi e ziua voastră de pocher...
STANLEY: Şi cu masa mea ce se întîmplă? Eu nu mă duc să mănînc la
Galatoire's.
STELLA: Ţi-am pus ceva rece la gheaţă.
STANLEY: Bine, dar asta nu-i tot atît de elegant.
STELLA: Am să încerc să o ţin pe Blanche în oraş pînă terminaţi voi
partida, pentru că nu ştiu cum ar privi ea asta. Aşa că o să mergem ]a unul
din localurile mici din cartier, şi ai face bine să-mi dai nişte bani.
STANLEY: Ea unde e?
STELLA: Face o baie fierbinte ca să-şi liniştească nervii. E foarte
deprimată.
STANLEY: Din ce cauză?
STELLA: A trecut printr-o mare nenorocire.
STANLEY: Daaa...?
STELLA: Stanley, ştii că... am pierdut Belle-Reve?
STANLEY: Locul acela de la ţară?
TABLOUL 2
127
STELLA: Da.
STANLEY: Cum?
STELLA (vag): Oh, a trebuit să fie cedat... sau aşa ceva. (O pauză în care
Stanley se gîndeşte, în timp ce Stella îşi schimbă rochia.) Cînd ai s-o vezi
spune-i ceva drăguţ despre felul cum arată. Şi... ah, nu pomeni despre copil.
Nu i-am spus încă nimic. Vreau să aştept pînă se va mai linişti...
STANLEY (ameninţător): Aşa?
STELLA: Şi caută s-o înţelegi şi să fii drăguţ cu ea, Stan.
BLANCHE (cinlînd în baie):
Din ţara cu apa albastră ca cerul Au adus roabă o fată...
STELLA: Nu se aştepta să ne găsească într-o casă atît de mică. Ştii... eu, în
scrisori, i-am prezentat lucrurile puţin altfel...
STANLEY: Da?
STELLA: Şi admiră-i rochia şi spune-i că arată minunat. Asta e foarte
important pentru Blanche. Este mica ei slăbiciune.
STANLEY: Aha, înţeleg. Acuma să ne întoarcem puţin înapoi şi să-mi spui
unde e locul ăla de la ţară?
STELLA: Ah... da...
STANLEY: Despre ce e vorba? Aş vrea să aflu ceva amănunte în
chestiunea asta.
STELLA: Mai bine să nu vorbim prea mult despre asta pînă nu se
linişteşte.
STANLEY: Âha, aşa care va să zică. Surioara Blanche nu poate fi plictisită
cu amănunte de afaceri în momentul acesta...
STELLA: Ai văzut cum era aseară...
STANLEY: Mda... am văzut. Dar ia să ne uităm şi noi puţin la actul de
vînzare.
STELLA: N-am văzut nici unul.
STANLEY: Nu ţi-a arătat nici o hîrtie, sau vreo chitanţă? Sau ceva în genul
ăsta, nu?
STELLA: Pare că n-ar fi fost vîndut.
128
STANLEY: Atunci ce dracu' s-a întîmplat, a cedat-o aşa, pentru
binefaceri?
STELLA: Sssst... te aude.
STANLEY: Puţin îmi pasă dacă mă aude. Să văd hîrtiile.
STELLA: N-a fost nici o hîrtie. Nu mi-a arătat nici o hîrtie, şi mie puţin îmi
pasă de hîrtii.
STANLEY: Ai auzit vreodată de Codul Napoleon?
STELLA: Nu, Stanley, n-am auzit niciodată de codul Napoleon, şi dacă aş fi
auzit nu văd ce legătură...
STANLEY: Atunci stai puţin să te lămuresc eu, baby, în vreo două chestii...
STELLA: Şi...
STANLEY: în statul Louisiana, noi avem codul Napoleon şi, potrivit lui,
ceea ce aparţine soţiei, aparţine şi soţului şi viceversa. De exemplu, dacă eu
am o anumită proprietate, sau tu ai o anumită proprietate...
STELLA: Mi se învîrte capul...
STANLEY: Foarte bine. Aştept pînă îşi termină baia fierbinte şi pe urmă o
întreb dacă e la curent cu codul Napoleon. Am impresia că tu eşti fraierită,
baby, şi cind tu eşti fraierită, conform codului Napoleon, sînt şi eu fraierit.
Şi mie nu-mi place să fiu fraierit.
STELLA: Ai tot timpul să-i pui toate întrebările astea mai tîrziu, dar dacă
ai s-o faci acuma, ai s-o distrugi din nou. Nu înţeleg ce s-a întîmplat la Belle-
Reve, dar nu-ţi dai seama cît de ridicol eşti cînd îţi închipui că sora mea,
sau eu, sau oricine din familia mea ar fi încercat să te înşele sau aşa ceva...
STANLEY: Atunci, dacă s-a vîndut locul, unde sînt banii?
STELLA: Nu s-a vîndut! S-a pierdut! S-a pierdut! (Stanley intră in
dormitor şi Stella îl urmează.) Stanley!
STANLEY (deschide cufărul cu haine care stă în mijlocul camerei şi scoate
un braţ plin cu rochii): Cască ochii la toată marfa asta! Crezi că şi le-a
cumpărat din leafa ei de profesoară?
STELLA: Sssst!
STANLEY: Uită-te la penele şi la blănurile astea cu care a venit aici să se
împopoţoneze! Ce e asta? O rochie de aur, mi-nchipui! Şi asta! Astea ce
sînt? Vulpi! (Le
TABLOUL 2
129
izbeşte.) Blăni de vulpe veritabile, se vede de la un kilometru ! Şi unde-s
blănurile tale de vulpe, Stella? Cele stufoase şi albe ca zăpada! Unde sînt
vulpile tale argintii?
STELLA: Astea-s nişte blănuri ieftine de vară, pe care Blanche le are de
multă vreme.
STANLEY: Am o cunoştinţă care lucrează cu mărfuri de felul ăsta. Am să-
1 chem să le evalueze. Am să-ţi dovedesc că aici sînt investiţi mii de dolari!
STELLA: Nu fi stupid, Stanley!
STANLEY (aruncă blănurile pe pat, deschide, smucind, o mică cutie din
cufăr şi scoate o mină plină de bijuterii): Şi aici ce are? Comoara din insula
piraţilor?
STELLA: Oh, Stanley!
STANLEY: Perle... frînghii de perle... Ce este sora asta a ta? Pescuitoare de
perle? Şi brăţări de aur masiv. Unde sînt perlele şi brăţările tale de aur,
Stella?
STELLA: Sssst! Linişteşte-te, Stanley!
STANLEY: Şi diamante! O coroană pentru o împărăteasă!
STELLA: O diademă de strass pentru o toaletă de bal.
STANLEY: Ce e aia strass?
STELLA: Ceva foarte apropiat de sticlă!
STANLEY: Mă iei peste picior? Am şi o cunoştinţă care lucrează la un
magazin de bijuterii. Am să-1 chem să le vadă. Aici este plantaţia ta, sau ce-
a mai rămas din ea.
STELLA: Nici nu-ţi dai seama ce stupid şi ce îngrozitor eşti. Şi acum
închide cufărul pînă nu iese ea din baie.
STANLEY (izbeşte în cufărul aproape închis şi se aşază pe masa din
bucătărie): Kowalski-ii şi DuBois-ii au concepţii diferite.
STELLA (supărată): Da, într-adevăr, slavă Domnului! Eu mă duc afară.
(îşi ia pălăria albăşi mănuşile şi se îndreaptă spre uşa de ieşire.) Vino afară
cu mine pînă se îmbracă Blanche.
STANLEY: De cînd îmi dai ordine?
STELLA: Preferi să stai aici şi s-o insulţi?
STANLEY: Al naibii îţi mai merge gura. Stau aici!
(Stella iese pe uşă. Blanche iese din baie într-un halat de satin roşu.)
9 — Teatru american contemporan, VQJ. JJ
130
BLANCHE (liniştită): Hallo, Stanley! Sînt gata, proaspătă, îmbăiată,
parfumată; mă simt ca un nou-născut.
STANLEY (îşi aprinde o ţigară): Asta-i bine.
BLANCHE (trâgînd perdelele de la fereastră): Iartă-mă puţin, pînă îmi
pun rochia cea nouă...
STANLEY: Te rog, îmbracă-te... Blanche.
BLANCHE (trage perdelele dintre camere): Am înţeles că aici va avea loc o
mică partidă de cărţi la care noi, doamnele, în mod politicos, nu sîntem
invitate.
STANLEY (sumbru): Da...?
(Blanche îşi scoate halatul şi îşi pune o rochie imprimată.)
BLANCHE: Unde-i Stella?
STANLEY: A ieşit afară.
BLANCHE: Numai o clipă... Vreau să te rog ceva.
STANLEY: Ce anume?
BLANCHE: Să mă închei la spate. Poţi să intri. (Stanley intră printre
perdele cu o privire mocnită.) Cum arăt?
STANLEY: Arăţi bine.
BLANCHE: Mulţumesc. Acuma încheie-mă.
STANLEY: Nu mă prea pricep.
BLANCHE: Voi bărbaţii, cu degetele neîndemînatice... Pot să trag un fum
din ţigara ta?
STANLEY: Ia o ţigară'întreagă.
BLANCHE: Ah, mulţumesc... Oh... parcă îmi explodează plămînii.
STANLEY: Stella şi cu mine te-am ajutat să despachetezi.
BLANCHE: Da? Tu, desigur, ai lucrat bine şi repede.
STANLEY: Arată de parcă ai fi dat o raită prin marile magazine din
Paris...
BLANCHE: Ha, ha! Rochiile sînt pasiunea mea...
STANLEY: Cam cît poate să coste o bucăţică de blană ca asta?
BLANCHE: Asta? Asta a fost omagiul unui admirator al meu.
STANLEY: Da...? Trebuie să te fi admirat mult...
BLANCHE: Ah, cînd eram tînără stîrneam ceva admiraţie. Dar uită-te
acuma la mine. (li zimbeşte radioasă.) Mai poţi crede că odată eram
considerată atrăgătoare?
TABLOUL 2
131
STANLEY: Arăţi foarte bine.
BLANCHE: Cerşesc complimentele, Stanley.
STANLEY: Nu prea sînt eu omul care să fac chestii din astea.
BLANCHE: Ce chestii...?
STANLEY: Complimente femeilor, pentru cum arată. N-am întîlnit încă o
femeie care să nu ştie dacă arată bine sau nu, chiar fără să i-o spui, şi unele
îşi închipuie despre ele mult mai mult decît ar fi cazul. Am cunoscut odată
una care-mi spunea: „Eu sînt un tip de vampă. Eu sînt un tip de vampă". Şi
i-am zis: „Ei şi?"
BLANCHE: Şi'ea ce-a răspuns?'
STANLEY: N-a mai spus nimic. Asta i-a închis gura.
BLANCHE: Şi aşa s-a terminat romanul?
STANLEY: Aşa s-a terminat conversaţia. Asta a fost totul. Unor bărbaţi le
place genul ăsta Hollywoodian, altora nu.
BLANCHE: Cred că faci parte din categoria a doua.
STANLEY: Aşa e.
BLANCHE: Nu-mi închipui cum ar putea o femeie să te farmece.
STANLEY: Aşa e.
BLANCHE: Eşti simplu, dur şi onest, puţin cam primitiv, după cum mi se
pare. Ca să te intereseze o femeie trebuie ca...
(Face o pauză cu un gest nedefinit.)
STANLEY (încet): Să joace cu cărţile pe faţă.
BLANCHE (zîmbind): Ştii, niciodată nu mi-au plăcut oamenii insipizi. De
aceea, cînd te-am văzut aseară, mi-am spus: Soră-mea s-a căsătorit cu un
bărbat. Bineînţeles că asta a fost tot ce am putut să spun despre tine.
STANLEY (tunînd): Să isprăvim odată!
BLANCHE (astupîndu-şi urechile cu palmele): Ooooo!
STELLA (strigînd de pe scări): Stanley, vino încoace şi las-o pe Blanche să
se îmbrace!
BLANCHE: M-am şi îmbrăcat, iubito!
STELLA: Atunci vino odată...
STANLEY: Am o mică discuţie cu sora ta.
9*
132
BLANCHE (senină): Iubito, fă-mi un serviciu. Dă o fugă şi adu-mi o
îngheţată... Dar de lămîie, scumpo. Te rog frumos.
STELLA (ezitînd): Da, bine...
(Iese după colţul clădirii.)
BLANCHE: Biata de ea, era aici afară şi ne auzea, şi am impresia că nu a
înţeles atît de bine ca mine despre ce este vorba... In regulă. Acuma,
domnule Kowalski, hai să nu mai vorbim cu două înţelesuri. Sînt gata să
răspund la toate întrebările. Nu am nimic de ascuns. Despre ce este vorba?
STANLEY: în statul Louisiana există ceva care se cheamă Codul Napoleon,
şi ăsta spune că tot ce posedă nevastă-mea este şi al meu, şi viceversa.
BLANCHE: Vai de mine, dar ce aer de judecător ai...?
(Se stropeşte cu pulverizalorul şi în joacă ii stropeşte şi
pe Stanley. El ii ia pulverizalorul şi îl pune pe masa de
toaletă. Blanche işi dă capul pe spate şi rlde.)
STANLEY: Dacă nu aş şti că eşti sora neveste-mi, cine ştie ce-ar trebui să
cred despre tine.
BLANCHE: Ca de exemplu?
STANLEY: Nu mă prosti! Ştii despre ce este vorba.
BLANCHE (pune valorizatorul pe masă): Foarte bine. Cărţile pe faţă.
Asta-mi place. (Se întoarce către Stanley.) Ştiu că am spus o mulţime de
minciuni, dar la urma urmei farmecul unei femei este cincizeci la sută
iluzie. Dar cînd e vorba de ceva important cu adevărat, atunci spun
adevărul, şi adevărul este acesta: nu mi-am înşelat nici sora, şi nici pe tine,
şi nici pe nimeni altcineva în toată viaţa mea.
STANLEY: Unde sînt actele? în cufăr?
BLANCHE: Tot ce am este în cufărul ăsta! (Stanley se duce la cufăr, II
deschide brusc şi începe să umble în el.) Dar ce Dumnezeu îţi închipui? Ce-o
fi în capul tău de copil? Că vă ascund ceva şi că încerc să-mi înşel într-un
fel sora? Mai bine lasă-mă pe mine. Ya fi mai rapid şi mai simplu... (Se
duce la cufăr şi scoate de acolo o cutie.) Mai toate hîrtiile mele sînt în
cutiuţa asta. (O deschide.)
TABLOUL 2
133
STANLEY: Şi asta ce e? (Arată o altă legătură de hîrtii.)
BLANCHE: Astea sînt scrisori de dragoste îngălbenite de vreme, toate de la
acelaşi băiat. (Stanley i le ia, ea îi strigă cu asprime.) Dă-mi-le înapoi!
STANLEY: Mai întîi să le văd!
BLANCHE: Mîinile tale le murdăresc!
STANLEY: N-o lua aşa! (Desface panglica şi începe să le examineze.
Blanche încearcă să i le smulgă şi scrisorile cad pe jos.)
BLANCHE: Acum, după ce le-ai mînjit, am să le ard.
STANLEY (o priveşte batjocoritor): Ce dracu scrie în ele?
BLANCHE (pe jos, încercînd să le adune): Nişte poezii scrise de un băiat
care a murit. L-am lovit în felul în care încerci să mă loveşti pe mine, dar
nu poţi. Nu mai sînt ţînără şi vulnerabilă. Dar tînărul meu soţ era, şi eu... să
nu mai vorbim despre asta. Numai dă-mi-le înapoi.
STANLEY: Ce vrei să spui cînd zici c-ai să le arzi?
BLANCHE: îmi pare rău, mi-am pierdut capul pentru o clipă. Fiecare are
ceva ce nu vrea să-i fie atins de alţii, din cauză că e un lucru... intim... (Pare
epuizată şi se aşază jos cu cutia. îşi pune ochelarii şi începe să caute metodic
printre hîrtii.) Ambler & Ambler, hmmmm... Crabtree... Mai mult Ambler
şi Ambler...
STANLEY: Ce e asta Ambler & Ambler?
BLANCHE: O firmă care dă împrumuturi cu ipotecă.
STANLEY: Atunci s-a dus pe dobînzi...?
BLANCHE (cu mîna la frunte): Probabil că asta s-a în-
tîmplat.
STANLEY: Pe mine nu mă interesează ce şi cum. Ce e
cu celelalte acte?
(Blanche ii dă toată cutia. Stanley o duce la masă şi începe să
examineze hîrtiile.)
BLANCHE (luînd un plic mare conţinlnd mai multe acte): Aici sînt mii de
hîrtii, adunate de sute de ani; ele au amputat Belle-Reve, bucată cu bucată,
căci uşuraticii noştri bunici, şi taţi, şi unchi, şi fraţi şi-au pierdut
pămînţurile
134
TABLOUL
135
pentru fabuloasele lor păcate trupeşti, ca s-o spun pe şleau. r (îşi scoate
ochelarii cu un rîs ostenit.) Cuvîntul ăsta de patru \ litere, amor, ne-a irosit
toată plantaţia, pînă cînd în cele ,' din urmă — şi Stella poate să controleze
asta — s-a dus t şi casa, şi cei douăzeci de acri de pămînt, inclusiv un cimi-
tir unde — afară de mine şi de Stella — zac acum toţi." (Pune pe masă
conţinutul plicului.) Aici e totul, numai hîr-tii. Ţi le dau ca zestre! Ia-le,
răsfoieşte-le. Poţi să le înveţi pe de rost, dacă vrei! Cred chiar că e de-a
dreptul minunat să-ţi dai seama că în cele din urmă Belle-Reve este
grămada asta de hîrtii, ajunsă în mîinile tale mari şi capabile!... Ce-o fi cu
Stella că nu vine odată cu îngheţata aia? (Se lasă pe spate şi închide ochii.)
STANLEY: Am o cunoştinţă care este avocat şi o să i le dau să le studieze...
BLANGHE: Să-i dai şi o cutie de antinevralgice. STANLEY (devenind mai
sfios): Ştii, după Codul Napoleon un bărbat trebuie să se intereseze de
averea nevestei, mai ales acuma... că va avea un copil...
(Blanche deschide ochii. Pianul se aude mai tare.)
BLANGHE: Stella? Stella va avea un copil? (Visătoare.) N-am ştiut că va
avea un copil! (Se ridică şi merge spre uşa de ieşire. Stella apare de după
colţ cu un pacheţel. Stanley intră în dormitor cu plicul şi cu cutia. Camerele
interioare se întunecă şi devine vizibil peretele exterior al casei. Blanche se
întilneşte cu Stella în capătul de jos al scării, pe trotuar.) Stella! Stella ca o
stea! Ce bine că vei avea un copil! E foarte bine... Totul e foarte bine!
STELLA: îmi pare rău că a făcut asta.
BLANCHE: Oh, ştiu că nu e el tipul care să umble cu mănuşi, dar cred că
este ceea ce trebuie să se amestece cu sîngele nostru, acuma, după ce am
pierdut Belle-Reve.Ne-am explicat. La început m-a cam zguduit, dar cred
că l-am manevrat bine. Am rîs şi am tratat totul în glumă. (Apar Steve şi
Pablo, ducînd o ladă cu bere.) I-am spus: „Copil mic", şi am rîs, şi am
flirtat. Da, da, am flirtat cu bărbatu-tău.
(Cînd se apropie bărbaţii.) Se adună oaspeţii pentru partida de pocher!
(Cei doi trec printre ele şi intră în casă.) în ce parte mergem acuma, Stella,
încoace...? STELLA: Nu, pe aici. (O conduce pe Blanche.) BLANCHE
(rîzînd): Un orb conduce un orb! (Se aude vocea unui vînzător de
tainale1 care striga.) VOCEA VÎNZĂTORULUI: Fierbinte! Fierbinte!
Un fel de plăcintă cu carne (în Mexic).
I
TABLOUL 3
Seara de pocher.
Ca într-un tablou al lui Van Gogh, care înfăţişează o sală de biliard,
noaptea. Bucătăria sugerează strălucirea unei nopţi fantastice şi culorile
crude ale imaginilor din copilărie. Deasupra muşamalei galbene de pe masa
de bucătărie atirnă un bec electric cu un abajur verde-aprins. Jucătorii de
pocher — Stanley, Steve, Mitch şi Pablo — poartă cămăşi colorate:
albastru-inchis, purpuriu, una in dungi roşii şi albe, verde-deschis; sînt
bărbaţi in deplinătatea forţelor fizice, aspri, dintr-o bucală şi puternici, ca
şi culorile primare pe care le poartă. Pe masă se văd felii de pepene verde,
sticle de whisky şi pahare. In dormitor este relativ întuneric, pătrunde doar
o rază de lumină ce se revarsă printre perdele şi prin fereastra lată de la
stradă. Pentru moment este o linişte desăvîrşilă ca înaintea unui pot mare.
STEVE: Mai ai ceva de spus? PABLO: Mai poţi spune ceva? STEVE: Dă-
mi două cărţi. PABLO: Tu, Mitch? MITCH: Eu nu merg. PABLO: Una.
MITCH: Mai vrea cineva un gît? STANLEY: Da. Eu!
PABLO: De ce nu se duce cineva pînă la Chinezu să aducă nişte
pastrama?
ÎAfiLOUL 3
137
STANLEY: Eu pierd şi tu vrei să mănînci! Mai departe! Deschide cineva?
Deschid eu! Ia-ţi dosul de pe masă, Mitch! La pocher nu-i nevoie de altceva
decît de cărţi, re-lansuri şi whisky.
(Se ridică puţin clătininda-se şi aruncă pe jos nişte coji de pepene.)
MITCH: Faci pe nebunu, da?
STANLEY: Gîte?
STEVE: Dă-mi trei.
STANLEY: Una.
MITCH: Iar nu merg. Aş vrea să plec acasă.
STANLEY: Tacă-ţi gura.
MITCH: S-a îmbolnăvit mama. Şi nu doarme pînă nu mă întorc.
STANLEY: Atunci de ce nu stai cu ea acasă?
MITCH: Ea mi-a spus să ies, aşa că am ieşit, dar n-am nici o plăcere. Tot
timpul mă gîndesc cum s-o fi simţind.
STANLEY: Pentru numele lui Dumnezeu, atunci du-te acasă.
PABLO: Şi ce ai?
STEVE: Culoare!
