[INDREPTAR -

ODONTOTERAPIE]
Mugur Popescu
 Cap.I Caria dentară şi relaţia ei cu odontoterapia restauratoare

Caria dentară este cea mai comună boală a populaţiei umane, a cărei incidenţă a
început să scadă pe măsura progresului civilizaţiei. Este o boală locală de origine
externă ce implică ţesuturile dure ale dintelui ducând la distrucţia lor.
Dezvoltarea leziunii carioase este un proces complex ce implică un număr mare
de variabile. Există trei factori indispensabili în apariţia cariei: (1) placa bacteriană;
(2) un substrat alimentar potrivit, cum ar fi zahărul; (3) şi al treilea ar fi dintele în
mediul său bucal.
Producerea cariei este direct corelată şi cu prezenţa şi acţiunea unor anumite
enzime capabile să fermenteze zaharurile, un număr mare de experimente evidenţiind
relaţia directă dintre caria dentară şi consumul de zahăr.
Rezultatul leziunii carioase este dizolvarea şi dezintegrarea componentelor
organice şi calcificate ale structurii dentare:
a. Produsul primar îl reprezintă decalcificarea porţiunii anorganice a dintelui.
Acţiunea enzimelor bacteriene asupra soluţiilor concentrate de carbohidraţi
fermentaţi produce metaboliţii (acizii), responsabili de decalcifiere. Producţia
de acid de către placa bacteriană este localizată pe suprafaţa dentară în arii de
predilecţie.
b. Procesul secundar este reprezentat de proteoliză şi dezintegrarea substanţei
organice a dintelui.
c. Aceste procese sunt influenţate şi controlate de o serie de factori cum ar fi:
- compoziţia chimică a mediului salivar
- nutriţia
- condiţiile prenatale ale dezvoltării dinţilor
- condiţiile sistemice
- rezistenţa gazdei sau imunitatea la carie
Pentru a înţelege procesul carios este necesar să avem în vedere structura
anatomică a dintelui:

2
  smalţul: – invaginaţiile adânci (la nivelul şanţurilor şi fisurilor) descresc
grosimea stratului de smalţ, acţionând astfel ca adevărate capcane pentru
alimente. Aceste arii sunt zonele cele mai cariosusceptibile.
- prismele de smalţ sunt perpendiculare pe suprafaţa dintelui şi au nevoie
de un suport dentinar pentru a rezista stress-ului. Datorită acestei
structuri şi deoarece smalţul este foarte casabil, regula cardinală în
prepararea cavităţilor este: „niciodată nu se lasă smalţ nesusţinut”.
 dentina: - este structura dentară cu cea mai multă componentă oragnică ce
separă pulpa dintelui de smalţ sau cement. Sensibilitatea şi durerea provocate în
cursul preparării cavităţilor par a fi cauzate de stimuli transmişi spre pulpă pe
calea tubulilor dentinari. Deoarece dentina este mai moale decât smalţul, caria
dentară progresează mai rapid la nivelul dentinei decât la cel al smalţului.
- în timpul preparării cavităţilor dentina se deosebeşte de smalţ prin
culoare mai galbenă, aspect mat, nelucios şi senzaţie tactilă la palpare cu
sonda mai moale decât smalţul.
- dentina formată ca răspuns la caria dentară sau alţi stimuli nocivi este
cunoscută ca „dentina secundară” şi ea constituie un scut de apărare al
pulpei dentare.
- dentina poate fi colorată de către amalgam.
 cementul: acoperă porţiunea radiculară a dentinei aşa cum smalţul acoperă
porţiunea ei coronară. Manoperele în apropierea joncţiunii smalţ – cement
necesită multă grijă.
- îndepărtarea cementului poate cauza sensibilitate prin expunerea
tubulilor dentinari; în plus, hiperemia pulpară poate rezulta datorită
căldurii fricţionale generate de instrumentarul rotativ.
Alte considerente legate de prepararea cavităţilor, anatomia dintilor şi caria
dentară includ următoarele:
- este necesar să îndepărtăm întregul material carios moale până ajungem
în structură dentară sănătoasă. Nu există barieră faţă de invazia

3
 bacteriană şi microorganismele trebuie complet îndepărtate. Este important
de reamintit că microorganismele preced avansarea cariei actuale.
- cunoştinţele legate de forma şi mărimea pulpei dentare sunt considerate
primare în prepararea cavităţilor.
- refacerea improprie sau lipsurile la nivelul ariilor de contact
interproximale duc la: carie recurentă, boală parodontală, halenă fetidă
sau migrarea dinţilor.
- refacerea incorectă a ambrazurilor crează un stres adiţional asupra
structurilor parodontale şi poate creşte activitatea carioasă.
- în realizarea design-ului cavităţilor trebuie luat în considerare şi potenţialul
cariei recurente. Următorii factori ca: mediul bucal, rezistenţa dintelui la carie,
susceptibilitatea diverselor suprafeţe dentare, extensia preventivă pentru a
asigura acces pentru finisarea marginilor restaurării şi păstrarea lor curate pot
avea implicaţii în acest sens.

Clasificarea cariei dentare se face:

1. După localizare:
a. caria suprafeţelor netede
b. caria şanţurilor şi fisurilor
c. caria cementului (rădăcinii)
2. După gradul de severitate:
a. Carie acută: ea implică de obicei un număr mare de dinţi; culoarea este
de la maro deschis la gri şi are o consistenţă cazeoasă (ca brânza).
Expunerea pulpară în cariile acute este frecventă.
b. Caria cronică: este o leziune de lungă durată ce implică în general un
număr mai mic de dinţi; este de culoare maro închis şi are o consistenţă
crescută. Este de dimensiuni mai mici decât caria acută. Prognosticul
pulpar în caria cronică este deseori bun.
c. Caria primară: este un termen care descrie atacul iniţial pe suprafaţa
dintelui. Este cunoscută de asemenea ca şi carie iniţială.

4
 d. Caria secundară: este denumită şi carie recurentă, se observă de-a lungul
marginilor restaurărilor şi se produce mai ales datorită microleakage-ului
care se produce de-a lungul marginilor subţiri.
Procesul carios se dezvoltă într-o serie de stadii caracterizate de gradul
progresiv de severitate. Aceste stadii sunt într-o tranziţie continuă, graduală, fără
caracteristici clare de identificare.
Stadiul 1: Caria incipientă
a. uşoara penetrare în smalţ
b. o deschidere clară a leziunii pe suprafaţa de smalţ
Stadiul 2: Implicarea dentinei
a. subminarea smalţului
b. detectarea clinică a dentinei cariate
Stadiul 3: Distrucţia moderată a smalţului
a. pierderea unei porţiuni de smalţ
b. percepţia unui proces carios mai mare
c. implicarea a două sau mai multe suprafeţe
Stadiul 4: Implicarea pulpară incipientă
a. pierdere substanţială de dentină şi smalţ
b. implicare pulpară incipientă definită
Stadiul 5: Degenerare pulpară
a. invazie clară a pulpei cu degenerare tisulară pulpară
b. hemoragie
Stadiul 6:
a. pierderea aspectului coronar al dintelui
b. invazia carioasă a ţesutului pulpar radicular
c. necrozarea pulpei
Ilustrarea acestor stadii se poate observa în figura următoare:

5
Fig.1

6
 Cap.II Nomenclatura şi clasificarea preparării cavităţilor

1. Clasificarea cavităţilor
Cavităţile pot apărea pe una sau mai multe suprafeţe ale dinţilor expuse în
cavitatea bucală. Ele pot fi mici sau largi, localizate pe o suprafaţă a dintelui sau pot
implica toate cele cinci suprafeţe dentare. Clasificarea cavităţilor este o metodă de a
simplifica examinarea şi diagnosticarea statusului de sănătate bucală a pacientului.
Nomenclatura cavităţilor este necesară pentru a ne înţelege unul cu altul în cursul
conversaţiei asupra tratamentului unui pacient.

2. Cavităţile simple şi complexe

Denumirea unei cavităţi se face în funcţie de suprafaţa dintelui pe care apare:
vestibular sau lingual, ocluzal (incizal), mezial, distal. O cavitate simplă implică doar o
suprafaţă dentară. Cavităţile compuse implică două suprafeţe, iar cele complexe
implică prin localizarea cariei sau extensia în preparare trei suprafeţe.
De multe ori pentru a denumi o cavitate folosim o simplă iniţială, ce reprezintă
iniţiala feţei pe care o implică.
O = ocluzal V = vestibular
MO = mezioocluzal P = palatinal
DO = distoocluzal L = lingual
MOD = mezioocluzodistal I = incizal

3. Cavităţile fosetelor, şanţurilor şi fisurilor

Caria porneşte cel mai frecvent în fosetele şi fisurile (şanţurile) de dezvoltare,
deoarece acestea sunt arii „protejate”. Fisurile şi fosetele sunt mai adânci decât
substanţa dură înconjurătoare şi de aceea curăţirea este dificilă în aceste zone. Aceste
condiţii sunt foarte favorabile pentru dezvoltarea coloniilor bacteriene, având ca
rezultat distrucţia dintelui.
Cavităţile fosetelor şi fisurilor se găsesc ca localizare pe:

7
 1. suprafaţa ocluzală a premolarilor şi molarilor
2. fosetele palatinale ale incisivilor maxilari
3. şanţul vestibular şi foseta molarilor mandibulari şi maxilari
4. şanţul palatinal al molarilor maxilari
5. şanţul lingual al molarilor mandibulari
6. fosete cu localizări atipice, atribuite iregularităţilor din cursul formării
smalţului

4. Cavităţile suprafeţelor netede

Apar cel mai frecvent în arii netede greu de igienizat, cum ar fi:
1. faţa proximală a tuturor dinţilor
2. treimea gingivală a feţelor vestibulare şi linguale a tuturor dinţilor.
Cu excepţia leziunilor din treimea de colet, leziunile suprafeţelor netede
(interproximale) sunt detectate prin radiografia cu film cu aripioară în muşcătură
“bite-wing”.

5. Clasificarea cavităţilor în funcţie de tratament (clasificarea

cavităţilor după G. V. Black)
Toate cavitaţile sunt clasificate în 6 clase corespunzătoare tratamentului:
1. Clasa I – cuprinde toate cavităţile fosetelor şi fisurilor (suprafaţa ocluzală a
dinţilor posteriori, suprafaţa vestibulară şi linguală a molarilor şi suprafaţa
palatinală a dinţilor anteriori.)
2. Clasa a II-a – cuprinde toate cavităţile suprafeţelor proximale ale molarilor
şi premolarilor (suprafaţa ocluzală este implicată cu una sau două suprafeţe
proximale ale oricărui dinte posterior).
3. Clasa a III-a – cuprinde toate cavităţile suprafeţelor proximale ale dinţilor
anteriori (incisivi şi canini) ce nu implică îndepărtarea şi restaurarea
unghiului incizal.

8
 4. Clasa a IV-a – cuprinde toate suprafeţele proximale ale incisivilor şi
caninilor (dinţi anteriori) ce implică îndepărtarea şi restaurarea unghiului
incizal.
5. Clasa a V-a – cuprinde toate cavităţile localizate în 1/3 gingivală (de colet) a
dintelui. Pot fi situate pe faţa vestibulară sau linguală a dintelui.
6. Clasa a VI-a – toate cavităţile situate pe vârful suprafeţei ocluzale unde
uzura datorată atriţiei a îndepărtat smalţul expunând dentina (adică
suprafeţele corespunzătoare vârfului cuspizilor) şi marginea incizală a
dinţilor anteriori (vezi fig.4).

6. Pereţii unei cavităţi

În nomenclatura cavităţilor, pereţii fiecărei cavităţi preparate iau numele
suprafeţei dintelui cu care se învecinează.
1. peretele pulpar – este acel perete intern (situat în interiorul cavităţii) care
acoperă pulpa dintelui şi formează un unghi plan drept cu axul lung al
dintelui.
2. peretele axial (parapulpar) – este acel perete intern de pe o suprafaţă
axială care acoperă pulpa dintelui şi este într-un plan paralel cu axul lung
al dintelui.
3. peretele (pragul) gingival – este peretele intern de pe suprafaţa axială a
cavităţii plasat deasupra gingiei şi care urmăreşte acelaşi plan ca şi
gingia.

7. Unghiurile de linie
Un unghi de linie se formează acolo unde doi pereţi ai cavităţii se întâlnesc de-a
lungul unei linii (unghi diedru) şi se denumeşte prin unirea numelor celor doi pereţi
care se întâlnesc. De exemplu, unghiul de linie format la joncţiunea peretelui
vestibular cu cel pulpar (bazal) poartă denumirea de unghi de linie vestibulopulpar.
1. Unghiurile de punct – sunt formate acolo unde trei pereţi ai cavităţii se

9
 întâlnesc într-un punct iar numele lor sunt date prin unirea numelor celor
trei pereţi ce se întâlnesc. De exemplu, unghiul de punct format la
joncţiunea pereţilor mezial, lingual şi pulpar poartă denumirea de unghi
de punct meziolinguopulpar.
2. Unghiurile de cavosuprafaţă (marginile cavităţii) – muchia formată la
joncţiunea dintre peretele cavităţii şi suprafaţa externă a dintelui poartă
denumirea de unghi de cavosuprafaţă sau margine. De exemplu
marginea ocluzo – linguală.

8. Anumiţi termeni care se folosesc frecvent în prepararea şi descrierea

cavităţilor sunt:
1. podea sau bază – este utilizat pentru a descrie fundul sau porţiunea cea
mai adâncă a cavităţii în cavităţile simple sau compuse (axial sau
pulpar), plus pragul gingival în cavităţile compuse.
2. treaptă – se referă la configuraţia geometrică într-o cavitate compusă ce
cuprinde peretele axial pulpar şi gingival.
3. suprafaţa proximală – reprezintă acea suprafaţă a dintelui sau porţiune a
cavităţii care este cea mai apropiată dintelui adiacent, şi anume suprafaţa
mezială sau distală a dintelui.
4. coada de rândunică – reprezintă acea extensie a design-ului preparaţiei
pentru a crea un lăcaş materialului restaurator
5. istmul – descrie porţiunea cea mai îngustă a cavităţii sau a cozii de
rândunică.
6. joncţiunea amelodentinară (JAD) – este linia care reprezintă unirea
smalţului cu dentina. Este utilă pentru a aprecia adâncimea internă a
cavităţii preparate.
7. peretele de smalţ – este porţiunea cavităţii preparate care se găseşte în
smalţ. Este localizat între marginea cavităţii şi JAD.
Cei mai mulţi termeni descrişi în acest capitol sunt prezentaţi în fig. 2 şi fig.3

10
Fig.2 Cavitate de clasa I preparată (vedere ocluzală)

11
Fig.3 Cavitate de clasa a II-a preparată (vedere mezială)

12
 Diferite contururi marginale de cavităţi preparate, clasa lor după Black şi
nomenclatura în funcţie de faţa dintelui pe care sunt situate sunt prezentate în fig 4.

Fig.4

13
 Cap.III Cele 7 etape de preparare a cavităţilor

1. Etapele de preparare a cavităţilor au fost introduse prima oară de Dr. G.V.

Black şi reprezintă o secvenţă ordonată de paşi urmaţi în toate cazurile preparării unei
cavităţi.
Aceste etape prezentate în ordine sunt:
Etapa # 1: Stabilirea conturului marginal
Această etapă se referă la plasarea marginilor cavităţii preparate (sau marginilor
de cavosuprafaţă) într-o poziţie pe care o vor ocupa după prepararea completă a
cavităţii. Conturul marginal este influenţat de:
a. extinderea până la care smalţul carios este subminat
b. extinderea şi poziţia fisurilor şi a fosetelor
c. localizarea pulpei şi a coarnelor pulpare
d. prezenţa faţetelor de uzură datorate masticaţiei
e. rezistenţa materialului de restaurare ce urmează a fi plasat în cavitate
f. estetică
g. extensia necesară pentru a plasa restauraţia în zone carioimune. Aceasta
este denumită „extensia preventivă”.
Etapa # 2: Obţinerea formei de rezistenţă
Se referă la amplasamentul şi forma pereţilor cavităţii preparate care împiedică
dintele să exercite un stress funcţional exagerat asupra restauraţiei şi a structurii
dentare restante. Violarea formei de rezistenţă va determina fractura restauraţiei şi/sau
a dintelui.
Forma de rezistenţă se obţine prin:
a. asigurarea unei baze care să reziste stress-ului
b. plasarea pereţilor cavităţii în unghiuri drepte cu forţele masticatorii.
c. reducerea adecvată a structurii dentare pentru a preveni fractura pereţilor
cavităţii.

14
 Etapa # 3: Obţinerea formei de retenţie
Această etapă se referă la prepararea cavităţii cu un design care să permită
restauraţiei ulterioare să reziste forţelor ce tind să o dizloce în masticaţie, cum ar fi
mestecarea alimetelor lipicioase (caramele).
Forma de retenţie se realizează prin:
a. forme geometrice cum ar fi coada de rândunică
b. pereţi paraleli sau uşor convergenţi
c. şanţuri suplimentare de retenţie
d. elemente mecanice ca pinuri, cimenturi, ş.a.
Etapa # 4: Obţinerea formei de convenienţă
Se referă la acea formă a cavităţii care permite observarea adecvată, accesul şi
operativitatea uşoară în prepararea şi restaurarea dintelui.
Forma de convenienţă trebuie să permită operatorului să vizualizeze toate
aspectele cavităţii preparate înaintea inserţiei materialului restaurativ.
Forma de convenienţă este influenţată de:
a. accesul la câmpul operator
b. extensia preventivă
c. localizarea procesului carios
d. gradul de separare a dinţilor
e. mărimea instrumentelor utilizate
f. alţi factori ce includ salivaţia şi hemoragia, poziţia şi starea ţesutului
gingival, vizibilitatea
Etapa # 5: Exereza ţesutului cariat restant
Acest pas de multe ori este realizat odată cu etapele anterioare. Alteori, exereza
grosieră a ţesutului cariat trebuie realizată înainte de realizarea celorlalţi paşi. Exereza
ţesutului carios este influenţată de:
a. extinderea leziunii carioase
b. starea de sănătate pulpară
c. cantitatea de dentină sănătoasă restantă

15
 Etapa # 6: Finisarea pereţilor de smalţ şi a marginilor
Scopul acestei etape este realizarea cât mai bună a închiderii dintre dinte şi
materialul restaurativ şi de a asigura rezistenţă maximă smalţului cât şi materialului
restaurativ la marginile cavităţii. Această etapă se obţine prin folosirea judicioasă a
instrumentarului de mână bine ascuţit. Finisare pereţilor este influenţată de:
a. direcţia prismelor de smalţ
b. prezenţa smalţului neregulat sau friabil
c. cantitatea de dentină rămasă
Etapa # 7: Toaleta finală a cavităţii (curăţirea – debridarea)
Această etapă include:
a. îndepărtarea tuturor aşchiilor, prafului sau a altor debriuri (cum ar fi
medicamente, material de obturaţie de bază sau amestecuri)
b. spălarea şi uscarea cavităţii cu aer şi apă
NOTĂ: Uscarea excesivă (deshidratare sau desicaţie) poate cauza iritaţie
pulpară şi trebuie evitată.

16
 Cap.IV Instrumentele utilizate în prepararea cavităţilor

Instrumentele de bază utilizate în prepararea cavităţilor sunt reprezentate de

instrumentele tăietoare de mână şi instrumentele tăietoare rotative (frezele).

Instrumentele tăietoare de mână

Un instrument tăietor de mână poate avea o singură parte activă sau două părţi
active şi este alcătuit din trei părţi majore: mânerul, gâtul şi lama instrumentului.

Fig.5

Variaţiile de angulaţie ale gâtului controlează relaţia care există între lama
tăietoare şi axul central al mânerului. Acest unghi permite de asemenea accesul lamei
tăietoare pentru diverse proceduri operative de tăiere.
Fiecare instrument tăietor de mână are o formulă imprimată pe mânerul
instrumentului ce descrie design-ul lui. Formula lui poate fi alcătuită din trei sau patru
numere.
Într-o formulă cu trei numere:
Fig.6
i. primul număr reprezintă
lăţimea lamei măsurată în
zecimi de milimetri.
ii. al doilea număr repre-
zintă lungimea lamei
măsurată în milimetri.
iii. al treilea număr repre-
zintă unghiul dintre lamă şi

17
axul lung al mânerului măsurat în centigrade (sau sutimi de cerc). Pentru
comparaţie, în figura 7 se observă că într-un cerc sunt 100 de centigrade, pe când
gradele astronomice sunt 360.

Fig.7

18
Într-o formulă cu patru numere:

Fig.8

a) primul număr reprezintă lăţimea lamei în zecimi de milimetru.

b) al doilea număr reprezintă unghiul dintre muchia tăietoare şi axul
lung al lamei tăietoare măsurat în centigrade (unghiul tăişului lamei).
NOTĂ: acest cel de-al doilea număr este şters din formulă când
unghiul dintre muchie şi lamă este de 25o centigrade (echivalentul a
90o) făcând din formulă una cu trei numere.
c) cel de-al treilea număr reprezintă lungimea lamei tăietoare măsurată
în milimetri.

19
 d) al patrulea număr reprezintă unghiul dintre lamă şi axul lung al
mânerului măsurat în centigrade (vezi fig.8).
Un instrument de mână se poate identifica după:
 Numărul de bizouri ale muchiei tăietoare:
a. unul
b. două
 Angulaţia lamei
a) dreaptă (exemplu: dalta dreaptă)
b) curbă ( dalta Wedelstaedt)
c) monoangulară (săpiţa)
d) biangulară (toporişca de smalţ)
e) triangulară (toporişca incizală)
 Clasa instrumentului
a) dalta
b) săpiţa
c) toporişca
d) bizotatoarele de prag gingival
e) formatoarele de unghi
f) excavatoarele lingură
Clasificarea instrumentelor se face în funcţie de patru criterii de identificare:
1. Forma lamei
a. Dreaptă: include săpiţa, dalta (exceptând dalta Wedelstaedt), toporiştile şi
formatoarele de unghi.
b. Curbă: include dalta Wedelstaedt, bizotatoarele de prag gingival şi excavatoarele
lingură.

20
 Fig.9

2. Forma muchiei tăietoare

a. Dreaptă: toate instrumentele
tăietoare, exceptând excavatoarele,
au muchii drepte.
b. Rotundă: excavatoarele lingură

Fig.10

3. Unghiul dintre muchie şi axul lung al lamei

a. Unghi drept: exemplele includ dalta, săpiţa şi
toporişca de smalţ
b. Acut/obtuz: includ bizotatoarele de prag
gingival şi formatoarele de unghi
c. Rotunjit: excavatoarele (lingurile)

Fig.11

21
 4. Direcţia dintre muchie şi axul
lung al mânerului
a. Prependicular: dalta şi săpiţa
b. Diagonal (sau paralel): toporişti,
bizotatoare de prag, formatoarele de
unghi, excavatoare lingură.

Fig.12

Astfel, instrumentele tăietoare de mână se clasifică în:

1. săpiţa 7. formatoarele de unghi
2. dalta biangulară 8. excavatoare
3. toporişca de smalţ 9. condensatoare (fuloare)
4. toporişca incizală 10. modelatoare (carvere)
5. dalta curbă 11.instrumente de finisat
6. bizotatoarele de prag gingival

Instrumentele tăietoare rotative

Ca şi instrumentele de mână, instrumentele tăietoare rotative (frezele) sunt

alcătuite din trei părţi: mandren, col (gât) şi cap (partea activă) şi se identifică după
design şi număr. Cele cinci tipuri majore de freze tăietoare,în funcţie de forma părţii
active (capul frezei) sunt:
 Frezele globulare – cu număr de la #¼ la #10 şi sunt utile pentru realizarea
accesului iniţial în leziune, exereza dentinei ramolite şi plasarea şanţurilor
suplimentare de retenţie.

 Frezele con invers – sunt în general în seria 30 şi sunt numerotate de la #33 ½

cea mai mică până la #39 – mari. Sunt utile în accentuarea unghiurilor interne
ale cavităţii, creând unghiuri de linie şi netezind pereţii interni.

22
  Frezele cilindrice (fisură dreaptă) – sunt în seria 50, sunt cilindrice şi au partea
tăietoare activă. Sunt numerotate de la #55 la #61 şi sunt utilizate primar pentru
realizarea cavităţii, extensia până la conturul final şi netezirea pereţilor interni
ai cavităţii.
 Frezele cilindroconice (fisură ascuţită) – sunt exact ca cele cilindrice dar
prezintă o uşoară înclinaţie spre suprafaţa tăietoare. Sunt numerotate de la #168,
la #178 şi sunt folosite la fel ca cele cilindrice. Cele mai mici dintre acestea se
folosesc în plus la realizarea şanţurilor suplimentare de retenţie.

