Formele poetice ale ironiei

Veronica Buta

Miza cărții: presupune interpretarea ironiei ca un tip anume de sensibilitate poetică, cu o

strategie discursivă proprie, din care va decurge un sentiment specific al lumii.

I.

Tipologia ironiei

Criterul ce va fi luat în considerare pentru o clasificare sintetică a ironiei este cel

ontologic, vizând, așadar, modul de a fi al ironiei.

Putem vorbi despre două principii vitale care animă conceptul de ironie: unul filosofic și
unul literar-artistic.

1. Principiul filosofic

Ironia este văzută ca o specie deterinată de dispoziție și de atitudine intelectuală proprii

unui tip de individ. Cel care încarnează primul comportament ironic este Socrate, făcând
din el principiul maieuticii sale.

,,Când Socrate vrea să spună altceva decât ceea ce spune, acesta nu e doar opusul
cuvintelor sale. El interoghează, de fapt, validitatea definițiilor conceptuale pur lingvistice,
retorice care trebuie să aibă un înțeles dincolo de forma lor verbală. Socrate vrea să trecă dincolo
de convenția limbajului, la fondul care motivează vorbirea umană: ideile. El insistă că ceea ce
spunem trebuie să aibă un sens și că nu putem oferi sentințe morale sau adevăruri etice fără a
crede în ceea ce spunem. Astfel, el doar sugerează un sens moral, fără să exprime însă o poziție
explicită. Ironia sa poate fi legată de o pedagogie etică: el nu oferă o altă definiție celei
contestate, ci îi lasă pe interlocutori să gândească ei alte definiții, în locul celor primite de-a gata,
la fel cum poate fi legată și de Eros, căci jocul lui nu seamănă cu al sofiștilor, un joc de putere
obținută și deținută prin retorică, ci constă în dialog. Interlocutorii săi trebuie implicați și atrași,
nu de persoana lui Socrate, ci de de dorința de adevăr”.

1
 A. ,,IRONIA SOCRATICĂ problematizează vorbirea curentă, făcând individul să se
întrebe asupra posibilităților semantice ale limbajului folosit de el și atrăgând atenția
spre un sens ce depășește mereu rostirea și scrierea”

Socrate ar fi ,,fenomenul uman spre care converge conceptul ironic de ironie (în mod
filosofic) și din care a venit (în mod istoric), conceptul fiind, așadar, diferit de abstractul ideii
hegeliene și fiind o manifestare în existența fenomenologică, istorică, actuală” (Lydia Rainford,
She Changes by Intrigue. Irony. Feminity and Feminism)

B. ,,IRONIA ROMANTICĂ nu este un simplu trop sau este doar în măsura în care
ridica toată viața la condiția de trop, căci toată viața este ironică: a vorbi despre viață
ca despre ceva e deja altceva decât lumea literală, în sine. […] Dacă viață înseamnă
instabilitate, proces, devenire, creație, ironia e motorul vieții, transformându-o într-o
viață poetică, un proces al devenirii și al creației. Orice formă de limbaj e și ea
ironică; filosofia va avea ca scop o lume de fapte și adevăruri eterne, limbajul ironic,
însă, s-ar referi la chiar instabilitatea limbajului”.

,,În locul unei conștiințe de sine transparente, clare, ironia romantică își dorește
distrugerea sinelui, a conștiinței de sine, unde limbajul și poezia pot deschide eul către lume, îl
pot transforma într-o existență deschisă și spontană”.

”Ironia romantică își dorește să realizeze coincidentia oppositorum. Ea vrea să reflecte prin
confuzia genurilor literare, esența literaturii, prin confuzia limbajului (vorbirea doar de dragul de
a vorbi a lui Novalis), adevărul limbii, prin hipertrofierea eului, esența ființei umane, prin
dinamitarea finitului, eliberarea infinitului”.

2. Principiul literar-artistic
-prevalează umbrind până în romantism principiul filosofic
În studiul Problèmes de l`ironie Chaterine Kerbrat-Orecchioni putem identifica o
structură morfologică a ironiei, care cuprinde următoarele componete:
1. Componenta ilocutorie: ,,ironia atacă, agresează, denunță, vizează o țintă”. Pentru autoare
însă, ironia este profund devalorizantă.
2. O componentă lingvistică, sau, mai exact, retorică: inversarea semantică sau antifaza.
Procesul de codare și decodare a ironiei cuprinde:

2
  Un semnificant unic și două semnificate, unul ,,literal, manifest, evident”, altul
,,intenționat, sugerat, latent”
 Un semnal care să-l avertizeze pe decodor că trebuie să inverseze sau, cel puțin,
să modifice sensul literal.