MITCH: Voi toţi sînteţi căsătoriţi. Dar dacă moare mama, eu rămîn
singur. Mă duc la baie.
STANLEY: întoarce-te repede, şi-o să-ţi dăm biberonul.
MITCH: Am plecat. (Trece prin dormitor şi intră în baie.)
STEVE (arâtînd cartea): Trei bucăţi. (Povestind In timp ce joacă.)
Fermierul ăsta bătrîn stătea jos în spatele casei şi dădea porumb la puii de
găină, cînd deodată aude o cotcodăceală grozavă şi găina aia tînără vine
lacomă în goană pe lîngă peretele casei cu cocoşul chiar după ea şi care voia
s-o prindă.
STANLEY (impacientat din cauza povestirii): Joacă!
STEVE: Şi cînd cocoşul a văzut că fermierul dădea grăunţe la pui, a frînat,
şi a lăsat găina, şi a început să ciugulească şi el. Şi atunci fermierul a spus:
Doamne Dumnezeule, fă aşa să nu mă apuce foamea!
(Steve şi Pablo rid. Surorile apar de după colţul clădirii.)
138
STELLA: încă mai joacă.
BLANCHE: Cum arăt?
STELLA: Foarte bine, Blanche.
BLANCHE: Mi-e foarte cald şi tremur. Aşteaptă să mă pudrez, şi pe urmă
intrăm. Pot să intru aşa?
STELLA: Sigur că da. Eşti la fel de proaspătă ca o margaretă !
BLANCHE: Una culeasă de cîteva zile.
(Stella deschide uşa şi ele intră.)
STELLA: Ah, băieţi! Tot mai sînteţi aici?
STANLEY: Unde aţi fost?
STELLA: Am fost cu Blanche la un spectacol. Blanche, domnul Gonzales şi
domnul Hubbell.
BLANCHE: Vă rog, nu vă ridicaţi...
STANLEY: Nimeni nu se ridică, aşa că nu-i mai ruga.
STELLA: Gît o să mai dureze jocul ăsta?
STANLEY: Pină cînd o să se termine.
BLANCHE: Pocherul e un joc atît de pasionant! Pot să vă chibiţez?
STANLEY: Nu poţi. De ce nu vă duceţi, voi femeile, să staţi sus, cu Eunice?
STELLA: Pentru că e aproape două jumătate. (Blanche se duce în dormitor
şi trage parţial perdelele.) Nu puteţi face tururile şi să terminaţi? (Un scaun
scirţîie. Stanley o plesneşte cu palma pe coapsă.) (Cu asprime.) E o glumă
proastă, Stanley! (Bărbaţii rid. Stella trece în dormitor.) Nu pot să sufăr
cînd face asta de faţă cu lume.
BLANCHE: Mă gîndesc să fac o baie.
STELLA: Iarăşi?
BLANCHE: Trebuie să-mi liniştesc nervii. E cineva în baie?
STELLA: Nu ştiu...
(Blanche bate la uşă. Mitch deschide uşa şi iese ştergindu-şi mîinile cu un
prosop.)
BLANCHE: Oh, bună seara! MITCH: Hello! (Se uită la ea.)
STELLA: Blanche, dumnealui e Harold Mitchell. Sora mea, Blanche
DuBois.
TABLOUL S
109
MITCH (cu o curtoazie stîngace): îmi pare bine, domnişoară DuBois!
STELLA: Cum se simte mama ta, Mitch?
MITCH: Cam tot aşa, mulţumesc. I-a plăcut foarte mult smîntîna pe care i-
ai trimis-o. Vă rog să mă iertaţi.
(Se întoarce încet In bucătărie, Intorcînd capul după Blanche,
tuşind cu timiditate. Îşi dă seama că mai are prosopul in mină şi, rlzlnd
încurcat, ii dă Slellei. Blanclw se uită după el cu un oarecare
interes.)
BLANCHE: Băiatul ăsta pare superior celorlalţi...
STELLA: Da, este.
BLANCHE: Am impresia că trebuie să fie mai sensibil.
STELLA: Mama lui este bolnavă.
BLANCHE: E căsătorit?
STELLA: Nu.
BLANCHE: E un lup singuratic?
STELLA: Ştiu eu, Blanche? (Blanche Hde.) Nu cred...
BLANCHE: Cu ce... cu ce se ocupă?
(Îşi descheie bluza.)
STELLA: Lucrează la bancul de precizie, în secţia de piese de schimb. La
uzina la care lucrează şi Stanley.
BLANCHE: Asta e ceva important?
STELLA: Nu. Stanley este singurul dintre cei de acolo care va ajunge
probabil ceva...
BLANCHE: De ce crezi că Stanley va ajunge?
STELLA: Uită-te la el.
BLANCHE: M-am uitat.
STELLA: Atunci îţi dai seama.
BLANCHE: îmi pare rău, dar n-am observat pecetea geniului pe fruntea lui
Stanley.
(Îşi scoate bluza şi rămlne in combinezonul de mătase roşie şi fusta
albă in lumina care vine prin perdele. Jocul continuă in tonuri
scăzute.)
STELLA: Nu-i însemnat pe frunte şi de altfel nici nu e un geniu.
BLANCHE: Oh! Atunci ce e şi unde? Aş vrea să ştiu.
140
STELLA: E şofer. Asta e. Stai în lumină, Blanche. BLANCHE: Âh, da,
adevărat!
(Iese din fişia galbenă de lumină. Stella şi-a schimbat rochia şi a îmbrăcat
un chimono de satin albastru-deschis.)
STELLA (cu un rls de fată tlnără): Ar trebui să le vezi nevestele!
BLANCHE (rîzînd): îmi închipui. Nişte vaci mari, nu-i aşa?
STELLA: Ai cunoscut-o pe cea de sus? (Rîde mai tare.) Odată (rîde) i-a
plesnit (rîde) sutienul!
STANLEY: Hei, gîştelor, nu mai sporovăiţi atîta!
STELLA: Nu ai cum să ne auzi!
STANLEY: Dar tu m-auzi pe mine şi eu îţi spun să terminaţi !
STELLA: E casa mea şi am să vorbesc cît am să vreau!
BLANCHE: Stella, nu începe să te cerţi!
STELLA: E aproape beat! Mă întorc imediat!
(Intră în baie. Blanche se ridică şi se duce încet la un mic radio pe eare-
l deschide.)
STANLEY: Ce faci, Mitch? Eşti în joc? MITCH: Ce? Ah... nu, nu sînt...
(Blanche revine în fîşia de lumină. Îşi ridică braţele în sus şi se întinde, în
timp ce păşeşte lascivă spre scaun. La radio se aude o rumbă. Mitch se
ridică.)
STANLEY: Cine a dat drumul la radio?
BLANCHE: Eu. Vă supără?
STANLEY: Inchide-1.
STEVE: Lasă fetele să asculte muzică...
PABLO: Sigur... lasă-le...
STEVE: Parcă e Xavier Cugat... (Stanley sare în sus, se repede la radio şi-l
închide. Se opreşte brusc, în faţa Blanchei, care stă pe scaun, Blanche II
priveşte drept în ochi, fără să clipească. El se aşazâ apoi din nou la masa de
pocher, Doi dintre oameni se ceartă.) N-am auzit cînd ai spus,
PABLO: Nu i-am spus, Mitch?
MITCji; Nu eram atent...
TABLOUL 3
141
i
PABLO: Dar atunci ce făceai?
STANLEY: Privea printre draperii. (Se ridică din nou şi închide perdelele.)
Dă odată cărţile şi joacă. Aşa sînt unii, cînd cîştigă n-au astîmpăr. (Mitch se
ridică în timp ce Stanley se întoarce la masă.) (Strigă.) Stai jos!
MITCH: Mă duc. Ies din joc.
PABLO: Sigur că n-are astîmpăr. Cu şapte hîrtii de cinci dolari, care-i
umflă buzunarele ca nişte mingi...
STEVE: Mîine ai să-1 vezi la casierie că-i schimbă în mărunţiş...
STANLEY: Şi cînd o să vină acasă ai să-1 vezi că-i bagă la puşculiţa pe care
i-a dat-o maică-sa de Crăciun. (Jucînd.) Pentru el jocul ăsta este ca o
picătură într-un ocean...
(Mitch rîde stingherit, trece printre draperii şi apoi se opreşte.)
BLANCHE (cu delicateţe): Hallo! Camera copiilor e ocupată...
MITCH: Am băut bere...
BLANCHE: Mie nu-mi place berea.
MITCH: E o băutură pentru vreme călduroasă.
BLANCHE: Oh, nu cred... pe mine totdeauna mă încălzeşte şi mai tare. Nu
ai cumva o ţigară?
(Şi-a pus un capot vişiniu de satin.)
MITCH: Cum să nu. .
BLANCHE: Ce sînt astea?
MITCH: Lucky...
BLANCHE: Ah,bine. Ce tabacheră drăguţă... E de argint?
MITCH: Da. Da. Citeşte ce scrie.
BLANCHE: Ah,e cu dedicaţie? Nu pot s-o deschid. (Mitch aprinde un
chibrit şi se apropie.) Oh! (Citeşte cu greutate prefăcută.)
Şi dacă Dumnezeu va vrea,
Te voi iubi mai mult dup-a mea moarte.
Ce vorbeşti, asta e din sonetul meu favorit de doamna Browning.
MITCH: îl ştii?
BLANCHE: Sigur că da!
142
TABLOUL 3
143
MITCH: E o întreagă poveste cu dedicaţia asta.
BLANCHE: Pare a fi o poveste de dragoste.
MITCH: Ceva foarte trist.
BLANCHE: Da?
MITCH: Fata a murit.
BLANCHE (cu un ton de adlncâ simpatie): Oh!
MITCH: Atunci cînd mi-a dat asta ştia că o să moară. O fată foarte ciudată
şi foarte dulce, foarte...
BLANCHE: Cred că te-a iubit foarte mult. Sentimentele oamenilor bolnavi
sînt atît de adinei, atît de sincere.
MITCH: Da, da, asta aşa e...
BLANCHE: Durerea predispune la sinceritate, cred.
MITCH: Cu siguranţă că aşa se întîmplă.
BLANCHE: Fata asta face parte dintre oamenii care au avut mult de
suferit.
MITCH: Cred că ai dreptate.
BLANCHE: Sînt convinsă că am. Arată-mi un om care n-a cunoscut nici o
suferinţă şi am să-ţi spun că e un superficial. Ascultă-mă pe mine. Am o
limbă cam ascuţită. Voi, bărbaţii, sînteţi vinovaţi de asta. Cînd s-a terminat
spectacolul şi n-am putut veni acasă din cauză că voi jucaţi pocher a trebuit
să mergem să bem ceva. Nu sînt obişnuită să beau mai mult de un pahar.
Două e maximum... iar trei... (Rîde.) Astă-seară am băut trei!
STANLEY: Mitch!
MITCH: Am ieşit din joc. Stau de vorbă cu domnişoara..
BLANCHE: DuBois.
MITCH: Domnişoara DuBois?
BLANCHE: E un nume francez. înseamnă pădure şi Blanche înseamnă
albă, aşa că amîndouă la un loc înseamnă pădure albă. Ca o livadă
primăvara. Aşa poţi să ţii minte mai uşor.
MITCH: Eşti franţuzoaică?
BLANCIIE: Sîntem de origină franceză. Primii noştri strămoşi americani
erau hughenoţi francezi.
MITCH: Eşti sora Stellei, nu-i aşa?
BLANCHE: Da, Stella este surioara mea iubită. îi spun surioară, deşi e ceva
mai mare ca mine. Cu foarte puţin. Nici măcar cu un an. Vrei să-mi faci un
serviciu?
MITCH: Sigur că da. Ce anume?
BLANCHE: Am cumpărat într-un magazin chinezesc la Bourbon abajurul
ăsta drăguţ de hîrtie colorată. Pune-1 te rog peste bec, vrei?
MITCH: Cu plăcere.
BLANCHE: Nu pot să stau la lumina unui bec gol, după cum nu pot să aud
expresii mai grosolane, sau să văd ceva vulgar.
MITCH (aranjînd abajurul): Cred că noi vă facem impresia unei adunături
cam din topor.
BLANCHE: Mă adaptez uşor... la împrejurări.
MITCH: E bine să poţi fi aşa. Eşti în vizită la Stella şi la Stanley?
BLANCHE: Stella nu se simte aşa bine în ultima vreme şi am venit s-o ajut
puţin. E foarte muncită. \ MITCH: Nu eşti...?'
BLANCHE: Măritată? Nu, nu! Sînt o profesoară fată bătrînă.
MITCH: Profesoară poate eşti, dar fată bătrînă sigur nu eşti!
\ BLANCHE: Vă mulţumesc, domnule! Apreciez amabili-
tatea dumneavoastră.
MITCH: Şi zi aşa... Eşti profesoară...
BLANCHE: Da. Ah, da... i MITCH: La şcoala elementară
sau la liceu?
STANLEY (urlind): Mitch!
MITCH: Vin imediat!
BLANCHE: Grozav. Ce plămîni are!... La liceu... în Laurel.
MITCH: Şi ce predai? Ce materie?
BLANCHE: Ghiceşte!
MITCH: Cred că artă sau muzică... (Blanche rîde uşor.) Dar probabil mă
înşel. Predai aritmetica.
BLANCHE: Nici o aritmetică, domnule, nici o aritmetică. (Rizînd.) Nici nu
ştiu tabla înmulţirii. Nu. Am nefericirea să fiu profesoară de limba engleză,
şi am misiunea să fac ca o bandă de tineri Romeo, derbedei şi băieţi de
prăvălie să-i preţuiască pe Hawthorne, Whitmann I şi Poe.
144
MITCH: Cred că mulţi dintre ei sînt mai atraşi de alte lucruri.
BLANCHE: Nici nu ştii cîtă dreptate ai! Nu-şi preţuiesc prea mult
moştenirea literară. Dar sînt băieţi drăguţi. Şi e atît de emoţionant să-i vezi
primăvara, cînd descoperă pentru prima oară ce este dragostea! Ca şi cum
nimeni nu ar mai fi descoperit-o înainte. (Uşa de la baie se deschide şi iese
Stella. Blanche continuă să vorbească cu Mitch.) Oh, ai terminat? Aşteaptă,
am să pun radioul.
(întoarce butonul de la radio, se aude melodia Wien, Wien, nur du allein,
Blanche începe să valseze în ritmul muzicii cu nişte gesturi romantice.
Mitch este amuzat şi se mişcă şi el, încerclnd cu stîngăcie s-o imite, ca un
urs care joacă. Stanley intră minios printre draperii în camera de culcare.
Se duce la micul radio alb, îl apucă şi, cu o înjurătură, ii azvlrle pe
fereastră.)
STELLA: Eşti beat, eşti beat! Animalule! (Se repede la masa de joc.) Voi
toţi! Plecaţi va rog acăsa. Dacă vreunul dintre voi mai are puţină ruşine...
BLANCHE (sălbatică): Stella, fii atentă... el... (Stanley se repede la Stella.)
BĂRBAŢII (încetişor): Linişteşte-te, Stanley... ia-o încet. Lasă...
STELLA: Dacă pui mîna pe mine, am să te...
(Se dă înapoi şi iese din scenă. Stanley avansează şi dispare. Se aude o
lovitură. Stella ţipă. Blanche strigă şi aleargă în bucătărie. Bărbaţii vin şi ei,
se produce o încăierare şi se aud înjurături. Ceva se răstoarnă cu o
trosnitură.)
BLANCHE (ascuţit): Sora mea e însărcinată. MITCH: E îngrozitor!
BLANCHE: Nebunie, curată nebunie! MITCH: Aduceţi-1 aici, băieţi!
(Stanley este adus cu forţa, ţinut de doi băieţi, in dormitor.
Încearcă să se elibereze. Dintr-o dată cedează din strîn-
soarea lor şi se înmoaie, li vorbesc liniştit, cu dragoste,
iar el îşi ascunde faţa pe unul din umerii lor.)
TABLOUL 3
145
V
STELLA (cu o voce ascuţită, nenaturală, fără să se vadă): Vreau să plec de
aici... vreau să plec de aici!
MITCH: Nu trebuie să se joace pocher într-o casă în care sînt şi femei...
(Blanche intră repede în dormitor.)
BLANCHE: Vreau hainele surorii mele'.Mergem la femeia aia de sus!
MITCH: Unde sînt hainele?
BLANCHE (deschizlnd dulapul): Le-am găsit! (Se repede la Stella.) Stella,
Stella, iubito! Draga, draga mea surioară, nu-ţi fie frică!
(Cu braţele în jurul ei, Blanche o conduce spre uşă, apoi pe scări în sus.)
STANLEY (năuc): Ce s-a întîmplat... ce este...? MITCH: Ai cam întrecut
măsura, Stan. PABLO: Acuma şi-a revenit. STEVE: Gata, băiatul e-n
regulă. MITCH: Puneţi-1 în pat şi daţi-i un prosop ud. PABLO: Cred că o
cafea i-ar face bine... STANLEY (apăsat): Vreau apă! MITCH: Băgaţi-1
sub duş!
(Oamenii vorbesc încet între ei şi-l duc la baie.)
STANLEY: Lăsaţi-mă să-mi fac damblaua, porcilor! (Se aude zgomot de
lovituri, apa curge din plin.)
STEVE: Hai s-o ştergem repede de aici!
(Se reped la masa de pocher şi în drum spre ieşire îşi iau cîşligurile.)
MITCH (trist, dar demn): Nu trebuie să se joace pocher într-o casă în care
sînt femei.
(Uşa se închide după ei şi se face linişte. Cîntărcţii negri de la barul de după
colţ cîntă Paper doll, slow şi blue. După o clipă, Stanley iese din baie
împroşcind cu apă, în izmene pestriţe şi lipite pe corp din cauză că-s ude.)
10
146
STANLEY: Stella! (0 pauză.) Păpuşica mea m-a lăsat. (începe să plîngă. Se
duce la telefon şi face un număr printre sughiţurile plînsului.) Eunice? O
vreau pe fetiţa mea! (Aşteaptă un moment şi face din nou numărul.)
Eunice! Am să tot sun pînă o să vorbesc cu fetiţa mea.
(Se aude o voce care nu se distinge. Aruncă telefonul pe jos. Se aud sunete
disonante de pian şi alămuri, în timp ce camera se întunecă, iar pereţii
exteriori ai clădirii apar în lumina nopţii. Pentru o clipă se aude blues-wZ
cînlat la pian. în cele din urmă, Stanley apare poticnindu-se, îmbrăcat pe
jumătate, la uşa de jos, apoi pe treptele de lemn pînă pe trotuar, în faţa
casei. Îşi dă capul pe spate ca un cîine care urlă şi începe să strige numele
neveste-si: Stella! Stella! Iubito! Stella!)
STANLEY: Stellahhhh!
EUNICE (strigind din uşa apartamentului): Nu mai urla acolo şi du-te de te
culcă!
STANLEY: Vreau să vină păpuşica mea! Stella! Stella!
EUNICE: N-o să vină, aşa că linişteşte-te. Să te înveţi minte!
STANLEY: Stella!
EUNICE: Nu se poate să baţi o femeie şi după aia s-o chemi înapoi! Nu mai
vine! Şi o să aibă şi un copil! Puturo-sule! Javră poloneză! Poate o să pună
lumea mîna pe tine şi o să te stropească cu furtunul de incendiu ca ultima
dată...
STANLEY (umil): Eunice, vreau să vină fetiţa la mine.
EUNICE: Ha! (Trînteşte uşa.)
STANLEY (cu o violenţă care ar vrea să crape cerul): Stellaaaaaaaaa!
(Se aud sunetele tinguitoare şi joase ale clarinetului. Uşa de sus se deschide
din nou şi Stella coboară în capot, pe scările înguste şi şubrede. Are lacrimi
în ochi şi părul despletit îi cade pe umeri şi git. Se privesc ţintă unul pe
altul. Apoi se îmbrăţişează cu un geamăt de animal într-un gest de ocrotire.
Stanley cade în genunchi pe trepte şi îşi lipeşte faţa de pînlecul ei. Ochii
Stellei se încarcă de tandreţe cînd îi prinde capul şi ii apropie de ea.
Stanley
TABLOUL 3
147
,
deschide uşa, o ia în braţe şi o duce în apartamentul întunecat. Blanche
iese în capot şi coboară înspăimîntată.)
BLANCHE: Unde-i mica mea surioară. Stella! Stella!
(Se opreşte la uşa apartamentului întunecat al surorii sale. Îşi ţine deodată
respiraţia. Coboară pe trotuar în faţa casei. Priveşte în dreapta şi în stingă,
ca în faţa unui sanctuar. Muzica se aude din ce în ce mai încet. Mitch apare
de după colţ.)
MITCH: Domnişoară DuBois...
BLANCHE: Ohl'
MITCH: S-a liniştit totul?
BLANCHE: A coborît şi s-a dus înapoi la el.
MITCH: Bine a făcut.'
BLANCHE: Sînt îngrozită...
MITCH: Ho! Ho! Nu ai de ce să te sperii! Sînt nebuni unul după celălalt!
BLANCHE: Nu sînt obişnuită cu astfel de...
MITCH: Păcat că s-a întîmplat cînd erai şi dumneata aici. Dar nu trebuie s-
o iei în serios.
BLANCHE: Dar ce violenţă...
MITCH: Stai jos pe trepte şi fumează cu mine o ţigară...
BLANCHE: Dar nu sînt îmbrăcată cum trebuie...
MITCH: în cartierul ăsta nu are nici o importanţă...
BLANCHE: Ce tabacheră drăguţă...
MITCH: Ţi-am arătat dedicaţia, nu?
BLANCHE: Da. (Pauză. Se uită la cer.) Sînt atîtea lucruri... atîtea lucruri
de neînţeles pe lume... (Tuşeşte.) Iţi mulţumesc că eşti atît de bun cu mine.
Acuma am nevoie de puţină bunătate.
in*
TABLOUL 4
Dimineaţa următoare, devreme. Gălăgia pe care o fac
strigătele de pe stradă aduc a cintec coral. Stella stă întinsă în dormitor.