Fig.13

 Frezele pară sau eliptice sunt caracterizate prin unghiuri rotunjite şi părţi care se
întâlnesc uşor înclinat spre gâtul frezei. Terminaţia lor poate fi curbă sau dreaptă. Sunt
numerotate de la 229 la 233 şi sunt utilizate cel mai des în pedodonţie. Aceste freze
sunt utile în prepararea conservativă a cavităţilor cu unghiuri interne de linie rotunjite
(vezi fig.14).
 Frezele fisură cu tăieturi transversale
Sunt numerotate de la 500 la 700 analog celor fisură netede (plane). De
exemplu freza cu tăieturi transversale analoagă frezei #56 este #556. Frezele cilindrice
sunt în seria 500 (#556 la #560) iar cele cilindroconice în seria 700 (#699 la #703).
Analogul cu tăieturi transversale pentru #169 este #669, pentru #172 corespunde #702.
Aceste freze sunt identificate după fiecare tăietură transversală existentă de-a lungul
fiecărei lame tăietoare. Aceste tăieturi măresc suprafaţa activă a frezei făcându-le
ideale în îndepărtarea restauraţiilor vechi.

23
 Unele freze fisură au specificat adiţional un „L” (de exemplu #169 L şi #170
L). Acest L provine de la „lung” şi indică faptul că lungimea părţii active a frezei este
mai mare decât la cele obişnuite.
Alte instrumente rotative în afara frezelor (cum ar fi pietrele verzi, discurile,
etc) au alte specificaţii ce vor fi tratate în capitolele de specialitate.
Numerotarea ADA, dimensiunile şi caracteristicile celor mai folosite freze sunt
cuprinse în tabelul următor:

Nr. ISO Diametrul Lg. Grade de Formã Caracteristici

ADA capului pãrţii înclinaţie
(mm) active
(mm)
¼ 005 0,50 - - globularã radius  0,25mm
½ 006 0,60 - - globularã 
1 008 0,80 - - globularã offset  0,15mm
2 010 1,00 - - globularã -
4 014 1,40 - - globularã -
-
56 008 0,80 3,00 90o cilindricã ungh.de90o bine exp rimate
57 010 1,00 3,00 cilindricã 
58 012 1,20 3,00 cilindricã capat.inactiv
59 014 1,40 3,00 cilindricã
256 008 0,80 2,75 cilindricã
257 010 1,00 2,75 cilindricã
258 012 1,20 2,75 cilindricã ungh.de90 o rotunjite
259 014 1,40 2,75 cilindricã 
virf .plan
6lame.taietoare

556 008 0,80 2,75 cilindricã cu
557 010 1,00 2,75 tãieturi
558 012 1,20 2,75 transversale
245 008 0,80 3,00 8o parã
329 007 0,70 2,75 8o parã
330 008 0,80 2,75 8o parã
169 009 0,90 4,30 6o cilindroconicã
169 L 009 0,90 5,60 4o cilindroconicã
171 012 1,20 4,30 - lungã
172 016 1,60 - - cilindroconicã
1169 005 0,50 - - cilindroconicã realiz. şanţurilor de retenţie
331/2 006 0,60 12o con invers

24
 Cap.V Izolarea cu diga şi procedurile clinice de aplicare a ei

Diga reprezintă cel mai uşor şi mai practic mijloc de a menţine constant un
câmp operator uscat şi de a asigura o bună vizibilitate.
Dintre multele motive pentru care se foloseşte amintim câteva:
1. acces adecvat şi vizibilitate bună
2. protecţie mai bună a pacientului
3. controlul umidităţii câmpului operator
4. scăderea timpului de lucru

1. Cauciucul de digă
Este fabricat în două nuanţe (deschisă şi închisă) şi se poate prezenta sub formă
de sul sau în cutii sub formă de pătrate preformate (de 6x6 sau 5x5 inch); de asemenea
ea există în mai multe grosimi: subţire, medie, groasă şi extragroasă. În general în
cabinet cel mai frecvent este folosită în scop clinic diga de culoare închisă,
extragroasă, de dimensiuni 6x6 inch.
NOTĂ : 1 inch = 25 mm
2. Clamele digăi

Fig.14 Fig.15 Fig.16

25
 Sunt primar utilizate pentru ancorarea segmentului posterior al digăi în
cavitatea bucală. Numărul clamelor pentru cauciucul de digă este în concordanţă cu cel
al dinţilor, unele din cele mai comune clame Ivory utilizate fiind:

a) W2 – pentru premolarii maxilari şi mandibulari

b) W3 – pentru molarii mici, normal erupţi
c) W7 – pentru molarii mandibulari normal erupţi
d) W8 – pentru molarii maxilari normal erupţi
e) W14A – pentru molarii maxilari şi mandibulari incomplet erupţi
f) W8A – pentru molarii prea mici pentru clama W14A
g) #212 – clama de retracţie gingivală, destinată în special frontalilor maxilari şi
mandibulari precum şi premolarilor. Această clamă necesită pentru fixare un
material dentar.
3. Perforatorul digăi
Este utilizat pentru perforarea în cauciucul digăi a găurilor ce vor asigura
fixarea ei. În general este însoţit de un cadru cu 4 sau 5 găuri. În perforatorul cu 4
găuri, utilizarea lor este după cum urmează:
a. cea mai mare – pentru ancorarea dintelui sau a dinţilor ce vor beneficia de o
clamă de fixare posterioară
b. gaura mare – pentru molarii maxilari şi mandibulari
c. gaura medie – pentru dinţii frontali maxilari şi pentru premolarii maxilari şi
mandibulari
d. gaura mică – pentru frontalii mandibulari.
În cel cu 5 găuri, cea mai mică gaură este utilizată pentru a orienta diga spre
faţa pacientului sau pentru a lega diga sub corpuri de punte sau aplicaţii fixe.
4. Cadrul digăi
Este utilizat pentru a întinde diga şi a o îndepărta de câmpul operator, asigurând
bună vizibilitate şi acces. El este de trei tipuri:
a. Cadrul Woodbury (chingă-brâu): asigură retracţia maximă a ţesuturilor
periorale

26
 b. Cadrul Young (formă de U): utilizat mai ales datorită comodităţii şi uşurinţei de
aplicare faţă de cadrul Woodbury
c. Cadrul Endo (plastic): care poate fi utilizat şi atunci când se fac radiografii fără
a fi nevoie să îndepărtăm diga.
5. Câteva principii generale care trebuie respectate atunci când folosim
diga:
a. Pentru manoperele pe dinţii anteriori izolarea trebuie să cuprindă toţi frontalii şi
primii premolari de ambele părţi ale arcadei
b. Pentru dinţii posteriori izolarea cuprinde tot cadranul respectiv de la incisivul
central până la cel puţin un dinte distal de dintele ce trebuie tratat
c. Pentru arcul maxilar, găurile pentru incisivul central trebuie perforate 1 inch
deasupra marginii superioare a digăi.
d. Pentru arcul mandibular, găurile pentru incisivul central se perforează 1 sau 2
inch faţă de marginea inferioară a digăi, depinzând de molarul de care este
ancorată diga:
Molarul 2: 1-1,5 inch de marginea digăi
Molarul 1: 2 inch de marginea digăi
e. După perforarea găurii iniţiale, găurile ce rămân vor fi perforate pentru a urmări
curbura arcadei în care este situat dintele ce trebuie izolat
f. Distanţa dintre găuri va fi aproximativ egală cu distanţa dintre axul lung al
dinţilor ce urmează a fi izolaţi. Dacă găurile sunt practicate prea aproape vor
asigura o sigilare incompletă împrejurul coletului dinţilor, ducând la
pătrunderea umidităţii. Dacă găurile sunt prea distanţate va rezulta exces de
cauciuc între dinţi, producând interferenţe cu accesul şi buna vizibilitate.
g. Condiţiile orale aparte necesită modificări în perforarea găurilor în digă. Dinţii
voluminoşi necesită spaţiu mai mare între găuri. Forma anatomică ovoidală sau
ascuţită necesită spaţiu mai mare între dinţi decât cea cuboidală.
Papilele interseptale înalte sau largi necesită spaţiu mai mare pentru a permite
încercuirea necesară în jurul coletului dinţilor.
Nu se perforează găuri pentru dinţii lipsă.

27
 Pentru dinţii ectopici găurile vor fi perforate în conformitate cu poziţia lor pe
arcadă.

Etapele clinice de aplicare a digăi

Fig.17

1. După pregătirea întregului instrumentar se verifică ariile de contact

interproximale pentru a determina contactele neobişnuit de strânse sau rugoase.
Dacă firul de mătase se scămoşează în una din aceste zone, şi diga se va subţia
sau rupe şi aria va trebui corectată înainte de aplicarea digăi.
2. Dinţii care trebuie izolaţi se marchează şi se perforează diga în dreptul lor
conform principiilor anterior discutate. Pentru a uşura plasarea digăi, faţa ei
inferioară (apropiată de ţesut) va fi căptuşită cu un strat de lubrifiant
hidrosolubil de jur împrejurul găurilor.
Nu se utilizează un lubrifiant gras cum este vaselina, deoarece ea este
dificil de îndepărtat de pe dinţi şi va contamina materialul restaurativ.

28
3. Se asigură diga şi se selectează clamele de ancorare pe dinte, după una din cele
trei metode:
a. se plasează clama pe dintele ancoră; se trece cea mai distală gaură a digăi
peste clamă
b. se plasează arcul clamei prin gaura cea mai distală de pe faţa inferioară a
digăi; se montează diga şi clama împreună pe dintele ancoră.
c. se întinde cea mai distală gaură peste dintele ancoră, se fixează clama în
timp ce cauciucul digăi este menţinut în poziţie.
Cu oricare din metodele de mai sus, clama trebuie iniţial să fie fixată cu
mătase dentară pentru a proteja împotriva aspirării accidentale a clamei.
4. Se ancorează diga pe cel mai anterior dinte (la capătul opus al seriei de găuri
perforate). Segmentul anterior poate fi ancorat cu o bucată mică de digă întinsă
între doi dinţi cu mătase dentară sau cu o a doua clamă.
a. Înaintea izolării dinţilor rămaşi, se aplică cadrul digăi pentru a plasa diga
întinsă la distanţă de câmpul operator uşurând astfel izolarea dinţilor
restanţi
b. Să nu uităm să ungem comisurile bucale ale pacientului înainte de a
aplica cadrul digăi pentru ca în timpul în care lucrăm buzele să nu se
usuce sau să crape.
5. Izolarea dinţilor rămaşi: diga se trece peste acele arii de contact care permit
accesul uşor. Aceasta se realizează prin întinderea digăi în sens vestibulolingual
şi trecerea colţului marcat în ambrazură pentru a facilita accesul.
a. Pentru ariile de contact dificile se utilizează mătase dentară pentru a
trece diga printre dinţi. Aţa se trece într-o direcţie vestibulolinguală,
niciodată nu se apasă într-o direcţie dreaptă spre gingival pentru a nu
leza diga sau ţesutul gingival
b. Aţa conduce şi colţul marcat al digăi prin aria de contact şi îl fixează prin
rotire în jurul dintelui pentru a aduce diga interseptală rămasă la loc
c. Aţa poziţionează diga interdentar gingival de aria de contact şi
dedesubtul crestei gingivale marginale

29
 d. Aţa se îndepărtează întotdeauna într-o direcţie laterală şi niciodată în
direcţie ocluzală directă.
6. Diga se învaginează în jurul coletului dinţilor pentru a preveni infiltraţiile şi a
permite accesul şi vizibilitatea bună la câmpul operator. Aceasta se realizează
cu un instrument curb şi un jet uşor de aer. Învaginarea se face atât dinspre
vestibular cât şi dinspre lingual.
7. Plasarea digăi este corectă dacă au fost îndeplinite următoarele criterii:
a. Diga acoperă buzele dar nu şi nasul
b. Diga este fixată bine la cadru
c. Clamele sunt ligaturate şi bine ancorate în jurul dinţilor
d. Diga este ancorată atât anterior cât şi posterior
e. Nu există goluri între coletul dinţilor izolaţi
f. Nu există exces de digă înghesuit între dinţi
g. Nu există rupturi sau sfâşieturi în digă
h. Diga este învaginată în jurul coletului dinţilor izolaţi
i. Ansamblul digăi este centrat pe faţa pacientului
j. Există un număr adecvat de dinţi izolaţi
Îndepărtarea digăi – după ce procedeele operative s-au terminat se realizează în
modul următor:
1. se îndepărtează clamele de pe dinţii ancoraţi şi se îndepărtează orice ancoraj
anterior
2. se întinde diga vestibular, se plasează un deget pe sub ea pentru a proteja
buzele, obrajii şi ţesutul gingival şi se taie diga din spaţiile interseptale cu un
bisturiu curb
3. se îndepărtează cadrul digăi şi cauciucul digăi. Se verifică diga în lumină pentru
a vedea dacă nu există bucăţi mici de digă rămase în gură. Bucăţile rămase intre
dinţi pot cauza iritaţia gingivală, de aceea ele trebuie îndepărtate.
4. se masează uşor ţesutul gingival în jurul dinţilor (mai ales în zonele de
ancorare) pentru a reînnoi circulaţia.

30
 Cap.VI Prepararea cavităţii de clasa I pentru amalgam

1. Consideraţii generale asupra preparării unei cavităţi de clasa I ideale:

a) conturul extern trebuie să includă toate fisurile şi fosetele ocluzale în aşa
manieră încât să evite contururile drepte. Prepararea cavităţii trebuie să
cuprindă îndepărtarea fisurilor şi fosetelor conform principiului
extensiei preventive.
b) principiul ocolirii pantelor cuspidiene „going around the cusps” va
asigura un contur neted, continuu, conservând la maxim structura
dentară şi prevenind ca unghiurile interne de linie să fie prea aproape de
coarnele pulpare.
c) cavitatea preparată nu trebuie să fie mai lată în sens vestibulooral decât
este necesar pentru a include întregul ţesut cariat şi niciodată mai
îngustă decât cel mai mic vârf de condensator ce trebuie să se
potrivească fără greutate mărimii cavităţii pentru a servi la restaurarea
ei.
Ghid pentru extensia maximă: marginile vestibulare şi linguale nu
trebuie să se extindă mai mult decât mijlocul distanţei dintre şanţul
central şi vârful cuspidului (în afara situaţiei în care este dictat de carie).
Această distanţă este egală cu ¼ din distanţa dintre vârfurile cuspizilor
(V şi L).
d) marginile de cavosuprafaţă sunt plasate pe suprafeţe dentare netede care
permit finisarea ideală. Extensia suficientă în şanţuri va plasa marginile
pe suprafeţe dentare netede.
e) molarii maxilari: la aceste preparări este menţinută pe cât posibil
integritatea crestei oblice pentru a creşte structura de rezistenţă a
dintelui. Creasta oblică se îndepărtează numai când este subminată de
carie sau când din structura crestei rămân mai puţin de 2 mm în cursul
preparării cavităţii.

31
 f) Premolarul unu mandibular: de câte ori este posibil integritatea crestei
transversale este menţinută, putând prepara două cavităţi separate.
Criteriile îndepărtării ei sunt asemenea celor ale molarilor maxilari.
Variaţiile în prepararea cavităţii vor fi tratate ulterior în acest capitol.
2. Procedurile preparării cavităţilor de clasa I
a. pregătirea instrumentarului potrivit
b. verificarea ocluziei anterior preparării cavităţii
c. stabilirea conturului marginal
- cu o freză fisură se intră într-o fosetă sau fisură la adâncimea de 1,5
mm de la suprafaţa ocluzală, măsurată la centrul crestei marginale. La
această
adâncime peretele pulpar trebuie să fie 0,5 – 1,0 mm dincolo de JAD.
NOTĂ: 1,5 mm corespund la 3/4 din lungimea activă a frezei fisură
dreaptă #55 sau #56 (cilindrică).
- la această adâncime se va extinde prepararea în toate fisurile şi fosetele
până când se ajunge în structura dentară sănătoasă.

Fig.18

- pe măsură ce freza ajunge aproape de creasta marginală se înclină

cu aproximativ 6o pentru a preveni subminarea smalţului ce alcătuieşte

32
 aceşti pereţi. Conservarea în acest fel a crestei marginale asigură
acesteia o lăţime optimă de 1,6 mm la premolari, respectiv 2 mm la
molari.

Fig.19

- extinderea spre V şi L a pereţilor se face de-

a lungul şanţurilor de dezvoltare în aceeaşi
manieră, prevenind subminarea şi subţierea
pereţilor V şi L.

d. stabilirea formei de rezistenţă

- netezirea peretelui pulpar se face cu freze potrivite
sau cu instrumente de mână; cea mai recomandată
este săpiţa OU – 5

Fig.20

Peretele pulpar va fi în unghi drept faţă de axul lung al dintelui.

Fig.21

33
 Singura excepţie o face primul premolar mandibular.
- Trebuie să ne asigurăm că peretele pulpar este în dentină; din punct de
vedere clinic, adâncimea de 1,5 mm poate fi insuficientă pentru a
îndepărta tot smalţul; insule mici de smalţ pot fi lăsate sub fosetele sau
şanţurile de dezvoltare.

Fig.22

Acestea se pot îndepărta cu o freză globulară

potrivită, fără a adânci întregul perete pulpar. În
situaţiile clinice, aceste excavaţii rezultate în
urma îndepărtării insulelor de smalţ sunt umplute
cu ciment de bază.
NOTĂ: nu este indicată folosirea unei freze con invers în netezirea
peretelui pulpar deoarece se poate produce subminarea pereţilor V sau O
sau se deschide camera pulpară.
e. stabilirea formei de retenţie
- pereţii V şi L converg uşor spre ocluzal sau sunt chiar paraleli unul cu
altul. Deoarece amalgamul posedă o rezistenţă scăzută la nivelul
unghiului de la marginile cavităţii, este ideal ca unghiul de cavosuprafaţă
să fie de 90o. Datorită înclinării pantelor cuspidiene este uşor să realizăm
acest unghi fără a submina cuspizii prin îndepărtarea excesivă de
substanţă dură.

Fig.23

34
 - pereţii V şi L sunt paraleli sau uşor convergenţi; cei meziali şi distali
sunt uşor înclinaţi pentru a crea un unghi obtuz cu peretele pulpar.
f. stabilirea formei de convenienţă
- pentru cavitatea de clasa I forma de convenienţă se obţine în general
când cerinţele pentru conturul marginal sunt satisfăcute.
g. exereza ţesutului carios restant
- exereza se face cu exacvatoare lingură sau/şi freze globulare la turaţie
foarte mică şi presiune extrem de mică. Oricare ar fi metoda,
instrumentarul trebuie să fie bine ascuţit şi de dimensiune potrivită
cavităţii.
h. finisarea pereţilor de smalţ şi a marginilor
- planarea se face cu instrumentar rotativ de finisare sau cu instrumente
de mână. Pentru arcul maxilar sunt recomandate dălţile biangulare, iar
pentru cel mandibular se recomandă toporişca de smalţ. Săpiţa OU – 5
este excelentă pentru ambele arcade.
NOTĂ: marginile de cavosuprafaţă sunt drepte, fără nici un bizou.
i. toaleta cavităţii
- îndepărtarea tuturor debriurilor cu bulete de vată umede
- cavitatea se spală cu spray-ul de aer – apă
- uscarea se face cu aer. Nu se foloseşte timp îndelungat jet de aer
continuu pentru a preveni desicarea sau deshidratarea dentinei.
3. Prepararea completă a cavităţii de clasa I ocluzală trebuie să demonstreze
următoarele criterii:
a. conturul marginal clasic
b. toate marginile de cavosuprafaţă sunt plasate pe suprafeţe relativ netede
c. istmul ideal are o lărgime de 1,0 – 1,5 mm
d. pereţii proximo-ocluzali sunt uşor înclinaţi pentru a proteja crestele marginale
e. marginile merg de jurul împrejurul cuspizilor
f. nu se admit unghiuri ascuţite de cavosuprafaţă şi nici bizouri
g. marginile nu sunt plasate în ariile de uzură
h. peretele pulpar este perpendicular pe axul lung al dintelui

35
 i. adâncimea ideală a peretelui pulpar este 1,5 mm
j. peretele pulpar este plasat în întregime în dentină
k. pereţii V şi L sunt paraleli sau uşor convergenţi
l. toţi pereţii interni sunt netezi
m. toate unghiurile interne de linie sunt ascuţite
n. toate debriurile sunt îndepărtate din cavitatea preparată

Variante ale cavităţilor de clasa I

Modificările în prepararea cavităţii de clasa I apar la o serie de dinţi menţionaţi
anterior.

Premolarul I mandibular
a. peretele pulpar nu este perpendicular pe axul lung al dintelui aşa cum este
normal. El este paralel cu planul ce uneşte cuspidul vestibular cu cel lingual
(este înclinat în sens gingival dinspre vestibular spre lingual). Această deviaţie
este necesară pentru a proteja cornul pulpar vestibular, foarte proeminent.
De asemenea prin această înclinaţie a frezei se menţine structura de rezistenţă a
cuspidului lingual.

.
Fig.24

36
 b. creasta transversală se menţine de câte ori este posibil. În acest caz, conturul
cavităţii de clasa I este reprezentat de două preparaţii ovale ce urmăresc fosetele
primare de dezvoltare.

Fig.25

Dacă creasta transversală este desfiinţată, atunci extinderea istmului se face mai
mult spre vestibular decât spre lingual pentru a conserva structura de rezistenţă a
cuspidului L care este mult mai mic.

Molarii maxilari
Conservarea crestei oblice se realizează ori de câte ori este posibil. În cazul
desfiinţării acestei creste vom avea un contur aparte ce va fi descris ulterior.

Fig.26

37
 Foseta vestibulară a molarilor. Foseta palatinală a frontalilor
a. principiile preparării cavităţii sunt identice, doar că adâncimea este mai mică la
aceşti dinţi (aproximativ 1,0 mm)
b. conturul marginal depinde în general de extinderea cariei şi de forma feosetei
implicate. Se descriu forme rotunde, alungite, în formă de lacrimă, triunghiulare
şi aşa mai departe. Cele mai comune forme sunt arătate în figurile următoare:

Fig.27 Fig.28

Fig. 29

38
 Prepararea cavităţii de clasa I în şanţul distopalatinal la molarii maxilari
Molarii maxilari au demonstrat o anatomie unică, prezentând un şanţ
distopalatinal ce se extinde din foseta distală pe suprafaţa palatinală şi poziţionată
distal faţă de creasta oblică de smalţ. Acest şanţ este deseori adânc şi datorită acestui
fapt este frecvent implicat în procese carioase. De aceea cavitatea preparată se extinde
şi pe suprafaţa palatinală în multe cazuri.
a. Deşi implică două suprafeţe, cea ocluzală şi palatinală, această cavitate este
considerată tot de clasa I (compusă). Suprafaţa palatinală este privită ca
secundară şi cavitatea preparată aici este o extensie a cavităţii primare de pe
suprafaţa ocluzală.
b. Prepararea cavităţii ocluzale urmăreşte aceleaşi principii ca şi toate cavităţile de
clasa I prezentate anterior.

2. Consideraţii generale asupra porţiunii palatinale a cavităţii în şanţul DP:

a. Caseta palatinală se extinde pe suprafaţa palatinală pe toată lungimea şanţului,
extinzându-se mai mult pe cuspidul meziopalatinal, pentru a proteja cuspidul
distopalatinal, mai mic şi mai puţin rezistent.
b. Peretele axial este plasat
0,5 mm în interiorul joncţiunii
anelodentinare şi urmăreşte
înclinaţia acestei joncţiuni

Fig.30

NOTĂ: la dinţii tipodonţi, această adâncime se situează la 1,0 mm.

39
c. Peretele gingival al casetei palatinale este plan şi în unghi drept cu axul lung al
dintelui.
d. Retenţia casetei palatinale este realizată prin şanţuri suplimentare plasate de-a
lungul unghiurilor de linie axiomezial şi axiodistal şi se extind de la nivelul
pragului gingival până la peretele pulpar.
NOTĂ: acolo unde peretele axial este adânc, şanţurile de retenţie se plasează la
încă 0,5 mm în interiorul JAD (tipodont: 1,00 mm faţă de cavosuprafaţă), NU în
adâncimea unghiurilor axiomezial şi axiodistal.

3. Etapele preparării cavităţii:

a. Pregătirea instrumentarului adecvat
b. Se intră în foseta distală cu o
freză fisură potrivită la
adâncimea de 1,5 mm;
cavitatea se extinde de-a
lungul şanţului palatinal şi a
suprafeţei palatinale.

Fig.31

NOTĂ: peretele pulpar urmăreşte înclinaţia JAD, de aceea este mai înalt
palatinal decât în aria fosetei distale
c. Freza fisură se plasează pe suprafaţa palatinală de-a lungul şanţului şi se taie în
sens axial până la adâncimea corectă de 1,0 mm. Freza trebuie înclinată uşor
spre vestibular când se prepară această porţiune, pentru a permite peretelui axial
să urmărească corect înclinaţia joncţiunii amelodentinare

40
 Fig.32

Netezirea peretelui gingival al casetei

palatinale se poate face cu o freză con invers. De
reamintit că acest perete trebuie să fie
perpendicular pe axul lung al dintelui.

d. Şanţurile de retenţie de-a lungul unghiului

axiomezial şi axiodistal (doar în cavităţile de
adâncime ideală) se realizează cu freza
cilindroconică #169, cu freza globulară #1/4
sau cu un instrument de mână corespunzător
cum ar fi formatorul de unghi.

