13.03.

2020 Toma Maius XI-D

Fișă de lucru nr. 1 – Migrații în lumea

contemporană

I. Chestionarul de la pag. 50
Care este numele oficial al statuii?
A. Domnișoara Libertății
Cănd a fost inaugurată statuia?
D. 28 octombrie 1886
Cine a servit drept model sculptorului Frederic Bartholdi?
C. Mama lui
În mâna dreaptă ridicată, Libertatea ține o torță luminată cu:
A. Electricitate
Insula Libertății se numește defapt:
D. Ellis
Statuia a fost un dar făcut Americii de către:
C. Franța

II. Români celebri în afara României: Realizați o fișe biografică

pentru fiecare din cei 6 cu ajutorul Internetului.

1. Mircea Eliade
Scriitor, istoric al religiilor, filozof si profesor roman, Mircea Eliade s-a
nascut pe 13 martie 1907 la Bucuresti. Scriitorul urmeaza cursurile liceale la Liceul
"Spiru Haret", iar din 1925 devine student al Facultatii de Litere si Filozofie din
Bucuresti.
 Mircea Eliade incepe sa scrie articole de entomologie de la varsta de 14 ani,
publicand prima sa opera "Inamicul viermelui de matase" in 1921. A urmat
povestirea fantastica "Cum am gasit piatra filosofala", lucrare premiata de "Ziarul
stiintelor populare", si "Romanul Adolescentului Miop".
Dupa sustinerea tezei de licenta, Eliade studiaza sanscrita si filozofia
hindusa la Universitatea din Calculta, locuind o perioada in casa profesorului
Dasgupta, unde o cunoaste pe fiica acestuia, Maitreyi. Mircea Eliade
valorifica experienta traita in India in romanul Maitreyi, opera ce il face celebru.
In perioada 1932 - 1943 publica alte volume de proza literara si stiintifica la
fel de apreciate: Huliganii (1935), Domnisoara Christina (1936), India (1936),
Sarpele (1937), Nunta in cer (1938), La tiganci (1969), Noapte de Sanziene (1971),
In curte la Dionis (1977).
Mircea Eliade se stabileste la Chicago din anul 1957 si activeaza ca profesor
de istorie comparata a religiilor la Universitatea "Loyola", continuandu-si in tot
acest timp activitatea publicistica si literara. In 1976 incepe publicarea operei
"Istoria credintelor si ideilor religioase", una din principalele sale lucrari stiintifice.
Alte opere importante: Tratat de istoria religiilor, Mitul eternei reintoarceri (1949),
Sacru si profan (1956), De la Zamolxis la Genghis-Han (1970), Istoria credintelor
si ideilor religioase - 3 volume (1976-1978).
Eliade devine membru al Academiei Americane de arte si stiinte pe 11 mai
1966, si primeste mai multe doctorate honoris causa. Scriitorul a murit la 22 aprilie
1986 la Chicago, si a fost incinerat la Capela Rockfeller din Hyde Park.

2. Tristan Tzara
Tristan Tzara este pseudonimul lui Samuel Rosenstock, poet și eseist stabilit
în Franța, cofondator al mișcării culturale dadaiste. El a condus la o revoluție
majoră în artele plastice și literatura. S-a nascut în Moinești, România.
În 1912, pe când era înca în liceu, pune bazele revistei "Simbolul" împreuna
cu Marcel Iancu și Ion Vinea, cu binecuvântarea lui Alexandru Macedonski și
ajutorul lui Iser. În această perioadă semnează cu pseudonimul S. Samyro, pe care
îl va schimba mai tirziu în Tristan Ruia și în final Tristan Tzara. "Tristan" e ales pe
lânga rezonanța particulară pe care o are numele în romana și ca un omagiu față de
opera lui Wagner - o referință importantă pentru simbolistii care l-au influențat
puternic pe tânărul poet.
Mișcarea dadaista își are originea în orașul elvețian Zurich în timpul
Primului Război Mondial, iar Tzara ajunge acolo în toamna lui 1915 și curând se
alătură unui grup de tineri intelectuali care pun la cale întâmplările de la Cabaret
Voltaire. Astfel s-a nascut celebra mișcare Dada, care nu e o invenție exclusivă a
lui Tzara, dar "nu ar fi devenit niciodată ceea ce a devenit fara eforturile de
popularizare și diplomația lui" (R. Huelsenbeck).
În 1919 se mută la Paris într-o încercare de a lansa Dada pe o scenă cu
adevărat universală. Mulți critici consideră totuși că perioada cu adevărat inovativă
a mișcării înceteaza odată cu acest "transfer". Fiind la Paris s-a angajat în activitați
tumultuoase cu Andre Breton, Philippe Soupault și Louis Aragon. Cele mai
cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara sunt: "La Premiere Aventure celeste
Antipyrine" (1916; Prima Aventura Cereasca a Domnului Antipyrine) si "Vingt-
cinq poemes" (1918; 25 de poeme), respectiv manifestele mișcării: "Sept
Manifestes Dada" (1924; Șapte Manifeste Dada).
În a doua parte a anului 1929, satul de nihilism și distrugere, intră în
activitațile mai constructive ale suprarealismului. Și-a consumat mult timp pentru
reconcilierea suprarealismului cu Marxismul și a intrat în Rezistența Franceză în
timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial și în Partidul Comunist Francez in 1947,
cănd a devenit cetățean francez. Va demisiona din partid in 1956, ca protest
împotriva suprimării revoltelor din Ungaria de către Uniunea Sovietică. Aventurile
lui politice îl vor transforma într-un poet liric.
Poemele lui Tristan Tzara revelează durerile sufletului prins între revolta și
uimirea datorată tragediilor zilnice ale condiției umane. Lucrările sale de maturitate
încep cu "L'Homme approximatif" (1931; Omul aproximativ) si continuă cu
"Parler seul" (1950; Vorbind singur) și "La Face interieure" (1953; Fața interioară).