Faţa li este senină în lumina soarelui de dimineaţă. Cu o mină îşi mîngîie
uşor pîntecele, plină de simţămîntul maternităţii, nou pentru ea. Cu cealaltă
răsfoieşte o revistă ilustrată. Ochii şi buzele au acel calm aproape insensibil
al icoanelor bizantine. Masa este plină cu resturi de la micul dejun şi cu
rămăşiţele mesei de cu seară, iar pijamaua ţipătoare a lui Stanley zace pe
jos în faţa camerei de baie. Uşa de afară este uşor întredeschisă şi se vede
un cer strălucitor de vară. Blanche apare în uşă. A petrecut o noapte de
insomnie şi aspectul ei este complet deosebit de al Stellei. îşi presează cu
nervozitate, de buze, degetele îndoite, In timp ce priveşte prin uşă, înainte
de a intra.
BLANCIIE: Stella!
STELLA (mişclndu-se leneş): Hmmh!
(Blanche scoate un geamăt şi aleargă In dormitor, arun-cîndu-se jos lingă
Stella, într-un acces de tandreţe isterică.)
BLANCHE: Baby, surioara mea!
STELLA (îndepărtîndu-se de ea): Blanche, ce e cu tine?
(Blanche se ridică încet în faţa patului, privindu-şi sora cu degetele presate
pe buze.)
BLANCHE: A plecat?
TABLOUL 4
149
STELLA: Stan? Da!
BLANCHE: Se întoarce?
STELLA: S-a dus să greseze maşina. De ce?
BLANCHE: De ce? Am crezut că înnebunesc, Stella! Cînd am văzut că eşti
atît de smintită ca să te întorci aici după tot ce s-a întîmplat, eram cit pe ce
să vin după tine!
STELLA: îmi pare bine că n-ai venit.
BLANCHE: Ce se petrece în capul tău? (Stella face un gest nedefinit.)
Răspunde-mi! Ce? Ce?
STELLA: Blanche, te rog! Stai jos şi nu mai ţipa aşa.
BLANCHE: Bine, Stella. Am să repet întrebarea calm şi liniştit. Cum de ai
mai putut să te întorci aseară aici? Pentru că'a trebuit să dormi cu el!
(Stellase ridică liniştită şi degajată.)
STELLA: Blanche, uitasem ce impresionabilă eşti. Dai povestei ăsteia prea
multă importanţă.
BLANCHE: Aşa sînt?
STELLA: Da, aşa eşti, Blanche. îmi dau seama ce impresie trebuie să-ţi fi
făcut ţie şi regret foarte mult tot ce s-a întîmplat, dar nu e nici pe departe
atît de serios cum crezi tu. în primul rînd, cînd bărbaţii beau şi joacă
pocher se poate întîmpla orice. E întotdeauna ca un butoi de praf de puşcă.
Nici nu ştia ce face. Cînd m-am întors era ca un mieluşel şi îi era foarte,
foarte ruşine de el.
BLANCHE: Şi asta... şi asta împacă totul?
STELLA: Nu, sigur că nimeni n-ar trebui să facă asemenea zarvă, dar
cîteodată se întîmpla. Stanley are mania asta să spargă. Ştii, în noaptea
nunţii, curînd după ce am venit aici, mi-a smuls un papuc şi a spart cu el
toate becurile din casă.
BLANCHE: A spart... ce?
STELLA: A spart toate becurile cu tocul de la papuc! (Rîde.)
BLANCHE: Şi tu... l-ai lăsat? N-ai fugit, n-ai strigat?
STELLA: Eu? Eram înspăimîntată... (Aşteaptă o clipă.) Eunice ţi-a dat
ceva să mănînci de dimineaţă?
BLANCHE: Crezi că am poftă de mîncare?
STELLA: Vezi că a mai rămas puţină cafea...
BLANCHE: Eşti atît de împăcată cu toate astea, Stella J,„
150
STBLLA: Ce altceva pot să fac? A luat radioul să-1 repare. Noroc că nu a
căzut pe pavaj şi n-are decît o singură lampă spartă...
BLANCHE: Şi tu rîzi...
STELLA: Dar ce altceva vrei să fac...?
BLANCHE: Să-ţi vii în fire şi să priveşti lucrurile în faţă!
STELLA: Şi care-s lucrurile astea, după tine?
BLANCHE: După mine? Eşti căsătorită cu un nebun!
STELLA: Nu!
BLANCHE: Ba da! Aşa e! Şi situaţia ta este mai rea decît a mea. Numai că
tu nu-ţi dai seama de asta. Eu am să fac ceva. Am să-mi adun toate puterile
şi am să-mi fac o altă viaţă.
STELLA: Da?
BLANCHE: Pe cînd tu eşti prinsă aici. Şi asta nu e bine, căci încă nu eşti
bătrînă. Mai poţi să scapi!
STELLA (clar şi răspicat): Nu sînt prinsă nicăieri şi nu vreau să scap de
nicăieri.
BLANCHE (nu-i vine a crede): Ce spui, Stella?
STELLA: Am spus că nu sînt prinsă nicăieri de unde aş vrea să scap. Uită-
te la dezordinea din camera asta! Şi la sticlele astea goale! Au băut două
lăzi astă-noapte. Mi-a promis azi-dimineaţă că se va lăsa de partidele astea
de pocher, dar ştii bine cît poate să ţină o asemenea făgăduială. Ei bine, asta
e plăcerea lui, tot aşa după cum a mea este cinematograful sau bridge-u\.
Oamenii trebuie să-şi tolereze unul altuia obişnuinţele, aşa cred.
BLANCHE: Nu te înţeleg. (Stella se întoarce către ea.) Nu-ţi înţeleg această
indiferenţă. Asta e un fel de filozofie chinezească.
STELLA: Ce fel de...?
BLANCHE: Toată... întortocherea şi mormăiala asta... o lampă spartă...
sticle de bere... dezordine în bucătărie... ca şi cum nimic neobişnuit nu s-ar
fi întîmplat!
(Stella ride; ia mătura şi-o învirteşte în mîini.)
Înadins îmi scuturi asta în faţă... STELLA: Nu.
TABLOUL 4
151
BLANCHE: Isprăveşte. Lasă mătura. Nu vreau să faci curăţenie după el.
STELLA: Şi atunci cine o să facă? Tu?
BLANCHE: Eu? Eu!
STELLA: Nu, asta nu se poate!
BLANCHE: Oh, stai, lasă-mă să mă gîndesc. Numai să-mi funcţioneze
creierul. Trebuie să facem rost de nişte bani, asta-i singura cale.
STELLA: în orice caz e bine să faci rost de bani.
BLANCHE: Ascultă-mă. Am o idee. (încet, pune o ţigară în ţigaret.) Iţi mai
aduci aminte de Shep Huntleigh? (Stella clatină din cap.) Sigur îţi aduci
aminte! Am fost colegă cu el la şcoală, şi un timp am. fost buni prieteni. Ei
bine...
STELLA: Ei...?
BLANCHE: Am fost la el iarna trecută. Ştii că am fost de Crăciun la
Miami?
STELLA: Nu.
BLANCHE: Ei bine, am fost. Am făcut excursia asta ca o investiţie, sperînd
să întâlnesc pe cineva care să aibă un milion de dolari...
STELLA: Ai făcut asta?
BLANCHE: Da. Am fost la Shep Huntleigh. Am fost la el, pe bulevardul
Biscayne, în seara de Crăciun... în maşina lui... un Cadillac decapotabil,
lung ca o casă...
STELLA: Cred că de-abia putea să circule în aglomeraţie...
BLANCHE: Ai auzit de sonde petrolifere?
STELLA: Da, demult.
BLANCHE: Are o mulţime, în tot Texasul. Texasul îi varsă literalmente
aur în toate buzunarele.
STELLA: Nu mai spune!
BLANCHE: Tu ştii ce indiferentă sînt la bani. Nu mă gîndesc la bani decît
în ceea ce te priveşte pe tine. Dar el poate face ceva, sigur că poate...
STELLA: Să facă ce... Blanche?
BLANCHE: Să ne deschidă... un magazin!
STELLA: Ce fel de magazin?
BLANCHE: Oh, un magazin oarecare. Poate s-o facă numai cu jumătate
din ce aruncă nevastă-sa la curse...
152
STELLA: E căsătorit?
BLANCHE: Iubito, aş mai fi eu aici dacă n-ar fi căsătorit? ( Stella rîde
uşor. Blanche se ridică şi se duce repede la telefon. Vorbeşte ascuţit.) Cum
pot obţine legătura cu Western Union? Operatorule!... Western Union!
STELLA: Ăsta e un telefon automat, draga mea.
BLANCHE: Nu pot să fac nimic, sînt prea,..
STELLA: Fă litera O.
BLANCHE: O?
STELLA: Da. „O" pentru operator!
(Blanche se glndeşte un moment, apoi pune telefonul jos.)
BLANCHE: Dă-mi un creion. N-ai o bucată de hîrtie? Să scriu mai întîi ce
am să-i spun... (Se duce la masa de toaletă şi ia un şerveţel de hîrtie şi un
creion de sprîncene, ca să scrie cu el.) Âşa... să vedem... (Muşcă creionul.)
„Dragă Shep. Sora mea şi cu mine într-o situaţie disperată."
STELLA: Iartă-mă.
BLANCHE: „Sora mea şi cu mine într-o situaţie disperată. Amănunte mai
tîrziu. Te-ar interesa...? (Muşcă iar creionul.) Te-ar interesa..." (Aruncă
creionul pe masă şi se ridică.) Nu se poate face nimic prin telefon!
STELLA (rîzînd): Nu fi caraghioasă, dragă.
BLANCIIE: Dar mă gîndesc la ceva. Am apucat să mă gîndesc la ceva. Nu
rîde, nu rîde de mine, Stella! Te rog, te rog... stai puţin să văd ce mai am în
poşetă! Asta-i tot. (Apucă poşeta deschisă.) Şaizeci şi cinci de cenţi de
aramă în banii statului!
STELLA (merglnd spre birou): Stanley nu-mi dă o sumă anumită. îi place
să plătească singur totul, dar azi-dimi-neaţă mi-a dat zece dolari ca să
liniştească lucrurile. Ia tu cinci, Blanche, mie-mi ajunge restul.
BLANCHE: Oh, nu, Stella!
STELLA (insistind): Ştiu cum ţi se ridică moralul, dacă ai nişte bani în
buzunar.
BLANCHE: Nu, mulţumesc... Am să fac rost.
STELLA: Fii serioasă. Cum se face că stai aşa prost cu banii?
TABLOUL 4
153
BLANCHE: Banii se duc repede... se duc şi casele... averile... (îşi freacă
fruntea.) Poate că azi o să am nevoie de un calmant.
STELLA: îţi dau eu imediat.
BLANCHE: Nu, acuma nu! Trebuie să mă gîndesc mult.
STELLA: Aş prefera să laşi lucrurile aşa cum sînt, cel puţin un timp.
BLANCHE: Stella, nu pot să trăiesc cu el la un loc. Tu poţi. E soţul tău. Dar
cum aş mai putea locui eu aici, după tot ce a fost aseară, numai cu
draperiile astea între noi?
STELLA: Blanche, tu aseară l-ai văzut în ce are el mai rău.
BLANCHE: Din contră, l-am văzut în ce are mai bun.Un asemenea om nu
are altceva de dat decît forţa animalică, şi ne-a făcut o demonstraţie
minunată în sensul ăsta. Singura posibilitate de a trăi cu un astfel de om
este... să te culci cu el. Şi asta e treaba ta... nu a mea...
STELLA: După ce ai să te linişteşti puţin ai să vezi că-ţi vei schimba
părerile despre el. Nu trebuie să ai grijă de nimic cît eşti aici. Vreau să
spun... cheltuieli...
BLANCHE: Am un plan pentru amîndouă. Care să ne scoată pe amîndouă
de aici!
STELLA: Eşti sigură că vreau să scap de aici...?
BLANCHE: Sînt sigură că îţi aminteşti încă destul de Belle-Reve ca să-ţi
dai seama că nu se poate trăi în casa asta şi cu jucătorii ăştia de
pocher...
STELLA: Ştii... eşti mult prea sigură.
BLANCHE: Nu cred că eşti prea cinstită cu tine însăţi.
STELLA: Nu?
BLANCHE: îmi închipui cam cum trebuie să se fi în-tîmplat... L-ai văzut în
uniformă, ofiţer... nu aici... dar...
STELLA: Nu prea cred că are vreo importanţă unde l-am văzut...
BLANCHE: Să nu-mi spui că a fost unul dintre lucrurile alea misterioase şi
electrizante dintre oameni. Dacă ai să-mi spui, o să-ţi rîd în nas.
STELLA: Nu. Şi n-am să-ţi mai spun nimic despre asta.
BLANCHE: Foarte bine.
154
UM TRAMVAI NUMIT DORINŢĂ
STELLA: Dar silit uncie lucruri care se petrec între un bărbat şi o femeie,
în întuneric, lucruri care fac ca tot restul să pară fără importanţă.
(Pauză.)
BLANCHE: Lucrul despre care vorbeşti tu este numai Dorinţă, dorinţă
brutală, atîta tot: Dorinţa. Numele tram-' varului care zdrăngăneşte şi
uruie prin cartierul ăsta, de •pe strada aia veche de sus, şi pînă jos pe
cealaltă...
STELLA: Ai mers vreodată cu el?
BLANCHE: El m-a adus aici... Aici unde nu am vrut şi unde mi-e ruşine că
mă aflu.
STELLA: Nu crezi că atitudinea ta de superioritate este puţin cam
deplasată?
BLANCHE: Nu sînt şi nici nu mă cred superioară, Stella. Crede-mă că nu.
Numai că aşa văd eu lucrurile. Cu un astfel de om te duci o dată... de două
ori... de trei ori... atîta timp cît ai pe dracu în tine. Dar să trăieşti alături de
el? Să ai un copil cu el?
STELLA: Ţi-am spus doar că îl iubesc!
BLANCHE: De asta tremur pentru tine. Cu adevărat... tremur pentru tine.
STELLA: Nu te pot împiedica să tremuri, dacă aşa vrei tu. (Pauză.)
BLANCHE: Pot să vorbesc... deschis?
STELLA: Da, poţi. Dă-i drumul. Atît de deschis cum doreşti.
(De afară se aude apropiindu-se un tren. Tăcere cită vreme se aude
zgomotul trenului. Amîndouă sint in dormitor. Intră Stanley, fără să fie
auzit din cauza zgomotului pe care-l face trenul. Femeile nu-l văd; rămtne
pe loc cu cîteva pachete In braţe, ascultind conversaţia care urmează. Este
îmbrăcat într-o salopetă şi nişte pantaloni pătaţi de ulei.)
BLANCHE: Bine. Dacă-mi dai voie... e vulgar!
STELLA: Ah, da. Cred că da.
BLANCHE: Crezi? Nu poţi să fi uitat atît de mult felul în care am fost noi
crescute, Stella, încît să crezi că ar putea avea vreo cît de mică parte de
gentleman în toată firea lui! Nici o părticică, nici una! Sau dacă ar fi măcar
mediocrul
TABLOUL 4
155
Sau măcar simplu! Dar bun şi sănătos. Dar nu! Este ceva de-a dreptul
animalic în el! Probabil că mă urăşti că-ţi spun toate astea, nu?
STELLA (rece): Dă-i înainte şi spune-mi tot ce ai de spus, Blanche!
BLANCHE: Acţionează ca un animal şi are apucăturile unui animal. Aşa
mănîncă, aşa se mişcă, aşa vorbeşte! Este în el ceva subuman, ceva ce n-a
ajuns încă la stadiul de umanitate! Da, ceva ce seamănă cu o maimuţă, ca
într-unui din desenele alea pe care le vezi în studiile antropologice! Mii şi
mii de ani au trecut pe lingă el şi iată-1 aici — Stanley Kowalski —
supravieţuitorul epocii de piatră! Adu-cînd acasă carnea crudă după crima
din junglă! Şi tu... tu aici... care îl aştepţi! Poate că te va sfărîma, sau poate
va grohăi şi te va săruta. Dacă sărutările vor fi fost descoperite pînă acum.
Cade noaptea şi celelalte maimuţe încep să se adune. Aici, la intrarea în
grotă, grohăind cu toate ca şi el, şi horpăind, şi clefăind, şi ţopăind! Seara
lui de pocher! Aşa-i spui. Petrecerea asta de maimuţe. Una din ele mîrîie,
alta apucă cu lăcomie ceva... şi începe lupta! Dumnezeule ! Poate că e multă
vreme de cînd am fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar,
Stella, surioară, de atunci şi pînă acum am mers puţin înainte! Lucruri ca
arta, poezia şi muzica, lucruri care au adus o lumină nouă, au apărut, de
atunci, pe lume. în unii oameni au răsărit muguri ai unor simţiri delicate!
Pe astea trebuie să le facem să crească. Să ne agăţăm de ele şi să le purtăm
ca pe un steag. In marşul ăsta întunecat spre necunoscut să ne apropiem de
ele... Nu! Să nu dăm îndărăt spre bestii...
(Trece un alt tren. Stanley ezită, umezindu-şi buzele.
Apoi se întoarce In vîrful picioarelor şi traversează spre
uşa principală. Femeile nu-l văd încă. După ce trenul a
trecut, strigă prin uşa principală închisă.)
STANLEY: Hei, hei, Stella!
STELLA (care a ascultat-o cu gravitate -pe Blanche): Stanley!
BLANCHE: Stella, eu...
156
(Dar Stella s-a dus la uşă. Stanley intră ca din intlmplare cu pachetele.)
STANLEY: Hei, Stella. Blanche s-a întors? STELLA: Da. S-a întors.
STANLEY: Hei, Blanche! (Rînjeşte la ea.) STELLA: Ai stat sub
maşină?
STANLEY: Nenorociţii ăia de mecanici de la Fritz's nu-şi cunosc
meseria... Hei!
(Stella II cuprinde cu amindouă mîinile, imbrăţişîndu-l mîndră, in prezenţa
Blanchei. Stanley rlde şi îi trage capul spre el. Pe deasupra capului ei, rîde
şi se strîmbă la Blanche
prin perdele.
în timp ce luminile scad şi ei râmin înlănţuiţi într-o
prelungită şi înfocată îmbrăţişare, se aud melodii de blues
cîntate la pian, trompetă şi tobe.)
TABLOUL 5
Blanche stă pe un scaun în dormitor şi îşi face vînt cu o
frunză de palmier, în timp ce citeşte o scrisoare aproape
terminală. Dintr-o dată izbucneşte într-un hohot de rîs.
Stella se îmbracă în baie.
STELLA: De ce rîzi, dragă?
BLANCHE: De mine, de mine, ce mincinoasă sînt! I-am scris lui Shep o
scrisoare. (Apucă scrisoarea.) „Dragă Shep. Îmi petrec vara în zbor, în
vizite, ici, colo. Şi cine ştie, poate îmi va veni o idee subită să fac un salt pînă
la Dallas! Ce spui de asta? Ha, ha! (Rîde nervoasă, în hohote, modulîn-du-şi
glasul ca şi cum ar vorbi cu Shep în momentul de ţaţă.) Cine e înştiinţat, e
înarmat, după cum se spune!" Cum sună?
STELLA: Hmmm...
BLANCHE (continuînd cu nervozitate): „Cei mai mulţi dintre prietenii
surorii mele se duc vara în nord, dar unii au case pe coastă, şi acolo a fost
un şir nesfîrşit de petreceri, ceaiuri, cocteiluri şi dejunuri..."
(Sus, în apartamentul Hubbell-ilor se aude scandal.) STELLA: Mi se pare
că Eunice se ceartă cu Steve. (Se aud zbieretele mînioase ale lui Eunice.)
EUNICE: Am aflat eu despre tine şi blonda aia! STEVE: E o minciună
sfruntată!
158
EUNICE: Nu mă prosteşti pe mine. N-am nimic contra să stai jos la „Four
Deuces", dar să nu te prind sus.
STEVE: Da cine m-a văzut sus?
EUNICE: Te-am văzut eu cum dădeai tîrcoale în jurul balconului. Am să
chem poliţia de moravuri.
STEVE: Să faci bine să nu mai spui una ca asta!
EUNICE (ţipînd): Dai în mine? Mă duc să chem poliţia!
(Se aude zgomotul unui obiect de aluminiu care se loveşte de perete, urmat
de mormăitul unui bărbat furios, lovituri şi mobile răsturnate. O
plesnitură, şi apoi linişte relativă.)
BLANCHE (cu vioiciune): A omorît-o?
(Eunice apare pe scări complet răvăşită.)
STELLA: Nu. Vine jos!
EUNICE: Chem poliţia. Mă duc să chem poliţia! (Fuge după colţ. Ele rid,
Stanley apare de după colţ în cămaşa de popice, din mătase verde cu roşu.
Urcă pe scări şi intră în bucătărie. Auzindu-l, Blanche devine nervoasă.)
STANLEY: Ce s-a întîmplat cu Eumiss?
STELLA: S-a certat cu Steve. A chemat poliţia?
STANLEY: Nu. A cerut ceva de băut.
STELLA: E mult mai practic.
(Steve vine jos, frecindu-şi o vinătaie de pe frunte şi bagă capul pe uşă.)
STEVE: E aici?
STANLEY: Nu, nu. E la „Four Deuces".
STEVE: Namila asta în călduri!
(Se uită după colţ cu oarecare timiditate, apoi cu o îndrăzneală prefăcută se
întoarce şi se duce după ea.)
BLANCHE: Trebuie să-mi notez asta în carneţel. Ha, ha! îmi alcătuiesc un
carnet întreg cu cuvinţelele şi expresiile distinse pe care le-am auzit aici.
STANLEY: N-ai aflat nimic aici să nu fi auzit mai înainte!
BLANCHE: Pot s-o scriu şi pe asta?
STANLEY: Poţi să scrii pînă la cinci sute!
TABLOUL 5
159
BLANCHE: Este un număr destul de mare. (Stanley deschide un sertar de
la birou, îl închide cu zgomot. Aruncă ghetele într-un colţ. La fiecare
zgomot Blanche tresare uşor. în cele din urmă vorbeşte.) în ce zodie te-ai
născut?
STANLEY (în timp ce se îmbracă): Zodie?
BLANCHE: Constelaţie astrologică. Cred că sub semnul lui Marte.
Oamenii născuţi sub semnul ăsta sînt puternici şi dinamici. Le place la
nebunie zgomotul. Le place să arunce cu lucrurile primprejur. Probabil că
în armată ai avut ce arunca, şi acuma, că nu mai eşti, te răzbuni pe bietele
lucruri de le azvîrli cu atîta furie!
(In acest timp, Stella caută de zor în dulap. Acum scoate capul afară.)
STELLA: Stanley s-a născut la cinci minute după Crăciun.