Fig.33
e. Rotunjirea unghiului de linie axiopulpar se face cu un instrument de mână,
reducând astfel stress-ul la care va fi supusă restauraţia datorită unghiurilor
ascuţite, ce acţionează ca un ic şi împiedicând fracturarea ei.
f. Planarea pereţilor interni şi a unghiurilor de cavosuprafaţă se face cu un
instrument de mână (daltă biangulară sau săpiţă). Cavitatea se spală şi se usucă.

Cavitatea gata preparată va poseda următoarele caracteristici

a. Contur marginal ideal aşa cum a fost descris

b. Toate marginile de cavosuprafaţă se plasează pe suprafeţe relativ netede.
c. Crestele marginale sunt protejate (nesubminate)
d. Creasta oblică nu este subminată
e. Cuspidul DP este protejat

41
 Fig.34

f. Peretele pulpar este mai înalt spre oral

g. Peretele axial este uşor înclinat spre
vestibular
h. Cavitatea este preparată la adâncimea
ideală atât axial cât şi pulpar

i. Unghiul de linie axiopulpar este uşor rotunjit

j. Pragul gingival este perpendicular pe axul lung al dintelui
k. Plasarea şanţurilor de retenţie în unghiul de linie axiodistal şi axiomezial
l. Toţi pereţii sunt netezi, fără bizouri
m. Cavitatea preparată este curăţată de toate debriurile.

4. Deoarece peretele palatinal este absent, pentru a facilita condensarea

amalgamului este necesară o matrice asemănătoare matricei Tofflenire:
a. Pregătirea materialului necesar
b. Dintr-o bandă de matrice circulară sau dintr-o altă matrice Tofflemire se taie o
bucată pătrată (petic) de 1/4 – 1/2 inch şi se rotunjeşte pentru a nu avea colţuri
ascuţite.
c. Matricea Tofflemire se fixează de-a lungul dintelui şi această bucăţică se
ataşează în interiorul matricii ca un perete al casetei palatinale. Marginile
meziale, distale şi gingivale ale peticului trebuie să se extindă dincolo de
marginile de cavosuprafaţă ale cavităţii palatinale.
d. Un ic se ascute astfel încât să se potrivească între banda primară şi petic. Vârful
icului se fixează în această poziţie cu o bucată de kerr verde încălzit, iar
matricea se adaptează conturului suprafeţei cu un instrument încălzit. Prin
această tehnică se obţine un exces minim de amalgam şi se scurtează
procedurile de modelare a amalgamului. Totuşi, această tehnică este o
procedură opţională.

42
Clasa I – Diverse contururi marginale

Fig.35 Incisivi

Fig.36 Premolari maxilari

Fig.37 Premolari mandibulari

43
Fig.38 Molari maxilari

Fig.39 Molar mandibular

44
 Cap.VII Condensarea restaurărilor de amalgam de clasa I

Condensarea amalgamului reprezintă procedeul de compactare forţată a

amalgamului în orice cavitate preparată. Îndeplineşte următoarele scopuri:
a. Adaptează amalgamul la pereţii şi unghiurile cavităţii
b. Măreşte densitatea şi rezistenţa amalgamului
c. Controlează îndepărtarea excesului de mercur din restauraţii. Prin
condensare excesul de mercur este adus la suprafaţa cavităţii şi
îndepărtat în cursul modelării, astfel încât proporţia finală dintre
aliaj/mercur este aproximativ 50:50.
Manevrarea amalgamului proaspăt triturat în cavitatea preparată se face cu
ajutorul portamalgamului sau a fuloarului de amalgam.
Niciodată amalgamul proaspăt malaxat nu se atinge cu mâinile deoarece va fi
contaminat. Mixtura poate reacţiona cu zincul din amalgam, hidrolizându-l şi
cauzând expansiunea laterală excesivă şi coroziunea restaurării.
Porţiuni mici de amalgam se plasează iniţial în ariile cele mai greu accesibile
(cel mai frecvent distal).
Pentru a condensa iniţial amalgamul pentru restaurările de clasa I se alege cel
mai mare fuloar rotund al cărui vârf se potriveşte cavităţii preparate fără a fi forţat.
Condensarea amalgamului se face în modul următor:

Fig.40
a. Condensarea
porneşte în mijlocul
cavităţii preparate într-o
direcţie verticală (spre
peretele ocluzal) după
metoda

45
 b. treptelor – ceea ce reprezintă condensarea
sub formă verticală a amalgamului pentru a
asigura umplerea completă a cavităţii.

Fig.41

Fig.42

c. Pe măsură ce se apropie de pereţii verticali,

forţele de condensare sunt direcţionate spre
bisectoarea unghiului format la nivelul
joncţiunii dintre pereţii orizontal şi vertical
(de ex. ocluzal şi pulpar)

Fig.43
d. Se adaugă în continuare amalgam şi se
condensează până când se depăşeşte cu
aproximativ 1 mm conturul marginal al
cavităţii. În aceste situaţii se folosesc fuloare
mai mari, iar presiunea utilizată trebuie să fie
fermă

Forţa necesară pentru condensare este proporţională cu aria activă a feţei

condensatorului, pentru a obţine o condensare adecvată se folosesc condensatoare mai
mari, deoarece ele necesită şi o forţă mai mare.

46
 Timpul normal de condensare nu trebuie să depăşească 3,5 minute (doar
dacă nu este specificat altfel de firma producătoare). Acesta este necesar pentru:
a. A exprima la maxim excesul de mercur liber.
b. A realiza maxima adaptare a amalgamului la pereţii cavităţii.
c. A menţine coeziunea adecvată între componentele amalgamului,
prevenind astfel laminarea amalgamului (descompunerea sa pe straturi).

Modelarea restaurărilor de amalgam de clasa I

1. Obiectivul modelării este restaurarea formei anatomice şi a funcţionalităţii

dintelui. Anatomia trebuie să reproducă cât mai fidel morfologia dintelui.
2. Există câteva principii importante în modelare şi anume:
a. Modelarea începe imediat după condensare
b. Instrumentele de modelare trebuie întotdeauna să fie bine ascuţite
c. Pentru a menţine vizibilitatea bună, modelarea se începe distal şi se
continuă spre mezial

Fig.44

d. Lama tăietoare a instrumentului

trebuie să fie pe jumătate sprijinită în
amalgam, iar jumătate se sprijină pe
structura dintelui. Aceasta permite
structurii dentare rămase să ghideze
forţele de modelare astfel încât să
reproducem cât mai corect anatomia şi conturul dintelui.
e. Modelarea amalgamului se face doar în două direcţii:
I. de la structura dintelui spre amalgam
II. paralel cu marginile de suprafaţă ale cavităţii (cu conturul
exterior)

47
 Modelarea dinspre amalgam spre structura dintelui este contraindicată deoarece
poate lăsa găuri în amalgam şi crează în acest fel defecte submarginale faţă de conturul
cavităţii.
3. Timpul de la condensare până la terminarea modelării nu trebuie să depăşească
5,0 minute (dacă nu se specifică altfel de manufacturier).
4. Iată caracteristicile unei restaurări de amalgam de clasa I corect modelate

Fig.45

a) Anatomie distinctă dar care să nu fie prea

exagerată sau prea adâncă
b) Suprafaţă netedă ce este uşor curăţabilă
c) Joncţiunile amalgam/dinte (marginile de
cavosuprafaţă) sunt în armonie cu toate celelalte
I. Nu există exces de amalgam la margini
II. Nu există deficienţe submarginale la margini
d) Ocluzia funcţională corectă

Finisarea şi lustruirea restaurărilor de amalgam

1. Finisarea reprezintă conturarea şi reconformarea marginilor şi a formei

anatomice, a restaurării folosite în obturarea cavităţii preparate. Lustruirea
înseamnă aplicarea unui luciu suprafeţei restaurării de amalgam. Finisarea şi
lustruirea corectă ajută restauraţia să reziste uzurii şi coroziunii, prăbuşirii
marginale şi retenţiei de particule alimentare.
a. timpul care trebuie să se scurgă între inserţia amalgamului în cavitate
şi finisarea şi lustruirea finală este de minim 24 ore
b. brunisarea este ştergerea suprafeţei amalgamului cu un instrument
bont imediat după modelare pentru a netezi suprafaţa şi a facilita

48
 c. ulterior finisarea şi lustruirea. Nu este un substitut pentru finisare şi
lustruire.
2. Cel mai mare pericol în cursul acestor operaţii este căldura degajată prin
fricţiunea instrumentului rotativ. Această creştere de căldură poate cauza dureri
sau daune pulpare şi acumularea la suprafaţa restaurării de mercur liber, ceea ce
va reduce rezistenţa suprafeţei şi creşte susceptibilitatea ei la uzură şi coroziune.
a. generarea de căldură este cel mai bine controlată prin folosirea turaţiei
joase, presiune uşoară intermitentă şi folosirea agenţilor de răcire.
3. Finisarea şi lustruirea trebuie să se realizeze sistematic, în modul următor:

Finisarea
a. Pentru îndepărtarea amalgamului în exces şi netezirea marginilor de
amalgam se utilizează pietrele verzi. Pietrele pot fi de asemenea folosite
pentru a corecta defectele submarginale foarte mici reducând smalţul
adiacent până când joncţiunea amalgam-dinte este perfect netedă.
Această procedură etse asemănătoare celei de ameloplastie. Defectele
majore submarginale nu pot fi corectate astfel, ele necesitând
îndepărtarea şi înlocuirea restaurării de amalgam.
b. Pentru finisarea anatomiei şi a contururilor suprafeţei ocluzale şi
crestelor marginale se folosesc freze de finisat netede. Aceste freze îi vor
conferi obturaţiei un luciu iniţial.
c. Pentru netezirea suprafeţelor proximale şi refinisarea marginilor
proximale se folosesc discuri cu granulaţii diferite. Aceste discuri vor fi
păstrate într-o mişcare continuă pentru a nu submina o zonă şi a distruge
astfel restauraţia recent plasată sau structura dură dentară.

Lustruirea
d. Se realizează cu gume mici profesionale în formă de cupă şi paste
abrazive. Pastele abrazive se utilizează în ordinea: coarse, fine, tin oxide
şi amalgloss. Pulberea abrazivă se amestecă cu apă pentru a forma o

49
 e. pastă pentru lustruire. Aceasta reduce suprafaţa de contact cu particulele
abrazive şi astfel generarea suplimentară de căldură prin fricţiune.
Pastele cu granulaţiile mari „amalgloss” se utilizează printr-o mişcare de
pensulare utilizând presiune uşoară, intermitentă.
f. Periile cu vârf pot fi folosite când e necesar pentru a depozita pasta
abrazivă în fosetele şi fisurile mai adânci ale restauraţiei.
4. În utilizarea instrumentarului rotativ pentru finisarea şi lustruirea obturaţiilor
sunt respectate următoarele indicaţii:
a. Utilizarea vitezei de rotaţie cea mai mică pentru a obţine rezultatul dorit
b. Utilizarea presiunii uşoare cu aplicaţii intermitente
c. Instrumentarul rotativ trebuie să fie tot timpul în mişcare. Nu se insistă
exagerat pe nici o zonă a restauraţiei
d. Pentru finisare utilizarea gumelor abrazive se face sporadic deoarece ele
generează mai multă căldură fricţională decât pietrele şi discurile, putând
cauza durere sau daune pulpare. Gumele ascuţite maro (coarse) şi cele
verzi (fine) se pot folosi imediat după folosirea frezelor de finisat.
e. Abrazivele vor avea întotdeauna consistenţă de pastă. Singurul
recomandat pentru finisarea uscată este amalgloss (tin oxide).
f. Instrumentarul rotativ se roteşte paralel cu marginile amalgam/dinte sau
de la structura dentară spre amalgam, NICIODATĂ de la amalgam spre
dinte.
g. Procedurile de finisare/lustruire trebuie scurtate pe cât posibil pentru a
obţine rezultatele dorite.

50
 Cap.VIII Prepararea cavităţii de clasa a II-a pentru amalgam

O cavitate ideală de clasa a II-a trebuie să respecte în preparare câteva principii

generale ale conturului marginal, ocluzal, joncţiunii proximo-ocluzale şi ale cavităţii
proximale.
Conturul marginal ocluzal trebuie să includă toate fosetele şi fisurile evitând
unghiurile ascuţite. Prepararea cavităţii se încheie cu cuprinderea fosetelor şi şanţurilor
conform extensiei preventive. Prin conservarea pantelor cuspidiene conturul cavităţii
va conserva la maximm structura dentară şi va preveni deschiderea coarnelor pulpare.
Istmul nu este niciodată mai larg vestibulooral decât întregul proces carios, dar nici
mai îngust decât cel mai mic condensator care va permite obturarea. Pentru a preveni
extensia prea mare marginile V şi L nu se vor extinde mai mult decât ½ distanţei dintre
şanţul central şi vârful cuspidian. Marginile de cavosuprafaţă sunt plasate pe
suprafeţele netede pentru a permite finisarea ideală, extinzându-se suficient şi în toate
celelalte şanţuri.
Extensia la nivelul crestelor marginale este minimă evitând plasarea marginilor în arii
de mare stres. Ca şi la prepararea cavităţii de clasa I se va păstra intregritatea crestei
oblice sau transversale la nivelul molarilor maxilari şi premolarul unu mandibular.
Joncţiunea ocluzo- proximală
Pereţii V şi L ai cavităţii ocluzale se extind pentru a se îmbina armonios cu cei
V şi L ai porţiunii proximale. Aceşti pereţi converg uşor spre porţiunea ocluzală, dar
realizează cu suprafaţa dintelui un unghi de 900 la nivelul porţiunii proximale a
preparaţiei.
Pe măsură ce peretele V se apropie de suprafaţa proximală, el va avea forma
unei curbe inverse (S invers), pentru a creşte cantitatea de amalgam la nivelul
proximo-vestibular.
Cavitatea proximală
Pereţii V şi L se extind în ambrazurile respective în zone autocurăţibile,
necariate, accesibile pentru finisare, modelare şi curăţire.

51
 Pereţii proximali ai cuspizilor funcţionali (V inferiori şi P superiori) sunt
divergenţi faţă de axul lung al dintelui şi se întâlnesc cu peretele gingival al cavităţii
într-un unghi ascuţit.
Peretele proximal al cuspizilor nefuncţionali (cuspizii linguali ai dinţilor
mandibulari şi vestibulari la dinţii maxilari) este în general paralel cu axul lung al
dintelui.

Fig.46

Acest contur reflectă angulaţia dintelui şi conservă cât mai multă structură
dentară la nivelul cuspizilor funcţionali.
Pragul gingival se extinde gingival dincolo de punctul de contact, incluzând
toată structura dentară cariată. Dacă este posibil el este plasat deasupra gingiei
interdentare. Acest prag este drept în sens vestibular şi în unghi drept cu axul lung al
dintelui.

52
 Procedurile pentru prepararea cavităţii de clasa a II – a

După pregătirea instrumentarului potrivit, se verifică ocluzia cu ajutorul hârtiei

de articulaţie.
1) Stabilirea conturului marginal:
Se intră într-o fosetă sau şanţ al suprafeţei ocluzale cu o freză fisură la
adâncimea de 1,5 mm faţă de suprafaţa ocluzală. La această adâncime peretele pulpar
va fi situat 0,5 – 1,0 mm dincolo de JAD.
Pentru siguranţa măsurării, se notează pe freză 1,5 mm ceea ce corespunde la
3/4 din lungimea frezei #56 sau la toată lungimea frezei #55 (măsurată la centrul
crestei marginale).
La adâncimea stabilită se extinde freza în toate şanţurile şi fisurile urmărind
exact conturul ocluzal al cavităţii de clasa I.
Pereţii vestibulari şi linguali ai porţiunii ocluzale se extind până aproape de
creasta marginală a suprafeţei proximale implicate. Creasta marginală se subţiază dar
nu se distruge. Clinic prin acest procedeu se va expune joncţiunea amelodentinară la
nivel proximal.

Fig.47

Cu ajutorul frezei fisură se penetrează în

joncţiunea amelodentinară la nivelul crestei
marginale în sens gingival până la nivelul
aproximativ al pragului gingival.

Adâncimea de penetrare poate fi verificată prin poziţionarea periodică a frezei în

exteriorul cavităţii preparate. Pe măsură ce se penetrează gingival se stabileşte şi

53
 peretele axial prin mişcarea frezei V şi L până la
poziţia aproximativă a pereţilor V şi L ai cavităţii
proximale.

Fig.48

Peretele proximal de smalţ se subţiază până când este complet subminat; în

acest fel dintele adiacent este protejat de acţiunea instrumentarului rotativ; acest perete
de smalţ se rupe cu o toporişcă de smalţ sau cu o daltă biangulară stabilind în mare
poziţia pereţilor V şi L ai casetei proximale.

Fig.49

Cu o freză con invers se netezeşte peretele gingival stabilind unghiurile de linie

vestibulogingival şi linguogingival. Peretele axial nu se taie cu această freză. Cu o
toporişcă sau o daltă se planează şi se netezesc toţi pereţii casetei proximale (gingival,
vestibuloproximal, linguoproximal şi axial).
Extensia proximală se verifică cu partea plată a lamei oricărui instrument de
mână. Distanţa faţă de dintele vecin trebuie să fie de minim 0,5 mm. Ca ghid pentru

54
extensia minimă acest instrument trebuie să simtă o uşoară rezistenţă în momentul în
care încercăm să îl trecem printre dinţi.
2) Stabilirea formei de rezistenţă
Peretele pulpar şi pragul gingival se netezesc cu freze şi/sau instrumente de
mână potrivite. Peretele pulpar trebuie să fie plan, complet în dentină şi în unghiuri
drepte cu axul lung al dintelui, cu excepţia premolarului unu mandibular. Pragul
gingival trebuie să fie plan şi în unghi drept cu axul lung al dintelui, fără nici o
excepţie.
Se verifică extensia şi forma curbei inverse (S) la nivelul crestei marginale V.
Această curbă asigură volumul amalgamului la nivelul crestei marginale şi în
acelaşi timp permite marginilor de cavosuprafaţă în această zonă să se întâlnească în
unghiuri drepte cu suprafaţa dintelui.
3) Stabilirea formei de retenţie
Pereţii V şi L trebuie să fie foarte uşor convergenţi spre suprafaţa ocluzală sau
paraleli între ei.
Şanţurile de retenţie se plasează în unghiurile axiovestibular şi axiolingual ai
cavităţii proximale cu o freză cilindroconică #169, o freză globulară #¼ sau cu un
instrument de mână corespunzător: formator de unghi, bizotator de prag gingival,
toporişcă de smalţ.
Aceste şanţuri se extind de la nivelul pragului gingival până la peretele pulpar.
Adâncimea şanţurilor trebuie să fie aproximativ ½ din diametrul frezei #169. Şanţurile
de retenţie îşi pierd adâncimea spre ocluzal, neexistând şanţuri de retenţie în peretele
pulpar la nivel ocluzal.
Şanţurile de retenţie sunt plasate în dentină şi în pereţii proximali. (NU în
peretele axial sau gingival). Şanţurile sunt situate la 0,5 mm dincolo de JAD depinzând
de adâncimea la care este plasat peretele axial.
Unghiul de linie axiogingival se ascute cu ajutorul unui bizotator de prag
gingival. Acelaşi instrument se utilizează şi pentru a îndepărta prismele de smalţ
nesusţinute de-a lungul marginilor gingivale de cavosuprafaţă şi pentru a rotunji
unghiul de linie axiopulpar.

55
 Fig.50

c) Stabilirea formei de convenienţă – ea este uşor obţinută când toate celelalte

cerinţe pentru conturul marginal sunt satisfăcute.
d) Exereza dentinei cariate restante – se face cu un excavator lingură sau cu o
freză globulară la turaţie joasă şi presiuni foarte mici. Oricare ar fi instrumentul ales el
trebuie să fie bine ascuţit şi de mărime adaptată situaţiei clinice.
e) Finisarea pereţilor de smalţ şi a marginilor – Planarea pereţilor se face cu
instrumentar rotativ de finisare la turaţie mică sau cu instrumente de mână. Marginile
de cavosuprafaţă sunt ascuţite. Nu se bizotează.
f) Toaleta cavităţii:
- se îndepărtează toate debriurile cu bulete de vată umezite
- cavitatea se spală cu spray-ul aer – apă
- se usucă cu aer cu grijă, pentru a nu produce desicarea dentinei prin
folosirea prelungită a jetului de aer
Cavitatea de clasa a II-a complet preparată trebuie să cuprindă toate cerinţele
următoare:

56
 Fig.51

Conturul marginal:
a. Conturul ocluzal ideal
b. Toate marginile de cavosuprafaţă sunt plasate pe suprafeţe relativ netede
c. Lăţimea ideală a istmului (1,0-1,5 mm)
d. Protecţia crestelor marginale nesubminate
e. Marginile urcă de-a lungul pantelor cuspidiene
f. Nu există unghiuri ascuţite de cavosuprafaţă; nu există bizouri
g. Nu există margini plasate în ariile faţetelor de uzură
h. Peretele pulpar este perpendicular pe axul lung al dintelui
i. Porţiunea ocluzală şi vestibuloproximală se unesc într-o curbă inversă
netedă „S”
j. Peretele gingival este drept şi in unghiuri drepte cu axul lung al dintelui
k. Angulaţia pereţilor proximali reflectă consideraţiile legate de poziţia
cuspizilor (funcţionali şi nefuncţionali)
l. Toate marginile de cavosuprafaţă sunt în unghiuri drepte cu suprafaţa
externă a dintelui

57
Rezistenţa, retenţia şi forma de convenienţă
a. Adâncimea peretelui pulpar este ideală, la 1,5 mm faţă de marginile
ocluzale de cavosuprafaţă
b. Unghiul de linie axiogingival este la adâncimea ideală, 1,0 mm de
marginea gingivală de cavosuprafaţă
c. Pereţii pulpar şi axial sunt în întregime în dentină
d. Unghiul de linie axiopulpar trebuie să nu fie ascuţit
e. Pereţii V şi L ai porţiunii ocluzale sunt paraleli sau uşor convergenţi
f. Toţi pereţii interni sunt netezi iar unghiurile de linie sunt ascuţite
g. Curba „S” inversă este prezentă pe vestibular
h. Fosetele de retenţie sunt plasate axiovestibular şi axiolingual de-a lungul
unghiurilor de linie şi se extind de la pragul gingival până la peretele
pulpar
i. Pereţii axiali converg uşor spre ocluzal
j. Toate debriurile sunt îndepărtate din cavitatea preparată

58
Diverse contururi ale cavităţii de clasa a II-a

Fig. 52

Fig. 53

Fig.54

59
Fig.55

Fig.56

Fig.57

60
 Matricile Tofflemire pentru restaurările de amalgam de clasa a II-a

O matrice este definită ca fiind o piesă bine conturată din metal sau alt material
utilizată pentru a susţine şi a da formă restaurării de amalgam în timpul inserării ei în
cavitate şi al întăririi până la priză a amalgamului.
Caracteristicile unei matrici bune sunt:
a. Uşoara adaptare pe dinte
b. Abilitatea de a fi conturată
c. Puterea de a oferi rezistenţă la forţele de condensare
d. Uşoara îndepărtare de pe dinte
O matrice îndeplineşte astfel următoarele funcţii:
a. Reprezintă un perete temporar de rezistenţă la presiunile ce se dezvoltă
în timpul inseraţiei amalgamului
b. Reface temporar forma şi conturul restauraţiei
c. Menţine o anumită formă până când amalgamul este plasat şi condensat
în cavitate
Matricea Tofflemire este un ansamblu alcătuit din:
a. Banda matricii

Fig.58

În funcţie de tipul benzii care intră în

alcătuirea sistemului Tofflemire,
matricile se clasifică în:
1. universale
2. medii MOD
3. late MOD
Aceste benzi sunt de mărimi diferite
pentru a se adapta diferitelor cavităţi preparate, ce variază şi ele ca mărime. Selecţia
benzii este determinată prin măsurarea conturului cavităţii proximale de la 1,0 mm sub
pragul gingival până la 1,0 mm ocluzal deasupra crestei marginale a dintelui adiacent.