3. A treia componentă a gramaticii ironiei a lui C. Kerbrat-Orecchioni: actanții ironiei:

A1: locutorul, care ține un anumit discurs ironic în atenția lui A2, receptorul,
pentru a-și bate joc de un terț, A3, ținta

4. O axă de distanțare, care implică grade de participare sau de simpatie și desolidarizare.

5. O ambiguitate sau o ambivalență esențială, căci ,,ironia se unește cu tropul, a cărui bună
funcționare implică cunoașterea a două niveluri suprapuse, dintre care nici unul nu
trebuie să-l ascundă pe celălalt. Ea presupune coprezența elementelor contradictorii.

IRONIA VERBALĂ

D. C. Mueke-clădește un schelet de identificare a retoricii și hermeneuticii ironiei

verbale, după taxonomia freudiană a visului și-a glumei
1. Intenția: este vorba de intenția ironistului, ce-l conduce către obiectul ironiei.
Intenția este evaluativă și în general opozițională
2. Munca ironiei: înglobează trei operații:
-stabilirea gradului de verosimilitate atribuit sensului literal;
-transformarea intenției în sens literal
-identificarea eventualelor semnale ce indică prezența ironiei

IRONIA SITUAȚIONALĂ

,,Ironia situațională sau ,,a lumii” , ,,a sorții” poate fi însă văzută, ca o extrapolare a
ironiei ca trop, ca figură sau ca mod al discursului. Mecanismele care fac ca acestea să
funcționeze în literatură îl ajută pe observator să identifice după aceleași tiparee situații ironice în
viață. Pe de altă parte, pentru a putea vorbi de ironie situațională, trebuie ca observatorul să fie
înclinat către ironie, să aibă, așadar, o predispoziție sau o atitudine care să-i permită identificarea
anumitor situații incongruente”

3
 IRONIA INSTRUMENTALĂ

,,Ironia instrumentală este un tip de ironie care are nevoie de doi jucători: ironistul
prefăcut, deghizat în naiv trebuie să poată transmite cuiva mesajul său”.

-aceasta se identifică cu ironia verbală atunci când instrumentul său este limba.

IRONIA DRAMATICĂ

,,După criteriile lui Muecke ironia dramatiă ar intra în cadrul ironiei instrumentale, în care
se încearcă reliefarea unei contradicții prin intermediul punerii în scenă. Autorul poate da în
cazul ironiei dramatice, de la bun început informații care ar arăta către o ironie mai târziu în
piesă. Ironia dramatică se întâlnește mai ales în teatru, în tragediile antichității, când publicul
știa, încă înainte de a junge la locul reprezentației, desfășurarea acțiunii (bazată pe mituri
cunoscute de întreaga comunitate). […] Ironia dramatică nu se manifestă doar în teatru, ci are
loc, susține Wayne C. Booth ‹‹ori de câte ori autorul ne cere în mod deliberat să comparăm ceea
ce două personaje sau mai multe personaje spun unul despre celălalt, sau ceea ce spune un
personaj acum, comparat cu ceea ce spune sau face mai târziu››”

IRONIA LITERARĂ

Strict formal, ironia literară apare definită la Beda Allemann ca un mod al discursului
unde există o diferență între ceea ce se spune și ceea ce se vrea spus.

,,Ironia literară nu trebuie însă confundată cu simpla opoziție între ceea ce se spune literal
și ceea ce se spune de fapt. A defini ironia ca simplă opoziție evidentă sau simplu contrast
semantic ar însemna căderea în păcatul unui formalist artificial și schematic. Dimpotrivă, ironia
literară nu se poate limita niciodată la ironia unor fraze anume. Ea are nevoie de un context
pentru a fi înțeleasă și pentru a se putea desfășura, context care cuprinde întreaga potențialitate a
fundalurilor plauzibile ale ironiei, sub forma a ceea ce este ‹‹presupus››”.