BLANCHE: Zodia Capricornului. Ţaoul!
STANLEY: Şi tu sub ce semn eşti născută?
BLANCHE: Oh, ziua mea de naştere e luna viitoare, la 15 septembrie. E
sub Virgo.
STANLEY: Ce e aia?
BLANCHE: Virgo e Fecioara.
STANLEY (dispreţuitor): Hah! (Avansează cu un pas, în timp ce-şi înnoadă
cravata.) Ascultă, cunoşti cumva pe unul pe care-1 cheamă Shaw?
(Figura Blanchei are o mică tresărire. Se duce după sticla de colonie şi îşi
udă batista, în timp ce răspunde cu atenţie.)
BLANCHE: Da, oricine cunoaşte pe cineva pe care-1 cheamă Shaw!
STANLEY: Ăsta unul pe care-1 cheamă Shaw are impresia că te-a întîlnit
în Laurel, dar cred că te confundă cu altcineva, din cauză că pe acest
altcineva 1-a întîlnit la un hotel numit „Flamingo".
(Blanche ride, cu respiraţia tăiată, în timp ce îşi tamponează cu batista
parfumată tîmplele.)
BLANCHE: Mi-e frică şi mie că m-a confundat cu acest „altcineva".
„Hotelul Flamingo" nu e genul de local în care as vrea să fiu văzută.
160
STANLEY: li cunoşti?
BLANCHE: Da. L-am văzut şi i-am simţit mirosul.
STANLEY: Înseamnă că ai fost foarte aproape dacă ai putut să-1 miroşi...
BLANCHE: Mirosul de parfum ieftin e foarte pătrunzător.
STANLEY: Ăsta al tău e scump?
BLANCHE: 25 de dolari uncia. Şi aproape s-a terminat. N-ar fi rău să-ţi
aduci aminte asta de ziua mea de naştere.
(Vorbeşte degajat, dar în voce are o notă de frică.)
STANLEY: Shaw te-o fi confundat. Se duce tot timpul la Laurel, aşa că
poate să se intereseze şi să lămurească orice confuzie.
(Se întoarce şi trece printre draperii. Blanche închide ochii ca şi cum ar fi
gata să leşine. îi tremură mîinile, cînd duce din nou batista la frunte. Steve
şi Eunice vin de după colţ. Steve o line pe Eunice pe după umeri; ea sughiţe
cu putere, în timp ce el îi ciripeşte cuvinte de dragoste. Se aude de pe scară
un zgomot ca de tunet, în timp ce urcă slrîns îmbrăţişaţi.)
STANLEY (către Stella): Te aştept la Four Deuces. STELLA: Hei,
nu mă săruţi? "
STANLEY: Nu de faţă cu soră-ta.
(Iese. Blanche se ridică de pe scaun. Pare sfîrşită. Se uită în jur cu o
expresie de panică.)
BLANCHE: Stella, ce-ai auzit despre mine?
STELLA: Ihhh?
BLANCHE: Ce ţi-a spus lumea despre mine?
STELLA: Ce să-mi spună?
BLANCHE: N-ai auzit nici o bîrfeală... urîtă... pe socoteala mea?
STELLA: Vai, Blanche, nu! Sigur că nu!
BLANCHE: Iubito... în Laurel... s-a vorbit mult...
STELLA: Pe socoteala ta, Blanche?
BLANCHE: Nu am fost chiar atît de cuminte ultimii doi ani şi ceva, de cînd
BeJle-Reve mi-a scăpat printre degete...
STELLA: Fiecare dintre noi facem lucruri care...
TABLOUL 5
161
BLANCHE: Niciodată nu am fost destul de tare sau de capabilă să mă apăr
singură. Cînd oamenii sînt delicaţi — oamenii delicaţi trebuie să
strălucească şi să se înflăcăreze — poartă culori delicate, culori de aripi de
fluture, şi pun... un abajur de hîrtie în jurul becurilor... Dar nu ajunge săfii
delicat. Trebviie să fii delicat şi atrăgător. Şi eu... mă veştejesc. Nu ştiu cîtă
vreme încă am să mai pot păcăli. (Se lasă seara şi s-a întunecat. Stella se
duce In dormitor şi aprinde becul de sub abajurul de hîrtie. Ia o sticlă cu o
băutură slabă.) Mă asculţi?
STELLA: Nu te ascult atunci cînd devii morbidă... (Vine cu sticla spre
Blanche.)
BLANCHE: (cu o bruscă schimbare spre veselie): Asta e pentru mine?
STELLA: Pentru nimeni altul.
BLANCHE: Oh, ce drăguţă eşti. E limonada?
STELLA (întorcîndU'Se): Asta înseamnă că mai vrei ceva în ea...
BLANCHE: Oh, iubito. O picătură nu strică niciodată o limonada. Lasă-
mă pe mine. Nu trebuie să mă serveşti.
STELLA: îmi place să te servesc, Blanche. Am impresia că sînt acasă. (Se
duce in bucătărie, ia un pahar şi pune nişte whisky In el.)
BLANCHE: Trebuie să admit că-mi place să fiu servită... (Se repede în
dormitor. Stella se duce la ea cu paharul. Deodată Blanche apucă mina
liberă a Stellei şi cu un geamăt o lipeşte de buze. Stella este încurcată de
această dovadă de emoţie. Blanche vorbeşte cu o voce speriată.) Tu... tu eşti
atît de bună cu mine, şi eu...
STELLA: Blanche...
BLANCHE: Ştiu, ştiu... nu-ţi place cînd sînt prea sentimentală! Dar, iubito,
crede-mă, eu simt mult mai mult decît îţi spun! Nu am să mai stau mult... n-
am să mai stau... îţi promit... eu...
STELLA: Blanche!
BLANCHE (isterică): N-am să mai stau... îţi promit... Am să plec! Curînd!
Nu mai vreau să mă mai învîrtesc pe aici pînă cînd... o să mă dea afară...
STELLA: Vrei să încetezi odată cu prostiile?
— Teatru american contemporan, voi. II
162
BLANCHE: Da, iubito. Ia uite ce spumă face băutura asta!
(Blanche rlde ascuţit şi ia paharul, dar mina li tremură
atlt de tare Incit aproape li alunecă. Stella pune limonada
In pahar. Face multă spumă şi se varsă. Blanche scoate
un strigăt ascuţit.)
STELLA (speriată de strigăt): Ce s-a întîmplat ?
BLANCHE: Chiar pe fusta mea cea albă...
STELLA: Oh... ia şervetul meu... şterge uşurel...
BLANCHE (revenindu-şi încet): Ştiu... uşurel... uşurel.
STELLA: S-a pătat?'
BLANCHE: De loc. Ha, ha! Asta nu înseamnă noroc?
(Se aşază sfirşită şi bea recunoscătoare. Ţine paharul cu amindouă miinile
şi continuă să rida puţin.)
STELLA: Ce tot chicoteşti acolo?
BLANCHE: Nu ştii de ce! (Continuă nervoasă.) Mitch... Mitch vine la ora
şapte. Cred că încep să devin nervoasă din cauza relaţiilor dintre noi.
(începe să vorbească repede şi fără să răsufle.) N-a obţinut nimic de la
mine, în afară de un sărut de noapte bună, asta e tot ce i-am dat, Stella.
Vreau să mă respecte. Căci bărbaţii nu doresc ceea ce pot obţine prea uşor.
Iar pe de altă parte pierd repede orice interes. Mai ales cînd fata are peste
treizeci. Ei cred că o fată peste treizeci de ani — este — în termeni vulgari
— „trecută"... Şi eu nu vreau să fiu „trecută". Sigur că el... el nu ştie...
adică eu nu i-am spus care este vîrsta mea adevărată.
STELLA: De ce eşti atît de sensibilă cînd este vorba de vîrsta ta?
BLANCHE: Din cauza loviturilor grele pe care le primeşte vanitatea mea.
Ce vreau este — şi el aşa mă crede — să fiu cumsecade şi de treabă... tu ştii.
(Rlde ascuţit.) Vreau să-1 înşel atîta încît să-1 fac să mă dorească...
STELLA: Blanche, dar tu îl vrei?
BLANCHE.- Vreau să mă odihnesc! Vreau să răsuflu iarăşi liniştită! Da! îl
vreau pe Mitch... cu tot dinadinsul! Gîn-
TABLOUL 5
163
deşte-te! Dacă s-ar întîmpla... Pot să rămîn aici şi să nu mai fiu o problemă
pentru nimeni...
(Stanley vine de după colţ cu o băutură la cingătoare.)
STANLEY (striglnd): Hei, Steve! Hei, Eunice! Hei, Stella!
(Strigăte vesele răspund de sus. Se aud trompete şi tobe de după colţ.)
STELLA (sârutlnd-o impulsiv pe Blanche): Aşa va fi! BLANCHE (cu
îndoială): Va fi?
STELLA: Va fi! (Trece prin bucătărie privind înapoi la Blanche.) Va fi,
iubito, va fi!... Dar nu mai bea nimic!
(Vocea i se mai aude în timp ce iese afară pe uşă în întîm-pinarea soţului.
Blanche se aşază slăbită în fotoliu, cu paharul. Eunice strigă rîzînd şi
coboară pe scări. Steve năvăleşte după ea cu nişte strigăte ca de ţap şi o
urmăreşte după colţ. Stanley şi Stella, la braţ, îi urmează rîzînd. întunericul
devine mai adine. Dinspre „Four Deuces" răzbate o melodie de slow şi
blue.)
BLANCHE: Vai de mine! Vai de mine, vai de mine...
(Ochii i se închid şi frunza de palmier îi cade din mîini.
Bate cu palma de ctteva ori pe minerul fotoliului. In
jurul clădirii licăreşte o pală de lumină. Un tînăr vine pe
stradă şi sună.)
BLANCHE: Intră.
(Tinărul apare la uşă. Ea îl priveşte cu interes.)
Ooooh! Cu ce vă pot fi de folos?
TlNĂRUL: Încasez abonamentul pentru Steaua serii.
BLANCHE: Nu ştiam că te poţi abona la stele!
TÎNĂRUL: E un'ziar.
BLANCHE: Ştiu. Glumeam... fără haz. Bei ceva?
TlNĂRUL: Nu, doamnă. Nu, mulţumesc. Nu am voie în timpul serviciului.
11*
164
BLANCHE: Ah, da, Line, lasă... Nu. N-am nici un ban. Nu sînt eu stăpîna
casei. Sînt sora ei din Mississippi. Sînt una din rudele sărace despre care ai
auzit...
TÎNĂRUL: Nu face nimic. Trec mai tîrziu.
(Vrea să iasă. Ea se apropie puţin.)
BLANCHE: Hei! (Tînărul se întoarce înapoi timid. Ea îşi pune o ţigară
într-un ţigaret lung.) N-ai un foc? (Păşeşte spre el. Se întîlnesc la uşa dintre
cele două camere.)
TÎNĂRUL: Cum să nu. (Scoate o brichetă.) Nu se aprinde întotdeauna.
BLANCHE: E capricioasă? (Se aprinde.) Mulţumesc! (Tînărul pleacă din
nou.) Hei! (Se întoarce din nou şi mai nesigur. Blanche pine foarte aproape
de el.) Uh, cît e ceasul?
TÎNĂRUL: Şapte fără un sfert, doamnă.
BLANCHE: Aşa tîrziu? Nu cumva îţi plac după-amiezile astea lungi şi
ploioase din New Orleans, cînd un ceas nu e numai un ceas, ci o mică
bucată din veşnicie, care e în mîinile tale şi nu ştii ce să faci cu ea? (îi atinge
umerii.) Pe dumneata nu te udă ploaia?
TÎNĂRUL: Nu, doamnă. Intru înăuntru, undeva...
BLANCHE: într-o cafenea? Şi bei un sifon?
TÎNĂRUL: I-hî!
BLANCHE: O ciocolată?
TÎNĂRUL: Nu, doamnă. Un sirop.
BLANCHE (rîzînd): Sirop?
TÎNĂRUL: Un sirop cu mult sifon.
BLANCHE: Mă faci să-mi lase gura apă.
(îi atinge uşor obrazul şi zîmbeşte. Apoi se duce la cufăr.)
TÎNĂRUL: Cred că e mai bine să plec.
BLANCHE (oprindu-l): Tinere! (Băiatul se întoarce. Blanche ia din cufăr o
eşarfă mare dintr-un voal foarte fin şi şi-o pune în jurul umerilor. In pauza
care urmează se aude pianul. Continuă tot timpul acestei scene pînâ la
începerea celeilalte. Tînărul înghite în sec şi se uită speriat spre uşă.)
Tinere... tinere... Ţi-a spus vreodată cineva că arăţi ca un tînăr prinţ din O
mie şi una de nopţi? (Tînărul rîde stingherit şi stă pe loc ca un copil ruşinat.
Blanche îi vorbeşte foarte
TABLOUL 5
165
domol.) Aşa e, tinere. Vino aici. Vreau să te sărut, numai o dată, uşor şi
dulce, pe gură. (Fără să mai aştepte ca el să accepte, se duce la el şi-l sărută
pe gură.) Acum fugi repede, fugi. Ar fi frumos să te păstrez, dar vreau să
devin cuminte
si să nu mă mai ating de copii.
(Tînărul o priveşte un moment. Blanche li deschide uşa şi-i face o bezea, in
timp ce el coboară scările cu o privire uluită. Blanche rămîne puţin
visătoare după ce tinărul a dispărui. Atunci apare de după colţ Mitch, cu
un buchet de trandafiri.)
BLANCHE (veselă): Uite cine vine! Cavalerul Rozelor... întîi înclină-te
politicos în faţa mea... şi apoi dă-mi-le. Ahhh... Mergi!
(Se uită la el pe deasupra florilor, apăsindu-le cochet pe buze. Mitch
radiază de mulţumire şi e mindru de el.)
TABLOUL 6
Este aproape ora două, în aceeaşi noapte. Se vede peretele exterior al casei.
Blanchc şi Miteh vin. Epuizarea totală, pe care doar un om neurastenic o
poate simţi, este evidentă In vocea şi în purtarea Blanchei. Mitch este
flegmatic, dar deprimat. Au fost probabil în parcul de distracţii de la
Pontchartrain, căci Mitch cară o statuetă de ghips, reprezentînd-o pe Mae
West, din acelea care se dau ca premii la barăcile de tir sau la jocurile de
noroc de la bîlci.
BLANCHE (oprindu-se extenuată la capătul scării): în sfîrşit... (Mitch rîde
şi el stingherit)... în sfîrşit...
MITCH: E tîrziu de tot şi eşti obosită.
BLANCHE: Pînă şi vînzătorii de tamale au plecat de pe străzi şi tu ai stat
cu mine pînă la sfîrşit. (Mitch rîde din nou stingherit.) Cum ai să ajungi
acasă?
MITCH: Mă duc pe jos pînă la Bourbon şi de acolo am să iau vreun
tramvai întîrziat.
BLANCHE (rîde strimbindu-se): Tramvaiul acela numit Dorinţă, mai e
încă pe linii la ora asta?
MITCH (cu greutate): Mi-e teamă că nu te-ai prea distrat astă-seară,
Blanche.
BLANCHE: Ţi-am stricat-o...
MITCH: Nu, nu-i adevărat, dar tot timpul m-am gîndit că nu te-am distrat
de loc...
BLANCHE: Pentru că eu n-am putut să fiu la înălţime. Asta e iot.
Niciodată nu m-am străduit atîta să fiu veselă,
TABLOUL S
167
şi tot n-a ieşit nimic. Dar pentru că am încercai merit un premiu. Căci am
încercat!
MITCH: De ce ai încercat dacă nu-ţi făcea plăcere?
BLANCHE: Pentru că m-am supus legilor naturii.
MITCH: Şi ce spun legile astea?
BLANCHE: Este una care spune că Doamna trebuie să-1 distreze pe Domn,
altfel n-ai nici o şansă. Vrei să vezi dacă poţi să-mi găseşti cheia în poşetă?
Cînd sînt obosită degetele îmi sînt tare neîndemînatice.
MITCH (umblînd în poşetă): Asta e?
BLANCHE: Nu, dragule, asta e cheia de la cufărul meu, pe care curînd va
trebui să-1 fac.
MITCH: Vrei să spui că ai să pleci în curînd?
BLANCHE: Mi-am depăşit timpul cuvenit ca musafir.
MITCH: Asta e?
(Muzica scade.)
BLANCHE: Evrika! Iubitule, deschide uşa în timp ce eu mă mai uit o dată
la cer. (Se reazimâ de uşă. Mitch o deschide şi râmîne stîngaci în spatele ei.)
Caut Pleiadele, cele şapte surori, dar fetele nu sînt acasă astă-seară. Ba da,
sînt, sînt, Dumnezeu să le binecuvînteze! Uite-le pe toate la un loc, venind
acasă de la mica lor partidă de bridge... Ai reuşit să deschizi? Bun băiat! Mi
se pare că vrei să pleci.
(Mitch se codeşte şi tuşeşte puţin.)
MITCH: Pot să... hm... să-ţi spun noapte bună şi să... te sărut...?
BLANCHE: De ce mă întrebi întotdeauna dacă poţi?
MITCH: Pentru că niciodată nu ştiu dacă vrei sau nu.
BLANCHE: De ce îţi pui atîtea întrebări?
MITCH: în seara aceea cînd eram lîngă lac şi... te-am sărutat, tu...
BLANCHE: Iubitule, nu m-am supărat că m-ai sărutat, din contră, mi-a
plăcut foarte mult. Era cealaltă mică — familiaritate — pe care nu trebuia
să o încurajez... Nu am fost supărată. Absolut de loc. Ba chiar am fost
flatată că tu... mă doreai. Dar iubitule, tu ştii tot aşa de bine ca şi mine că o
fată singură, o fată singură de tot pe lume trebuie
168
să-şi stăpînească foarte Line simţurile, ori dacă nu, e pierdută.
MITCH (solemn): Pierdută?
BLANCHE: Cred că ai cunoscut fete cărora le place să se piardă. Genul
acela care se pierde imediat, la prima ocazie.
MITCH: Tu îmi placi exact aşa cum eşti, pentru că nici una din fetele pe
care le-am cunoscut... nu era ca tine! (Blanche se uită la el cu gravitate;
apoi izbucneşte în rîs şi îşi pune palma peste gură.) Rîzi de mine?
BLANCHE: Nu, iubitule. Stăpînul şi stăpîna casei încă nu s-au întors, aşa
că hai să intrăm înăuntru. Să-ţi ofer un păhărel înainte de culcare. Şi să nu
aprindem luminile, vrei?
MITCH: Orice vrei tu!
^~^\ (Blanche o ia înaintea lui In bucătărie. Peretele exterior al clădirii se
întunecă şi interioarele celor două odăi se văd in întuneric.)
BLANCHE (râmînînd în prima odaie): Cealaltă cameră e mult mai
confortabilă, aşa că treci acolo. Dacă auzi ceva scîrţîind prin întuneric să
ştii că sînt eu care caut ceva de băut.
MITCH: Vrei să bei ceva?
BLANCHE: Vreau ca tu să bei ceva! Ai fost aşa de neliniştit şi de solemn
toată seara. Şi eu la fel. Amîndoi am fost solemni şi neliniştiţi toată seara, şi
pentru aceste puţine clipe care ne-au mai rămas din viaţa noastră
împreună... vreau să creez... la joie de viere1...] Aprind o luminare.
MITCH: Foarte bine.
BLANCHE: O să fim foarte boemi. O să ne închipuim că sîntem la o mică
cafenea de artişti pe malul stîng al Senei, la Paris! (Aprinde un capăt de
luminare şi-l aşază într-o sticlă.) Je suiş la Dame aux Camelias! Vous etes
Armând /2 înţelegi franceza?
1
Bucuria de a trăi (în lb. franceză în text.)
2
Eu sînt Dama cu Camelii! Dumneata eşti Armând! (în lb. franceză în
text.)
TABLOUL 6
169
MITCH (cu greutate): Nu... nu... Eu...
BLANCHE: Voulez-vous coucher avec moi ce soir? Vous ne comprenez
pas? Ah, quel dommage l1 Vreau să spun că e un lucru grozav de bun... Am
găsit ceva... Exact pentru două înghiţituri şi fără nici un rest, iubitule.
MITCH (cu greutate): E... bine.
(Blanche intră în dormitor cu băuturile şi cu luminarea.)
BLANCHE: Stai jos! De ce nu-ţi scoţi haina? Şi desfă-te la guler.
MITCH: Nu, mai bine aşa.
BLANCHE: Nu. Vreau să te simţi comod.
MITCH: Mă simt prost din cauză că am transpirat enorm. Mi se lipeşte
cămaşa pe mine.
BLANCHE: Transpiraţia este sănătate. Dacă lumea n-ar transpira, ar muri
în cinci minute. (îi ia haina.) E drăguţă. Ce material e ăsta?
MITCH: I se spune alpaca.
BLANCHE: Oh, alpaca.
MITCH: Este o alpaca foarte uşoară.
BLANCHE: Oh! O alpaca foarte uşoară.
MITCH: Nu-mi place să port haine de stofă, mai ales vara, din cauză că
transpir în ele.
BLANCHE: Oh.
MITCH: Şi nu e frumos. Un bărbat gras ca mine trebuie să fie foarte atent
cum se îmbracă ca să nu pară grosolan.
BLANCHE: Dar tu nu eşti prea gras...
MITCH: Ţi se pare că nu sînt?
BLANCHE: Sigur că nu eşti tipul „subţirelului". Eşti construit masiv şi ai
un fizic impozant.
MITCH: Mulţumesc. Anul trecut de Crăciun am fost primit în Clubul
Atletic din New Orleans.
BLANCHE: Da? Bravo.
MITCH: A fost cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată. Acolo
lucrez cu greutăţi şi înot ca să mă menţin în formă. Cînd am început să
merg acolo, aveam pîntecele
1
Vrei să te culci cu mine astă-seară? Nu înţelegi? Ah, ce păcat! (în lb.
franceză în text.)
170
moale, dar acum îl am tare. Aşa de tare, încît cineva poate să dea cu
pumnul în el şi nici nu simt. Ia dă! Hai! Vezi?
BLANCHE: (îl loveşte uşor): Teribil! (îşi duce mina la piept.)
MITCH: Ghici cîfc cîntăresc?
BLANCHE: Oh, ştiu eu?... cam... optzeci de kilograme?
MITCH: Mai zi o dată!