61
b. Portmatricea

Fig.59

1. cap – în care se fixează banda

2. corp reglabil – care determină lungimea buclei de bandă
3. mâner rotativ – care mişcă corpul portmatricei
4. şurub – care fixează banda în lăcaşul ei de menţinere situat pe capul
portmatricei
c. Icurile
Fig.60

Sunt alcătuite din plastic sau lemn moale, plasate

gingival faţă de pragul gingival al cavităţii
proximale, între banda matricii şi dintele adiacent.
Rolul icului este:
1. de a adapta matricea la peretele
gingival al cavităţii preparate

62
 2. realizează o separaţie minimă între dinţi pentru a compensa grosimea
matricei
Utilizarea matricei Tofflemire poate prezenta uneori următoarele dificultăţi:
a. pierderea adaptării marginale când banda se strânge în timpul condensării
amalgamului
b. pierderea conturului interproximal
c. poziţionarea improprie a ariilor de contact interproximale
În cazurile în care icul nu se adaptează perfect ambrazurii gingivale, el poate fi
modificat cu ajutorul unui bisturiu sau cuţit. Cea mai obişnuită direcţie de inserţie a
icului este dinspre lingual, deşi există şi situaţii în care mai comodă este inserţia
dinspre vestibular.
Asamblarea matricei în portmatricea Tofflemire:

a. Cu degetele unei mâini se fixează ambele capete

ale benzii pentru a forma un inel. Acesta va avea
două deschideri diferite iar cea mai mică va fi
inserată spre pragul gingival al dintelui ce urmează
să fie restaurat.
Fig.61

b. Capetele matricei se inserează în lăcaşul diagonal al corpului mobil iar inelul

matricei se inseră de pe capul portmatricei, astfel încât deschiderea mică a
inelului şi şanţul de pe capul
portmatricei să fie amândouă
în aceeaşi direcţie – şi anume
spre gingival când matricea
este adaptată.

Fig.62

63
 Capul menţinător al matricii are trei şanţuri în care poate fi fixată banda în
funcţie de cadranul pe care se lucrează

Fig.63
c. Se strânge apoi şurubul astfel încât banda metalică să fie poziţionată fix în
menţinător, după care se ajustează lărgimea inelului de bandă prin rotaţia
corpului astfel încât să fie destul de larg pentru a trece peste dintele care este de
restaurat.

Plasarea ansamblului matrice – portmatrice se face astfel încât menţinătorul să fie

aşezat spre vestibularul dintelui ce urmează să fie restaurat. Plasarea lui linguală
necesită folosirea unui menţinător în contraunghi.
Banda trebuie să se extindă atât ocluzal, la nivelul crestei marginale a dintelui
adiacent, cât şi gingival la nivelul dintelui preparat cu câte 1 mm. În cazul în care ea
este prea îngustă se alege banda următoare ca mărime. Dacă ea este prea lată, ea se
îndepărtează şi se adaptează prin scurtarea de la nivelul marginii gingivale cu o
pereche de foarfeci curbe.
Banda trebuie să fie în contact cu dintele adiacent şi să reproducă perfect conturul
peretelui dentar ce este temporar înlocuit. Dacă ea nu are un contur ideal, se poate
îndepărta şi ajusta din aproape în aproape prin îndoire cu ajutorul unui cleşte. După

64
inserţia matricii şi adaptarea ei perfectă la dinte prin rotirea corpului mobil se inseră
cu presiune moderată icul selectat.

Fig.64 (a - prag gingival, b - ic, c- matrice, d - punct de contact)

În final, se slăbeşte matricea prin rotaţia corpului aproximativ cu un sfert de

tură pentru a permite bandei matricii să aibă flexibilitate în timpul condensării.
Putem verifica dacă banda este fixată intim de dinte cu ajutorul unei sonde pe
care încercăm s-o introducem la nivelul joncţiunii bandă/dinte de-a lungul peretelui
gingival. Dacă banda nu poate fi îndepărtată de dinte, adaptarea este corectă.
Dacă toate condiţiile enumerate mai sus sunt îndeplinite se poate trece la
condensarea amalgamului în această restauraţie de clasa a II – a.

Condensarea amalgamului la restaurările de clasa a II-a

Începe prin plasarea primelor cantităţi de amalgam la nivelul casetei proximale.

Datorită unghiurilor interne de linie ascuţite, a şanţurilor de retenţie şi a joncţiunii
ascuţite dintre dinte şi bandă, pe lângă fuloarele rotunde avem nevoie de fuloare
tronconice.
Condensarea se începe în porţiunea centrală a pragului gingival şi se merge
treptat şi succesiv spre vestibuloproximal şi spre linguoproximal, până când porţiunea
proximală a cavităţii preparate este umplută până la nivelul peretelui pulpar.
Amalgamul trebuie condensat lateral atât în şanţurile de retenţie şi peste marginea
proximală de cavosuprafaţă acolo unde matricea întâlneşte dintele. Pentru acest pas
este necesar un fuloar tronconic.

65
 Fig.65

Dacă există două casete

proximale, se începe întotdeauna din
caseta distală.
De la nivelul peretelui pulpar
condensarea se continuă identic ca la
cavitatea de clasa I.

Modelarea restaurărilor de amalgam de clasa a II-a

1. Primul pas îl constituie îndepărtarea excesului de amalgam de la nivelul ocluzal

şi crearea unei ambrazuri ocluzale iniţiale în zona crestei marginale, utilizând o
sondă.

Fig.66

Eşecurile în această etapă de creare a ambrazurii

iniţiale sunt reprezentate de fracturarea unei
porţiuni a crestei marginale a restaurării de
amalgam în timpul îndepărtării matricii.

Fig.67

66
 2. După ce ambrazura a fost formată, matricea se îndepărtează după cum urmează:
- Se slăbeşte şurubul de fixare a menţinătorului şi se îndepărtează
portmatricea, lăsând banda matricii pe loc.
- Următorul pas constă din îndepărtarea icului
- Îndepărtarea matricii propriuzise se face printr-o mişcare laterală sau latero-
ocluzală, niciodată în direcţie dreaptă spre ocluzal. Îndepărtarea spre ocluzal poate
fractura creasta marginală a amalgamului proaspăt plasat. Uneori în timpul
îndepărtării matricii un fuloar rotund mare poate fi ţinut la nivelul crestei marginale
pe amalgamul proaspăt inserat.
- Urmează modelarea marginilor
gingivale şi proximale cu un „carver”
potrivit (ex. Hollenback #1/2 – 3 sau IPC
interproximal) până când toate joncţiunile
amalgam/dinte sunt netede, liniare

Fig.68

- Modelarea suprafeţei ocluzale a amalgamului se realizează identic ca la

cavitatea de clasa I.
O restaurare de amalgam corect modelată posedă:
 Anatomie distinctă, însă nu exagerat de adâncă.
 Suprafeţe netede uşor curăţibile.
 Joncţiuni amalgam/dinte continue una cu alta, fără exces de amalgam sau
deficienţe la margini.
 Perete proximal corect conturat şi cu ambraziuni anatomice corecte.
 Contact cu dintele vecin – Acesta se verifică vizual sau cu aţa dentară.
 Creasta marginală a restaurării în armonie cu creasta dintelui adiacent.
 Ocluzie funcţională corectă.

67
 Variante ale cavităţilor de clasa a II-a
Cavitatea de clasa a II-a la premolarul unu mandibular

Structura morfologică a premolarului prim mandibular este diferită de cea a

restului dinţilor posteriori maxilari şi mandibulari. Ea se caracterizează prin
dimensiune foarte mică a cuspidului lingual faţă de cel vestibular, o creastă
transversală vestibulară largă şi puternică şi corn pulpar vestibular proeminent la
nivelul unui cuspid vestibular voluminos. Datorită acestor caracteristici, prepararea
cavităţii de clasa a II-a diferă faţă de tehnica convenţională:
a. Peretele pulpar se prepară paralel cu linia imaginară ce uneşte vârful cuspidului
V cu cel lingual, NU în unghi drept cu axul lung al dintelui. Un perete pulpar
perpendicular pe axul lung ar putea cauza deschiderea cornului pulpar V.

Fig.69

b. Creasta transversală este întotdeauna conservată dacă nu este subminată de

procesul carios; dacă ea trebuie sacrificată, întotdeauna istmul se prepară mai
extins pe cuspidul V pentru a conserva cuspidul L mic de o posibilă fractură.
c. Dacă creasta transversă este sănătoasă, ea va fi conservată şi prepararea
porţiunii proximale precede pe cea a porţiunii ocluzale, ceea ce permite
conservarea structurii dentare formând istmul dintre coada de rândunică
ocluzală şi caseta proximală şi a extensiilor pereţilor vestibuloproximal şi
linguoproximal.
Procedura preparării cavităţii de clasa a II-a:

68
a. Pregătirea instrumentarului potrivit. Verificarea ocluziei anterior preparării
cavităţii pentru a determina aproximativ conturul marginal.
b. Se intră în foseta adiacentă feţei proximale implicate cu o freză cilindroconică
ţinută perpendicular pe o linie imaginară tangentă la cuspizi la adâncimea ideală
de 1,5 mm faţă de suprafaţa ocluzală. Se direcţionează freza spre proximal până
când este descoperită JAD şi se prepară caseta proximală în maniera
convenţională.
c. După completarea preparării proximale se revine în aria ocluzală de intrare şi se
completează conturul ocluzal cu coada de rândunică. Este importantă
menţinerea înclinaţiei spre lingual pentru a obţine înclinaţia dorită a peretelui
pulpar. Astfel se va menţine suficient suport dentinar pentru cuspidul lingual şi
va fi prevenită deschiderea accidentală a cornului pulpar vestibular.
Coada de rândunică ocluzală va asigura suficientă rezistenţă acestei mici
cavităţi preparate.
d. Se plasează şanţurile de retenţie, se finisează marginile şi pereţii, se curăţă şi se
debridează cavitatea.

Fig.70

69
 Variaţii ale cavităţii de clasa a II-a DO la molarul unu mandibular

Datorită dimensiunii reduse a celui de-al cincilea cuspid al molarului unu

mandibular – cuspidul distovestibular – prepararea cavităţii de clasa a II-a cu
localizare pe faţa proximală distală a acestui dinte va ţine cont de câteva considerente
importante.
Cavitatea se prepară după tehnica convenţională a cavităţilor de clasa a II-a
dacă extensia peretelui distovestibular nu depăşeşte centrul acestui cuspid – marginea
distovestibulară a cavităţii proximale va fi plasată distal de centrul cuspidului DV.
Dacă peretele distovestibular este plasat dincolo de centrul cuspidului, adică
mezial de el, este necesară repoziţionarea întregii margini distovestibulare.
Repoziţionarea este influenţată de:
- extinderea cariei sau decalcificării
- gradul de rotaţie a dintelui
- mărimea şi rezistenţa cuspidului distal. Repozitarea marginii
distovestibulare este astfel indicată pentru a avea la marginile cavităţii
smalţ sănătos şi o joncţiune de 90o între amalgam şi structura dentară.
Există două metode de repoziţionare a marginii:
1. mutarea întregului perete DV spre vestibular pentru a cuprinde întregul
cuspid distal. Noua margine distovestibulară este replasată mezial de
şanţul distovestibular central (ce separă cuspidul DV de cel central).
Adâncimea ideală a peretelui axial (sau lăţimea pragului gingival) de 1,0
mm este menţinută de-a lungul întregii lungimi a casetei proximale
lărgite.

Fig.71

70
 2. căptuşirea cuspidului distal

Fig.72

Se prepară porţiunea ocluzală şi proximală a cavităţii la adâncimea şi extensia

ideală. Se reduce apoi întregul cuspid distal până la înălţimea peretelui pulpar.
Marginea de cavosuprafaţă a cuspidului redus este localizată mezial de şanţul distal.
Dacă adâncimea peretelui pulpar este mai mare se reduce cuspidul distal cu cel puţin
2 mm pentru a asigura rezistenţa restauraţiei de amalgam. NU întreaga casetă
proximală este extinsă dincolo de limitele ideale, ci doar cuspidul distal. Văzută
dinspre distal, căptuşirea crează o treaptă vestibuloproximală.
Oricare din cele două tehnici poate fi acceptată ca măsură terapeutică; dacă
căptuşirea conservă mai multă structură dentară, mutarea întregului perete
distovestibular pare a fi mai bună deoarece ea îndepărtează şi decalcificarea cervicală
ce deseori interesează porţiunea distală a suprafeţei vestibulare.

71
 Variaţii ale cavităţii de clasa a II-a la molarii maxilari

Structura morfologică a molarilor maxilari prezintă ca particularitate existenţa

puternicei creste oblice care se extinde de la cuspidul meziopalatinal la cel
distovestibular şi are rolul de a uni cele două jumătăţi ale dintelui: cea vestibulară şi
cea palatinală. Al doilea element anatomic este reprezentat de şanţul distopalatinal care
se extinde din foseta distală spre suprafaţa palatinală.
De aceea prepararea cavităţii la aceşti dinţi va conserva întotdeauna dacă este
posibil creasta oblică, dacă ea nu este subminată de procesul carios şi se va extinde pe
suprafaţa palatinală prin şanţul distopalatinal de câte ori acesta este cariat.
Conturul cavităţii proximale:

Fig.73

a. peretele vestibuloproximal este în general paralel cu axul lung al dintelui.

Peretele proximo-palatinal etse divergent faţă de axul lung al dintelui şi se
întâlneşte cu pragul gingival în unghi ascuţit.
b. Pereţii proximali se extind clar dincolo de dintele/dinţii adiacent cu minimum
0,2 mm.

Extensia în şanţul palatinal

a. Cavitatea palatinală va include întregul şanţ şi se extinde spre gingival suficient
pentru a crea un perete axial de minim 2-3 mm lungime în sens ocluzogingival

72
b. Cuspidul DP este conservat prin prepararea casetei palatinale mai mult pe
cuspidul MP (prin poziţia înclinată a frezei în şanţ).
Conturul ocluzal:

Fig.74

a. Se conservă creasta oblică dacă ea nu va avea mai puţin de 2,0 mm grosime,

altfel ea va fi sacrificată şi cele două preparaţii se vor uni.
b. Dacă şanţul vestibular este implicat şi el în procesul carios, atunci cavitatea se
va extinde şi pe suprafaţa vestibulară în acelaşi fel ca pe cea palatinală.

73
 Cap. IX Prepararea cavităţilor de clasa a III-a pentru amalgam

Cavităţile de clasa a III – a sunt definite ca fiind acele cavităţi care implică
suprafaţa mezială sau distală a oricărui dinte anterior maxilar sau mandibular.
Majoritatea leziunilor anterioare sunt restaurate prin tehnici directe cu materiale
fizionomice, de aceea utilizarea amalgamului este limitată de extensia cavităţii
preparate (esteticul).
Cea mai comună indicaţie a restaurărilor cu amalgam de clasa a III-a o
reprezintă leziunile de pe faţa distală a caninilor maxilari şi mandibulari. Amalgamul
în aceste zone are o viaţă mai îndelungată decât restaurările din răşini compozite şi
oferă o protecţie mai bună faţă de migrarea mezială a primului premolar.
Există mai multe variante în design-ul preparării cavităţilor de clasa a III-a ,
cele mai conservative reprezentându-l atacul de pe faţa orală a dintelui.
Iată câteva considerente generale de preparare a unei cavităţi de clasa a III-a pe faţa
distală a caninilor superiori sau inferiori:
Văzut dinspre distal:

Fig.75

a. Conturul marginal extern este reprezentat de o casetă

formată din joncţiunea pereţilor incizal, vestibular,
gingival şi axial. Unghiurile de cavosuprafaţă
formate prin joncţiunea acestor pereţi sunt
întotdeauna uşor rotunjite.
b. Peretele vestibular este uşor curb astfel încât
marginea vestibulară de cavosuprafaţă este plasată în afara contactului
interproximal cu dintele vecin.
c. Peretele gingival este perpendicular pe planul lingual al dintelui şi de obicei nu
mai extins înspre gingival de 1,0 mm dincolo de aria de contact interproximală,
cu excepţia situaţiilor diferite dictate de carii sau decalcificări.

74
d. Peretele incizal este paralel cu cel gingival şi extins incizal suficient încât să
includă aria de contact interproximală. Astfel, pereţii vestibulari, gingivali şi
incizali sunt situaţi în afara ariei de contact cu dintele vecini (liberi de contact).
Pentru tipodont, pe model, distanţa dintre peretele gingival şi incizal va fi de
aproximativ 2,0 mm.
Văzut dinspre oral:

Fig.76

a. Pereţii gingival şi incizal întâlnesc suprafaţa externă a

dintelui în unghiuri drepte (90o).
b. Peretele axial este plan atât în sens incizogingival cât şi
vestibulolingual şi situat la 0,5 mm dincolo de JAD
(pentru tipodont, la adâncimea de 1,0 mm). Peretele
axial se întinde şi pe suprafaţa linguală, de aceea în
principiu la această cavitate nu există perete lingual.
c. Plasarea şanţurilor
suplimentare de retenţie se face
de-a lungul unghiurilor de linie
axioincizal şi axiogingival, fiind mai
adâncă spre vestibular şi mergând
pierdut spre exterior pe măsură ce se
apropie de JAD.

Fig.77

75
 Prepararea propriu-zisă a cavităţii de clasa a III-a:
a. Pregătirea instrumentarului adecvat
b. Stabilirea conturului marginal
- Cu o freză globulară #1 ţinută perpendicular pe planul suprafeţei orale a dintelui
se pătrunde într-un punct uşor oral şi uşor gingival de aria de contact interproximală
(la jumătatea înălţimii crestei marginale distale a feţei orale).

Fig.78

Apoi ne extindem spre

vestibular până la poziţionarea
aproape definitivă a peretelui
vestibular. Este indicată în această
etapă păstrarea unei forţe subţiri de
smalţ din faţa orală adiacent ariei de
contact cu dintele vecin pentru a asigura protecţia acestuia (la fel ca la caseta
proximală a cavităţii de clasa a II-a ).

Fig.79

Pe măsură ce freza se apropie de peretele vestibular

se va utiliza o mişcare incizogingivală de pensulare ce va
crea peretelui vestibular o formă uşor curbă ce aproximează
conturul feţei vestibulare a dintelui adiacent. Pe măsură ce
capătul terminal al frezei crează peretele vestibular,
marginile frezei vor accentua unghiurile acestuia cu pereţii
incizal, gingival şi axial.
În final se rupe foiţa subţire de smalţ subminat de la marginea cavităţii cu o
toporişcă de smalţ şi se planează toţi pereţii la conturul final cu aceeaşi toporişcă sau

76
cu un bizotator de prag gingival. Ne asigurăm că marginea vestuibulară este plasată în
ambrazura vestibulară dincolo de punctul de contact cu dintele vecin la aproximativ
0,2 mm. Pereţii incizal şi gingival depăşesc şi ei aria de contact aşa cum am descris.
c. stabilirea formei de rezistenţă şi retenţie
- pereţii incizal şi gingival se netezesc cu lama toporiştii de smalţ ţinută
de-a lungul lor în direcţie vestibulară. În situaţii clinice, acest lucru se
realizează excelent cu toporişca Jeffrey contraunghi;
- peretele axial şi marginea linguală de cavosuprafaţă se planează şi se
netezesc fie cu instrumentar rotativ (#56 sau #169) sau cu un instrument
de mână;
- peretele vestibular se netezeşte printr-o mişcare de „periaj” cu o
toporişcă de smalţ sau bizotator de prag gingival. Bizotatorul de prag cu
lama sa angulată este excelent pentru îndepărtarea prismelor de smalţ
nesusţinute de-a lungul marginii vestibulare de cavosuprafaţă;

Fig.80

- plasarea retenţiei de-a lungul unghiurilor de linie axiogingival se face fie

cu o freză globulară #1/4, fie cu un bizotator de prag gingival. Retenţia
incizală se plasează într-o direcţie axiovestibuloincizală cu toporişca
incizală (GF 18). Acest instrument este destinat exclusiv acestui scop la
nivelul restaurărilor de clasa a III-a. De multe ori forma palatului nu
permite angulaţia ideală sau direcţia corectă a frezei. Pentru a avea acces

77
 suficient şi pentru a stabili o direcţie corectă retenţiei incizale este
recomandată freza globulară #1/4. Retenţia se plasează în dentină şi va avea
o înclinatie axială uşoară pentru a nu submina smalţul proximal. Este mai
adâncă axiovestibuloincizal şi axiovestibulogingival la nivelul unghiurilor
de punct şi se micşorează pe măsură ce se apropie de suprafaţa linguală.
- toate unghiurile interne de linie se exprimă cu ajutorul unei toporişti de
smalţ sau bizotator de prag gingival.

d. obţinerea formei de convenienţă se realizează în general când toate cerinţele

anterioare sunt satisfăcute
e. exereza dentinei cariate restante se face cu excavatoare lingură şi/sau
instrumentar rotativ la turaţie mică
f. finisarea marginilor şi a pereţilor de smalţ – planarea pereţilor se face cu
instrumentar rotativ de finisare la turaţie joasă sau cu instrumente de mână
g. toaleta cavităţii se realizează prin îndepărtarea tuturor debriurilor cu bulete de
vată umezite, cavitatea se spală cu spray-ul aer – apă şi se usucă cu grijă cu
spray-ul de aer. A nu utiliza prea mult sau continuu spray-ul de aer pentru a nu
produce desicarea sau deshidratarea structurii dentare.
O cavitate complet preparată de clasa a III –a trebuie să demonstreze următoarele
criterii:

Fig.81

78
 design de casetă clasică cu pereţii incizal şi gingival paraleli unul cu altul şi
perpendiculari pe planul lingual al dintelui
 pereţii vestibular, incizal şi gingivali plasaţi uşor în afara contactului
proximal cu dintele adiacent
 peretele vestibular este uşor curb pentru a aproxima conturul vestibular al
dintelui adiacent
 distanţa între pereţii incizal şi gingival este de aproximativ 2,0 mm
 marginea linguală de cavosuprafaţă nu este situată în aria faţetelor de uzură
 toate marginile de cavosuprafaţă întâlnesc suprafaţa dentară externă în
unghiuri drepte
 toate unghiurile de cavosuprafaţă sunt uşor rotunjite
Forma de retenţie, rezistenţă şi convenienţă
a. peretele axial este plasat în dentină la 1,0 mm de suprafaţa externă
b. retenţia este plasată de-a lungul unghiurilor de linie axioincizal şi
axiogingival pe toată lungimea lor
c. unghiul de linie axiovestibular este ascuţit dar nu retentiv
d. toţi pereţii interni sunt netezi; nu există bizouri de cavosuprafaţă
e. toate debriurile sunt complet îndepărtate de la nivelul preparaţiei
Cazurile care implică leziuni carioase extinse necesită
prepararea de cavităţi adiţionale pentru a asigura retenţia
restaurării de amalgam. În acest caz se prepară pe faţa
linguală retenţia în coadă de rândunică, asemănător ca la
cavitatea de clasa I.

Fig.82

79
 Cap. X. Prepararea cavităţii de clasa a V-a pentru amalgam

Prin definiţie, cavitatea de clasa a V-a implică treimea de colet a suprafeţelor

vestibulare sau linguale ale oricărui dinte. Etiologia acestui tip de leziune este
reprezentată de caria dentară, decalcifiere, eroziune sau abrazie.
Cavitatea carioasă la nivelul coletului dinţilor apare datorită acumulării de placă
sau tartru în această zonă vecină ţesutului gingival, dată de dificultatea de curăţire şi
igienizare a suprafeţelor de colet. Leziunea iniţială apare ca o linie alb – lăptoasă de
decalcifiere în imediata apropiere a crestei gingivale libere (deasupra acesteia în sens
ocluzal).
Dacă smalţul nu este demineralizat în aşa natură încât la palparea cu sonda să se
detecteze fisuri în suprafaţa lui, aria afectată poate fi tratată
 fie prin finisarea zonei decalcificate cu ajutorul discurilor abrazive fine de
hârtie şi apoi lustruirea ei până la o suprafaţă netedă
 fie prin aplicarea topică de fluoruri pentru a preveni dezvoltarea leziunii spre
apariţia cariei.
Ariile cervicale de uzură ce apar datorită eroziunilor sau abraziei sunt necariate şi
necesită preparare de cavitatea doar în condiţiile în care adâncimea acestei zone este
aşa de mare încât eroziunea ulterioară ar afecta sever rezistenţa dintelui sau când
dintele prezintă o sensibilitate patologică.

Consideraţii generale ale preparării cavităţii de clasa a V-a la molari

Fig.83

o Conturul extern al acestei cavităţi este

reprezentat de clasicul design în formă de
trapez (trapezoidal)

80
o cu excepţia situaţiilor de decalcificări, eroziuni sau abrazii şi recesiuni ale
ţesutului gingival.
o Peretele ocluzal al cavităţii este plasat în punctul cel mai înalt al convexităţii
gingivale a suprafeţei vestibulare şi este preparat în general paralel cu planul
ocluzal

Fig.84

o Peretele gingival se situează circa

0,5 mm ocluzal de marginea gingiei
libere. Prin retracţia gingivală
obţinută cu ajutorul digăi, el va fi
plasat la cca 1 mm deasupra
nivelului acestuia. De menţionat că
el este uşor înclinat spre gingival pentru a urmări direcţia prismelor de smalţ de
la acest nivel.
o Pereţii mezioproximal şi distoproximal sunt drepţi şi paraleli cu unghiurile
respective bucoproximale ale treimii gingivale a coroanei. Aceşti pereţi diverg
de la centrul dintelui spre exterior şi sunt paraleli cu direcţia prismelor de smalţ
(de exemplu, perpendiculari pe cavosuprafaţă)

Fig.85

81
o Peretele axial este rotunjit şi paralel cu conturul extern al dintelui. El nu este
plan sau drept pentru a preveni deschiderea camerei pulpare.
o Şanţurile de retenţie se plasează pe toată lungimea unghiurilor de linie axio-
ocluzal şi axiogingival, dar NU se vor plasa la nivelul unghiurilor axio-mezial
şi axio – distal.
o Unghiurile externe de cavosuprafaţă sunt ascuţite sau uşor rotunjite. Uşoara
rotunjire este echivalentă cu radiusul frezei cilindro-conice #169 la adâncimea
de 1,0 mm.