IRONIA POSTMODERNĂ

4
 În cadrul postmodernității, ironia apare uneori singura viziune posibilă
asupra trecutului: ,,dar vine o vreme în care avangarda (modernul) nu mai poate merge
mai departe (...) Replica postmodernă (...) constă în a recunoaște faptul că trecutul-de
vreme ce nu poate fi cu adevărat distrus, pentru că distrugerea lui ar duce la tăcere-trebuie
revăzut, dar cu ironie, nu cu inocență” (Umberto Eco, ,,Marginalii și glose la Numele
trandafirului” în ,,Secolul 20”, 8-9-20/1983)

Funcțiile ironiei

În Irony`s Edge. The Theory and Politics of Irony, Linda Hutcheon realizează o sinteză a
funcțiilor ironiei, iar punctul de vedere din care sunt analizate acestea este cel al
interpretului, nu al ironistului
I. Funcția de amplificare a ironiei este aceea de subliniere sau întărire a celor spuse.
II. Funcția ludică este ironia simpatică, ce tachinează, poate fi asociată și cu umorul
sau cuvântul de spirit și deveni o parte a jocului.
III. Funcția de autoprotejare face ca ironia să poată contracara un ordin, o întrebare, o
declarație de dragoste și poate, la fel de bine, transforma o greșeală într-o glumă,
sub pretextul bine-cunoscut al ironistului: ,,Eram doar ironic”.
IV. Funcția provizorie a fost asociată cu caracterul evaziv, ipocrizia, duplicitatea,
înșelăciunea. Dublicitatea ironiei poate fi văzută ca o modalitate de a contracara
orice tendință de asumarea unei poziții categorice sau rigide cu privire la
,,Adevăr”, făcând apel tocmai la provizorat și contingență.
V. Funcția opozițională e funcția numită ,,contra-discursivă”, datorită abilității sale
de a contesta obișnuințe și expresii dominante.
VI. Funcția de asalt în sens negativ e înțeleasă ca atac distructiv, ca invectivă corozivă
și se poate ajunge aici atunci când e folosită în exces și interpretul se simte
copleșit de atac. Poate avea și o valoare pozitivă, prin valența corectivă a ironiei
satirice.
VII. Funcția totalizatoare-ironia poate crea comunități, arată atâtea teorii, dar este
creată și de comunități. În sensul ei negativ, ironia poate deveni elitistă și
exclusivistă. Ironia diferențiază și are astel potențialul de a exclude: publicul ei se
împarte în cei care o înțeleg și cei care pierd ironia.

5
 II. Ironia mimetică

,,Una dintre fețele ironiei poetice este cea mimetică, a ironiei care ia chipul și
asemănarea unor terțe părți pentru a se deghiza și pentru a-și masca mesajul. Ironia
mimetică se va folosi în acest sens de parodie, aceea specie literară care rescrie, la modul
mai mult sau mai puțin imitativ, mai mult sau mai puțin creativ și evident un text prim, pe
un ton ce poate fi, pe rând, glumeț, satiric, amuzant ori veninos, după trebuințe”.

III. Ironia subversivă

,,Poeții ironici sunt, cu necesitate, poeți dotați cu o luciditate scrutătoare, dublată, de

multe ori, și de spirit critic și având, astfel, toate premisele pentru o poziție obiectivă, de
distanțare neutră față de literatura în cadrul căreia trebuie să se integreze”.

IV. Ironia dramatică

,,Ironia dramatică este ironia derivată din teoria jocului, manifestată prin paidia și
ludus, pe de o parte, și prin simulacru și încenare, pe de altă parte, care păstrează din conceptul
obișnuit al ironiei dramatică caracterul jocului teatral, al înscenării, al reprezentării dramatice,
dar și complicitatea cu cititorul”.

V. Ironia nihilistă
,,Ironia nihilistă este ironia negatoare prin excelență, care se îndoiește de tot și
care face să se înconvoaie orice fundament, fie el epistemologic, ontologic,
metafizic ori etic, punând totul sub semnul întrebării, relativizând până când orice
urmă de încredere și certitudine dispare, lăsând locul unui gol existențial și unei
irecuperabile singurătăți”.

,, Pentru ironicul nihilist nu e suficient că el nu mai crede în nimeni și în nimic; el va merge mai
departe, încercând să împrăștie, asemeni nebunului lui Nietzsche, vestea morții lui Dumnezeu și-
a oricărui ideal”.