BLANCHE: Nu ai atîta?
MITCH: Ba nu. Mai mult.
BLANCHE: De, ştiu eu? Eşti înalt şi poţi cîntări foarte mult, fără să pari
greoi.
MITCH: Am nouăzeci şi patru de kilograme şi un metru optzeci şi trei
înălţime, fără pantofi. Şi greutatea tot dezbrăcat.
BLANCHE: Vai de mine. Mă sperii!
MITCH (încurcat): Greutatea mea nu e un subiect atît de interesant. (Un
moment ezită.) Tu cît cîntăreşti?
BLANCHE: Eu?
MITCH: Da.
BLANCHE: Ghici!
MITCH: Lasă-mă să te ridic.
BLANCHE: Samson. Hai, ridică-mă! (Mitch vine în spatele ei, o apucă de
încheietura mîinilor şi o ridică uşor.) Ei, spune.
MITCH: Eşti uşoară ca un fulg.
BLANCHE: Ha-ha! (O lasă jos, dar îi ţine încă mîinile. Blanche îi spune cu
o modestie afectată.) Acum trebuie să-mi dai drumul.
MITCH: Huh!...
BLANCHE (veselă): Vă rog să mă eliberaţi, domnule. (Mitch o
îmbrăţişează cu stîngâcie. Ea îi reproşează cu o voce moale.) Nu, Mitch.
Faptul că Stella şi Stanley nu sînt acasă, nu e un motiv să nu te porţi ca un
gentleman.
MITCH: Dă-mi o palmă de cîţe ori vezi că-mi ies din fire.
BLANCHE: Nu-i nevoie. Tu eşti din fire un gentleman. Unul din puţinii
care-au mai rămas pe lume. Nu vreau să-ţi închipui că sînt o profesoară
severă şi fată bătrînă, sau ceva în felul acesta, ci doar...
MITCH: Ce?
TABLOUL 6
171
BLANCHE: Cred numai că am idealuri de modă veche!
(Ea îşi roteşte ochii, ştiind că el nu-i poate vedea faţa.
Mitch se duce la uşa din faţă. între ei se lasă o tăcere lungă.
Mitch tuşeşte semnificativ.)
MITCH (în cele din urmă): Unde s-au dus Stella şi Stanley?
BLANCHE: Au ieşit cu domnul şi doamna Hubbell, de sus.
MITCH: Şi unde s-au dus?
BLANCHE: Cred că s-au dus la o petrecere.
MITCH: Aş vrea să ieşim într-o seară cu toţii.
BLANCHE: Nu cred că ar fi o idee bună.
MITCH: De ce nu?
BLANCHE: Eşti de mult prieten cu Stanley?
MITCH: Am fost împreună în Regimentul 241.
BLANCHE: Cred că ţie îţi vorbeşte deschis.
MITCH: Sigur.
BLANCHE: Ce ţi-a spus despre mine?
MITCH: Oh, nu prea mare lucru...
BLANCHE: După cum spui, am impresia că ţi-a spus destul de mult.
MITCH: Nu, n-am prea vorbit.
BLANCHE: Dar ce ţi-a spus? Ce părere are despre mine?
MITCH: De ce mă întrebi?
BLANCHE: Pentru că...
MITCH: Nu te înţelegi cu el?
BLANCHE: Tu ce crezi?
MITCH: Eu cred că el nu te înţelege.
BLANCHE: Asta-i puţin spus. Dacă Stella n-ar aştepta un copil, n-aş
suporta să mai stau aici.
MITCH: Nu se poartă bine cu tine?
BLANCHE: Este insuportabil de grosolan. Mă jigneşte în toate felurile.
MITCH: în ce fel, Blanche?
BLANCHE: în toate felurile posibile.
MITCH: Mă miră că-aud asta!
BLANCHE: De ce?
MITCH: Pentru că... pentru că nu văd cum cineva ar putea să fie rău cu
tine...
BLANCHE: Este cu adevărat o situaţie îngrozitoare. Vezi,
172
TABLOUL e
173
aici nu poţi fi singură. Noaptea sînt numai perdelele astea între cele două
camere. Se plimbă noaptea numai în chiloţi. Şi trebuie să insist să închidă
uşa de la baie. Toată promiscuitatea asta nu e necesară. Probabil că te
întrebi de ce nu plec. Am să-ţi spun foarte sincer. Salariul unui profesor de-
abia îi ajunge pentru cheltuielile de întreţinere. N-am economisit nici un
bănuţ anul trecut, şi a trebuit să vin aici pe vară. De aceea a trebuit să-1
suport pe soţul surorii mele. Şi de aceea e şi el nevoit să mă suporte, evident
împotriva voinţei lui... Mai mult ca sigur că ţi-a spus ce mult mă urăşte...!
MITCH: Nu cred că te urăşte.
BLANCHB: Mă urăşte! Sau atunci de ce mă insultă? Prima oară cînd am
dat cu ochii de el, mi-am spus: omul ăsta este călăul meu! Omul ăsta mă va
distruge, numai dacă...
MITCH: Blanche.
BLANCHE: Da, dragă...
MITCH: Pot să te întreb ceva?
BLANCHE: Da. Ce?
MITCH: Cîţi ani ai?
BLANCHE (face un gest nervos): De ce vrei să ştii?
MITCH: I-am vorbit mamei mele de tine şi ea m-a întrebat: Cîţi ani are
Blanche? Şi nu am ştiut ce să-i spun.
(Din nou o pauză.)
BLANCHE: I-ai vorbit mamei tale despre mine? MITCH: Da.
BLANCHE: De ce?
MITCH: I-am spus mamei ce drăguţă eşti şi că îmi placi foarte mult.
BLANCHE: Ai fost sincer cînd i-ai spus asta?
MITCH: Tu ştii că am fost.
BLANCHE: De ce a vrut mama ta să ştie cîţi ani am?
MITCH: Mama e bolnavă.
BLANCHE: Îmi pare rău. Grav?
MITCH: Nu mai are mult de trăit. Poate cîteva luni,
BLANCHE: Oh!
MITCH: Se amărăşte din cauză că nu sînt şi eu la casa mea.
BLANCHE: Oh...
,
'
MITCH: Ar vrea să mă vadă şi pe mine aranjat înainte ca... (Vocea îi e
răguşită şi încearcă să şi-o limpezească de cîteva ori, în timp ce caută nervos
prin buzunarele dinăuntru şi dinafară hainei.)
BLANCHE: O iubeşti mult, nu-i aşa, Mitch?
MITCH: Da.
BLANCHE: Cred că tu ai o mare capacitate de dăruire. Ai să te simţi
foarte singur, dacă ea nu va mai fi, nu-i aşa? (Mitch îşi drege glasul şi
aprobă din cap.) Ştiu ce înseamnă asta.
MITCH: Să fii singur?
BLANCHE: Am iubit şi eu pe cineva şi cel pe care l-am iubit s-a dus...
MITCH: A murit? (Blanche se duce la fereastră şi se aşază pe marginea ei.
îşi mai toarnă un pahar.) Un bărbat?
BLANCHE: Era un copil, chiar un copil, pe vremea cînd şi eu eram o fată
foarte tînără. Cînd am avut şaisprezece ani am făcut marea descoperire:
dragostea. Toată dintr-o dată şi sub toate aspectele. A fost ca şi cum ai
arunca dintr-o dată o lumină orbitoare pe ceva care a fost întotdeauna pe
jumătate în umbră; aşa mi s-a părut mie lumea atunci. Dar nu am avut
noroc. M-am înşelat. Era ceva aparte în băiatul acela, un neastîmpăr, o
moliciune şi o delicateţă care nu erau ca ale unui bărbat, cu toate că nu
arăta de loc efeminat, numai că... numai că... asta era... A venit la mine ca
să-1 ajut. N-am ştiut. Nu mi-am dat seama de asta decît după căsătorie,
cînd am plecat undeva, şi cînd ne-am întors am văzut că-1 pierd, că-1 pierd
într-un fel misterios şi că nu pot să-i dau ajutorul de care are nevoie şi
despre care nu poate să-mi vorbească. Era ca într-o mocirlă în care se
scufunda şi se agăţa de mine, dar nu puteam să-1 trag afară şi alunecam
împreună cu el! Nu am ştiut asta. Nu am ştiut nimic altceva decît că îl
iubeam peste poate, fără să fiu în stare să-1 ajut sau să mă ajut. Şi apoi
amaflat. In modul cel mai rău cu putinţă. Intrînd pe neaşteptate într-o
cameră unde credeam că nu e nimeni... şi unde erau doi oameni... băiatul cu
care eram căsătorită şi un om mai în vîrstă, prietenul lui cu ani şi ani în
urmă... (Afară se aude o locomotivă apropiindu-se. îşi astupă urechile cu
mîi-
174
trN *RAMVAI NUMIT
nile şi se ghemuieşte. Luminile locomotivei strălucesc prin cameră şi
zgomotul se pierde. Cînd nu se mai aude nimic, se îndreaptă încet şi
continuă să vorbească.) După aceea ne-am prefăcut că nu ştim nimic... Am
plecat toţi trei la Mount Lake Casino; am băut, şi am rîs tot drumul.
(In depărtare se aude o polcă în cheie minoră.)
Am dansat Varşoviana! Şi deodată, în mijlocul dansului, băiatul cu care
eram căsătorită s-a smuls de lîngă mine şi a fugit afară. După cîteva clipe...
o împuşcătură! (Polca se opreşte brusc. Blanche se îndreaptă. Apoi polca
reîncepe în cheie majoră.) Am alergat afară... toţi au alergat şi s-au adunat
în jurul lucrului aceluia îngrozitor de pe marginea lacului. Din cauza
mulţimii nici nu am putut să mă apropii. Cineva m-a luat de braţ. „Nu te
duce! întoarce-te! Nu trebuie să vezi!" Să văd? Să văd ce? Şi am auzit nişte
voci spunînd: Allan? Allan? Băiatul acela? Şi-a pus revolverul în gură şi a
tras, că i-a sărit afară osul de la ceafă! (Se agită şi îşi acoperă faţa.) Asta din
cauză că... în timp ce dansam... şi nefiind în stare să mă stăpînesc, i-am spus
dintr-o dată: „Am văzut! Ştiu totul! Eşti dezgustător..." Şi atunci
reflectorul acela pe care-1 proiectasem asupra lu-i mii s-a stins din nou şi
niciodată, nici măcar pentru o clipă, n-a mai strălucit pentru mine vreo
lumină mai tare iecît lumînarea asta din bucătărie...
(Mitch se ridică stingaci şi păşeşte încet înspre ea. Polca se aude mai
tare. Mitch se opreşte lîngă Blanche.)
MITCH (luînd-o încet în braţe): Ai nevoie de cineva. Şi eu am nevoie de
cineva. Crezi că am putea, Blanche, tu şi cu mine?
(Blanche se uită la el un moment fără să-l vadă. Cu un scîncet moale îi cade
în braţe. Face un efort de a vorbi printre sughiţuri, dar cuvintele nu vin. El
îi sărută fruntea, apoi ochii şi în cele din urmă buzele. Polca scade din nou.
Răsuflarea i se taie şi se sfîrşeşte într-un lung suspin de recunoştinţă.)
BLANCHE: Uneori... Dumnezeu... dintr-o dată.
A
TABLOUL 7
O după-amiază tîrzie, în mijlocul lui septembrie. Draperiile sînt deschise şi

masa este pusă ca pentru sărbătorirea
unei zile de naştere, cu tort şi flori. Stella termină de aranjat masa în timp
ce intră Stanley.
STANLEY: Pentru ce sînt toate astea?
STELLA: E ziua de naştere a Blanchei, iubitule.
STANLEY: E aici?
STELLA: In baie.
STANLEY (imitînd-o): „Spălîndu-şi ceva"?
STELLA: Aşa cred.
STANLEY: De cîtă vreme stă acolo?
STELLA: A stat toată după-masa.
STANLEY (imitînd-o): „Cufundată într-o baie fierbinte"?
STELLA: Da.
STANLEY: Afară sînt patruzeci şi cinci de grade la umbră şi ea se înmoaie
într-o baie fierbinte...
STELLA: Spune că asta o răcoreşte pentru seara...
STANLEY: Şi tu alergi şi-i pregăteşti toate, rmi-nchipui! Şi ai s-o serveşti pe
Alteţa-Sa în baie? (Stella dă din umeri.) Stai jos o clipă!
STELLA: Stanley, mai am o mulţime de treabă.
STANLEY: Stai jos! Am aflat nişte chestii despre soră-ta mai mare, Stella!
STELLA: Stanley, nu te mai lega de Blanche.
SŢANLEJY: Fata asta spune că sînt vulgar!
176
STELLA: Mai înainte de a face ceva, gîndeşte-te că o apuci pe o pantă
greşită în ceea ce o priveşte, Stanley, şi că Blanche e sensibilă, şi ar trebui
să-ţi mai dai seama că eu şi cu ea am crescut în alte condiţii decît tine...
STANLEY: Ştiu. Mi s-a mai spus. Şi mi s-a mai spus, şi mi s-a spus, şi mi s-
a tot spus! Dar ştii că eane-a turnat aici o grămadă de minciuni?
STELLA: Nu, nu ştiu şi nici...
STANLEY: Ei, află că ne-a turnat minciuni! Au ieşit la suprafaţă ca
untdelemnul. Am aflat o mulţime de chestii.
STELLA: Ce chestii?
STANLEY: Chestii pe care le mirosisem eu de mult. Da acuma am probe
din sursele cele mai demne de încredere şi pe care le-am şi controlat.
(Blanche cintă în baie o baladă populară dulceagă, care va fi folosită pentru
a contrapuncta cele spuse de Stanley.
STELLA (către Stanley): Vorbeşte mai încet!
STANLEY: Cîntă privighetoarea, nu?
STELLA: Acum, te rog, potoleşte-te şi spune-mi ce crezi că ai aflat despre
sora mea.
STANLEY: Minciuna numărul unu. Mutra asta de mironosiţă pe care şi-a
arborat-o! Ştii în ce hal 1-a îmbrobodit pe Mitch? Crede că niciodată n-a
fost mai mult decît sărutată de un bărbat. Dar sora Blanche nu-i chiar un
crin! Ehei! Ce mai crin!
STELLA: Ce-ai auzit şi de la cine?
STANLEY: Omul care ne aprovizionează la uzină a fost ani de zile prin
Laurel şi ştie totul despre ea, de altfel toţi oamenii din oraş o cunosc bine de
tot. Este la fel de renumită în Laurel ca şi Preşedintele Statelor Unite,
numai că pe ea n-o respectă nici un partid! Omul ăsta de la aprovizionare
trage la un hotel numit „Flamingo".
BLANCHE (cîntînd cu veselie):
Zi, e doar o lună de hîrtie, pe o mare de carton, Dar n-ar fi prefăcătorie,
dacă tu ai crede-n mine.
TABLOUL 7
177
STELLA: Şi ce e cu „Flamingo"?
STANLEY: A locuit şi ea acolo.
STELLA: Sora mea a stat la Belle-Reve.
STANLEY: Asta a fost după ce casa voastră i-a alunecat printre degetele-i
trandafirii. S-a mutat la „Flamingo". Un hotel de mîna a doua, care are
avantajul că nu se amestecă în viaţa particulară a personalităţilor de acolo!
De aia „Flamingo" ăsta este folosit pentru tot felul de aranjamente. Dar
pînă şi direcţia hotelului a fost impresionată de doamna Blanche. Şi au fost
atît de impresionaţi, încît i-au cerut să predea cheia de la cameră, definitiv.
Asta s-a întîmplat cu vreo două săptămîni mai înainte de a veni aici.
BLANCHE (cîntînd):
E o lume ca de circ, şi-i atît de caraghioasă, Dar n-ar fi prefăcătorie, dacă tu
ai crede-n mine.
STELLA: Ce minciuni neruşinate!
STANLEY: Păi sigur! Mi-am închipuit eu că n-ai să crezi. Te-a îmbrobodit
ca şi pe Mitch.
STELLA: Născociri. Nici un cuvînt nu e adevărat. Şi dacă aş fi bărbat, şi
individul ăsta ar fi încercat în prezenţa mea să inventeze asemenea...
BLANCHE (cîntînd): Fără dragostea ta, totul este o paradă fără cap, şi fără
coadă. Fără dragostea ta, totul este o melodie sub o biată arcadă.
STANLEY: Iubito, îţi spun că am controlat toate poveştile astea. Dar
aşteaptă să termin. Scandalul cu doamna Blanche a fost atît de mare, încît
n-a mai putut să-1 înăbuşe în Laurel. Ei se lămureau după ce se-ntîlneau de
două sau de trei ori cu ea, şi pe urmă o lăsau; atunci începea cu altul,
acelaşi truc, aceleaşi chestii, acelaşi scandal. Dar oraşul era prea mic pentru
ca să meargă la nesfîrşit. Cu timpul, a devenit o persoană cunoscută în tot
oraşul şi socotită ca nu prea diferită de... alea. (Stella se trage înapoi.) Şi în
ultimul an, sau în ultimii ani s-au ferit de ea ca de o otravă. De asta a venit
aici, vara asta, ca o regină în vizită, înscenînd toată comedia asta — din
cauză că i s-a pus în vedere chiar de către primar să părăsească oraşul. Da,
da. Tu ştii că era lingă Laurel o tabără militară şi că soră-ta
12
178
era una din obişnuitele acelor locuri care se numeau: „Dincolo de hotare"?
BLANCHE:
E o lună de hîrtie, şi-i atît de caraghioasă, Dar n-ar fi prefăcătorie, dacă tu
ai crede-n mine.
STANLEY: Ei, e cam prea mult pentru o fată atît de rafinată şi de
deosebită ca ea. Şi asta ne aduce la minciuna numărul doi.
STELLA: Nu vreau să mai aud nimic.
STANLEY: Nu se mai întoarce la şcoală. Puteam să şi pariez că n-avea de
gînd să se întoarcă la Laurel. Nici vorbă să se fi retras temporar de la liceu,
din cauza nervilor. Nuu! De unde! Au dat-o afară de la liceul ăla, înainte de
vacanţă — şi îmi pare rău că trebuie să-ţi spun motivul pentru care s-a luat
măsura asta. Un băiat de şaptesprezece ani... s-a încurcat cu el!
BLANCHE:
E o lume ca de circ, şi-i atît de caraghioasă...
(în baie apa curge tare; se aud mici strigăte şi hohote de rls, ca şi cum un
copil s-ar juca in baie.)
STELLA: Mi se face rău...
STANLEY: Tatăl băiatului a aflat şi 1-a informat şi pe directorul liceului.
Oh, ce-aş fi vrut să fiu acolo în birou, cînd s-a prezentat doamna Blanche
pentru explicaţii! Ce-aş fi vrut s-o văd cum încearcă să-i ameţească şi pe
ăştia! Dar o prinseseră bine, şi şi-a dat seama că toată farsa e descoperită! I
s-a spus că e mai bine să se ducă şi prin alte locuri mai neumblate. Practic,
s-a dat chiar o ordonanţă a primăriei împotriva ei!
(Uşa de la baie se deschide şi Blanche scoate capul înfăşurat într-un
prosop.)
BLANCHE: Stella! STELLA (abătută): Da, Blanche?
BLANCHE: Dă-mi un alt prosop să-mi usuc părul. Pe gsţa l-am spălat'
TABLOUL 7
179
.
STELLA: Da, Blanche.
(Trece zăpăcită din bucătărie spre baie cu un prosop.)
BLANCHE: Ce s-a întîmplat, iubito?
STELLA: Întîmplat...? De ce...?
BLANCHE: Ai o expresie atît de stranie pe faţă...
STELLA: Oh... (încearcă să rldâ.) Cred că sînt obosită...
BLANCHE: De ce nu faci şi tu o baie, imediat ce ies eu...?
STANLEY (strigînd din bucătărie): Cît de imediat o să fie asta?
BLANCHE: Nu chiar atît de mult. Odihneşte-ţi sufletul în pace!
STANLEY: Nu-i vorba de suflet, la mine-i vorba de rinichi.
(Blanche închide uşa cu zgomot. Stanley rîde dur. Stella se reîntoarce
încet în bucătărie.)
STANLEY: Ei, ce spui de toate astea?
STELLA: Nu cred nici una din poveştile astea, şi omul ăla al vostru e josnic
şi ticălos dacă poate să difuzeze aşa ceva. S-ar putea ca ceva să fie în parte
adevărat. Sora mea are unele curiozităţi pe care eu nu le aprob, pricinuite
de supărările de acasă. Ea totdeauna a fost cam... zăpăcită!
STANLEY: Zăpăcită?
STELLA: Cînd era tînără, foarte tînără s-a căsătorit cu un băiat care scria
poezii... Era teribil de frumos. Cred că Blanche nu 1-a iubit, ci a adorat
pînă şi pămîntul pe care călca! L-a adorat şi a crezut despre el că este un
zeu. Dar cînd a aflat...
STANLEY: Ce?
STELLA: Tînărul ăsta frumos şi talentat era un degenerat. Omul ăla de la
voi nu te-a informat şi despre asta?
STANLEY: Tot ce-am vorbit cu el erau numai chestii recente. Trebuie să
fie mult timp de la povestea asta...
STELLA: Da... e mult timp de atunci...
(Stanley vine la ea şi o ia de umeri cu dragoste. Stella
se retrage încet din braţele lui. începe automat să pună
nişte mici lumînărele roşii în tortul de pe masă.)
12*
180
STANLEY: Cîte luminări pui în tort? STELLA: Mă opresc la douăzeci şi
cinci. STANLEY: Mai aşteptaţi pe cineva? STELLA: L-am chemat şi pe
Mitch să vină pentru tort şi îngheţată...
(Stanley e puţin jenat. Aprinde o ţigară de la o alta pe care abia a terminat-
o.)
STANLEY: Eu nu l-aş aştepta pe Mitch astă-seară.
(Stella se opreşte din treaba pe care o face şi se uită lung la Stanley.)
STELLA: De ce?
STANLEY: Mitch este un camarad de-al meu. Am fost împreună în acelaşi
regiment. Lucrăm în aceeaşi uzină şi sîntem în aceeaşi echipă de popice.
Crezi că m-aş mai putea uita în ochii lui dacă...?
STELLA: Stanley, Stanley Kowalski... i-ai spus şi lui...?
STANLEY: Al dracului să fiu dacă nu i le-am spus! Aş fi avut pe conştiinţă
tot restul vieţii mele dacă aş fi ştiut tot ce ţi-am spus şi l-aş fi lăsat să fie
prins...