Fig.86

o Unghiurile interne de linie au aceeaşi formă ca şi unghiurile externe, dar sunt

mai reduse ca mărime.

Prepararea cavităţii de clasa a V-a

 Pregătirea instrumentarului rotativ

 Stabilirea conturului marginal
- Se pătrunde la nivelul leziunii cu o freză globulară până se ajunge la
nivelul JAD (1,0 mm). Cu o freză fisură la această adâncime stabilită se
extinde preparaţia până la o formă a conturului ce va aproxima forma
finală a cavităţii. În sens meziodistal cavitatea trebuie să aibă o lătime de
aproximativ 2,75 mm dar să includă toate zonele cariate sau decalcificate

82
 - Peretele axial este plasat complet în dentină la 0,5 mm dincolo de JAD şi
va avea un contur ce simulează conturul extern al suprafeţei vestibulare a
dintelui (şi al JAD). Deoarece grosimea smalţului este mai mare la nivel
ocluzal şi mai mică la nivel gingival, şi adâncimea cavităţii va fi diferită
şi anume 1,0 mm ocluzal şi 0,6 mm gingival (maximum 1mm).
Această etapă se poate realiza cu freza cilindrică #56 sau cu freza
con invers #331/2. Marginile cavităţii vor fi plasate în ţesut sănătos cu
minimum 0,25 mm dincolo de procesul carios. Astfel, preparaţia
măsoară 1,5-2,0 mm în sens incizo-gingival şi 2,75-3,00 mm în sens
meziodistal. Cu cât extinderea spre M şi D a leziunii este mai mare cu
cât aceşti doi pereţi vor fi mai divergenţi.
 Stabilirea formei de rezistenţă şi retenţie
- şanţurile de retenţie se plasează de-a lungul unghiurilor de linie axio-
ocluzal şi axiogingival pe toată lungimea lor cu ajutorul unei freze
globulare #1/4 sau cu un formator de unghi (adâncimea lor este de
jumătate din diametrul frezei sau chiar un offset = 0,15 mm).
- Şanţurile de retenţie sunt situate integral în dentină, cel ocluzal într-o
direcţie ocluzală, cel gingival într-o direcţie axiogingivală.
- se exprimă şi unghiurile axiomezial şi axiodistal dar nu se plasează de-a
lungul lor şanţuri suplimentare de retenţie.
 Stabilirea formei de convenienţă – ea este în general obţinută când toate
celelalte cerinţe sunt satisfăcute
 Exereza dentinei cariate restante
- se face cu excavatoare lingură şi/sau freze globulare la viteze şi cu
presiuni foarte mici. În ambele cazuri instrumentele trebuie să fie bine
ascuţite şi să aibă o mărime potrivită celei a cavităţii.
 Finisarea pereţilor de smalţ şi a marginilor cavităţii
- planarea se realizează cu instrumentar rotativ la turaţii mici sau cu
instrumente de mână. Toate marginile cavităţii vor fi ascuţite şi toate

83
 unghiurile de cavosuprafaţă vor fi ascuţite sau uşor rotunjite.
 Toaleta finală a cavităţii se realizează prin îndepărtarea debriurilor cu bulete de
vată umede, spălare cu spray-ul de aer-apă şi uscare cu spray-ul de aer.
O cavitate de clasa a V-a complet preparată trebuie să respecte următoarele criterii:
 Contur ideal trapezoidal (sau variante asemănătoare)
 Peretele ocluzal la înălţimea convexităţii maxime a feţei
 Peretele gingival la 1,0 mm ocluzal de digă (sau 0,5 mm ocluzal de creasta
marginală dacă nu se foloseşte diga). Dacă peretele gingival este plasat numai
în smalţ (depinzând de localizarea cariei), direcţia lui va fi paralelă cu cea a
prismelor de smalţ.
 Pereţii meziali şi distali sunt plasaţi la nivelul unghiurilor de linie
bucoproximale şi preparaţi drept.
 Toate marginile de cavosuprafaţă formează unghiuri drepte cu suprafaţa externă
a dintelui.
 Unghiurile de cavosuprafaţă sunt ascuţite sau uşor rotunjite.

Forma de rezistenţă, retenţie şi convenienţă

- pereţii ocluzal şi gingival sunt paraleli cu planul ocluzal

- adâncimea ideală a peretelui axial este 1,0 mm ocluzal şi 0,6 mm
gingival
- peretele axial curb reflectând conturul extern şi paralelismul cu JAD
- şanţuri de retenţie plasate axioocluzal şi axiogingival, NU şi M şi D
- toate debriurile îndepărtate din cavitate
Restaurarea cu amalgam a cavităţilor de clasa a V-a se realizează după aceleaşi
principii generale ca la cavitatea ocluzală a restaurărilor de clasa I. O importanţă
deosebită o au contururile anatomice. O primă consideraţie o reprezintă menţinerea
conturului vestibular în restaurarea modelată. Pentru aceasta ne ghidăm după arcul pe
care îl face faţa vestibulară a dintelui adiacent. Cea mai mare problemă o reprezintă
planarea exagerată a conturului vestibular prin îndepărtarea unei cantităţi prea mari de
amalgam în timpul modelării. De aceea, spre deosebire de cavitatea de clasa I şi a II-a

84
este indicat ca la aceste cavităţi să-i lăsăm amalgamului un anumit timp pentru a
dezvolta priza iniţială (sau o uşoară rezistenţă) înainte de a definitiva conturul final al
restaurării.
Pentru izolarea câmpului operator la nivelul leziunilor de clasa a V-a a fost
necesară realizarea unei clame cu un design special şi anume clama de retracţie
gingivală #212. Funcţiile ei includ:
Fig.87

a. retenţia digăi
b. retracţia digăi şi a ţesutului gingival
c. permite accesul la leziunile gingivale

Această clamă trebuie să fie deseori modificată înaintea utilizării în funcţie de

anumiţi factori cum sunt:
- dimensiunea meziodistală a dintelui la joncţiunea ciment – smalţ
- gradul de rotaţie a dintelui
- poziţia dintelui pe arcadă şi gradul de curbură a arcului
- localizarea leziunii gingivale
- înălţimea şi sănătatea ţesutului gingival adiacent
Modificarea cea mai frecventă a clamei #212 o reprezintă modificarea
angulaţiei pintenului lingual. Aceasta se realizează prin încălzirea acestui pinten în
flacără şi apoi încurbarea lui în direcţia dorită. Accidentul cel mai frecvent este ruperea
pintenului. Pintenul V nu va fi modificat niciodată; orice modificare a formei lui va
împiedica accesul la cavitate.
Datorită configuraţiei şi mărimii clama #212 trebuie fixată pentru:
 a asigura stabilitatea ansamblului în cursul preparării şi restaurării

85
  a proteja abrazia cimentului dată de pintenii clamei
 a permite sprijinirea degetului pe arcurile clamei

Evident, clama se fixează după aplicarea digii. Pentru a permite accesul clamei pe
toată lăţimea ei meziodistală, izolarea va cuprinde câte 2 dinţi de fiecare parte a
dintelui pe care se va fixa clama.
Tehnica aplicării clamei:
a. pregătirea instrumentarului şi aplicarea cauciucului digăi
b. izolarea fiecărei suprafeţe dentare pe care vor fi situaţi pintenii clamei cu
varnish din abundenţă şi rulouri de vată, ce minimalizează aderenţa materialului
de dinte
c. pe o buletă de vată sau pe o bucată mică de rulou se aplică puţin material şi se
fixează de suprafaţa linguală a dintelui acolo unde se sprijină arcul lingual al
clamei
d. cu cleştele de clame se aşează clama în poziţie:
- pintenul nu trebuie să preseze ţesutul gingival
- arcurile clamei trebuie să fie aproximativ paralele cu planul de ocluzie
- pintenul vestibular trebuie să fie plasat cel puţin 1,0 mm gingival de ce
se anticipează a fi marginea gingivală de cavosuprafaţă
e. clama este menţinută în poziţie de către mâna neoperaţională, se îndepărtează
cleştele şi se aplică materialul termoplastic pentru a stabiliza clama.
Se încălzeşte o bucată cam de 1,5 cm de kerr până începe să se moaie, apoi se
înmoaie degetele în apă şi se îndepărtează această porţiune de pe baton şi se plasează
peste arcul distal al clamei între acesta şi suprafaţa ocluzală a dintelui şi în ambrazura
dintre dinţi, atât vestibular cât şi lingual. Răcirea lui se face cu spray-ul de aer. Se
repetă aceiaşi paşi ca mai sus pentru arcul mezial.
Cu un instrument încălzit se îndepărtează excesul de material ce împiedică accesul
la câmpul operator.
Clama corect aplicată trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
 este stabilă şi nu se mişcă
 arcul lingual nu presează ţesutul gingival

86
  arcul vestibular este cel puţin la 1,0 mm gingival de marginea finală gingivală a
cavităţii.
 arcurile clamei sunt paralele cu planul de ocluzie
 nu există execes de material termoplastic şi el este modelat neted
- nu există zone de infiltraţie între digă şi câmpul operator
După ce cavitatea a fost complet preparată se îndepărtează clama în modul
următor:
- se inseră cleştele în găurile adiacente pintenilor V şi O ai clamei
- se presează ferm pe porţiunea linguală a clamei pentru a îndepărta
pintenii
- prin presiune şi o mişcare de lateralitate şi ocluzal asupra pintenului
lingual se va încerca îndepărtarea clamei
- materialul dentar şi clama se vor îndepărta de obicei împreună
- se îndepărtează orice bucăţică de material rămasă ataşată de dinţi
- se îndepărtează cauciucul de digă

Prepararea cavităţii de clasa a V-a pentru premolari şi dinţi frontali

Datorită factorului estetic, înainte de a prepara o cavitate de clasa a V-a la acest

nivel este nevoie să hotărâm asupra materialului de restaurare coronară. În acest sens
trebuie să avem în vedere:
1. durata şi calitatea tratamentului
2. economicul
şi cel mai important:
3. esteticul
a. din considerente estetice este obligatorie izolarea leziunii de clasa a V-a
cu ajutorul clamei #212 ce ne permite plasarea peretelui gingival şi a
celor mezial şi distal dincolo de creasta marginală a gingiei libere (în
sens gingival)

87
 b. dacă se utilizează amalgam, esteticul se obţine cel mai optim prin
utilizarea clamei #212. Oricum, în majoritatea cazurilor de cavităţi de
clasa a V-a pe premolari şi dinţi anteriori vom folosi pentru restaurare
materiale fizionomice cum ar fi compozitele sau aurul, prin tehnica
directă.
Tipic pentru prepararea cavităţii de clasa a V-a la dinţii anteriori şi premolari o
constituie forma ascuţită a marginilor cavităţii, ceea ce diferă de molari unde
unghiurile pot fi uşor rotunjite. Acest contur ascuţit favorizează localizarea marginilor
în jurul restaurării şi satisface esteticul în mai mare măsură decât unghiurile rotunjite.
 Peretele ocluzal (incizal) se prepară paralel cu planul ocluzal. Peretele gingival
şi marginea gingivală de cavosuprafaţă se prepară cu 1mm deasupra în sens
ocluzal de pintenul vestibular al clamei #212.
- Retracţia tisulară ideală obţinută cu clama #212 va expune suficientă
structură dentară pentru a plasa peretele gingival în cement. Când clama
şi diga sunt îndepărtate, peretele gingival al cavităţii va fi plasat cu 0,5 –
1,0 mm gingival de creasta gingiei marginale libere. Dacă nu există alte
considerente dictate de extinderea procesului carios, lăţimea
meziodistală a cavităţii va fi egală cu lăţimea pintenului vestibular al
clamei #212.
 Plasarea peretelui ocluzal (incizal) este general dictată de extensia leziunii
carioase şi de următoarele linii de ghidare:
- în punctul cel mai proeminent al conturului feţei vestibulare a dintelui
- la joncţiunea 1/3 gingivale cu cele 2/3 ocluzale ale coroanei clinice (ca
ghid pentru premolari)
- la înălţimea digăi de la nivel interseptal. Aceasta este un ghid general
pentru plasarea peretelui incizal la cavităţile de clasa a V-a pe dinţii
anteriori
La exerciţii pe model distanţa la care se plasează peretele incizal este de
2,0-2,5 mm de peretele gingival.

88
  Extensia pereţilor meziali şi distali este
determinată de poziţia cauciucului de digă
retractat. Pereţii sunt drepţi şi la o distanţă
de minim 1,0 mm faţă de marginea digăi
retractate la maxim.

Fig.88
 Peretele axial este rotunjit, paralel cu conturul extern al dintelui şi este plasat în
întregime în dentină. Ca şi pentru molari, adâncimea ideală este de 1,0 mm la
nivel ocluzal sau incizal şi 0,6 mm la nivel gingival.
 Retenţia este plasată de-a lungul unghiurilor de linie axiogingival şi axioincizal
(axioocluzal).
 Unghiurile interne de linie reproduc în mare conturul extern al cavităţii, dar
într-o dimensiune mai mică.
Diferenţe între cavitatea de clasa a V-a la molari şi dinţi anteriori şi premolari:
1. Aplicarea clamei #212 este obligatorie la premolari şi frontali; ea este arbitrară
la molari.
2. Toate unghiurile de cavosuprafaţă la premolari şi frontali sunt ascuţite; la
molari ele sunt ascuţite sau uşor rotunjite.
3. La premolari şi frontali peretele gingival este plasat în cement atunci când este
nevoie; la molari poziţionarea peretelui gingival este dictată de extensia leziunii
carioase.
4. Peretele incizal/ocluzal este plasat în funcţie de trei cerinţe stabilite anterior; la
molari, cel mai uzual ghid îl reprezintă cel mai proeminent punct al conturului
feţei vestibulare.
5. Toate extensiile conturului extern sunt măsurate în relaţie directă cu diga şi
clama #212.

89
Fig.89

Fig.90

Fig.91

Fig.92

90
 Cap.XI Prepararea cavitãţilor în vederea
restaurãrilor directe cu materiale fizionomice

Materialele fizionomice sunt utilizate cu precãdere pentru restaurãrile pe dinţii

frontali afectaţi de leziuni de clasa a III-a, a IV-a (excepţie fãcând faţa distalã a
caninilor) sau a V-a. În anumite condiţii, aceste materiale pot fi utilizate şi în leziuni
de clasa I sau a II-a, cât şi în leziunile de clasa a III-a de pe faţa distalã a caninilor.
Design-ul în prepararea cavitãţilor pentru rãşinile compozite a fost subiectul a
numeroase schimbãri în ultimii câţiva ani, datoritã introducerii de noi materiale şi a
dezvoltãrii materialelor disponibile. Baze le design-ului cavitãţii şi a preparãrii dinţilor
sunt un compromis între cerinţele de restaurare şi mai ales cele estetice, a deficienţelor
materialelor şi a limitelor legate de dinte.

Aplicarea principiilor generale

I. Conturul marginal
În tratamentul chirurgical al cariei dentare nu existã alt domeniu în care
principiile generale enunţate de G. V. Black sã fie modificate în aşa mãsurã ca în cazul
restaurãrilor cu materiale fizionomice. De fapt, singurul principiu valabil este cã :
« prepararea cavitãţii trebuie sã includã toate structurile dintelui atacate direct de
leziunea carioasã ».
1. Crearea accesului, în special la cavitãţile de clasa a III-a şi unele din cavitãţile
de clasa a II-a, impune alegerea feţei dintelui pe care se va face atacul în
vederea preparãrii cavitãţii. În final, alegerea este dictatã de extinderea
procesului carios şi de cerinţele estetice, fãcând preferabil ca atacul sã se facã
de pe faţa palatinalã sau lingualã a dintelui. Problema extinderii cavitãţii în
vederea îmbunãtãţirii accesului nu îşi are rostul la cavitãţile de clasa I, a IV-a şi
a V-a şi la majoritatea cavitãţilor de clasa a II-a.
2. Când în restaurarea cavitãţii se folosesc materialele fizionomice extensia
preventivã este foarte rar necesarã. Datoritã proprietãţilor fizice, mecanice şi
biologice ale acestor materiale, ele se dovedesc a fi cele mai eficiente mijloace
de înlocuire a structurilor dure dentare în vederea refacerii funcţionalitãţii

91
 dinţilor. În afara acestor proprietãţi, multe din materialele fizionomice posedã
in plus şi grade variate de anticariogenicitate.
3. Prepararea cavitãţilor pe suprafeţe proximale trebuie realizatã astfel încât ariile
de contact sau pãrţi ale acestora sã fie lãsate în structurile dure dentare şi nu în
restauraţie. Aceste materiale restaurative nu pot menţine mult timp integritatea
contactului sau dimensiunea meziodistalã a dintelui. De aceea marginile
cavitãţii vor fi scoase în afara ariilor de contact.
4. În prepararea cavitãţilor pentru materiale fizionomice este permisã menţinerea
smalţului restant subminat în pereţii laterali, cu specificarea cã acest smalţ
trebuie sã îndeplineascã mai multe condiţii :
a. Sã nu fie subţiat în profunzime de caria subiacentã pentru cã altfel
devine nerezistent sau creazã un efect de prismã.
b. Sã nu aibã culoarea modificatã datoritã leziunii carioase.
c. Sã nu fie sediul direct al unui contact centric sau excentric între dinţii
superiori şi inferiori.
d. Dacã restaurarea se face cu rãşinã compozitã, smalţul restant subminat
trebuie atacat acid atât pe faţa sa externã cât şi pe cea internã, permiţând
materialului de restaurare sã îl îmbrace.
e. Sã nu fie cariat şi sã nu împiedice accesul pentru exereza întregii dentine
cariate în timpul preparãrii cavitãţii.
f. Periferiile anfractoase ale smalţului subminat trebuie netezite pentru a-i
creşte rezistenţa şi a împiedica efectul de prismã.
g. Sã nu prezinte nici un semn de fisurã sau crãpãturã.
5. Marginile gingivale în oricare din aceste cavitãţi se plaseazã supragingival
pentru a evita problemele parodontale, care apar prin uşoara aderare a plãcii
bacteriene la suprafaţa restaurãrii.
6. Conturul marginal al acestor cavitãţi va fi constituit din linii bine definite unite
prin unghiuri rotunjite. Dacã este posibil, aceste linii vor fi paralele cu anumite
contururi anatomice de pe faţa dintelui pentru a masca parţial diferenţa dintre
structurile dure dentare şi materialul de restaurare, ştiut fiind faptul cã primele
modificãri de culoare ale materialului se vor observa de-a lungul acestor linii.

92
Fig.93

93
 II. Forma de rezistenţã şi retenţie

Asupra restaurãrilor de pe feţele proximale ale dinţilor anteriori acţioneazã douã

forţe care pot produce dizlocarea acestora. Prima este o forţã orizontalã (H) care are
centrul aproape paralel cu axul lung al dintelui şi poate dizloca sau rota restaurarea în
direcţie vestibulo-proximo-lingualã sau oro-proximo-vestibularã. Cea de-a doua forţã
este una verticalã (V) ce poate dizloca sau rota restaurarea proximal (uneori vestibular
sau lingual) şi îşi are centrul pe marginea gingivalã a preparaţiei. Ponderea fiecãreia
din aceste forţe depinde de localizarea , extinderea şi tipul contactelor ocluzale între
maxilarul superior şi inferior în cursul funcţiilor.
Datoritã formei lor, a structurii mecanice şi a funcţiilor lor, design-ul cavitãţii
preparate pe dinţii frontali diferã cu mult faţã de dinţii laterali. Astfel :
a. Dinţii frontali au grosimea maximã la nivel gingival şi se subţiazã progresiv
spre incizal, având cea mai micã grosime la nivelul marginii incizale ; de aceea
rezistenţa la fracturã este maximã gingival şi scade spre incizal.
b. Forţele care acţioneazã pe dinţii frontali au direcţii orizontalã şi verticalã ; sub
acţiunea acestor forţe dinţii sunt supuşi stresului maxim de forfecare la
joncţiunea dintre coroana clinicã şi rãdãcina clinicã şi stresului maxim de
rezistenţã la întindere la nivelul marginii incizale, respectiv a unghiului incizal.
Datoritã solicitãrilor crescute la care este supus unghiul incizal în cursul
mişcãrilor mandibulei, pierderea lui reprezintã o complicaţie majorã în
mecanica restaurãrilor cu materiale fizionomice pe dinţii frontali.
c. Stratul de smalţ este mult mai gros vestibular decât lingual sau proximal,
grosimea maximã a smalţului fiind la nivelul marginii incizale.
d. Suprafeţele ocluzale ale dinţilor frontali, în special cele linguale ale superiorilor
şi marginea incizalã a inferiorilor sunt cel mai important determinant anterior al
mişcãrilor mandibulare.
e. Pierderea unui unghi axial, incizal sau a structurii dentare de la nivelul coletului
dintelui reduc dramatic rezistenţa dintelui la solicitãri, determinând fractura lor.

94
 Restaurãrile cu rãşini compozite folosite cu tehnici adezive şi pe suprafaţã de smalţ
gravatã acid sunt singurele care prin preparãri conservative cresc rezistenţa la fracturã
a dinţilor.
Retenţia în cazul folosirii materialelor fizionomice se face prin condiţionarea acidã
a suprafeţelor amelare (gravajul acid), prepararea retentivã a cavitãţii cu anumite
detalii interne, adeziunea fizico-chimicã a unor componenţi la structurile dure dentare,
folosirea ştifturilor şi pinurilor sau combinaţia acestor metode.

Fig.94

1. Condiţionarea acidã a suprafeţei de smalţ îmbunãtãţeşte atât închiderea

marginalã cât şi adeziunea la structurile dure dentare. Deoarece pe suprafeţele de smalţ
secţionate oblic se realizeazã o demineralizare mai bunã, înaintea gravãrii acide
marginile de smalţ vor fi bizotate. Bizoul îndeplineşte astfel un rol mecanic, dar în
acelaşi timp şi unul estetic, realizând o tranziţie opticã gradatã între smalţ şi rãşina
compozitã. În funcţie de localizarea şi tipul cavitãţii se pot folosi mai multe tipuri de
bizou :
- bizoul parţial : implicã de la 1/3 pânã la 1/2 din pereţii de smalţ în unghi de
45-70o faţã de pereţii cavitãţii. Este utilizat întotdeauna când cavitatea preparatã
este suficient de retentivã pentru restaurarea compozitã şi gravajul acid se
foloseşte doar pentru a reduce « microleakage-ul » (microinfiltraţiile
marginale).
- bizoul lung : implicã întreaga suprafaţã de smalţ, în unghi de 45-70o la pereţii
cavitãţii. Este utilizat când cavitatea preparatã nu este suficient de retentivã.

95
 Aceste douã tipuri de bizouri au dezavantajul de a nu avea o terminaţie
marginalã bine definitã, de aceea ele nu sunt indicate în zonele fãrã
autocurãţire, în ariile crescute de stress ocluzal, în arii inacesibile şi în
apropierea parodonţiului.
- Bizoul concav : cuprinde aproximativ 2/3 din grosimea pereţilor de smalţ şi se
realizeazã într-o manierã concavã în aşa fel încât întâlnirea între marginea
cavitãţii şi materialul de restaurare sã se facã în unghi de 90o. Este indicat în
zonele inaccesibile autocurãţirii, cum ar fi pereţii gingivali şi în zone supuse
stresurilor ocluzale.
- Festonarea marginilor (tãiere în zig-zag) – se poate folosi în asociere cu bizoul
scurt sau lung pentru a creşte mãrimea şi neregularitãţile suprafeţei de smalţ ce
urmeazã sã fie gravatã acid.
Este utilizatã atunci când gravarea acidã are rolul major în retenţia restaurãrii. În
nici un caz festonarea marginilor nu se face la nivelul pereţilor gingivali sau pe
porţiunile inaccesibile ale oricãrui perete marginal.
- « skirting »
Este folosit atunci când gravarea acidã a smalţului este modul principal de retenţie
a materialului rãşinos. În restaurarea leziunilor întinse (Cl II, III sau IV traumatice sau
Cl III şi IV fãrã pereţi înconjurãtori sau cu pereţi înconjurãtori scurţi) este esenţialã
implicarea smalţului de pe suprafeţele înconjurãtoare ale dintelui. În aceste cazuri se
îndepãrteazã mecanic pe o fracţiune de 1 mm de jur împrejurul leziunii circa 0,1 mm
din grosimea smalţului. Astfel suprafaţa de smalţ preparatã este dublã faţã de suprafaţa
defectului. O astfel de preparare poartã denumirea de « skirt ». El trebuie sã aibã o
terminaţie bine definitã (bizou concav ) sau festonatã ; de asemenea acest tip de bizou
poate fi utilizat pentru a circumscrie smalţul subminat sau cuspizii subţiaţi.
Astfel, într-o singurã cavitate se pot întâlni mai multe tipuri de bizou. Spre
exemplu într-o cavitate de clasa a III-a poate exista un bizou parţial la nivelul peretelui
incizal, un « skirt » la nivel vestibular (datoritã pierderii acestui perete), un bizou lung
la nivel lingual şi un bizou concav la nivel gingival. Oricare dintre acestea, cu excepţia
bizoului concav de la nivelul pragului gingival, se poate festona.