3. Elena Văcărescu
S-a născut la București într-o seară de început de octombrie (3 octombrie
1864), într-o foarte veche și vestită familie de boieri. Este poetă, prozatoare,
autoare de piese de teatru de expresie franceză. Este fiica diplomatului Ioan
Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu
(„Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României
de odinioară”; „Mama mea aparținea și ea unei vechi familii de boieri - Fălcoianii -
prezenți în toate cronicele de altădată ale Valahiei”). Își petrece copilăria și
adolescența la vatra Văcăreștilor de lângă Târgoviște. („Dintre toate locurile unde
au viețuit poeții, Văcăreștii din Dâmbovița duc mai mult cu ei semnul unei ursite și
vraja unei amintiri”). Primește o educație aleasă. Prin 1891 se află în Italia în exil,
pentru ca după un scurt popas în țară, în 1895 să se stabilească definitiv în Franța,
unde se distinge în viața literară pe mai multe planuri. Debutează în anul 1886
publicând la Paris volumul Chants d'Aurore (Cântecele zorilor), premiat de
Academia Franceză. A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga,
Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea.
În perioada Primului Război Mondial, Elena Văcărescu a militat pentru
realizarea Marii Uniri de la 1918. Începând din anul 1919 este numită de către
regele României ca secretar general al Asociației Române pe lângă Societatea
Națiunilor pentru o perioadă de douăzeci de ani. Pentru meritele sale, guvernul
francez îi decernează ordinul Cavaler al Legiunii de Onoare. Ca urmare, în anul
1925, Elena Văcărescu devine membru de onoare al Academiei Române, ea fiind
prima femeie din România care a beneficiat de acest titlu.[7]
Moare la Paris, la 17 februarie 1947, și este înhumată în cripta familiei
Văcăreștilor din cimitirul Bellu. Ea a lăsat moștenire Academiei Române, prin
testament, majoritatea averii Văcăreștilor

4. Eugen Ionescu
Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse
(născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia
în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au
simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor,
iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au
fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund
destinul artistic al scriitorului.
Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin
Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din
„Enciclopedia exilului literar românesc”. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco,
a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune
protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că
aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era
că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se
„rinocerizeze”, într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile
totalitare.
După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul
Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național
Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul
Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București,
obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934,
este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la
București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris
ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă
guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat „Tema morții și a
păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în
postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care
Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali
români, trimițându-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați
sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea
politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumându-se să
traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să
aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.