STELLA: Mitch a terminat cu ea?
STANLEY: Tu n-ai termina, dacă...
STELLA: Te-am întrebat: Mitch a terminat cu ea?
(Se aude vocea Blanchei, limpede ca un clopoţel. Cintâ: Dar n-ar mai fi
prefăcătorie dacă tu n-ai crede-n mine.)
STANLEY: Nu. Nu cred că e neapărat necesar să fi terminat cu ea, dar e
lămurit!
STELLA: Stanley, Blanche crede că Mitch vrea... vrea să se căsătorească cu
ea. Şi eu, de asemeni, speram.
STANLEY: De... nu se va căsători cu ea. Poate că voia, dar n-o să se mai
arunce într-un bazin plin cu rechini înfometaţi... acuma! (Se ridică.)
Blanche! Oh, Blanche! Aş putea, te rog, să intru şi eu la mine în baie?
BLANCHE: Da, sigur că da, domnule! Poţi să aştepţi o secundă pînă mă
usuc?
STANLEY: După ce am aşteptat o oră, cred că o secundă o să treacă ca un
fulger!
TABLOUL 7
181
STELLA: Şi acuma nu mai are serviciu. Ce se va face?
STANLEY: Aici nu mai stă decît pînă marţi. Cred că ştii asta, nu? Şi ca să
fiu mai sigur i-am luat eu biletul. Un bilet pentru autobuz!
STELLA: Mai întîi de toate, Blanche nu va pleca cu autobuzul!
STANLEY: O să meargă cu autobuzul şi o să-i şi placă.
STELLA: Nu, nu va merge, nu, nu va merge, Stanley!
STANLEY: „Va merge!" „Stop". „P.S." „Va merge marţi".
STELLA: (încet): Ce se va face?... Ce Dumnezeu se va face?
STANLEY: Viitorul ei e uşor de prevăzut...
STELLA: Ce vrei să spui?
(Blanche cîntă.)
STANLEY: Hei, privighetoareo! Cîntă. Ieşi AFARĂ din BAIE!
(Uşa băii se deschide şi Blanche iese cu un hohot de rîs
vesel, dar imediat ce Stanley a trecut pe Ungă ea li apare
pe faţă o expresie de spaimă, aproape de panică. Stanley
nu se uită la ea şi trinteşte uşa băii cînd intră.)
BLANCHE (apucînd o parte din pâr): Ah, mă simt atît de bine după baia
asta fierbinte şi lungă. Mă simt atît de bine, şi răcorită şi... odihnită!
STELLA (tristă şi cu îndoiala în glas, din bucătărie): Da, Blanche?
BLANCHE (periindu-şi părul cu putere): Da, sigur că da, atît de
împrospătată! (Clâtinindu-şi paharul înalt şi rotund cu picior.) O baie
fierbinte şi lungă, şi o băutură rece îmi dau totdeauna o perspectivă nouă
asupra vieţii!
(Se uită prin perdele la Stella, care stă intre ele, şi încetează să se mai
perie.)
S-a întîmplat ceva. Ce este?
STELLA (întoreîndu-se repede cu spatele): Cum? Nu s-a întîmplat nimic,
Blanche!
BLANCHE: Minţi! S-a întîmplat ceva!
(Se uită înfricoşată la Stella, care se preface că e ocupată cu masa. Pianul
din depărtare are o întrerupere bruscă.)
TABLOUL 8
Trei sferturi de oră mai tirziu.
Peisajul ce se vede prin ferestrele mari este învăluit treptat de crepusculul
auriu. O rază de soare ca o flacără se aprinde pe un mare castel de apă sau
rezervor de ulei de-a curmezişul terenului gol dinspre cartierul comercial,
sugerat de punctele mici ale ferestrelor luminate sau ale ferestrelor care
reflectă soarele ce apune.
Cei trei se află la sfirşitul unei nereuşite mese de aniversare.
Stanley e posomorit. Stella este încurcată şi tristă. Blanche
are un surls abia schiţat şi artificial pe faţa trasă. Al
patrulea loc de la masă este gol.
BLANGHE (dintr-o dată): Stanley, spune-ne o glumă sau o anecdotă care
să ne facă să rîdem. Nu ştiu de ce sîntem cu toţii atît de solemni. O fi din
cauză că nu a venit cavalerul meu? (Stella ride încet.) E prima oară în
experienţa mea cu bărbaţii — şi am ceva experienţă — că unul nu vine la
întîlnire. Ha,'ha! Nici nu ştiu cum s-o iau. Spune-ne o istorioară
caraghioasă, Stanley! Ceva să ne mai înveselească.
STANLEY: Nu prea cred să-ţi placă anecdotele mele, Blanche.
BLANCHE: îmi plac cînd sînt amuzante, dar să nu fie indecente...
STANLEY: Nu cunosc nici una destul de subţire pentru gustul tău...
BLANCHE: Atunci lasă-mă pe mine să-ţi povestesc una.
TABLOUL 8
183
STELLA: Da, da, Blanche, spune-ne una. Ştiai atîtea...
(Muzica scade.)
BLANCHE: Stai să-mi aduc aminte... Trebuie să cotro-băiesc prin
repertoriu. Ah, da! Mie îmi plac anecdotele cu papagali. Şi vouă vă plac? Ei
bine, asta e una cu o fată bătrînă şi un papagal. Fata asta bătrînă avea un
papagal care înjura îngrozitor şi care ştia mai multe expresii vulgare decît
domnul Kowalski...
STANLEY: Hm...
BLANCHE: Şi singura cale ca să-1 faci să tacă era să-1 acoperi cu un capac
peste colivie, aşa ca să creadă că e noapte şi să se culce. Ei bine, într-o
dimineaţă, fata bătrînă tocmai luase capacul de pe colivie cînd pe cine
credeţi că vede venind spre ea? Pe pastor. Se repede înapoi, acoperă
papagalul, şi apoi îl pofteşte pe pastor să intre. Papagalul a stat liniştit, ca
un şoarece, dar tocmai cînd ea îl întreabă pe pastor cît zahăr vrea să-i pună
în cafea, papagalul ţipă deodată tare: „Mama ei, da ce scurtă a fost ziua
asta!"
(îşi dă capul pe spate şi ride. Stella face un efort nereuşit de a părea
amuzată. Stanley nu dă nici o atenţie povestirii, dar reuşeşte să facă aşa ca,
peste masă, să înfigă furculiţa într-o bucată de costiţă şi s-o mănince cu
degetele.)
BLANCHE: După toate aparenţele, domnul Kowalski nu se amuză.
STELLA: Domnul Kowalski este prea ocupat să mănînce ca un porc pentru
ca să se mai gîndească la altceva...
STANLEY: Asta cam aşa e, baby.
STELLA: Ai faţa şi degetele dezgustător de grase. Du-te şi spală-te pe
mîini, şi ajută-mă să strîng masa.
STANLEY (trinteşte o farfurie pe podea): Uite aşa strîng eu masa! (îi apucă
braţul.) Şi să nu mai vorbeşti în felul ăsta cu mine! „Porc, polonez, scîrbos,
vulgar". M-am săturat să tot aud vorbele astea la tine şi la soră-ta! Voi ce
credeţi că sînteţi? Nişte regine? Aduceţi-vă aminte ce-a spus Huey Long:
Fiecare bărbat e un rege! Şi aici eu sînt regele! Să nu uitaţi!
(Aruncă jos o ceaşcă şi o farfurioară.)
184
Eu mi-am strîns de la masă, vreţi să strîng şi de la voi?
(Stella începe să plîngă încet; Stanley se ridică, se îndreaptă spre uşă,
aprinzindu-şi o ţigară. De după colţ se aud muzicanţii negri.)
BLANCHE: Ce s-a întîmplat cînd eram în baie? Ce ţi-a spus, Stella?
STELLA: Nimic, nimic, nimic!
BLANCHE: Cred că ţi-a spus ceva despre Mitch şi despre mine. Tu ştii de
ce n-a venit Mitch şi nu vrei să-mi spui!
(Stella dă din cap neputincioasă.)
Mă duc să-1 chem.
STELLA: Nu, nu-1 chema, Blanche!
BLANCHE: Ba am să-1 chem, am să-1 chem la telefon! STELLA
(distrusă): Aş vrea să nu-1 chemi. BLANCHE: Trebuie să-mi dea cineva o
explicaţie!
(Se repede la telefon în dormitor. Stella iese afară, şi se
uită plină de reproş la soţul ei. Acesta mormăie şi li întoarce
spatele.)
STELLA: Cred că eşti mulţumit de ce-ai făcut. Niciodată înviata mea n-am
înghiţit mai greu o mîncare decît acuma, uitîndu-mă la faţa ei şi la scaunul
acela gol! (Plînge încet.)
BLANCHE: (la telefon): Hallo! Cu domnul Mitchell, vă rog. Aş vrea să-i las
un număr la care să mă cheme, dacă se poate. Magnolia 9047. Spuneţi-i că e
foarte important să cheme... Da, da... Important... Mulţumesc. (Rămîne la
telefon cu o privire înspăimîntată, pierdută.)
STANLEY (se întoarce înapoi spre soţia lui şi o îmbrăţişează strîns): Stell,
totul va fi bine după ce va pleca ea, şi după ce vom avea copilul. O să fie din
nou bine între noi, aşa cum a fost. Ţi-aduci aminte cum era? Serile pe care
le petreceam împreună? Oh, Doamne, ce bine o să fie cînd o să putem face
din nou gălăgie noaptea, la noi în casă, aşa cum făceam, şi să ne uităm la
toate luminile alea colorate care
TABLOUL 8
185
se învirt, fără ca vreo soră să ne mai audă printre perdele!
(Se aud rîsete de la vecinii de sus. Stanley o mîngîie cu un mic ghiont.)
Steve şi Eunice...
STELLA: Hai înapoi. (Se reîntoarce în bucătărie şi începe să aprindă
luminările de pe tortul alb.) Blanche?
BLANCHE: Da. (Vine în bucătărie.) Oh, ce lumînărele, ce lumînărele
drăguţe! Oh, nu le aprinde, Stella!
STELLA: Ba am să le aprind! (Stanley reintră.)
BLANCHE: Trebuie să le păstrezi pentru ziua de naştere a copilului.
Doresc ca ele să-i strălucească în viaţă şi ca ochii lui să fie ca luminările, ca
două lumînărele albastre arzînd pe un tort alb!
STANLEY (aşezîndu-se): Ce poezie!
BLANCHE (stă o clipă pe gînduri): N-ar fi trebuit să-1 chem...
STELLA: Atîtea lucruri s-au putut întîmpla...
BLANCHE: Nu este nici o scuză pentru asta, Stella. Nu vreau să fiu jignită.
Nici să fie atîta de sigur de mine.
STANLEY: Fir-ar să fie, da cald e aici cu aburul ăla din baie!
BLANCHE: Ţi-am spus de trei ori că-mi pare rău. (Pianul se aude mai
încet.) Fac băi fierbinţi pentru nervi. Hidro-terapie, aşa se cheamă!
Bineînţeles că tu, polonez sănătos, fără nici un nerv în trup, nu ştii ce
înseamnă neliniştea!
STANLEY: Nu sînt polonez. Oamenii care trăiesc în Polonia sînt polonezi.
Eu sînt sută în sută american, născut şi crescut aici, aşa că să nu-mi mai
spui polonez!
(Sună telefonul, Blanche sare nerăbdătoare.)
BLANCHE: Oh, e pentru mine, sînt sigură!
STANLEY: Eu nu sînt sigur. Stai jos. (Se duce încet la telefon.) Hello! Aha,
da, hello, Mac! (Se reazămă de perete uitîndu-se fix şi insultător la Blanche.
Ea se aşază din nou pe scaun cu o privire îngrozită. Stella se apropie de ea
şi-i pune mina pe umăr.)
186
BLANCHE: Oh, ia mina de pe mine, Stella. Ce e cu tine? De ce te uiţi la
mine cu atîta milă?
STANLEY (zbierînd către Blanche): LINIŞTE ACOLO! (Apoi în receptor.)
E aici o femeie care face gălăgie. Spune, Mac, la Riley's? Nu! Nu joc popice
la Riley's! M-am certat cu el săptămîna trecută. Eu sînt căpitanul echipei,
nu? Foarte bine, atuncea nu jucăm la el, jucăm şah la West Side sau la
Gala! In regulă, Mac. La revedere!
(Atîrnă receptorul şi se întoarce la masă. Blanche face eforturi să se
controleze, şi bea cu înghiţituri repezi din paharul cu apă. Stanley nu se
uită la ea, dar se caută prin buzunare. Apoi vorbeşte rar şi cu o falsă
amabilitate.)
STANLEY: Soră Blanche, am o mică amintire pentru ziua ta de
naştere.
BLANCHE: Oh, da, Stanley? Nu mă aşteptam. Nici nu ştiu de ce Stella vrea
să serbeze ziua asta. Şi eu care am uitat cînd împlineşte ea... douăzeci şi
şapte! Vîrsta e un subiect pe care prefer să-1 ignorez...'
STANLEY: Douăzeci şi şapte?
BLANCHE (repede): Şi ce e? E pentru mine?
STANLEY (ii întinde un mic plic): Sper că o să-ţi placă!
BLANCHE: Dar e, dar e... e un...
STANLEY: Un bilet! Un bilet de întoarcere la Laurel! Pentru autobuz! Pe
marţi!
(Se aude mereu încet şi continuu cîntindu-se Varşoviana. Stella se ridică
brusc şi se întoarce cu spatele. Blanche încearcă să zîmbească. Apoi îi lasă
pe amîndoi şi fuge în camera de alături. îşi strînge gîtul cu mina şi fuge în
baie.
Se aud tusele şi sunete înăbuşite.) Buun!
STELLA: Nu era nevoie de asta. STANLEY: Nu uita tot ce mi-a făcut!
STELLA: Nu era nevoie să fii atît de crud cu cineva care e aşa de singur
cum e ea! STANLEY: Delicată mai e!
STELLA: Este. A fost. N-ai cunoscut-o pe Blanche cînd era copil. Nimeni,
nimeni nu a fost atît de delicat şi de bună-credinţă ca ea. Dar oameni ca tine
au înşelat-o şi au
TABLOUL 8
187
făcut-o să devină alta. (Stanley se duce în dormitor, se schimbă, îşi pune o
cămaşă de mătase, strălucitoare, pentru popice. Ea îl urmează.) Acuma vrei
să te duci să joci popice?
STANLEY: Bineînţeles!
STELLA: N-ai să te duci. De ce ai făcut asta?
STANLEY: N-am făcut nimănui nimic. Ia mîna de pe cămaşă. Ai să mi-o
rupi!
STELLA: Vreau să ştiu de ce? Spune-mi de ce?
STANLEY: Cînd ne-am cunoscut, tu şi cu mine, ştiai că sînt vulgar. Aveai
dreptate, baby. Eram vulgar ca noroiul. Mi-ai arătat atunci fotografia casei
ăleia cu coloane. Eu te-am dat jos de pe coloane şi te-am aşezat lingă mine,
şi ce fericită ai fost cînd te-am făcut să vezi luminile alea colorate... Nu eram
fericiţi împreună, şi n-a fost totul bine pînă a venit ea? (Stella face o uşoară
mişcare. Privirea îi rătăceşte, ca şi cum o voce de undeva ar fi chemat-o pe
nume. începe să se mişte încet şi răsuflînd din greu din dormitor spre
bucătărie, clâtinîndu-se şi rezemîndu-se cînd de speteaza scaunului, cînd, de
marginea mesei, cu o privire oarbă şi oscul-tind parcă ceva. Stanley
termină de îmbrăcat cămaşa şi nu este atent la ce se petrece cu ea.) Şi n-am
fost noi fericiţi împreună? N-a fost totul cum trebuie? Pînă cînd a venit ea.
Netam-nesam, descriindu-mă ca pe o maimuţă. (îşi dă deodată seama de ce
se petrece cu Stella.) Hei, ce-i cu tine, Stella! (Se repede la ea.)
STELLA (liniştită): Du-mă la spital!
(Este lingă ea, sprijinind-o şi, în timp ce ies, îi murmură^ cuvinte ce nu se
disting.)
TABLOUL 9
Ceva mai tirziu, in aceeaşi seară. Blanc/u; stă ghemuită, într-o poziţie de
tensiune, într-un fotoliu din dormitor, pe care l-a acoperit cu o pinză în
dungi verzi şi albe. E îmbrăcată în rochia de satin roşu. Pe masă, Ungă ea,
este o sticlă cu băutură şi un pahar. Se aude melodia vivace şi febrilă a
Varşovianei. Melodia o obsedează; bea ca să scape de ea şi de dezastrul care
o înconjoară, şi pare că şopteşte cuvintele cîntecului. Un ventilator
electric se
învîrteşte de partea cealaltă.
Milch vine de după colţ în haine de lucru. Cămaşă albastră
de bumbac şi pantaloni. E nebărbierit. Urcă scările pînă
la uşă şi sună. Blanche tresare.
BLANCHE: Cine este, vă rog?
MITCH (cu o voce răguşită): Eu, Mitch.
(Polca se opreşte.) BLANCHE: Mitch? Numai o clipă!
(Intră într-un fel de panică, se repede să ascundă sticla în dulap, se apleacă
la oglindă şi-şi dă pe faţă cu pudră şi colonie. Este atît de excitată că i se
aude respiraţia în timp ce se agită. In cele din urmă se repede la uşa din
bucătărie şi-i deschide.)
Mitch! Ştii... de fapt n-ar fi trebuit să te las să intri după felul cum te-ai
purtat cu mine astă-seară. Aşa de puţin politicos! Dar, bine-ai venit,
frumosule!
TABLOUL 9
189
(îi oferă buzele. Mitch nu le observă şi trece pe Ungă ea
în cameră. Blanche se uită cu frică după el, în timp ce
intră în dormitor.)
Aaa... dar ce rece eşti! Şi îmbrăcat atît de neîngrijit! Şi nici măcar nu te-ai
bărbierit! Jignirea cea mai de neiertat pentru o doamnă! Dar te iert! Te iert
pentru că este o uşurare să te văd. Ai oprit polca pe care o aveam în cap.
Te-a obsedat vreodată şi pe tine ceva? Nu, sigur că nu, pe tine, înger
nevinovat ce eşti, nu te-a obsedat niciodată nimic...
MITCH (o priveşte în timp ce Blanche umblă după el vorbind. Este clar că
el a băut ceva înainte de a veni încoace): E nevoie să meargă ventilatorul
ăsta?
BLANCHE: Nu.
MITCH: Nu-mi plac ventilatoarele...
BLANCHE: Atunci închide-1. Eu n-am nevoie de el. (Apasă pe buton şi
ventilatorul se opreşte încet. îşi drege glasul cu greutate, în timp ce Mitch se
aşază pe patul din dormitor şi îşi aprinde o ţigară.) Nu ştiu dacă este ceva
de băut... n-am căutat...
MITCH: N-am nevoie de băutura lui Stanley...
BLANCHE: Nu e a lui Stanley. Nimic din ce e aici nu e al lui Stanley. După
aparenţe, unele lucruri sînt de fapt ale mele! Ce mai face mama ta? Se
simte bine?
MITCH: De ce?
BLANCHE: In noaptea asta se întîmplă ceva, dar n-are nici o importanţă.
Nu vreau să confrunt martorii. Aş vrea numai... (Duce mîna la frunte, vag
polca reîncepe)... să mă prefac că nu observ nimic schimbat la tine! Ah! Din
nou melodia asta...
MITCH: Care melodie...?
BLANCHE: Varşoviana! Polca pe care o cîntau atunci cînd Allan...
Ascultă!
(Se aude în depărtare o împuşcătură de revolver. Blanche parcă-şi revine
uşurată.)
Acolo, acum împuşcătura! Totul se termină după asta... (Polca se opreşte
din nou.) Da... acuma s-a terminat. MITCH: Ce-i cu tine! Ţi-ai ieşit din
minţi?
190
BLANCHE: Mă duc să văd ce pot să găsesc pentru ca să... (Se duce la dulap
şi se preface că se uită după sticlă.) Oh! Te rog să mă ierţi că nu sînt
pregătită. Dar m-ai luat prin surprindere. Ai uitat de invitaţia la masă?
MITCH: N-am vrut să te mai văd.
BLANCHE: Un moment, te rog. Nu aud ce spui, şi vorbeşti aşa de puţin,
încît nu vreau să pierd nici o silabă... Ce căutam? Ah, da... să-ţi ofer ceva. A
fost o asemenea agitaţie astă-seară aici încît mi-am ieşit din minţi! (Se
preface că a găsit sticla. El pune un picior pe pat şi se uită la ea dispre-
ţuitor.) Am găsit ceva... Southern Comfort! Ce e asta?...
MITCH: Dacă nu ştii, înseamnă că este a lui Stanley.
BLANCHE: Ia-ţi piciorul de pe pat! Are o cuvertură curată pe el. Sigur că
voi bărbaţii nu vă daţi seama de lucrurile astea. Mi-am dat atîta osteneală
cu casa asta de cînd sînt aici...
MITCH: Sînt sigur că ţi-ai dat...
BLANCHE : Tu ai văzut-o înainte de a veni eu. Ei, uită-te acuma! Este
aproape distinsă. Vreau s-o păstrez aşa. Mă întreb dacă poate fi confundată
cu altceva. Ummm, e dulce, ce dulce! E teribil, teribil de dulce. Ah, da, este
un lichior! Aşa cred. Da. Asta este. Un lichior! (Mitch mormăie.) Mi-e
teamă că nu-ţi va place, dar încearcă, poate că totuşi...
MITCH: Ţi-am spus adineauri că nu vreau nimic din băuturile lui, şi aşa e.
Şi nici tu nu trebuie să te atingi de ele. Stanley spune că toată vara ai băut
din ele ca o pisică turbată.
BLANCHE: Ce constatare grozavă! Grozav din partea lui că o spune,
grozav din partea ta că o repeţi! N-am să cobor la nivelul unor asemenea
acuzaţii ieftine şi nici n-am să le răspund.
MITCH: Hm...
BLANCHE: Ce se petrece în mintea ta? Văd ceva în ochi.
MITCH (ridicîndu-se): E întuneric!^
BLANCHE: îmi place întunericul. întunericul mă face să mă simt bine.