96
 2. Prepararea cavitãţii
Prepararea cavitãţii pentru rãşinile compozite trebuie sã urmãreascã anumite
trãsãturi generale :
 în jurul leziunii trebuie sã existe cât mai mulţi pereţi posibili. Aceştia trebuie sã
se întâlneascã între ei şi cu peretele axial în unghiuri definite dar rotunjite.
Rotunjimea unghiurilor de linie trebuie sã fie mult mai exageratã decât în
preparãrile pentru amalgam datoritã fragilitãţii materialelor fizionomice.
 între pereţii externi ai cavitãţii şi cei interni este de preferat sã existe unghiuri
ascuţite sau drepte, însã întotdeauna trebuiesc evitate unghiurile obtuze.
 pereţii încãrcaţi direct – de exemplu în contact cu dinţii opuşi în ocluzie
centricã sau excentricã trebuie sã fie formaţi din smalţ în întregime susţinut de
dentinã
 orice smalţ neatacat (pulpar sau axial) trebuie menţinut dacã tehnica
restaurativã cuprinde şi gravajul acid
 în cazul în care retenţia se realizeazã prin gravaj acid şi adezivi dentinari,
dimensiunile preparãrii (adâncime, lungime, lãrgime) pot fi menţinute minime
(de 0,5 mm)
 orice defecte de suprafaţã (fose, fisuri, crãpãturi) care vin în contact cu
marginile preparãrii trebuie incluse în prepararea dintelui dupã eliminarea
pãrţilor lor bolnave
 în cavitãţile de cl I şi a II-a extinse, unde lãţimea preparãrii depãşeşte 1/3 din
distanţa intercuspidianã se realizeazã bizouri lungi bine angulate care se supun
atacului acid.
 în cavitãţile de cl I şi a II-a extinse ce cuprind arii de cuspizi elongaţi, cu raport
înãlţime : lãţime de 3 :1 sau chiar mai mare este indicatã realizarea « skirting-
ului » parţial sau total pe cuspid, pe o adâncime de minim 0,5 mm, cu condiţia
ca smalţul sã fie voluminos şi sãnãtos. Acest skirt se realizeazã în afara
contactelor ocluzale, mai ales în cazul cuspizilor funcţionali.
 dacã leziunea de cl I sau a II-a este extinsã şi recidivantã, subminând puternic
smalţul cuspidian, smalţul ocluzal nesusţinut trebuie îndepãrtat. Smalţul
vestibular, lingual sau proximal nu se îndepãrteazã, chiar dacã este nesusţinut,

97
 ci va fi transformat în «skirt», gravat acid atât extern cât şi intern. Dacã smalţul
se terminã în unghi ascuţit el trebuie planat înainte de a fi bizotat.
 în zonele supuse intens stresului ocluzal este importantã reducerea cuspizilor şi
o adâncime suficientã a cavitãţii pentru un volum mare de rãşinã compozitã.
 retenţia internã auxiliarã se realizeazã sub formã de gropiţe intradentinare. Cele
mai eficiente sunt incizal şi gingival pentru cl. II, III şi V şi gingival, vestibular
şi lingual pentru cl. II şi IV.
 extensia pentru retenţii în formã de coadã de rândunicã trebuie neapãrat evitatã
la dinţii anteriori deoarece :
1. coada de rândunicã va supune mai mult din suprafaţa restaurãrii stress-
ului ocluzal
2. coada de rândunicã subţiazã volumul vestibulo-lingual al structurii
dentare şi ca urmare volumul dintelui
3. la dinţii superiori coada de rândunicã ar trebui fãcutã pe faţa palatinalã, o
localizare foarte apropiatã de camera pulparã.
4. când coada de rândunicã este singurul mijloc de retenţie al restaurãrii, ea
va permite deplasarea acesteia în una sau douã direcţii. De aceea,
riscurile ei (în comparaţie cu avantajele) fac ca ea sã nu fie folositã în
restaurãrile fizionomice de cl. III şi IV
 când marginile cavitãţii sunt în apropierea unor detalii anatomice importante
cum ar fi unghiul incizal, crestele marginale sau unghiul axial, a cãror pierdere
ar ridica probleme mecanice de restaurare, este indicat ca peretele adiacent sã se
facã înclinat din interior spre exterior (divergent) şi fãrã forme suplimentare de
retenţie în acest perete. Astfel dintele va avea un volum suficient, mai ales
dentinar, ce va avea constitui suport pentru aceste forme anatomice critice.
 dintre toţi pereţii unei cavitãţi de cl. II, III sau a IV-a, cel gingival este cel mai
critic punct al rezistenţei şi retenţiei. De aceea el trebuie sã fie prezent în oricare
dintre preparãrile pentru cavitãţile restaurate cu materiale fizionomice. Peretele
gingival trebuie sã fie cât de extins se poate atât din punct de vedere anatomic
cât şi cariogenic, atât în sens vestibulo-lingual cât şi meziodistal. De asemenea
în acest perete se realizeazã una din cele mai importante fosete suplimentare de

98
 retenţie. El trebuie sã fie plan sau sã aibe o componentã planã dacã este format
din mai multe planuri şi trebuie sã întâlneascã pereţii vestibulari şi linguali în
unghiuri bine definite pentru a creşte retenţia restaurãrii. În acest perete se va
realiza un bizou concav dacã mai prezintã o componentã de smalţ.

III. Forma de convenienţã

Natura accesului la cavitãţile de clasa III şi a IV-a necesitã anumite modificãri
în conturul marginal, anatomia internã a cavitãţii şi instrumentarea pentru comoditatea
preparãrii.
1. Separarea utilizând mijloace diferite ajutã în realizarea accesului pe faţa
proximalã a dinţilor anteriori.
2. Forma de convenienţã este facilitatã de realizarea pereţilor pãrţii de acces mai
scurţi şi divergenţi comparativ cu pereţii pãrţii opuse accesului.
3. Pentru a obţine toate detaliile preparãrii cavitãţii este necesar sã se reducã sau
sã se elimine convexitatea peretelui axial.
4. Utilizarea instrumentelor specifice al cãror design prezintã angulaţii multiple şi
diferite.

IV. Exereza dentinei cariate

Se realizeazã întocmai ca în cazul preparãrii cavitãţilor convenţionale, cu
menţiunea cã smalţul existent deasupra acestei dentine nu trebuie îndepãrtat, el fiind
parte a pereţilor cavitãţii.
Dupã îndepãrtarea în mare a dentinei ramolite (moi) se utilizeazã excavatoare
discoidale mici care se introduc în cavitate sub smalţul subminat şi se mişcã lateral în
contact cu smalţul. În cele din urmã, cu vârful unei sonde boante se examineazã dacã
nu au mai rãmas porţiuni de dentinã carioasã (ireparabil) moale.

V. Forma biologicã
Urmeazã principiile generale ale preparãrii cavitãţilor convenţionale, cu accente
deosebite în a crea nivele diferite ale pereţilor pulpar şi axial.

99
 VI. Finisarea pereţilor de smalţ
Situaţia unicã de a lãsa smalţ subminat care urmeazã a fi condiţionat acid
înainte de restaurare face ca finisarea pereţilor de smalţ sã fie complet diferitã faţã de
cavitãţile convenţionale. Marginile trebuie sã fie netede, cu unghiuri exterioare
rotunjite. Marginile vizibile trebuie sã fie paralele.

VII. Toaleta finalã a cavitãţii

Este un procedeu ce urmeazã principiile generale ale preparãrii cavitãţii, dar cu
importanţã mult mai mare decât în cazul cavitãţilor convenţionale. În asociere cu
agenţii obişnuiţi se utilizeazã şi agenţi adiţionali (0,5% EDTA, acid citric sau maleic
pentru smalţ şi dentinã şi acid fosforic pentru smalţ).

I. Prepararea cavitãţilor de clasa I şi a II-a

Dintre toate materialele fizionomice numai rãşinile compozite pot fi utilizate în

restaurãrile de clasa I şi a II-a şi acestea numai în urmãtoarele situaţii:
A. Carie incipientã
B. Îndepãrtarea tuturor structurilor dentare cariate lasã smalţ sãnãtos ce va fi
gravat acid, dacã se poate de jur împrejur (circumferenţial)
C. Persoane cu cariogenitate (activitate cariogenicã) redusã
D. Zone cu stres ocluzal minim
E. Ca restaurare provizorie a dinţilor cu prognostic rezervat
F. La dinţii cu distrucţii mari înaintea tratamentului endodontic, ortodontic sau
parodontal
G. Numai în leziuni supragingivale
H. Când estetica este obiectivul major al restaurãrii
I. În scop profilactic în şanţuri şi fosete ce sunt mai susceptibile la carie –
sigilarea şanţurilor şi fosetelor
J. Ca atelã în imobilizarea provizorie a dinţilor
K. Ca faţetare provizorie a restaurãrilor de amalgam neprezentabile (respingãtoare)

100
 Fig.95

În linii mari existã anumite similaritãţi în conturul general al cavitãtilor de cl. I şi II

pentru amalgam şi pentru rãşini compozite. Totuşi, diferenţele sunt multiple :
a) Lãţimea intercuspidianã a preparãrii poate sã fie de 1/5 din distanţa
intercuspidianã.
b) Unghiurile interne de linie şi de punct sunt extrem de rotunjite, mai ales
dacã sunt în smalţ
c) Dacã este posibil din punct de vedere anatomic, cariogenic şi mecanic
pereţii înconjurãtori pulpar şi pragul gingival pot fi limitate numai la
nivelul smalţului
d) În pereţii înconjurãtori sau pe podea se pot folosi pentru sporirea
retenţiei mijloace suplimentare de retenţie (gropiţe intradentinare).
e) Sunt singurele preparãri la care smalţul subminat poate fi pãstrat,
datoritã celor enumerate mai devreme în acest capitol.

Fig.96

101
 f) Spre deosebire de preparãrile pentru amalgam acestea nu necesitã
realizarea «curbei inverse» la joncţiunea ocluzo-proximalã.
g) Pentru cuspizii subţiaţi este indicat „skirting-ul“ circumferenţial.

Fig.97

h) Este bine ca ariile de contact sã rãmânã total sau parţial în structura

dintelui.
i) Porţiunile periferice ale pereţilor de smalţ ce urmeazã sã fie gravaţi acid
se bizoteazã.

Etapele clinice de preparare a cavitãţilor de cl. I şi a II-a

Instrumentarul necesar:
1. digã, perforator, cleşte şi clame
2. freze: nr. 330, ½, 1, 2, 7901
3. instrumente de mânã: daltã curbã, excavator, toporişcã Jeffrey, bizotator de
prag, toporişcã pentru smalţ
Înainte de a aplica diga se noteazã sediul contactelor ocluzale prin utilizarea hârtiei
de articulaţie şi se acoperã semnele cu varnish astfel încât ele vor fi observate şi dupã
ce diga este pusã. Lãţimea istmului trebuie sã fie minimã, astfel încât sã limiteze
forţele ocluzale ce acţioneazã asupra restaurãrii. Aceastã problemã este mai delicatã

102
atunci când se înlocuiesc restaurãri de amalgam existente. Pe cât este posibil conturul
ocluzal se preparã numai dacã apar defecte ce necesitã o restaurare.
Prepararea cavitãţii ocluzale se face cu freza 330. Dacã restaurarea este foarte micã
se utilizeazã freze nr. 329 (cu diametrul de 0,7 mm). Când suprafaţa proximalã se
include în preparare cerinţa esenţialã este îndepãrtarea dentinei şi a smalţului cariat şi
puternic decalcificat. Aceasta se realizeazã în mod obişnuit cu freza 330. Porţiunea
proximalã a preparãrii trebuie sã permitã plasarea şi finisarea cu uşurinţã a rãşinii.
Marginea gingivalã cât şi cele proximale V şi L ale preparãrii vor fi scoase în afara
punctului de contact cu dintele alãturat.
Contactul cu dintele vecin trebuie depãşit de marginea gingivalã, cât şi de
marginile proximale vestibulare şi linguale ale cavitãţii, pentru a uşura exereza
dentinei cariate şi plasarea matricii.
În cursul preparãrii se includ toate zonele cariate, forma cavitãţii fiind aproximativ
asemãnãtoare cu cea a cavitãţii pentru amalgam. Cu toate acestea nu tot smalţul este
necesar sã fie sprijinit pe dentinã, ca la preparãrile pentru amalgam. Prepararea este
terminatã cu frezele şi instrumentele de mânã. Marginile de smalţ gingivale şi
proximale se bizoteazã cu freze de finisat smalţul sau cu instrumente de mânã.
Marginile ocluzale ale unei cavitãţi conservative trebuie sã expunã capãtul terminal al
prismelor de smalţ. Nu sunt necesare fosetele convenţionale de retenţie utilizate în
cazul amalgamului.

103
 Prepararea cavitãţilor de clasa I, a II-a şi a VI-a
pentru restaurãrile compozite directe

Depinzând de clasificarea cavitãţilor ce trebuiesc restaurate existã trei design-

uri de bazã: (1) convenţional, (2) convenţional bizotat şi (3) modificate.
(1) Design-ul preparãrii convenţionale este asemãnãtor cu cel pentru amalgam,
cavitatea în formã de casetã având pereţii externi uşor convergenţi spre ocluzal,
peretele bazal plan şi şanţuri în dentinã pentru realizarea formei de retenţie. Sã ne
amintim cã la preparãrile pentru amalgam unghiurile de cavosuprafaţã sunt de 90o,
marginile cavitãţii proximale sunt extinse pentru a asigura un spaţiu minim de curãţire
faţã de dintele adiacent. Din pãcate, restaurarea de amalgam nu creşte rezistenţa
dintelui dacã nu se foloseşte şi un sistem adeziv. Din contrã, restaurãrile compozite au
capacitatea de a creşte rezistenţa dintelui. În cazul în care se îndepãrteazã o restaurare
anterioarã de amalgam se va realiza o preparare convenţionalã. Cu toate cã tipul
convenţional de cavitate poate fi folosit cu compozitele posterioare în cavitãţile de
clasa I-a, a II-a şi a VI-a, ea nu este tipul cel mai des folosit datoritã efectelor benefice
pe care le are bizotarea asupra pereţilor de smalţ. În cazul în care o cavitate de clasa a
II-a se extinde şi pe suprafaţa radicularã atunci design-ul preparãrii porţiunii radiculare
va fi cel convenţional.
(2) Design-ul convenţional bizotat
Folosirea bizoului la nivelul marginilor de smalţ ale cavosuprafeţei este
recomandatã pentru rãşinile compozite deoarece creşte suprafaţa atacului acid şi
asigurã o terminaţie preferenţialã capeţilor prismelor de smalţ gravate, reducând
infiltrarea marginalã, crescând retenţia şi oferind o rezistenţã sporitã structurii dentare
rãmase.
Bizoul se preparã pe o lãţime de 0,5 mm sub un unghi de 45o cu suprafaţa
externã a cavitãţii prin folosirea unei freze flacãrã diamantate. Direcţia prismelor de
smalţ determinã zonele în care bizoul este cel mai indicat sã fie plasat. La nivelul
pereţilor V şi O ai cavitãţii proximale direcţia prismelor de smalţ este paralelã cu
pereţii cavitãţii. Bizotarea acestor margini creşte astfel retenţia şi rezistenţa la
infiltrare.

104
 Conturul convenţional bizotat este mai frecvent utilizat la nivelul cavitãţilor de
clasa a II-a, dar poate fi folosit şi la restaurãrile de clasa I şi a VI-a. Aceastã cavitate va
fi preparatã cu o extensie vestibulo-lingualã pe cât mai micã posibil şi nu va cuprinde
şi fosetele şi fisurile de pe suprafaţa ocluzalã în care poate fi folosit un sigilant.
(3) Design-ul preparãrii modificate
Conturul cavitãţilor modificate pentru rãşinile compozite este dictat de
extinderea leziunii carioase sau a defectului, conservând cât mai multã structurã
dentarã. « Extensia preventivã » nu este necesarã. De-a lungul bizoului tipic de
cavosuprafaţã, bizotarea se poate extinde incluzând fosetele şi fisurile radiante sau
defectele superficiale. Preparãrile extinse de acest tip nu trebuiesc a fi considerate de
rutinã şi sunt chiar contraindicate cu excepţia anumitor studii în care se fac
compromisuri specifice.
Preparãrile modificate sunt recomandate în cazul restaurãrilor de clasa I şi a VI-
a ultraconservative.

Prepararea cavitãţilor de clasa a III-a

Fig.98

Cavitatea de clasa a III-a este localizatã prin definiţie pe suprafaţa proximalã a

dinţilor anteriori. Alegerea restaurãrii compozite directe este dictatã de necesitãţile
primordiale de ordin estetic ce se ridicã în cazul cavitãţilor pe dinţii frontali.
Problema care se pune în prepararea cavitãţilor de pe suprafeţele proximale ale
dinţilor anteriori o reprezintã alegerea feţei de pe care se va realiza atacul primar al

105
leziunii carioase. Leziunile carioase mici vor fi tratate întotdeauna cu acces de pe faţa
lingualã cu excepţia dinţilor neregulat aliniaţi pe arcadã sau la care poziţia leziunii este
facialã şi în acest caz accesul lingual distruge excesiv din structura durã dentarã.
Avantajele restaurãrii leziunilor proximale prin acces lingual includ :
1. conservarea smalţului vestibular (facial) cu sporirea esteticului)
2. smalţul nesusţinut, dar nefriabil poate fi menţinut la nivelul peretelui V al
leziunilor de clasa a III-a şi a IV-a.
3. potrivirea culorii compozitului nu este aşa dificilã
4. ariile L sunt supuse mai puţin modificãrilor termice (importante mai ales în
cazul materialelor cu coeficient de expansiune termicã mare).
5. discromiile sau deteriorãrile restaurãrii sunt mai puţin vizibile.

Fig.99

Indicaţiile accesului vestibular (facial)

1. plasarea leziunii carioase facial ceea ce va conserva semnificativ din structura
dentarã în cazul accesului V.
2. dinţii sunt nealiniaţi, fãcând accesul lingual dificil.
3. extensia leziunii carioase se face mult pe faţa V a dintelui.
4. o restaurare veche ce a fost plasatã cu acces original V trebuie sã fie înlocuitã.

106
 Când sunt implicate ambele suprafeţe: V şi L, realizãm accesul acolo unde este mai
uşor de instrumentat.
În cazul leziunilor proximale prezente pe doi dinţi adiacenţi (faţã în faţã) se vor
prepara şi restaura ambele cavitãţi în aceeaşi şedinţã. De regulã, se preparã prima
cavitatea mai mare, dupã care cea micã va fi preparatã mult mai conservativ datoritã
îmbunãtãţirii accesului. Pentru restaurare trebuie urmatã ordinea inversã.

A. Clasa III, Tipul 1 (atacul convenţional vestibular)

Implicaţii : parte din suprafaţa proximalã a dinţilor anteriori
1. Indicaţii :
a) Leziuni ale suprafeţelor proximale ale dinţilor anteriori (exceptând faţa
distalã a caninilor), la care distrucţia se extinde mai mult V decât lingual
şi implicã o parte din ambrazura vestibularã.
b) Leziuni de clasa III la dinţii vestibulo-rotaţi la care accesul pe faţa
lingualã ar determina distrucţia excesivã a structurii dentare sãnãtoase de
pe aceastã faţã
c) Pe faţa distalã a caninilor, dacã o parte a ariei de contact rãmâne în
structura dintelui
d) Pentru orice tip de materiale fizionomice de restaurare directã cu
excepţia rãşinilor neîncãrcate şi a generaţiei I de rãşini compozite
2. Forma generalã – trebuie sã fie aceea a unui triunghi cu unghiurile rotunjite
3. Localizarea marginilor
- marginea V este localizatã în ambrazura V, între unghiul axio-V şi aria de
contact
- marginea lingualã este localizatã cel mai frecvent în aria de contact, puţin în
exteriorul leziunii carioase (spre lingual)
- marginea gingivalã este localizatã în ambrazura gingivalã, uşor apical de limita
gingivalã a leziunii, uneori în aria de contact
- marginea incizalã este localizatã întotdeauna în aria de contact, depãşind foarte
uşor structura dentarã direct atacatã de carie.

107
 4. Anatomia internã a cavitãţii
Detaliile de anatomie internã descrise ulterior vor reprezenta o situaţie idealã, în
care nu va fi lãsat în componenţa preparaţiei smalţ subminat. Din pãcate, aceastã
situaţie este foarte rar întâlnitã în realitate, smalţul subminat putând fi parte a structurii
dentare rãmase dacã materialul de restauraţie satisface criteriile menţionate anterior.
a. secţiune transversalã incizo-gingivalã. Aceastã secţiune împiedicã vizualizarea
peretelui axial care este plan sau uşor rotunjit şi poate avea diferite nivele. Acestea
trebuie sã se situeze la maximum 0,5 mm dincolo de joncţiunea amelodentinarã.
Peretele incizal va avea o formã variatã, depinzând de localizarea marginii
incizale. Dacã marginea incizalã este localizatã în 1/3 mijlocie, vor fi douã planuri –
unul în forma unei fosete dentinare la nivelul peretelui incizal şi altul ce urmeazã
direcţia prismelor de smalţ, format din smalţ şi dentinã. Dacã marginea incizalã este
localizatã în 1/3 incizalã a feţei proximale, ea va fi formatã din trei planuri : unul
intern –dentina, ce formeazã o fosetã incizalã, unul tranziţional şi un al treilea plan ce
urmeazã direcţia incizo-proximalã a prismelor de smalţ şi este format din smalţ şi
dentinã.
Peretele gingival va fi similar cu cel incizal, astfel dacã marginea gingivalã este
localizatã în 1/3 medie a feţei proximale, acest perete va avea şi el douã planuri, dintre
care unul intern gingival reprezentat de foseta dentinarã. Dacã marginea gingivalã este
localizatã în 1/3 gingivalã a suprafeţei proximale, atunci vor fi trei planuri, dar
direcţionate în sens invers decât cele incizale. Dacã marginea gingivalã este localizatã
în cement, cavitatea se va prepara la fel ca pentru amalgam, dar cu o fosetã internã
dentinarã.
Dupã cum am mai menţionat anterior, foseta gingivalã este componenta oricãrei
preparaţii de clasa III. Foseta incizalã se reduce în dimensiune pe mãsurã ce marginea
incizalã este mai apropiatã de unghiul incizal. În cazul în care foseta incizalã ar
submina suportul unghiului incizal, ea poate fi eliminatã cu desãvârşire.
Pentru obturarea cu materiale rãşinoase este necesarã plasarea unui bizou incizal
parţial şi a unuia gingival, concav înainte de a realiza atacul acid (dacã aceste tipuri de
bizou nu sunt contraindicate).

108
 b. în secţiune vestibulo-lingualã, peretele axial este plan sau uşor rotunjit dar
nu pânã la întâlnirea cu faţa proximalã. Peretele vestibular este într-un singur plan,
amelo-dentinar, divergent proximo-vestibular. Este frecvent mai scurt decât cel
lingual, mai ales în sens – incizo-gingival. Dacã nu este contraindicat se bizoteazã
lung.
Peretele lingual în funcţie de extinderea cariei sau a apropierii de faţa
proximalã, este localizat în 1/3 lingualã a feţei proximale şi va avea douã planuri : unul
intern dentinar în unghi de 90o cu peretele axial şi un plan extern ce urmeazã direcţia
prismelor de smalţ, divergent proximo-lingual.
Dacã extinderea procesului carios este limitatã sau dacã suprafaţa proximalã
este largã, în aşa fel încât marginea este localizatã în 1/3 medie a feţei proximale,
peretele este format dintr-un singur plan -drept proximal, urmând direcţia prismelor de
smalţ şi în unghi drept cu peretele axial. Dacã nu este contraindicat, aceşti pereţi se
bizoteazã parţial sau lung înaintea gravajului acid.

B. Clasa III, Tipul 2 (atacul convenţional lingual)

Fig.100 Fig.101
Implicare: Faţa proximalã sau parte din faţa proximalã a dinţilor anteriori.
1. Indicaţii
a. este de preferat atacul pe faţa lingualã dacã din punct anatomic,
cariogenic şi al restaurãrii ulterioare situaţia permite atacul lingual.
b. design-ul este indicat pentru toate materialele fizionomice cu
excepţia rãşinilor încãrcate şi a compozitelor de generaţia a doua.

109
 2. Forma generalã – este similarã cu cea din abordarea vestibularã
3. Localizarea marginilor
Marginile incizale şi gingivale sunt localizate similar ca în atacul vestibular.
Marginea vestibularã este aproape întotdeauna în aria de contact, uşor dupã limita
vestibularã a leziunii. De asemenea poate fi localizatã la limita cea mai lingualã a
ambrazurii vestibulare.
Marginea lingualã este localizatã în aceastã ambrazurã. Dacã procesul carios
implicã o parte a crestei marginale sau este necesar pentru a îmbunãtãţi accesul,
marginea L este situatã pe suprafaţa lingualã.
4. Anatomia internã a cavitãţii
În secţiunea incizo-gingivalã, anatomia internã a cavitãţii seamãnã cu cea din
accesul V. În secţiune V-L se observã trãsãturi exact inverse ca la accesul V.
Comparativ cu peretele V, cel lingual este întotdeauna într-un singur plan şi mult mai
scurt fie ca întreg (exceptând bizoul de smalţ) fie la o anumitã localizare.
Peretele vestibular este alcãtuit din unul sau douã planuri (exceptând orice
bizou). Aceasta va depinde de localizarea marginii.
Anatomia fiecãrui perete va fi modificatã marginal pentru a permite realizarea
bizoului indicat pentru fiecare perete.
5. Instrumentarea pentru Clasa III, Tipul 1 şi 2
a. Crearea accesului
Separarea cu ajutorul icului va crea spaţiu pentru introducerea instrumentului.
Îndepãrtarea smalţului subminat nedorit care atârnã peste leziunea proximalã poate
facilita accesul.
b. Exereza dentinei
Cu o frezã globularã ½ sau 1 introdusã dinspre ambrazura V se realizeazã presiune
axialã şi apoi se retrage pe pereţii laterali eliminând grosier structura dentarã în cadrul
conturului marginal stabilit. Aceasta nu trebuie sã depãşeascã 0,5 mm dincolo de JSD.
Restul dentinei cariate rãmase se îndepãrteazã conform principiilor generale
c. Forma iniţialã

110
 Se face cu o frezã globularã micã, alta decât cea utilizatã în exereza grosierã. Iniţial
ea este plasatã pe peretele gingival. Apoi cu presiune foarte uşoarã în sens gingival şi
trãgând uşor spre V-O se realizeazã forma primarã a peretelui gingival.
Se repetã aceleaşi mişcãri cu aceeaşi frezã pe pereţii vestibulari, apoi linguali în
sens incizo-gingival. Aceasta va crea aceşti pereţi şi îi va uni cu cel gingival în
unghiuri rotunjite. În cursul acestei forme preliminare este necesar sã NU eliminãm
orice smalţ subminat retentiv.
d. Realizarea fosetelor de retenţie
Se realizeazã cu o frezã globularã ¼ plasatã în unghi incizal cu presiune incizalã şi
trãgând uşor spre V, creând astfel o micã fosetã retentivã ca extindere a peretelui
gingival. Aceeaşi frezã se introduce în uunghi gingivo-oro-axial şi cu presiune
gingivalã şi trãgând uşor spre lingual se realizeazã foseta de retenţie gingivalã.
e. Forma finalã
Se realizeazã cu o toporişcã Wedelstaedt, utilizând lovituri de tãiere în direcţie
incizo-gingivalã pentru a realiza planarea pereţilor lingual şi vestibular. Se are grijã sã
nu se îndepãrteze smalţul nesusţinut care poate rãmâne parţial în pereţii preparaţi. Cu
un formator de unghi sau un mic bizotator de prag gingival se rotunjeşte peretele axial
în direcţie V-O tãind douã triunghiuri. O frezã globularã potrivitã poate fi utilizatã
acum pentru toate unghiurile de punct şi de linie pentru a rotunji şi netezi orice
neregularitate care apare în urma folosirii instrumentelor de mânã.
f. Finisarea cavitãţii
Cu un formator de unghi sau bizotator de prag gingival se îndepãrteazã smalţul
subţiat, neregulat, desprins de la marginile cavitãţii. Apoi cu un formator de unghi se
merge de-a lungul pereţilor evitând unghiurile de punct şi linie (care trebuie menţinute
foarte rotunjite), utilizând mişcãri uşoare pentru a le netezi, în scopul creşterii
adaptabilitãţii materialului de restaurare.
g. Prepararea pereţilor de smalţ şi condiţionarea acidã
Se preparã un bizou scurt sau lung sau unul circumferenţial utilizând mişcãri
fluente. O piatrã micã globularã sau o frezã ¼ se utilizeazã pentru a prepara bizoul
concav gingival. Se lucreazã cu grijã pentru a nu subţia sau perfora smalţul la acest

111
nivel. Apoi suprafaţa smalţului se lustruieşte de jur împrejur cu pastã şi apã, apoi se
spalã şi se usucã.
Instrumentarea pentru Clasa III, Tipul 2 se realizeazã exact ca în Tipul 1,
exceptând accesul care se realizeazã din ambrazura lingualã.

C. Clasa III, Tipul 3 (fãrã perete V sau L)

Implicaţie: faţa proximalã şi parte din suprafaţa V sau L a dinţilor frontali:
1. Indicaţie
a. Toate indicaţiile accesului V sau L
b. Întregul perete V sau L este îndepãrtat în cursul realizãrii accesului sau din
motive cariogenice
c. Unghiul incizal este prea apropiat de marginea incizalã în Tipul 1 sau 2,
împiedicând plasarea unei retenţii voluminoase incizal.
d. Peretele vestibular sau lingual rãmas trebuie sã fie suficient de gros pentru a
putea crea în el fosete retentive.
e. Pentru faţa distalã a caninilor, dacã aria de contact rãmâne în structura dintelui.
f. Pentru toate materialele fizionomice cu excepţia rãşinilor neîncãrcate sau sau a
compozitelor de a II-a generaţie.
2. Forma generalã
Este aproape ca un paralelogram cu excepţia porţiunii incizale care va fi
triunghiularã. Ambele suprafeţe vor avea însã unghiuri foarte rotunjite.
3. Localizarea marginilor
Marginile V, L, I şi G sunt similare celor de la Tipul 2 ; dacã nu existã perete
L, marginea L va fi localizatã pe aceastã faţã dincolo de creasta marginalã sau de
unghiul proximo-L-axial. Dacã nu existã perete V, marginea V va fi plasatã pe faţa V,
dincolo de unghiul axial.
4. Anatomia internã
Într-o secţiune incizo-gingivalã, anatomia internã seamãnã cu cele descrise
anterior, însã foseta incizalã poate sã nu fie prezentã în cele mai multe din cazuri. În
secţiune V-L peretele axial trebuie sã fie perfect plan, deschis direct spre suprafaţa V

112
(sau L), şi format din dentinã şi smalţ. Poate avea diferite nivele, depinzând de
extinderea procesului carios.
Peretele V pentru preparaţiile cu acces L, excluzând bizotarea smalţului, va fi
situat de obicei în ambrazura V, de obicei în 1/3 V a suprafeţelor proximale şi va fi
format din 3 planuri : unul intern în formã de fosetã, urmat de unul dentinar şi unul
amelodentinar care urmãreşte direcţia prismelor de smalţ V – proximale. Dacã
marginea V este localizatã în aria de contact, de exemplu treimea medie a suprafeţei
proximale, peretele V va fi format din douã planuri: foseta dentinarã şi planul amelo-
dentinar deschizându-se direct proximat într-un unghi drept cu peretele axial.
Când design-ul se aplicã pentru accesul lingual, vor exista aceleaşi planuri ca şi
pentru peretele V, excepţie fãcând foseta (planul concav) care se omite, datoritã
convexitãţii sau planãrii relative a suprafeţei şi apropierii de ambrazura lingualã. În
ambele situaţii este posibil sã subminãm structura dentarã sau sã perforãm suprafaţa
dacã încercãm sã realizãm foseta.
De aceea când preparãm o cavitate Tipul 3 cu destrucţia peretelui L, dintele
trebuie sã aibã o structurã suficient de voluminoasã pentru a realiza retenţii I şi G
adânci şi/sau «skirt» O. Dacã nu este posibil, atunci se recurge la alt design al cavitãţii
preparate.
Dacã bizotarea este indicatã, anatomia pereţilor va fi modificatã conform
Tipului 1 şi 2. Se indicã în aceastã situaţie skirt-ul L sau V ca retenţie suplimentarã. În
acest caz cavitatea va avea o suprafaţã de smalţ L sau V aşa cum a fost descris
anterior.
5. Instrumentarea pentru Clasa III, Tipul 3
a. Crearea accesului
Separarea cu ajutorul icului, la fel ca şi implicarea în preparare a unghiului V sau L
va facilita accesul.
b. Exereza
Cu o frezã fisurã cilindroconicã ascuţitã 699 se pãtrunde în ambrazura L (V)
utilizând presiune lateralã şi mişcãri I-G cu mişcãri de retragere proximalã pentru a
îndepãrta structura dentarã pânã la 0,5 mm adâncime în apropierea marginilor
predeterminate ale localizãrii.

113
 c. Exereza dentinei carioase – se realizeazã ca la Tipul 1 şi 2.
d. Forma iniţialã

Se realizeazã dupã schema anterioarã conturul pereţilor V (L), G şi I. Acest pas se

realizeazã mai uşor dacã freza fisurã utilizatã în exereza dentinei, cu oarecare
extindere, creazã parţial aceşti pereţi.
e. Prepararea fosetelor
Fig.102

Fosetele G şi I se preparã
analog celorlalte tipuri.
Utilizând aceeaşi frezã
globularã de dimensiuni mici,
pornind din unghiul axio-
gingivo-vestibular, cu presiune
lateralã şi trãgând spre incizal
se taie o fosetã la unirea
peretelui V cu unghiul de linie
axio-V. Accesul pentru
prepararea acestei fosete este
în general uşurat de absenţa
peretelui lingual.
Forma finalã, finisarea
cavitãţilor şi baza intermediarã
se realizeazã asemeni celorlalte preparãri.
f. Prepararea pereţilor de smalţ pentru condiţionare
Se face similar, cu excepţia suprafeţei V (L) a smalţului aproape de margine care
va fi sub forma unui skirt sau uneori festonat, utilizând o frezã diamantatã cu vârf
ascuţit.

114
 D. Clasa III, Tipul 4 (acces V şi L)
Implicare: la dinţi anteriori implicând suprafaţa proximalã şi uneori pãrţi foarte
limitate ale suprafeţelor V şi/sau L.
1. Indicaţii:
a. carii extinse V şi L ale cãror margini ajung în ambrazuri
b. absenţa parţialã sau completã a pereţilor V şi/sau L
c. ambrazurile V şi/sau L sunt pronunţate, facilitând accesul din douã pãrţi
d. între dinţi existã diastemã sau spaţiu ce faciliteazã accesul din douã pãrţi
e. leziunea este foarte micã, situatã în ambrazura gingivalã proximalã, şi
între ea şi aria de contact existã structurã dentarã sãnãtoasã în cantitate
considerabilã.
f. Pentru orice material fizionomic, exceptând rãşinile neîncãrcate, dacã
cavitatea este limitatã; în cavitãţi extinse numai pentru rãşini compozite,
cu excepţia compozitelor de generaţia a III-a.
2. Forma generalã
Este similarã cu tipul 1 sau 2, cu oricare dintre cele douã extreme: un triunghi cu
lãţime limitatã sau unul cu lãţime exageratã.
3. Localizarea marginilor
Marginea G este localizatã în ambrazura G. Marginile V şi L pot fi localizate în
ambrazura corespunzãtoare, depinzând de extinderea leziunii. Marginea I este
localizatã fie în ambrazura G, în aria de contact, sau în ambrazura incizalã, depinzând
de extinderea şi localizarea procesului carios.
4. Instrumentaţia pentru Clasa III, Tipul 4
Se preparã la fel ca şi în Tipul 1 şi 2. Avantajul distinct în acest caz este reprezentat
de posibilitatea accesului V sau L, dat de extinderea procesului carios.
În cazul acestor cavitãţi existã posibilitatea ca unii dintre pereţi sã fie formaţi
parţial sau total numai din smalţ ( de ex. smalţ nesusţinut). Dacã prezenţa şi
menţinerea acestor pereţi este justificatã, ei nu vor avea nici o configuraţie specificã
sau angulaţie deosebitã faţã de pereţii înconjurãtori. Cel mai adesea, acest smalţ
nesusţinut al peretelui V sau L va face cu peretele axial un unghi cu o angulaţie bine
definitã. Acest smalţ nesusţinut de dentinã nu va fi rotunjit. În acest design,

115
configuraţia pereţilor înconjurãtori formaţi din astfel de smalţ va fi complet diferitã,
astfel :
a. Porţiunile dentinare ale acestor pereţi trebuie sã facã cu peretele axial un unghi
ascuţit sau pânã în 90o.
b. Porţiunile de smalţ ale acestor pereţi urmãresc angulaţia pereţilor dentinari (sau
au o angulaţie mai micã). În nici un caz aceeastã angulaţie nu trebuie sã fie mai
micã decât ½ din angulaţia dintre peretele dentinar şi cel axial.
c. Dacã întregul perete este format din smalţ subminat, va trebui sã întâlneascã un
perete axial format din smalţ cel puţin la nivelul joncţiunii lor.
d. Cu toate cã acest smalţ nu va fi preparat mecanic intern, periferia lui va avea cel
puţin un bizou parţial (scurt) la distanţã de cavitate.

E. Clasa III, Tipul 5 (formã de farfurioarã)

1. Indicaţii:
a. Gravajul acid al smalţului şi uneori dentina tratatã va fi principalul mijloc de
retenţie
b. Materialul de restaurare utilizat trebuie sã posede proprietãţi adezive fizico-
chimice la structura dentarã.
c. Condiţii locale şi sistemice care contraindicã prepararea cavitãţii în forme
clasice.
d. Este utilizat ca un mijloc de control al cariei înainte de a realiza preparaţiile
pentru restaurãrile definitive
e. Este utilizat la dinţii de lapte sau definitivi tineri.
f. Este utilizat în cariile rampante cu suprafeţe decalcificate extinse, unde nu
existã o demarcaţie definitã între smalţul afectat şi cel sãnãtos.
2. Forma generalã
Conturul marginal în acest design este în formã de farfurioarã, nu perfect
rotunjit, ci alungit în sens incizo-gingival şi vestibulo-lingual.
3. Localizarea marginilor
Marginile V şi L nu vor avea o localizare specificã, ci ele se vor amesteca
gradual cu smalţ sãnãtos pe suprafeţele V şi L. Singurele margini bine definite vor fi

116
cele incizale, situate cel mai frecvent în aria de contact şi gingivale, situate în
ambrazura gingivalã.
4. Anatomia internã
În secţiune nu existã pereţi sau podele definite, nici unghi de punct sau linie.
Trebuie însã încercat ca marginile cavitãţii sã fie realizate în smalţ. Preparaţia va avea
formã de farfurioarã în orice secţiune cu partea cea mai adâncã în centrul leziunii
proximale. Singurul detaliu care trebuie luat în considerare este bizoul, care trebuie sã
fie concav G şi I şi în formã de skirt V şi L sau festonat. Ambele aranjamente
terminale sunt preparãri pentru gravajul acid.
5. Instrumentaţia pentru Clasa III, Tipul 5
Primul pas constã în rãzuirea dentinei atacate nedorite, care nu poate fi folositã
în scop retentiv. Pentru aceastã acţiune se foloseşte o daltã Wedeltstaedt.
Al doilea pas constã în exereza dentinei cariate întocmai ca la cavitatea
anterioarã.
Al treilea pas constã în prepararea bizourilor vestibular şi lingual sub formã de
skirt şi a celui concav incizal şi gingival.
Restul procedurilor constau în prepararea pereţilor de smalţ pentru
condiţionarea acidã şi condiţionarea lor.

117
 III. Prepararea cavitãţilor de clasa a IV-a

Cavitãţile de clasa a IV-a rezultã în urma tratamentului conservativ a fracturilor,

defectelor sau cariilor care implicã feţele proximale ale dinţilor anteriori cu afectarea
unghiului incizal.
Cavitatea de clasa a IV-a convenţionalã nu are aplicaţii clinice decât în acele
arii în care o margine a restaurãrii de clasa a IV-a este situatã pe suprafaţa radicularã.
Cavitatea de clasa a IV-a convenţionalã bizotatã este indicatã cel mai frecvent în cazul
defectelor mari, în timp ce preparãrile modificate sunt indicate pentru cavitãţi de clasa
a VI-a mici. În cazurile în care distrucţia structurii dentare este mare, se indicã
prepararea şanţurilor de retenţie chiar dacã întreaga periferie a cavitãţii este situatã în
smalţ. Pentru a creşte retenţia lãţimea bizoului creşte, oferind o suprafaţã mai mare
atacului acid şi creând astfel o legãturã mai puternicã între compozit şi dinte.

A. Clasa a IV-a, Tipul 1 (design convenţional)

1. Indicaţii
a. Dupã îndepãrtarea structurii dentare cariate, pereţii V şi L voluminoşi trebuie
sã uneascã pragul gingival.
b. Implicarea unghiului incizal în preparaţie este foarte micã, limitatã aproape la
colţ.
c. Dinţii au contacte ocluzale normale în relaţie centricã.
d. Dintele este acceptabil de gros V–L.
e. Acest design este utilizat pentru cavitãţile de clasa a IV-a traumatice.
f. Pentru orice rãşini compozite cu excepţia celor de generaţia a II-a .
2. Forma generalã
Conturul marginal este triunghiular, cu unghiuri rotunjite sau de forma unui
trunchi de con invers alungit (exagerat bilateral).
3. Localizarea marginilor
Deoarece design-ul cavitãţii preparate implicã aproape un acces incizal,
marginile vor avea extindere micã V şi L. Dacã extinderea procesului carios permite,

118
aceste margini vor fi puse în aria de contact sau foarte puţin în interiorul ambrazurii
corespunzãtoare. Marginea G va avea aceeaşi localizare ca la Clasa III, tipul 1 sau 2.
Marginea incizalã va fi localizatã pe creasta incizalã, uşor dupã unghiul incizal.
4. Anatomia internã
În secţiune I –G peretele axial va fi plat, înclinat spre creasta incizalã, formând
o legãturã de smalţ planã cu creasta incizalã.
Peretele gingival va fi asemeni celor gingivali de la Clasa II pentru amalgam,
conţinând un şanţ. Anatomia lui depinde de localizarea marginii gingivale, de exemplu
dacã marginea este pe smalţ, atunci se preparã un bizou concav înaintea atacului acid
al smalţului.
În secţiune V-L, pereţii V şi L vor avea la capãtul gingival al preparaţiei douã
sau trei planuri, corespunzãtoare localizãrii marginilor respective pe suprafaţa
proximalã. Fiecare perete va avea un plan intern dentinar ce va forma unghiuri ascuţite
rotunjite cu peretele axial (parte a şanţului dentinar).
Secţiunea V-L în 1/3 mijlocie a preparaţiei aratã ca unghiurile fãcute de pereţii
interni V şi L cu cel axial sunt mai puţin ascuţite ca la nivel gingival.
În apropierea periferiei incizale a preparaţiei, fiecare din pereţii V şi L sunt
formaţi din 1 sau 2 planuri, ca şi la Clasa III, Tipul 1 şi 2, cu aceeaşi factori care
dicteazã alegerea între unul sau douã planuri.
Cu alte cuvinte, fiecare perete V sau L va prezenta un şanţ cu adâncime maximã
la nivel gingival (în partea cea mai voluminoasã a dintelui comparativ cu preparaţia).
Acest şanţ se subţiazã spre incizal, cu vârful terminatiei depinzând de cât de aproape
va fi de prismele V , L şi incizale de smalţ. Aceastã situaţie diferã de la un dinte la
altul. În nici un caz acest şanţ nu trebuie sã subţieze sau sã implice prismele de smalţ.
Înaintea atacului acid, fiecare perete de smalţ V/L va fi bizotat în mod
corespunzãtor. Smalţul nesusţinut care este menţinut însã pentru retenţie va fi tratat în
mod similar celui descris la preparaţiile de Clasa a III.
5. Instrumentaţia pentru Clasa IV, Tipul 1
a. Crearea accesului – Desigur cã accesul este facilitat de pierderea unghiului
incizal, dar este îmbunãtãţit prin utilizarea icului.
b. Exereza dentinei

119
 Se realizeazã cu o frezã cilindroconicã nr. 699 utilizând presiune în sens apical şi
apoi retrãgând spre proximal pentru a îndepãrta structura dentarã situatã în limitele
conturului marginal prestabilit.
c. Exereza dentinei reziduale restante (ireparabil atacatã)
Se realizeazã ca şi la Clasa III.
d. Finisarea preliminarã
Se face cu o frezã 168 pentru a netezi pereţii V, L axial şi gingival.
e. Realizarea şanţurilor
Se realizeazã cu o frezã globularã ¼ întocmai ca la Clasa II, oprindu-se la nivelul
smalţului V, L sau I pentru a nu-l submina.
f. Finisarea finalã
Cu un bizotator de prag gingival, formator de unghi sau Wedelstaedt se realizeazã
la nivelul pereţilor înconjurãtori forma doritã, corespunzãtor configuraţiei indicate şi a
necesitãţilor de ordin mecanic şi estetic. Poate fi necesar sã tãiem unul sau douã
triunghiuri la nivelul fiecãrui perete V, L sau G. Apoi, cu un formator de unghi se taie
douã triunghiuri pe peretele axial pentru a-l rotunji. În final se accentueazã fosetele de
retenţie utilizând un bizotator de prag gingival.
g. Finisarea cavitãţii
Se utilizeazã aceleasi instrumente ca la punctul f, dar este necesar sã folosim şi o
frezã globularã pentru a netezi unghiul de jurul împrejurul preparaţiei. De asemenea
marginile de cavosuprafaţã se finiseazã cu un bizotator de prag gingival sau
Wedelstaedt.

Fig.103

120
 B. Clasa IV, Tipul 2 (acces V/L, smalţ condiţionat şi cel puţin un perete
înconjurãtor)
1. Indicaţii
a. Pierderea de unghi incizal este substanţialã, defectul implicând nu numai unghi
incizal, ci mai mult de ¼ din marginea incizalã (în direcţie MD).
b. Pereţii V sau L sunt distruşi în întregime
c. Pereţii V/L sunt formaţi complet din smalţ nesusţinut sau dentina de suport este
mult prea subţire pentru a suporta un şanţ.
d. Restaurarea de clasa a IV-a propusã va fi direct încãrcatã.
e. Design-ul este utilizat pentru traumatismele de clasa II şi III.
f. Defectul de restaurat are una sau mai multe din caracteristicile menţionate
anterior, însã implicarea proximalã este mai mare decât cea incizalã.
g. Nu se utilizeazã pe faţa D a caninului dacã o parte considerabilã a ariei de
contact rãmâne în structura dentarã sãnãtoasã.
h. Numai pentru rãşinile compozite, cu excepţia celor de a II-a generaţie.
2. Forma generalã
Conturul marginal va avea 2 pãrţi : o cavitate sub forma unui trunchi de con invers
şi o suprafatã extinsã V şi L în forma unui « skirt » corespunzãtor unghiurilor axiale.
Aceste bizouri pot de asemenea sã fie festonate.
3. Localizarea marginilor
Pentru marginile cavitãţii localizarea este identicã ca la tipul 1. Pentru partea
bizotatã sub formã de « skirt » marginile vor fi localizate dincolo de unghiul axial
corespunzãtor pe suprafaţa V sau L. Extinderea acestui bizou este direct proporţionalã
cu :
a. Importanţa presiunilor ocluzale
b. Extinderea pierderii de substanţã V sau L
c. Absenţa sau superficialitatea şanţurilor V, L şi G.
d. Nevoia de schimb reciproc în retenţia restaurãrii
e. Mãrimea defectului
f. Imposibilitatea de a face atacul acid suficient
g. Gradul de permanenţã a restaurãrii

121
Foarte rar este necesarã reducerea unei pãrţi a crestei incizale. Dacã se face ea trebuie
sã fie minimã.
4. Anatomia internã
Design-ul acestor leziuni diferã în funcţie de dintele implicat şi de forţele
ocluzale la care este supus. Cele de mai jos se referã la preparaţiile de Clasa IV, Tipul
2, unde dintele şi-a pierdut creasta marginalã L şi ca atare nu va avea perete lingual.
a. Pe secţiune transversalã incizo-gingivalã anatomia internã va fi ca în Tipul 1, cu
excepţia implicãrii incizale care va fi mai mare ; în secţiune transversalã V-L,
peretele axial este perfect plat. El va avea cavitãţi diferite nivele în funcţie de
profunzimea cavitãţii.
b. Anatomia L (lingualã) a cavitãţii adânci
Datoritã absenţei peretelui lingual, peretele axial se va continua direct cu suprafaţa
de smalţ, redusã la 0,1 mm în adâncime. Aceastã reducere se va termina într-un unghi
de linie definitiv pe suprafaţa lingualã, aproape de creasta gingivalã şi incizalã.
Extinderea bizoului « skirt » pe cealaltã suprafaţã proximalã se face numai în
condiţiile menţionate la localizarea marginilor.
Dacã cavitatea de Clasa IV este bilateralã se va continua cu cavitatea de pe cealaltã
suprafaţã proximalã.
c. Anatomia peretelui V
Dacã peretele V este intact, va apare ca în Tipul 1. Planul extern amelo-dentinar
(dacã este prezent) va fi continuat cu o suprafaţã de smalţ similarã cu cea L, redusã la
0,1 mm adâncime. Deoarece acest smalţ condiţionat este necesar pentru retenţie, va fi
mai puţin extins decât cel L.
Dacã peretele V este format în exclusivitate din smalţ, reducerea suprafeţei V va fi
şi mai puţinã decât O.
În portiunea cea mai subţire, grosimea stratului de smalţ trebuie sã fie de minim 1
mm pentru a fi acoperit de materialul restaurativ. Anatomia cavitãţii linguale poate
înlocui pe cea vestibularã când peretele vestibular este cel care lipseşte şi structura
dentarã rãmasã creazã peretele lingual. Dacã ambii pereţi sunt pierduţi, foarte scurţi,
subţiaţi sau formaţi doar din smalţ, detaliile anatomice mai sus descrise vor fi utilizate
pentru ambele pãrţi ale preparaţiei, atât V cât şi L.