MITCH: Nu te-am văzut niciodată pe lumină. (Blanche rîde sufocată.) Ăsta
e un fapt!
BLANCHE: Da?
TABLOUL 9
191
MITCH: Nici după-amiezele nu te-am văzut!
BLANCHE: Şi cine-i de vină?
MITCH: Niciodată n-ai vrut să ieşi cu mine după-masă.
BLANCHE: Mitch, dar tu eşti la uzină după-amiaza.
MITCH: Sîmbăta după-masă nu. Uneori te-am rugat să vii cu mine
sîmbăta, dar totdeauna ai găsit o scuză. Niciodată n-ai vrut să ieşi înainte de
ora şase, şi atunci numai în localuri unde nu era multă lumină.
BLANCHE: E un înţeles ascuns în asta, dar încă nu l-am prins.
MITCH: înţelesul e că niciodată nu te-am văzut bine la faţă, Blanche. Să
aprindem lumina aici! 'BLANCHE (speriată): Lumină? Ce lumină?
Pentru ce?
MITCH: Lampa asta cu abajurul de hîrtie. (Ia abajurul de pe bec. Blanche
scoate un suspin speriat.)
BLANCHE: Pentru ce faci asta?
MITCH: Aşa am să pot să te văd o dată bine!
BLANCHE: Vrei cu adevărat să mă jigneşti?
MITCH: Nu. Vreau să fiu realist.
BLANCHE: Nu vreau realitatea. Vreau iluzia! (Mitch rîde.) Da! Da! Vreau
iluzia. Am încercat s-o dau oamenilor. Le-am falsificat lucrurile. Nu spun
adevărul. Spun ceea ce ar trebui să fie adevărul. Şi dacă asta este un păcat,
atunci să fiu blestemată! Nu aprinde lumina!
MITCH (întoarce comutatorul. întoarce becul spre ea şi o priveşte fix.
Blanche îşi acoperă faţa şistrigă: Stinge lumina I) (încet şi cu amărăciune.)
N-are importanţă că eşti mai bătrînă decît mi-am închipuit. Dar toate
celelalte, Dumnezeule ! Toate gogoşile despre idealurile tale de modă veche
şi toată prefăcătoria cu care m-ai tras pe sfoară toată vara. Oh, ştiam că nu
mai ai şaisprezece ani, dar eram destul de prost să cred că cel puţin eşti
cumsecade.
BLANCHE: Şi cine ţi-a spus că nu sînt cumsecade? Iubitul meu cumnat? Şi
tu l-ai crezut?
MITCH: întîi l-am făcut mincinos. Apoi am controlat toată povestea. L-am
întrebat pe omul nostru care călătoreşte pe la Laurel. Şi după aia am vorbit
la telefon direct cu negustorul ăla.
BLANCHE: Cine e negustorul acela?
192
MITCH: Kiefaber.
BLANCHE: Negustorul Kiefaber din Laurel? îl cunosc. S-a legat de mine
pe stradă. L-am pus la locul lui. Şi ca să se răzbune îmi scoate fel de fel de
vorbe.
MITCH: Trei oameni, Kiefaber, Shaw şi Stanley se jură că-i aşa...
BLANCHE: Trei lei, paralei, cine altul e ca ei!
MITCH: Şi n-ai locuit la un hotel care se cheamă Flamingo?
BLANCHE: Flamingo? Nu, la Caracatiţa! Am stat la un hotel care se
cheamă Caracatiţa!
MITCH (stupid): Caracatiţa?...
BLANCHE: Da, o caracatiţă mare! Acolo îmi aduceam victimele! (îşi mai
toarnă un pahar.) Da! Am avut multe legături cu necunoscuţi. După
moartea lui Allan, legăturile cu necunoscuţii erau singurul lucru care mi se
părea că mai poate umple locul gol din inimă... Cred că era spaima, numai
spaima, care mă ducea de la unul la altul, căutînd undeva o apărare, ici,
colo, în locurile... cele mai nepotrivite chiar, şi la urmă, la un băiat de
şaptesprezece ani; dar, cineva a scris directorului că „Femeia aceasta nu
corespunde moralmente poziţiei pe care o are!"
(Îşi dă capul pe spate cu un rîs convulsiv şi hohotit. Apoi repetă cele de
mai sus, oftează şi bea.)
Adevărat? Da. Aşa cred — necorespunzătoare, într-un fel sau altul — în
orice caz. Şi am venit aici. Nu aveam alt loc unde să mă duc. Fusesem
scoasă din joc. Ştii ce înseamnă să fii scos din joc? Tinereţea mea se dusese
la gunoi şi... te-am întîlnit. Mi-ai spus că ai nevoie de cineva. Şi eu aveam
nevoie. Am mulţumit lui Dumnezeu că te-am întîlnit, pentru că păreai mai
bun, o crăpătură în stînca lumii, în care puteam să mă ascund. Dar cred că
am nădăjduit prea mult! Kiefaber, Stanley şi Shaw legaseră prea strîns o
tinichea de coada pisicii...
(O pauză. Mitch se uită lung la ea fără să vorbească.)
MITCH: M-ai minţit, Blanche.
BLANCHE: Să nu-mi spui că te-am minţit.
TABLOUL 9
193
MITCH: Numai minciuni, înăuntru şi afară. BLANCHE: Niciodată n-
am minţit în inima mea!
(De după colţ vine o vînzătoare ambulantă. Este o mexicană oarbă, cu un
şal negru, avind buchete din florile acelea de staniol, bătătoare la ochi, pe
care mexicanii din păturile de jos le poartă la înmormintări şi la alte
ceremonii. Strigă abia auzit.)
FEMEIA MEXICANĂ: Flores. Flores. Florespara losmuertos. Flores.
Flores.1
BLANCHE: Ce e? Oh, e cineva afară... (Deschide uşa şi se uită la femeia
mexicană.)
FEMEIA MEXICANĂ (este la uşă şi-i oferă Blanchei nişte flori): Flores!
Flores para los muertos?
BLANCHE: (înfiorată): Nu, nu. Nu acum! Nu acum! (Fuge înapoi în
apartament, trîntind uşa.)
FEMEIA MEXICANĂ (se întoarce şi începe să se îndepărteze pe stradă.):
Flores para los muertos...
(Polca scade.)
BLANCHE (ca pentru ea): Te sfărîmi şi te veştejeşti şi... păreri de rău...
învinuiri... „Dacă aş fi fost aşa, nu m-ar durea atîta!"
FEMEIA MEXICANĂ: Corones para los muertos. Corones2...
BLANCHE: Moşteniri... Hm... Şi alte lucruri... ca nişte feţe de pernă pătate
de sînge... Trebuiesc schimbate aşter-nuturile... Da, mamă! Dar n-am putea
să avem o negresă mică pentru asta? Nu, nu, sigur că nu putem. Toate s-au
dus în afară de...
FEMEIA MEXICANĂ: FLORES!...
BLANCHE: Moartea. Eu stăteam aici şi ea stătea dincolo, şi moartea era
atît de aproape ca şi tine... Şi nu îndrăzneam să admitem nici măcar că am
auzit de ea!
FEMEIA MEXICANĂ: Flores para los muertos, flores... flores.
BLANCHE: Opusul este dorinţa. De ce te miri? Cum poţi să te miri? Nu
departe de Belle-Reve... mai înainte să fi
1
Flori. Flori. Flori pentru morţi. Flori. Flori (în lb. spaniolă în text).
2
Coroane pentru morţi. Coroane (în lb. spaniolă în text).
13 — Teatru american contemporan, voi. II
194
pierdut Belle-Reve, era un cîmp unde se instruiau soldaţii. Sîmbătă seara se
duceau în oraş să se îmbete.
FEMEIA MEXICANĂ (încetişor): Corones...
BLANGHE: Şi cînd se întorceau se opreau în faţa casei noastre şi strigau:
Blanche! Blanche! Doamna bătrînă şi surdă nu bănuia nimic. Dar cîteodată
mă strecuram afară să le răspund... Mai tîrziu, în drumul lung spre casă,
fur-gonul îi aduna ca pe margarete...
(Femeia mexicană se întoarce încet şi dispare îngînînd un bocet molatic,
plin de tristeţe. Blanche se duce la toaletă şi se reazimă cu faţa la ea. După o
clipă Mitch se ridicaşi o urmează, cu anumite intenţii. Polcascade departe.
Mitch o apucă de mîini şi încearcă să o întoarcă.)
BLANCHE: Ce vrei?
MITCH (încercînd stingaci să o îmbrăţişeze): Ceea ce n-am obţinut toată
vara...
BLANCHE: Atunci ia-mă de nevastă, Mitch!
MITCH: Nu cred că mai vreau să mă căsătoresc cu tine.
BLANCHE: Nu?
\j MITCH: (lulnd mîinile de pe braţele ei): Nu eşti destul de curată ca să
te duc acasă alături de mama mea!
BLANCHE: Atunci pleacă! (Mitch o priveşte ţintă.) Ieşi afară! Ieşi pînă nu
strig foc! (Vocea li sună isteric.) Ieşi repede pînă nu strig foc.
(Mitch stă încă şi se uită la ea. Blanche fuge dintr-o
dată la fereastra mare cu ochiul albaslru-dcschis în lumina
moale a verii şi strigă sălbatic.)
Foc! Foc! Foc!
(Mitch tresare speriat, se întoarce şi iese pe uşa dinafară, se clatină pe
trepte şi apoi dispare după colţ. Blanche se clatină înapoi de la fereastră şi
cade în genunchi. în depărtare se aud melodii de slow şi blues, cîntate la
pian.
CORTINA
TABLOUL 10
Citeva ceasuri mai tîrziu, în aceeaşi seară. De cînd a plecat Mitch, Blanche
a băut mult. Şi-a adus cufărul în mijlocul camerei. Este deschis şi pe el sînt
aruncate fel de fel de rochii înflorate. Pe măsură ce a băut şi împachetat, a
cuprins-o un fel de veselie isterică şi s-a îmbrăcat cu o rochie de seară de
satin alb, cam pătată şi mototolită, şi cu nişte pantofi argintii, care scîrţîie,
cu tocuri din strasuri.
Acum îşi pune diadema de strasuri pe cap în faţa oglinzii
de la masa de toaletă şi murmură excitată ca în faţa unui
grup de admiratori.
BLANCHE: Ce spuneţi de o partidă de înot? De înot la lumina lunii, în
cariera veche? Dacă cineva mai e încă destul de treaz ca să conducă o
maşină pînă acolo! Ha, ha! E cel mai bun sistem ca să-ţi treacă vîjîitul
capului. Numai că trebuie să fii foarte atent la curba aceea de sus, căci
altminteri te poţi lovi de vreo piatră şi nu mai ieşi de acolo decît a doua zi!
(Bidică oglinda, tremurînd, pentru a se vedea mai de aproape. Îşi ţine
respiraţia şi azvîrle oglinda cu atîta violenţă încît se sparge. Mormăie puţin
şi încearcă să se ridice. Stanley apare de după colţ. Este îmbrăcat tot cu
bluza verde de mătase, pentru popice. De după colţ se aude o muzică
abracadabrantă, care va continua încet de-a lungul tabloului.
13*
106
(Intră in bucătărie, trintind puţin uşa. Cind dă cu ochii
de Blanche, scoate un fluierat uşor. A cam băut pe drum
şi a adus cu el clteva sticle mici de bere.)
BLANCHE: Cum se simte sora mea?
STANLEY: Se simte bine.
BLANCHE: Şi cum se simte copilul?
STANLEY (rlnjind amabil: Copilul nu va sosi pînă mîine dimineaţă, aşa că
mi-au spus să vin acasă să dorm puţin.
BLANCHE: Asta înseamnă că o să fim singuri aici?
STANLEY: Da. Numai tu şi cu mine. Afară doar dacă n-ai ascuns pe cineva
sub pat. De ce ţi-ai pus penele astea frumoase?
BLANCHE: Adevărat. Ai plecat înainte să primesc telegrama.
STANLEY: Ai primit o telegramă?
BLANCHE: Am primit o telegramă de la un vechi admirator al meu.
STANLEY: O veste bună?
BLANCHE: Aşa cred. O invitaţie.
STANLEY: Unde? La balul pompierilor?
BLANCHE (dîndu-şi capul pe spate): O croazieră pe un iaht în Marea
Caraibilor!
STANLEY: Bun, bun. Şi ce părere ai?
BLANCHE: în viaţa mea n-am fost atît de surprinsă.
STANLEY; Nu cred.
BLANCHE: A căzut ca un trăsnet din senin.
STANLEY: De la cine spuneai că e?
BLANCHE: De la un vechi admirator al meu.
STANLEY: Ăla care ţi-a dat vulpile argintii?
BLANCHE: Domnul Shep Hunthleigh. Am fost colegi în ultimul an. Nu l-
am mai văzut de la Crăciun. Am fost la el acasă în Bulevardul Biscayne. Şi
tocmai acum... telegrama asta... în care mă invită la o croazieră în Caraibe.
Problema s-a rezolvat. Caut prin cufăr să văd ce pot să îmbrac la Tropice.
STANLEY: Şi ai să te duci aşa, cu diadema aia de diamante?
BLANCHE: Vechitura asta? Ha-ha! E din pietre false.
TABLOUL 10
197
STANLEY: Ce vorbeşti? Credeam că-s diamante veritabile de la Tiffany.
BLANCHE (în timp ce el îşi descheie cămaşa): In orice caz, îmi place să mă
port cu un anumit stil.
STANLEY: Ei da, trebuie... nu ştii niciodată ce se poate întîmpla .
BLANCHE: Tocmai cînd credeam că a început să mă părăsească
norocul...
STANLEY: Apare ca în film milionarul ăsta din Miami...
BLANCHE: Nu e din Miami. Domnul acesta e din Dallas.
STANLEY: Din Dallas?
BLANCHE: Da, omul acesta e din Dallas, unde aurul ţîşneşte din pămînt.
STANLEY: Bine, bine! Deci e şi el de undeva. (începe sâ-şi scoată cămaşa.)
BLANCHE: Trage perdelele mai înainte de a continua să te dezbraci.
STANLEY (amabil): Nu am de gînd să mă dezbrac mai mult pentru
moment. (Deschide sacul cu sticle de bere.) N-ai văzut instrumentul ăla de
deschis sticlele de bere?
(Blanche se duce încet la toaletă unde se aşază cu mîinile împreunate.)
Aveam un văr care deschidea sticlele de bere cu dinţii. Asta era singura lui
performanţă, tot ce ştia să facă. Era un deschizător uman de bere. Şi odată,
la o nuntă şi-a rupt dinţii din faţă. După asta i s-a făcut ruşine de el încît
fugea din casă cînd venea cineva... (Capsa sticlei sare şi ţîşneşte un şuvoi de
spumă. Stanley rîde fericit şi ridică sticla deasupra capului.) Ha-ha! Plouă
din cer. (li întinde sticla.) Hai să îngropăm securea şi să bem un pahar de
împăcare! Ce zici?
BLANCHE: Nu. Mulţumesc!
STANLEY: E o noapte importantă pentru noi am îndoi. Tu ai să ai un
milionar şi eu un copil!
(Stanley se duce la dulapul din dormitor şi încearcă să scoată ceva din
sertarul de jos.)
BLANCHE (retrăgîndu-se): Ce faci acolo?
198
STANLEY: E ceva ce port întotdeauna în ocazii deosebite, ca asta.
Pijamaua de mătase pe care am înbrăcat-o în noaptea nunţii!
BLANCHE: Oh!
STANLEY: Cînd o să sune telefonul şi o să-mi spună: Ai un băiat! am s-o
sfîşii şi am s-o fîlfii ca pe un steag! (Scoate o pijama strălucitoare.) Cred că
amîndoi sîntem îndreptăţiţi să ne legăm cîinii. (Se întoarce în bucătărie cu
pijamaua pe braţ.)
BLANCHE: Cînd mă gîndesc ce dumnezeiesc este să mai ai o dată parte de
un lucru cum este singurătatea, îmi vine să plîng de bucurie.
STANLEY: Milionarul ăla din Dallas n-o să se amestece cu nimic în
singurătatea asta?
BLANCHE: Nu va fi genul de lucruri la care te gîndeşti. Omul acesta este
un gentleman şi mă respectă. (începînd să improvizeze febril.) Tot ce vrea
este compania mea. A fi foarte bogat, face pe unii oameni să se simtă uneori
singuri. O femeie cultivată, o femeie inteligentă şi educată, poate să
îmbogăţească nemăsurat de mult viaţa unui bărbat. Eu pot să ofer lucrurile
astea şi nimic nu mă va face să le pierd. Frumuseţea fizică e trecătoare. Dar
frumuseţea minţii, bogăţia spiritului şi căldura inimii — şi eu le am toate
acestea — nu se pierd, ci cresc! Se îmbogăţesc cu anii! Ce curios că despre
mine se poate spune: o femeie decăzută! Cînd am toate comorile astea
ferecate în suflet! (Suspină.) Cred despre mine că sînt o femeie foarte,
foarte bogată! Dar am fost nebună să arunc mărgăritare porcilor...
STANLEY: Porci, huh?
BLANCHE: Da, porci! Porci! Şi nu mă gîndesc numai la tine, ci şi la
prietenul tău, domnul Mitchell! A venit să mă vadă astă-seară. A îndrăznit
să vină la mine în hainele de lucru. Şi să-mi repete calomniile şi poveştile
dezgustătoare pe care le ştia de la tine. L-am trimis la plimbare...
STANLEY: L-ai trimis? Da?...
BLANCHE: Dar s-a întors înapoi. S-a întors cu un mare buchet de
trandafiri ca să-mi ceară iertare! Mi-a cerut iertare în genunchi. Sînt însă
unele lucruri care nu se pot ierta. Cruzimea făcută cu sînge rece nu poate fi
iertată. După
TABLOUL 10
199
mine este singurul lucru ce nu poate fi iertat, şi este singurul lucru de care
eu n-am fost vinovată niciodată, niciodată! Aşa că i-am spus, da, i-am zis:
„Mulţumesc, domnule", dar a fost o prostie din partea mea să-mi închipui
că noi am fi putut vreodată să ne înţelegem unul cu altul. Modurile noastre
de viaţă sînt mult prea deosebite. Părerile şi originile noastre sînt
incompatibile. Trebuie să fim realişti faţă de asemenea lucruri. Aşa că, la
revedere, prietene! Şi să nu fim supăraţi unul pe celălalt...
STANLEY: Asta a fost înainte sau după ce ai primit telegrama de la
milionarul ăla?
BLANCHE: Care telegramă? Nu! Nu! După! De fapt telegrama a venit
tocmai cînd...
STANLEY: De fapt n-a venit nici o telegramă!
BLANCHE: Oh, oh!
STANLEY: Şi nu-i nici un milionar nicăieri! Şi Mitch nu s-a mai întors
înapoi cu trandafiri, fiindcă eu ştiu unde e!
BLANCHE: Oh!
STANLEY: Nu-i nici o altă drăcovenie decît imaginaţia...
BLANCHE: Oh!
STANLEY: Şi minciuni, şi păcăleli, şi trucuri...!
BLANCHE: Oh!
STANLEY: Mai bine uită-te la tine! Uită-te cum eşti îmbrăcată, ca de bîlci,
cu o rochie luată cu chirie pe cîţiva bani, de la cine ştie ce telal! Şi cu
coroana aia caraghioasă pe deasupra! Ce fel de regină crezi că eşti?
BLANCHE: Oh, Doamne...
STANLEY: Te-am dibuit de la început! Nici un moment n-ai reuşit să
îmbrobodeşti ochii ăştia! Ai venit în casa asta şi ai împrăştiat pe aici pudră
şi parfum, şi ai acoperit becul cu un abajur de hîrtie, şi ia uite că dintr-o
dată casa s-a prefăcut în Egipt, şi tu eşti regina Nilului! Stînd pe tron şi
dînd pe gît lichiorul meu! Mă faci să rîd! Ha! Ha! Mă auzi? Ha! Ha! Ha!
(Intră în dormitor.)
BLANCHE: Să nu intri aici!
(Pe pereţi, in jurul lui Blanche, apar umbre livide. Umbrele sini de o
formă ameninţătoare şi grotescâ. Blanche îşi
200
ţine respiraţia, trece la telefon şi agită cîrligul telefonului. Stanley se duce in
baie şi închide uşa.)
Operator! Operator! Dă-mi interurbanul, te rog... Vreau să-mi dai legătura
cu domnul Shep Huntleigh din Dallas! N-are nevoie de adresă, este foarte
cunoscut acolo. întrebaţi pe oricine. Aşteaptă! Nu! Nu pot să găsesc
acuma!... Te rog să înţelegi, eu... Nu! Nu! Aşteaptă!... Un moment... E
cineva care... Nimic! Continuă, te rog!
(Pune telefonul jos şi merge grăbită in bucătărie. Noaptea se umple de voci
inumane ca strigătele din junglă. Umbrele livide se mişcă sinuos ca flăcările
pe pereţi. Prin peretele din spate al camerelor, care devine transparent, se
vede trotuarul. O prostituată a păcălit un beţiv. Acesta o urmăreşte pe
trotuar, o prinde şi începe o bătaie. Un poliţist
fluieră, ii desparte. Figurile dispar.) Citeva clipe mai tirziu. Femeia neagră
apare de după colţ cu o poşetă pe care prostituata a pierdut-o pe trotuar.
Caută nervoasă prin ea. Blanche îşi apasă pe buze degetele şi se întoarce
încet la telefon. Vorbeşte într-o şuierare răguşită.)
BLANCHE: Operator! Operator! Nu-mi mai da interurbanul. Dă-mi
serviciul de mesagerii urgente Western-Union! Nu mai e timp!... Western-
Union! (Aşteaptă cu nerăbdare.) Western-Union? Vreau să... transmit
mesajul ăsta! „In împrejurări disperate, disperate! Ajută-mă! Sînt prinsă în
cursă. Prinsă în..." Oh!
(Uşa de la baie se deschide cu violenţă şi Stanley iese afară in pijamaua lui
strălucitoare de mătase. Rîde strîm-bindu-se la ea în timp ce îşi încheie
cureluşa înflorată pe care o are la talie. Blanche murmură şi se dă înapoi de
la telefon. Stanley se uită lung la ea cam cit ai număra pînă la zece. Atunci
se aude la telefon un clinchet tare şi aspru.)
STANLEY: Ai lăsat telefonul deschis!
(Se duce spre telefon hotăril şi îl pune în furcă. După ce l-a pus la loc se uită
la ea din nou, cu gura strîmbîndu-i-se
TABLOUL 10
201
într-un suris, în timp ce se împleticeşte intre Blanche şi uşa de ieşire.
Melodiile de blue cîntate la pian se aud mai tare. Apoi răsună zgomotul
unei locomotive care se apropie. Blanche se ghemuieşte, acoperindu-şi cu
pumnii urechile, pînă cînd acesta a trecut.)
BLANGHE (îndreptîndu-se în sfirşit): Lasă-mă... lasă-mă să trec!
STANLEY: Să treci? Sigur. N-ai decît! Poftim! (Se dă înapoi un pas în
drumul uşii.)
BLANCHE: Tu... Tu... să stai acolo! (li indică o poziţie mai îndepărtată.)
STANLEY: (mormăind): Acuma ai destul loc ca să treci!
BLANCHE: Dar nu dacă stai acolo! Dar oricum... tot am să ies!
STANLEY: Crezi că am să mă leg de tine? Ha-ha!
(Pianul cîntă încet. Blanche se întoarce zăpăcită şi face un gest slab. Vocile
inumane ale junglei cresc. El face un pas către ea, umezindu-şi limba care îi
iese printre dinţi.)
STANLEY (moale): Ia gîndeşte-te... poate n-ar fi rău... să mă leg de...
(Blanche se dă înapoi prin uşă în dormitor.)
BLANCHE: Staiacolo! Să nu faci vreun pas spre mine că... STANLEY:
Ce...?
BLANCHE: Că se va întîmpla ceva îngrozitor! Se va întîmpla!
STANLEY: Ce-ţi mai trece acuma prin cap?
(Amîndoi sînt în dormitor.)
BLANCHE: Bagă de seamă... să nu cumva... sînt în pericol.
(Stanley mai face un pas. Ea ia o sticlă de pe masă, o sparge şi îl înfruntă,
cu capătul spart.)
STANLEY: Pentru ce ai făcut asta? BLANCHE: Ca sa-ţi bag capătul spart
în faţă! STANLEY: Te cred c-ai face-o!
202
BLANCHE: Am s-o fac!... Am s-o fac dacă... STANLEY: Aha! Va să zică
vrei să fie cu scandal! Bine... să facem scandal!
(Sare la ea, răsturnind masa. Blanche strigă şi-l ameninţă cu sticla spartă,
dar el o apucă de braţ.)
STANLEY: Tigroaico... Tigroaico! Dă-i drumul sticlei, dă-i drumul!
Intîlnirea asta între noi doi trebuia să aibă loc de la început!
(Blanche geme. Sticla cade. Ea se lasă moale în genunchi. Stanley îi ridică
corpul inert şi îl cară spre pal. Trompeta şi tobele jazului de la Four
Deuces se aud puternic.)
.
TABLOUL 11
Cîteva săplămîni mai tîrziu. Stella împachetează lucrurile
Blanchei. în baie se aude sunetul apei care curge. Perdelele sint parţial
deschise. Stanley, Steve, Mitch şiPablo stau în jurul mesei din bucătărie şi
joacă pocher. Aspectul bucătăriei este la fel de murdar, de groaznic va în
noaptea
aceea catastrofală de pocher.
în jurul clădirii se vede un cer de culoare turcoază. Stella a plîns în timp ce
aranja rochiile înflorate în cufărul deschis. Eunice vine jos pe scări de la
etajul de sus şi intră în bucătărie. La masa de pocher are loc o mică
altercaţie.
STANLEY: Dacă tot ai intrat, joacă tare, ce dracu!
PABLO: Maldita sea tu suerte Z1
STANLEY: Tradu aşa ca să înţelegem, bulgăre gras!
PABLO: îmi înjuram ghinionul!
STANLEY (teribil de exaltat) Ştii ce e aia noroc? Norocul este să crezi că ai
noroc. Uite, la Salerno. Am crezut că am noroc. Ştiam că patru din cinci nu
se mai întorc. Dar am crezut şi m-am întors. Din asta mi-am făcut o regulă.
Ca să ţii o poziţie de frunte în cursa asta de şoareci trebuie să crezi în
norocul tău.
MITCH: Tu... tu... tu... bam... bam... bam... bum... bum... bum...
(Stella se duce în dormitor şi începe să împăturească o rochie.)
1
Blestemată să-ţi fie soartaI (în lb. spaniolă în text).
204
STANLEY: Ce i cu tine?
EUNICE (treclnd pe Ungă masă): Totdeauna am spus că bărbaţii sînt nişte
nesimţiţi fără sentimente, dar asta nu serveşte la nimic. Faceţi din voi nişte
porci. (Intră printre perdele în dormitor.)
STANLEY: Ce s-o fi întîmplat cu ea?
STELLA: Ce face copilaşul?
EUNICE: Doarme ca un îngeraş. Ţi-am adus nişte struguri, (îi pune pe un
scaun şi coboară vocea.) Blanche?...
STELLA: Face baie.
EUNICE: Cum se simte?
STELLA: Nu vrea să mănînce nimic, dar a cerut ceva de băut.
EUNICE: Ce i-ai spus?
STELLA: I-am spus numai că am aranjat să rămînă undeva în regiune.
Amestecă asta în mintea ei cu Shep Huntleigh. (Blanche deschide încet uşa
de la baie.)
BLANCHE: Stella?
STELLA: Da, Blanche?
BLANCHE: Dacă cineva mă cheamă la telefon cît sînt în baie, ia numărul
şi spune-le că am să chem imediat.
STELLA: Bine.
BLANCHE: Rochia aia de mătase, galbenă, aceea „boucle", vezi dacă nu-i
mototolită. Dacă nu e, am s-o îmbrac şi am să pun broşa argintie cu o piatră
turcoaz, care seamănă cu o morsă. Le găseşti în cutia în formă de inimă în
care ţin toate astea. Şi Stella... mai caută în cutia aia şi un mic pacheţel de
violete artificiale ca să le prind cu broşa aia pe rever. (închide uşa, Stella se
întoarce spre Eunice.)
STELLA: Nu ştiu dacă am făcut bine ce-am făcut...
EUNICE: Ce altceva puteai să faci?
STELLA: Nu pot să cred toată povestea ei şi să continui să trăiesc cu
Stanley.
EUNICE: Nici să nu crezi. Viaţa trebuie să meargă înainte, Orice s-ar
întîmpla, trebuie să mergi înainte,
(Uşa de la baie se deschide puţin.)
BLANCHE: (privind afară): E senin afară?
TABLOUL II
205
STELLA: Da, Blanche. (Către Eunice.) Spune-i că arată bine.
BLANCHE: Te rog, trage perdelele mai înainte să ies afară.
STELLA: Sînt închise.
STANLEY: Tu cît vrei?
PABLO: Două.
STEVE: Trei.
(Blanche apare In lumina aurie a uşii. Are o strălucire
tragică în halatul de satin roşu care-i mulează formele
sculpturale ale corpului. Cind Blanche intră în dormitor,
începe să se audă Varşoviana.)
BLANCHE (cu o vivacitate tristă şi isterică): Tocmai mi-am spălat părul...
STELLA: Da...
BLANCHE: Nu sînt sigură dacă am scos săpunul...
EUNICE: Ce păr frumos...
BLANCHE (acceptînd complimentul): E o problemă! N-a chemat nimeni?
STELLA: De unde, Blanche?
BLANCHE: De la Shep Huntleigh...
STELLA: A... nu! încă, nu, iubito.
BLANCHE: Ce curios? Eu...
(Auzind vocea Blanchei, mîna lui Mitch care ţine cărţile
se lasă în jos şi privirea îi rămîne fixă. Stanley îl bate pe
umăr.)
STANLEY: Hei, Mitch, intră şi tu...
(Sunetul acestei voci o şochează pe Blanche. Are un gest nervos, formîndu-i
numele cu buzele. Stella dă din cap şi priveşte repede în altă parte. Blanche
stă liniştită cîteva clipe cu oglinda argintată pe dos, în mină, cu o privire
plină de perplexitate dureroasă ca şi cum toată experienţa omenească i s-ar
reflecta pe faţă. In cele din urmă, Blanche vorbeşte, dar cu o isterie subită.)
BLANCHE: Ce se întîmpla aici?
206
TABLOUL n
207
(Se uită de la Slella la Eunice şi înapoi la Stella. Vocea ei ridicată străpunge
concentrarea jucătorilor. Mitch pleacă mai jos capul, dar Stanley împinge
scaunul înapoi ca şi cum ar fi gata să se ridice. Steve îl opreşte, punîndu-i o
mină pe braţ.)
BLANCHE (continulnd): Ce s-a întâmplat aici? Vreau să mi se explice ce se
întîmplă aici!
STELLA (mortificată): Sssst! Sssst!
EUNICE: Ssst! sssst! Iubito.
STELLA: Blanche, te rog.
BLANCHE: De ce vă uitaţi aşa la mine? E ceva care nu-mi merge?
EUNICE: Arăţi minunat, Blanche. Nu arată minunat?
STELLA: Ba da!
EUNICE: Am auzit că pleci într-o excursie...
STELLA: Da, da... Blanche pleacă. în vacanţă...
EUNICE: Sînţ verde de invidie...
BLANCHE: Ajută-mă, ajută-mă să mă îmbrac!
STELLA (întinzîndu-i rochia): Asta e?
BLANCHE: Da, asta. De-abia aştept să ies de aici. Locul ăsta e o capcană!...
EUNICE: Ce jachetă frumoasă! Şi ce drăguţă nuanţă de albastru!
STELLA: E culoarea liliacului!
BLANCHE: Amîndouă vă înşelaţi. E albastru della Robbia. Albastrul în
care sînt pictate Madonele. Strugurii ăştia sînt spălaţi?
(Pune mîna pe strugurii aduşi de Eunice.)
EUNICE: Huh?
BLANCHE: Spălaţi, am spus. Sînt spălaţi?
EUNICE: Sînt de'la Magazinul Francez.'
BLANCHE: Asta nu înseamnă că sînt spălaţi. (Sună clopotele catedralei.)
Clopotele astea... sînt singurul lucru curat în cartier. Ei... acuma am să plec.
Sînt gata.
EUNICE (şoptind): Vrea să plece mai înainte ca să vină el.
STELLA: Aşteaptă, Blanche.
BLANCHE: Nu vreau să trec prin faţa oamenilor ăstora.
EUNICE: Atunci aşteaptă pînă se termină jocul.
i
STELLA: Stai jos şi...
(Blanche se întoarce încet şi, ezitînd, se lasă să cadă pe un scaun.)
BLANCHE: Pot să simt aerul mării. Tot restul vieţii am să mi-1 petrec pe
mare. Şi cînd am să mor, am să mor pe mare. Ştii cum am să mor? (la un
strugure.) Am să mor mîncînd un strugure nespălat în mijlocul oceanului.
Am să mor cu mîna mea în mîna unui foarte drăguţ medic de vapor, unul
foarte tînăr, cu o mustaţă blondă şi cu un ceas mare de argint. „Biată
doamnă", îmi va spune el, „chinina nu-ţi face nici un bine. Strugurele ăsta
nespălat ţi-a dus sufletul în cer".
(Se aud sunînd clopotele catedralei.)
Şi voi fi îngropată pe mare, cusută într-un sac alb şi curat, şi aruncată peste
bord la amiază, în strălucirea verii şi într-un ocean atît de albastru ca şi
(sună clopotele) ochii primului meu iubit!
(Un doctor şi o soră foarte voinică apar de după colţul clădirii şi urcă
treptele de la intrare. Gravitatea profesiunii lor este exagerată; este
întipărit pe ei acel prestigiu infailibil al instituţiilor de stat cu cinica lui
detaşare. Doctorul sună. Murmurul jocului s-a întrerupt.)
EUNICE (şoptind Stellei): Ei trebuie să fie! (Stella îşi duce degetele la
gură.)
BLANCHE (ridicîndu-se încet): Ce este? EUNICE (prefâcîndu-se ca
pentru ocazie): Scuză-mă un moment să văd cine sună la uşă... STELLA:
Da.
(Eunice se duce în bucătărie.)
BLANCHE (intens): Mă întreb dacă e pentru mine. (La uşă are loc o
convorbire în şoaptă.)
EUNICE (intorcîndu-se vioaie): Cineva întreabă de Blanche. BLANCHE:
Atunci este pentru mine! (Priveştesperiată de
208
UN TRAMVAI NUMIT DORINŢĂ
la una la alta şi apoi prin portiere. Varşoviana se aude slab.) Este domnul
din Dallas pe care-1 aştept?
EUNICE: Aşa cred, Blanche.
BLANCHE : Încă nu sînt complet gata.
STELLA: Roagă-1 să aştepte afară.
BLANCHE: Eu...
(Eunice iese înapoi prin portiere. Tobele sună foarte uşor.)
STELLA: E împachetat totul?
BLANCHE: Articolele mele de toaletă sînt încă afară. STELLA: Ah!
EUNICE (întorcîndu-se): Ei aşteaptă în faţa casei. BLANCHE: „Ei"? Cine
sînt „ei"? EUNICE: Este o doamnă cu el.
BLANCHE: Nu-mi închipui cine poate să fie „doamna" asta. Cum e
îmbrăcată?
EUNICE: E destul de... destul de simplu îmbrăcată.
BLANCHE: Se poate să fie... (Vocea i se pierde nervoasă.)
STELLA: Mergem, Blanche?
BLANCHE: Trebuie să trec prin camera asta?
STELLA: Merg şi eu cu tine.
BLANCHE: Cum arăt?
STELLA: Minunat.
EUNICE (ca un ecou): Minunat!
(Blanche trece speriată printre draperii. Eunice le trage pentru a i le
deschide. Blanche intră In bucătărie.)
BLANCHE (către bărbaţi): Vă rog să nu vă ridicaţi. Trec numai pe-aici.
(Trece repede spre uşa de ieşire. Stella şi Eunice o urmează. Jucătorii de
pocher stau in picioare stingaci, in afară de Mitch care stă jos la masă, cu
ochii în pămînt. Blanche păşeşte afară. Se opreşte brusc şi respiraţia i se
opreşte.
DOCTORUL: Bună seara.
BLANCHE: Dumneata nu eşti domnul pe care 11 aştept. (Tresare brusc şi
se întoarce înapoi pe scări. Se opreşte lingă
TABLOUL 11
209
Stella care este chiar în afara uşiişispune cu un şuierat speriat.) Domnul
acesta nu este Shep Huntleigh. (Se aude în depăr-tare cîntîndu-se
Varşoviana. Stella priveşte înapoi la Blanche, iar Eunice o ţine de braţ pe
Stella. Un moment de tăcere. Nici un zgomot in afară de Stanley care
amestecă, stâpîn pe el, cărţile. Blanche îşi ţine din nou răsuflarea şi se
strecoară în casă. Intră cu un zîmbet ciudat, cu ochii mari deschişi şi stră-
lucitori. De îndată ce sora ei a trecut pe Ungă ea, Stella închide ochii şi îşi
încleştează mîinile. Eunice o apucă în braţe ca un sprijin. Apoi se duce sus,
spre apartamentul ei, Blanche se opreşte înăuntru la uşă. Mitch stă tot cu
ochii plecaţi, privin-du-şi mîinile de pe masă, în timp ce ceilalţi se uită la
Blanche cu curiozitate. în cele din urmă Blanche trece pe Ungă masă spre
camera de culcare. Dintr-o dată Stanley îşi împinge scaunul înapoi şi se
ridică blocîndu-i drumul. Sora o urmează în apartament.)
STANLEY: Ai uitat ceva?
BLANCHE: Da! (Ţipînd.) Da! Am uitat ceva!
(Fuge pe Ungă el în dormitor. Umbre livide apar pe perete în forme
curioase şi sinuoase. Melodia Varşovianei se aude straniu contorsionată,
acompaniată de strigăte şi zgomote ca de junglă. Blanche apucă speteaza
unui scaun ca pentru a se apăra.)
STANLEY (şoptit): Doctore, mai bine intră dumneata. DOCTORUL
(şoptit şi adresîndu-se sorei): Soră, scoate-o afară.
(Sora înaintează pe o parte, Stanley pe de alta. Lipsită de orice însuşire mai
delicată de feminitate, sora este o apariţie deosebit de sinistră în hainele ei
severe. Are o voce puternică şi lipsită de muzicalitate, ca un clopot de
pompieri.)
SORA: Hello, Blanche!
(Această salutare este reluată, ca un ecou, de alte voci
misterioase dincolo de pereţi, ca şi cum ar fi reverberată
printr-un defileu de stînci.)
14
210
STANLEY: Spune că a uitat să ia ceva.
(Ecoul sună ca nişte şuierături ameninţătoare.)
SORA: E în regulă.
STANLEY: Ce-ai uitat, Blanche?
BLANCHE: Eu... Eu...
SORA: N-are nici o importanţă. O să le luăm mai tîrziu.
STANLEY: Sigur... O să le trimitem o dată cu cufărul.
BLANCHE: Nu te cunosc! Nu te cunosc! Vreau să fiu lăsată în pace!... Vă
rog!
SORA: Hai, Blanche...
ECOURILE (întâr-induse şi slăbind): Hai, Blanche, hai, Blanche!
STANLEY: N-ai uitat decît nişte praf de talc şi cîteva sticle goale de
parfum, în afară doar dacă vrei să iei cu tine abajurul de hîrtie. Vrei să-1
iei?
(Se duce la masa de toaletă şi apucă abajurul scoţîndu-l de pe becul electric
şi intinzîndu-i-l. Blanche strigă ca şi cum abajurul ar fi fost ea însăşi. Sora
păşeşte hotărît spre ea. Blanche ţipă şi încearcă să treacă pe Ungă ea. Toţi
bărbaţii sar în picioare. Stella aleargă afară la portal, cu Eunice care vine s-
o încurajeze; se aud vocile confuze ale bărbaţilor din bucătărie. Stella se
ascunde în îmbrăţişarea Eunicei, sub portal.)
STELLA: Oh, Doamne, Eunice, ajută-mă! Nu-i lăsa să-i facă asta. Nu-i lăsa
s-o lovească. Oh, Doamne, oh, Doamne, să n-o lovească. Ge-i vor face, ce-i
vor face? (încearcă să scape din braţele Eunicei.)
EUNICE: Nu, nu, draga mea. Stai aici. Nu te mai duce înăuntru. Stai cu
mine şi nu te uita.
STELLA: Ce i-am făcut surorii mele? Oh, Doamne! Ce i-am făcut surorii
mele?
EUNICE: Ai făcut ceea ce trebuia să faci. Singurul lucru pe care puteai să-1
faci. Ea nu putea să stea aici, şi în nici o altă parte nu se mai putea duce. (în
timp ce Stella şi Eunice vorbesc în faţa uşii, vocile bărbaţilor din bucătărie
se suprapun. Mitchse îndreaptă spre baie. Stanley îi taie calea sâ-l blocheze
TABLOUL ii
şi-l împinge. Mitch înaintează şi-l loveşte. Stanley îl împinge înapoi. Mitch
cade la masă plîngînd cu hohote.)
(In timpul acestor scene Sora o ţine strîns pe Blanche de
mină ca s-o împiedice să fugă. Blanche se întoarce sălbatec
şi o zglrie. Femeia masivă ii imobilizează braţele. Blanche
strigă răguşit şi cade în genunchi.)
SORA: Unghiile astea trebuiesc tăiate. (Doctorul vine în cameră şi se uită
la Blanche.) Cămaşa, doctore? DOCTORUL: Numai dacă e neapărat
necesar.
(Îşi scoate pălăria şi se individualizează. Devine uman. Vocea îi este
politicoasă şi încurajatoare cînd vine în faţa Blanchei, şi se înclină. Cînd îi
rosteşte numele spaima ei dispare puţin. Umbrele livide de pe pereţi dispar,
strigătele inumane şi zgomotele încetează şi chiar plînsul ei răguşit se
calmează.)
DOCTORUL: Domnişoară Dubois!
(Blanche întoarce faţa spre el şi îl priveşte cu o rugăminte disperată.
Doctorul zîmbeşte şi apoi îi spune sorei.)
Nu va fi nevoie.
BLANCHE (cu voce slabă): Spune-i să plece de lingă mine. DOCTORUL
(către soră): Pleacă.
(Sora o lasă. Blanche întinde mîinile spre doctor; el o
prinde cu gentileţe şi o sprijină de braţ, conducînd-o printre
draperii.
BLANCHE (ţinîndu-se strîns de braţul lui): Oricine ai fi, eu totdeauna am
depins de bunătatea străinilor.
(Jucătorii de pocher se retrag cînd Blanche şi doctorul trec prin bucătărie
spre uşa din faţă. Blanche îl lasă să o conducă ca şi cum ar fi oarbă. Cînd
ies, Stella, care stă ghemuită pe cîteva trepte mai sus pe scară, îşi strigă
sora.)
STELLA: Blanche, Blanche, Blanche!
(Blanche merge fără să se întoarcă, urmată de doctor şi de soră. Trec după
colţul casei. Eunice coboară şi-i pune
14*
Stellei copilul in braţe. Este învelit într-un scutec albas-tru-deschis. Stella
ia, plingînd, copilul. Eunice coboară şi intră în bucătărie unde bărbaţii,
afară de Stanley, se întorc încet la locurile lor de la masă. Stanley a ieşit
afară şi s-a oprit la picioarele scării, uitîndu-se la Stella.)
STANLEY (puţin nesigur): Stella?
(Stella plînge cu o disperare neomenească. Este o oarecare voluptate în lipsa
de control cu care-şi dă drumul lacrimilor, după plecarea surorii sale.)
STANLEY (cu multă dragoste, mingîietor): Hai, iubito. Hai, dragostea
mea... Hai... dragoste, dragostea mea. (îngenunchează Ungă Stella şi
degetele lui găsesc râscroitura bluzei.) Hai, dragoste. Hai, hai, dragoste...
(Suspinele ei voluptuoase şi murmurul senzual scad şi se pierd, acoperite de
pian şi de trompeta surdă.)
STEVE: Jocul ăsta e cu toate cărţile pe dos..
CORTINA

Tennessee Williams - Un Tramvai Numit Dorinta

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tennessee Williams - Un Tramvai Numit Dorinta

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nu la fel ca despre Saroyan se poate vorbi despre un alt dramaturg

O după-amiază tîrzie, în mijlocul lui septembrie. Draperiile sînt deschise şi

S-ar putea să vă placă și