122
 Dacã bizoul se extinde de-a lungul marginii incizale cu scopul de a creşte retenţia,
reducerea smalţului va fi mai mare decât V sau L. Acest smalţ incizal va face
conexiunea cu ariile similare V şi L creând joncţiuni voluminoase.
Foarte rar este necesar sã recurgem la tãierea unui şanţ incizal în care materialul va
pãtrunde pentru a îmbunãtãţi retenţia restauraţiei în zona respectivã.
5. Instrumentaţia pentru Clasa IV, Tipul 2
- aceleaşi instrumente ca la Tipul 1
- preparãrile vor fi cu pereţi mai scurţi într-un singur plan şi bizou « skirt » V şi
L. Bizoul concav gingival şi uneori « skirt-ul » incizal se preparã în acelaşi fel
ca la Clasa III, Tipul 3 şi 4.

C. Clasa IV, Tipul 3 (implicarea unghiului unilateral)

1. Indicaţii :
a. defectul implicã mai mult din creasta incizalã decât din suprafaţa proximalã
b. design-ul este utilizat pentru traume de Clasa a II-a sau a III-a
c. numai la dinţii tineri cu camera pulparã largã
d. numai pentru rãşini compozite, cu excepţia celor de generaţia a II-a
e. nu pe faţa distalã a caninilor dacã este pierdut contactul în structura dintelui
2. Forma generalã
- dinspre proximal aspectul este de paralelogram sau con invers
- partea incizalã nu are nici un contur specific (nici o formã specificã)
3. Localizarea marginilor
Proximal, toate marginile, chiar şi cea gingivalã vor fi în aria de contact.
Incizal, marginile pot fi localizate oriunde pe marginea I, suprafaţa V sau L, atâta timp
cât ele implicã o extindere adecvatã a smalţului condiţionat conform regulilor
precizate la condiţionarea smalţului.
4. Anatomia internã
Partea proximalã a preparaţiei este o extensie foarte micã de la defect, cu scopul
de a îmbunãtãţi retenţia şi rezistenţa restaurãrii. În secţiune transversalã incizo-
gingivalã peretele axial va fi drept, continuu cu defectul incizal. Peretele gingival va fi
deasemenea drept şi într-un singur plan, terminându-se cu bizoul concav al smalţului.

123
Marginea sa este întotdeauna în 1/3 incizalã sau medie a suprafeţei proximale. În
secţiune transversalã V-L peretele axial va fi de asemenea perfect drept. Pereţii V şi L
sunt formaţi dintr-un singur plan smalţ-dentinã, perpendiculari pe peretele axial şi
terminându-se proximal cu un bizou parţial.
În partea incizalã orice secţiune aratã forma de farfurioarã a centrului cu
dimensiuni variabile, în funcţie de natura defectului. Partea perifericã este preparatã de
forma unei suprafeţe reduse de smalţ (pânã la o adâncime de 0,1-0,2 mm). Reducerea
suprafeţei de smalţ va fi mai mare pe marginea incizalã şi mai micã pe suprafaţa
lingualã, mai ales la dinţii inferiori. Este de evitat plasarea marginilor de smalţ în aria
de contact proximalã sau subgingival.
5. Instrumentaţia pentru Clasa IV, Tipul 3
- este identicã cu Tipul 2, cu menţiunea cã extinderea bizoului este mai micã şi
pereţii interni nu vor avea şanţuri.

D. Clasa IV, Tipul 4 (implicarea bilateralã a unghiurilor)

1. Indicaţii
a. toate indicaţiile de la Tipul 3
b. defectul incizal este mai mic decât defectul proximal
c. design-ul se utilizeazã pentru leziunile de Clasa IV bilaterale
d. numai pentru rãşini compozite, excluzând cele de generaţia a II-a
2. Forma generalã
Conturul marginal nu are o anumitã specificitate.
3. Localizarea marginilor
Marginile sunt localizate ca şi la porţiunea I a Tipul 3, cu excepţia faptului cã
marginile reduse de smalţ pot fi situate mai aproape de ariile de contact şi gingivale.
Este însã de evitat plasarea marginilor subgingival sau în aria de contact pentru cã
finisarea excesului de material restaurativ ar fi aproape imposibilã.
4. Anatomia internã
În secţiune transversalã MD peretele pulpar este neregulat şi în pãrţile meziale
şi distale se terminã într-o porţiune de smalţ bizotatã concav pentru atacul acid.

124
 În secţiune transversalã V-L peretele pulpar neregulat se continuã cu diferite
variante ale suprafeţei de smalţ. Aceste suprafeţe sunt reduse pânã la aproximativ 0,1-
0,2 mm. Periferia acestei arii poate fi festonatã, dar ea trebuie sã se termine în linii
bine definite. Bizourile V şi L nu vor avea extensii proximale. De asemenea, atât în
sens vertical cât şi în sens orizontal cavitatea va avea terminaţii bine definite pe
suprafeţele corespondente.
5. Instrumentaţia pentru Clasa IV, Tipul 4
Similarã cu celelalte design-uri de la clasa IV, nefiind însã necesarã nici o
preparare intracoronarã.

Prepararea cavitãţii de clasa a V-a pentru compozite

Fig.104

Cavitãţile de clasa a V-a sunt localizate prin definiţie în treimea gingivalã a

suprafeţelor dentare vestibulare sau linguale. Din considerente estetice materialele
compozite sunt utilizate cel mai frecvent în restaurãrile leziunilor de clasa a V-a ale

125
dinţilor anteriori, cu toate cã nu întotdeauna ele reprezintã materialul de elecţie.
Exceptând situaţiile în care primeazã esteticul, o restaurare mai durabilã şi mai uşor de
plasat o reprezintã amalgamul sau ionomerul de sticlã, cu inerente proprietãţi
anticariogenice. Factorii care trebuiesc luaţi în considerare în alegerea materialului de
restaurare sunt reprezentaţi de estetic, activitatea carioasã, accesul la leziune, controlul
umiditãţii şi nu în ultimul rând, de vârsta pacientului. Un aspect particular îl constituie
la pacienţii în vârstã tratamentul leziunilor de clasa a V-a localizate pe suprafaţa
radicularã.
Înaintea preparãrii cavitãţii este importantã selecţia culorii materialului
compozit, ţinând cont de faptul cã dintele este întotdeauna mai închis la culoare în
treimea gingivalã. Izolarea câmpului operator se realizeazã cu diga şi clama 212 sau cu
rulouri de vatã şi fir retractor. În mod uzual cel mai frecvent utilizate sunt compozitele
microfile deoarece ele îi asigurã restaurãrii o suprafaţã netedã şi totodatã îi conferã
flexibilitate atunci când dintele este supus încovoierii cervicale.

Prepararea cavitãţii de clasa a V-a convenţionalã

Fig.105

Este indicatã pentru acea porţiune a leziunii carioase sau defectului situatã în
întregime sau parţial pe suprafaţa vestibularã sau lingualã a rãdãcinii dintelui.
Prepararea în acest caz este similarã celei pentru amalgam, cu unghiuri de

126
cavosuprafaţã de 90o, adâncimea uniformã a unghiurilor de linie axiale şi plasarea
şanţurilor de retenţie.
Deoarece multiple leziuni sau defecte de clasa a V-a au incizal (ocluzal) şi
posibil la marginile meziale şi distale o porţiune de smalţ, conturul convenţional este
indicat doar leziunilor ce se extind pe suprafaţa radicularã. Marginile de smalţ vor fi
preparate utilizând fie bizotarea fie prepararea modificatã a cavitãţilor de clasa a V-a.
Ocazional leziunile de clasa a V-a localizate în întregime pe suprafaţa radicularã
necesitã prepararea unui design exclusiv convenţional. Descrierea preparãrii
convenţionale pentru cavitãţile de clasa aV-a se referã doar la acele preparãri situate în
întregime pe suprafaţa radicularã a dinţilor.

Fig.106

Prepararea cavitãţii iniţiale. Se realizeazã cu o frezã de carbid cilindroconicã

(No. 700, 701 sau 271) la turaţie mare şi sub jet aer-apã. Dacã accesul interproximal
este limitat, prepararea cavitãţii se poate face cu o frezã globularã nr. 1 sau 2. Când
prepararea se face cu o frezã cilindroconicã, aceasta va fi ţinutã în momentul intrãrii
într-un unghi de 45o cu suprafaţa dintelui prin înclinarea piesei de mânã spre distal. Pe
mãsurã ce înaintãm spre distal, axul lung al frezei se va menţine perpendicular pe
suprafaţa externã a dintelui pentru a realiza conturul marginal, ce trebuie sã prezinte
margini de cavosuprafaţã în unghi de 90o. În acest stadiu iniţial peretele pulpar trebuie
sã fie plasat la adâncimea de 0,75 mm. Dentina carioasã rãmasã dupã plasarea
peretelui va fi exeratã în stadiul final al preparãrii. Adâncimea peretelui axial de 0,75
mm va asigura : (1) rezistenţa pereţilor cavitãţii ; (2) rezistenţa materialului compozit

127
şi (3) plasarea şanţurilor de retenţie. Când extensia distalã este obţinutã, se deplaseazã
freza spre mezial, incizal (ocluzal) şi gingival pentru a obţine extensia indicatã, dar
menţinând freza la aceeaşi adâncime a peretelui axial şi perpendicular pe axul lung al
suprafeţei radiculare. Peretele axial va urmãri conturul original al suprafeţei
vestibulare şi anume convex în sens meziodistal. Extensia mezialã, distalã, incizalã
(ocluzalã) şi gingivalã este dictatã de extinderea procesului carios, defectului sau a
materialului vechi de restaurare ce urmeazã a fi înlocuit. Pentru mai buna finisare a
pereţilor se poate folosi dacã este necesar un formator de unghi. Toţi pereţii externi ai
cavitãţii vor fi vizibili atunci când sunt priviţi dintr-o poziţie vestibularã (pereţi
divergenţi spre exterior).
Prepararea finalã a cavitãţii Etapa finalã a preparãrii cavitãţii convenţionale
constã în:
(1) exereza dentinei infectate restante sau a materialului vechi de restaurare de pe
peretele axial iniţial ; (2) aplicarea liner-ului de hidroxid de calciu sau a bazei pentru
protecţia pulparã, dacã este necesar şi (3) prepararea şanţurilor de retenţie.
Prepararea şanţurilor suplimentare de retenţie se face cu o frezã globularã nr. ¼
de-a lungul întregului unghi de linie axiogingival sau axioincizal (axioocluzal). Aceste
şanţuri se preparã la adâncimea de 0,25 mm în peretele extern şi lângã peretele axial.
Aceasta ar trebui sã lase între şanţ şi margine un perete suficient de rezistent (0,25
mm) pentru a preveni fractura. Reamintim cã 0,25 mm adâncime reprezintã ½ din
diametrul capului frezei ¼ (0,5 mm). Şanţurile de retenţie incizal (ocluzal) şi gingival
vor fi plasate mai mult în pereţii respectivi decât în peretele pulpar. Cavitatea se curãţã
şi apoi se inspecteazã pentru aprobarea finalã.
Prepararea cavitãţii de clasa a V-a convenţionale bizotatã.

Fig.107

128
 Aceastã cavitate are margini de smalţ bizotate şi este indicatã pentru (1)
înlocuirea unei restaurãri existente care a fost preparatã convenţional ; (2) pentru un
proces carios nou, mare, la care operatorul considerã necesarã plasarea unui şanţ de
retenţie gingival. Aceastã cavitate prezintã iniţial unghiuri de cavosuprafatã la nivelul
marginilor de 90o (ce ulterior vor fi bizotate) şi unghiuri de linie axiale plasate uniform
în dentinã la adâncimea de 0,2 mm când nu sunt necesare şanţurile de retenţie sau de
0,5-0,6 mm acolo unde sunt planificate şanţuri de retenţie şi marginile sunt de smalţ.
Sanţurile de retenţie nu sunt indicate deobicei acolo unde periferia cavitãţii este
localizatã în smalţ. Majoritatea acestor cavitãţi reprezintã o combinaţie între margini
de smalţ bizotate şi margini în unghi de 90o cu suprafaţa radicularã ce vor conţine şi
şanţuri de retenţie (situaţia combinatã de cavitate convenţionalã cu cavitate bizotatã).
Pentru porţiunea preparatã pe suprafaţa radicularã, adâncimea unghiului de linie axial
este de 0,75 mm.
Avantajele preparãrii bizoului faţã de cavitatea convenţionalã sunt reprezentate
de (1) sporirea retenţiei datoritã creşterii suprafeţei de smalţ ce va fi atacatã acid ; (2)
scãderea infiltrãrii marginale datoritã legãturii obţinute între dinte şi materialul de
obturaţie ; (3) necesitatea scãzutã de a prepara şanţuri suplimentare de retenţie (şi în
consecinţã de a îndepãrta din structura durã dentarã).
Prepararea cavitãţii iniţiale. Se realizeazã identic ca la cea precedentã doar cã
adâncimea în dentinã este de 0,2 mm acolo unde nu considerãm necesarã plasarea
şanţurilor de retenţie.
Prepararea finalã a cavitãţii – presupune parcurgerea urmãtoarelor etape: (1)
exereze dentinei infectate restante; (2) aplicarea hidroxidului de calciu sau a bazei dacã
este necesar; (3) prepararea retenţiei gingivale când acest perete este localizat pe
suprafaţa radicularã sau este suficient de larg pentru a putea susţine un şanţ de retenţie
şi (4) bizotarea marginilor de smalţ.
Bizotarea marginilor de smalţ se realizeazã cu o frezã diamantatã în formã de flacãrã
într-un unghi de aproximativ 45o cu suprafaţa exterioarã a dintelui şi pe o lumgime de
0,25-0,5 mm.
O formã mai conservatoare poate fi obţinutã când se realizeazã doar extinderea
conturului unui cavitãţi de clasa a V-a bizotate. În unele cazuri clinice avem de-a face

129
cu o patã de decalcifiere a smalţului cu suprafaţã rugoasã, ce se extinde deseori mezial
sau distal dincolo de leziune (sau de o obturaţia existentã). Dupã prepararea cavitãţii,
marginile ei se extind astfel încât sã cuprindã ariile de decalcificare prin utilizarea unei
freze rotunde, diamantate, având forma unui chamfren care se extinde doar în smalţ.
Când avem de-a face cu o cavitate de clasa a V-a sau o restauraţie veche ce se
extinde pe suprafaţa radicularã, peretele gingival se preparã în aceeaşi manierã ca şi la
cavitatea de clasa a V-a convenţionalã, realizând şanţurile de retenţie în peretele
dentinar. Adâncimea preparãrii iniţiale pe suprafaţa radicularã este doar de 0,75 mm.
Se bizoteazã doar marginile de smalţ ale cavitãţii.

Prepararea cavitãţii de clasa a V-a modificatã

Prepararea cavitãţii de clasa a V-a modificatã este indicatã în restaurarea

leziunilor carioase sau defectelor de clasa a V-a de mãrime medie sau moderatã.
Obiectivul este restaurarea leziunii sau a defectului cât mai conservativ cu putinţã. De
aceea nu este necesar efortul de a prepara pereţii cavitãţii în unghiuri plane şi nici nu
se încorporeazã în preparare şanţuri de retenţie. Leziunea sau defectul este îndepãrtatã,
rezultând o cavitate ce poate avea pereţi divergenţi şi un perete axial care în mod uzual
nu va avea o adâncime uniformã. Preparãrile de clasa a V-a modificate sunt indicate
pentru defectele de smalţ sau leziunile mici, dar cavitare (cu margini fracturate) ce se
situeazã în cea mai mare parte sau în totalitate în smalţ. Acestea includ decalcificãri şi
arii hipoplazice localizate exclusiv în treimea cervicalã a dintelui.
Prepararea cavitãţii iniţiale
Dupã procedurile preliminare, cavitatea se preparã cu o frezã diamantatã
globularã sau elipticã, eliminând astfel în totalitate smalţul sau defectul. Prepararea se
extinde în dentinã doar atunci când defectul variazã în suprafaţã, în stadiul iniţial
nefiind preparatã mai adânc de 0,2 mm (din moment ce nu sunt necesare şanţuri de
retenţie). Nu este necesarã prepararea marginilor de cavosuprafaţã în unghi de 90o.
Prepararea cavitãţii finale. Dacã rãmâne dentinã infectatã, ea este îndepãrtatã cu
o frezã globularã sau un excavator sub formã de lingurã. Liner-ul de hidroxid de calciu

130
sau baza se aplicã doar dacã sunt necesare în funcţie de profunzimea cavitãţii. Dupã
completa preparare, se va face atacul acid al smalţului.
Prepararea cavitãţii de clasa a V-a în cazul abraziei/eroziunii
Ariile cervicale erodate sau abrazate sunt restaurate dupã ce iniţial la nivelul lor
s-a preparat o cavitate de clasa a V-a modificatã.
Abrazia este o leziune sau uzurã a structurii dentare în formã de crestãturã sau
« V » produsã sub acţiunea unor forţe mecanice, cum ar fi periajul intempestiv cu o
perie durã sau pastã abrazivã.
Eroziunea, deseori în formã de crestãturã – farfurioarã, apare primar ca rezultat
al dizolvãrii chimice a structurii dure dentare sub acţiunea unui mediu acid (expunerea
susţinutã la acid citric, sucuri sau vomismente).
Eroziunea idiopaticã poate apãrea ca o flexiune a ariei cervicale sub acţiunea unui
stress ocluzal excesiv ce începe prin microfracturi în stratul subţire de smalţ, ocluzal
de joncţiunea smalţ-cement, care combinat cu periajul abraziv poate explica aceste
defecte. Aceste zone se lãrgesc progresiv cu timpul, chiar dacã factorul cauzal etse
eliminat. Când apare crestãtura, operatorul trebuie sa decidã iniţial, cu ajutorul
pacientului, dacã aceste arii necesitã sau nu restaurare. Decizia restaurãrii se bazeazã
pe urmãtoarele considerente :
 Carie – când este prezentã caria, defectul trebuie restaurat chiar dacã leziunea
este incipientã şi foarte superficialã. Pentru cariile incipiente ale rãdãcinii,
tratamentul constã în reconturarea minorã a ariei (cementoplastie) şi aplicarea
de substanţe topice fluorate. (Majoritatea defectelor de tip abrazie-eroziune nu
sunt cariate).
 Statusul de sãnãtate gingivalã – dacã leziunea cauzeazã inflamaţia gingivalã
prin favorizarea retenţiei de placã şi se anticipeazã în continuare apariţia
recesiunii gingivale, defectul trebuie sã fie restaurat.
 Esteticul – dacã aria este într-o poziţie criticã din punct de vedere estetic,
pacientul îşi alege singur materialul fizionomic de restaurare.
 Sensibilitatea – Dacã aria fisuratã este foarte sensibilã, aplicarea agentului
adeziv dentinar poate reduce sau elimina sensibilitatea, cel puţin temporar.
Apariţia în continuare a sensibilitãţii poate necesita restaurarea zonei.

131
  Protecţia pulparã – dacã aria fisuratã este foarte întinsã şi profundã în sens
pulpar, restaurarea defectului este indicatã pentru a evita extinderea leziunii în
profunzime şi afectarea pulparã.
 Rezistenţa dintelui – Dacã aria erodatã este foarte adâncã sau extinsã, rezistenţa
dintelui la colet poate fi compromisã. Plasarea unei restauraţii adezive va
elimina progresiunea defectului şi poate restaura parţial rezistenţa dintelui.
Prepararea cavitãţii de clasa a V-a în zone erodate sau abrazate necesitã de cele
mai multe ori doar netezirea pereţilor interni ai cavitãţii, bizotarea marginilor de
smalţ şi plasarea şanţurilor de retenţie în zonele ce nu sunt în smalţ. Dacã este
necesar, prepararea marginilor cavitãţii suprafeţei radiculare se face în unghi de
aproximativ de 90o. Deseori forma inerentã sub care se prezintã leziunea de
abrazie/eroziune nu necesitã prepararea suprafeţei radiculare, ci eventual numai
plasarea unor şanţuri de retenţie care sã creascã retenţia restaurãrii. Plasarea
acestor şanţuri de retenţie duce şi la creşterea rezistenţei marginale la
microinfiltaţii deoarece compenseazã efectele contracţiei de polimerizare şi
rezistenţa la îndoire a dintelui.
Prepararea cavitãţii pe suprafeţe netede cu defecte punctiforme
Leziunile punctiforme de aspectul gropiţelor sunt prezente ocazional pe
suprafeţe dentare care în mod normal sunt netede. Majoritatea acestor defecte se
restaureazã prin prepararea unei cavitãţi modificate. Pentru o astfel de preparare,
conturul marginal (incluzând extensia şi adâncimea) este dictat de extensia defectului
şi/sau a leziunii carioase. Fosetele existente în întregime în smalţ se preparã cu o frezã
diamantatã globularã potrivitã ca dimensiune, prin eliminarea defectului existent.
Retenţia adecvatã se obţine prin efectuarea gravajului acid. Când defectul include
dentinã cariatã, porţiunea infectatã este îndepãrtatã cu o frezã globularã şi în cazul în
care este necesar se plaseazã liner sau bazã iar marginile de smalţ se bizoteazã cu un
instrument diamantat.

132
 Bibliografie selectivă

1. The Art and Science of Operative Dentistry - Third Edition; Clifford M. Sturdevant:
Theodore M. Roberson; Harald O. Heymann; John R. Sturdevant, Mosby – Year Book, Inc.
1995;
2. Textbook of Operative Dentistry – Third Edotion; Lloyd Baum, Ralph W. Phillips,
Melvin R. Lund; W. B. Saunders Company, 1995;
3. Operative Dentistry – First Edition; M.A. Marzouk, A.L. Simonton, R.D. Gross,
Ishiyaku, Ishiyaku Euro-America – Inc, St. Louis – Tokio – 1985;
4. Fundamentals of Operative Dentistry – Earl W. Collard, Richard D. Willer, Robert C.
Miller, Thomas L. Coury, The University of Oklahoma, College of Dentistry, Twelth Edition,
1992;
5. Sockwell CL: Dental handpieces and rotary cutting instruments, Dent Clin North Am
5(1): 219-244, 1971;
6. Ioana Nica, Cîrligeriu Virgil – Instrumentar pentru pregătirea şi obturarea cavităţilor,
Ed. Mirton, Timişoara, 1995;
7. Dorin Bratu, M. Leretter, C. Colojoară, M. Românu – Dinţi umani permanenţi, Ed.
Signato, Timişoara, 1991;
8. Simon Perelmuter – L’Estetica in Odontologia, Instituto per la Comunicazione
Audiovisiva, Milano, 1987;
9. Zahnerhaltung 1, Praxis der Zanheilkunde 2, Herausggeben von W. Ketterl,
Urban&Schwarzenberg, München –Wien – Baltimore, 1992;
10. Cîrligeriu V., Bold A. – Odontoterapie restauratoare, Ed. Mirton, Timişoara, 2000;
11. W.W. Howard – Atlas of Operative dentistry, The C.V.Mosby Company, Saint Louis
1992;
12. American Dental Association: Revised American Dental Association specification
No. 23 for dental excavating burs, J. Am. Dent. Assoc. 90L458, 1975;
13. Black, G.V.: Operative dentistry, Ed. 8, vol.2, Woodstock, III, 1947, Medico-Dental
Publishing Co.;
14. Goldstein, R.E.: Esthetics in dentistry, Philadelphia, 1976, J.B. Lippincott. Co;
15. M. Romînu, Dorin Bratu, Sorin Uram Ţuculescu – Aparatul Dento-maxilar, Date de
morfologie funcţională clinică, Ed. Helicon, 1998;
16. M. Anghel, Anca Vâlceanu – Adeziunea la structurile dure dentare, Ed. Orizonturi
Universitare, 1999, pag.96-97;