5. Ion Rațiu
Ion Rațiu este descendent al Familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac), din Turda,
atestată în Transilvania la începutul sec. al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de
către principele Gabriel Bethlen.
Membru de seamă al familiei Rațiu, a fost fiul avocatului Dr. Augustin Rațiu din
Turda, care la rândul său a fost fiul protopopului greco-catolic al Turzii Nicolae
Rațiu (decedat în 1932). Mama sa, Eugenia Rațiu, născută Turcu, a fost nepoata lui
Ion Codru-Drăgușanu, autorul "Peregrinului transilvan".
A urmat școala în Turda și Cluj, iar în 1938 a obținut o diplomă în drept de la
Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. În 1943, Rațiu a obținut o diplomă de
economie de la Universitatea Cambridge (Anglia). A fost desemnat Membru de
onoare post-mortem al Academiei Oamenilor de Știință din România.
În 1940, Ion Rațiu a fost numit consilier la Legația României de la Londra, sub
ministrul Viorel Tilea.
La 29 noiembrie 1940, la câteva săptămâni după instaurarea Statului Național-
Legionar, a fost fondat Comitetul Național Român. Rațiu a făcut parte din
conducerea organizației, aflată sub președinția lui Viorel Tilea.
Între 1940 și 1990 a locuit în Regatul Unit, unde a înființat (în 1979, împreună cu
soția sa, Elisabeth Pilkington ) și finanțat Fundația Rațiu. De asemenea, a fondat în
1984 Uniunea Mondială a Românilor Liberi.
După repatriere, în ianuarie 1990, a ajutat la refacerea PNȚ alături de Corneliu
Coposu, devenind vicepreședinte al PNȚCD. A candidat la funcția de președinte al
României la alegerile din 1990 unde a obținut 4,29 % din voturi și s-a plasat pe
locul 3. A fost ales deputat de Cluj din partea PNȚCD la alegerile din 20 mai 1990,
respectiv la cele din 1992. În 1996 a fost ales deputat de Arad, tot din partea
PNȚCD.
În 1991 a înființat ziarul Cotidianul. Are 2 copii: Indrei Rațiu și Nicolae Rațiu.
Ion Rațiu a murit la Londra, iar conform dorinței sale, trupul neînsuflețit a fost dus
la Turda, spre a fi înmormântat în orașul natal. Ion Rațiu a fost îngropat în cimitirul
central din Turda, preotul ortodox al bisericii "Adormirea Maicii Domnului"
(Biserica Rățeștilor, ctitorită de familia Rațiu) nedând permisiunea înhumării sale
lângă strămoși, în curtea bisericii, din cauza diferendelor dintre Biserica Ortodoxă
Română și Biserica Română Unită cu Roma, Ion Rațiu fiind credincios unit. Slujba
de prohodire nu a putut fi însă oficiată în biserica ctitorită de familia sa, Biserica
Rățeștilor din Turda, din cauza împotrivirii preotului parohiei ortodoxe care ocupă
lăcașul din 1948, care a împiedicat accesul clericilor greco-catolici în biserică
pentru săvârșirea slujbei de înmormântare conform dorinței defunctului. Astfel
slujba prohodului a avut loc în stradă pe un ger pătrunzător.
Elisabeth Rațiu a murit 19 octombrie 2016, la vârsta de 94 de ani, la Londra.

6. Vintilă Horia
S-a născut în 1915, în localitatea Segarcea, județul Dolj - Oltenia. A început
școala primară la Râmnicu Sărat și a terminat-o la București. A absolvit Colegiul
Sfântul Sava. A studiat la Facultatea de Drept, în paralel cu cea de Litere și
Filozofie.
 Aidoma altor intelectuali români de calibru mondial cu traiectorii similare,
Cioran, Eliade și Noica, Horia a fost atras de extrema dreaptǎ. A fost, timp de șase
luni, cuzist și a colaborat în perioada 1937-1941 cu revista antisemită Sfarmă-
Piatră.
În anii 1940 - 1945, când Vintilă Horia a locuit la Roma și Viena, a fost
parte a diplomației românești, ca șef de cabinet la Ministerul Propagandei și,
ulterior, atașat de presă la Roma. Reprezentarea la Roma a fost întreruptă în anii
conducerii statului român de alianța dintre guvernul mareșalului Ion Antonescu și
legionari. A revenit în diplomație, de data aceasta la Viena. Când România întoarce
armele împotriva Germaniei (august 1944), Vintilă Horia și soția lui, Olguța (n.
Teohari), sunt internați într-un lagăr german. La sfârșitul războiului, cei doi soți
pleacă în Italia. Aici, Vintilă Horia îl cunoaște pe Giovanni Papini, scrie și publică
în reviste italiene, dar situația economică grea a Italiei postbelice îl determină să
plece mai departe, în Argentina (primăvara 1948). Va sta la Buenos Aires până în
martie 1953, când se întoarce în Europa, și anume în Spania, unde are o activitate
literară susținută și se face cunoscut.
În 1946, Tribunalul Poporului din România l-a condamnat în contumacie la
25 ani muncă silnică, pentru crime de război, în baza legii 312/1945, art 2: "s-au
pus în slujba hitlerismului sau fascismului și au contribuit prin fapte proprii la
realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieții economice a țării în
detrimentul intereselor poporului român". Completul de judecată care l-a
condamnat pe Vintilă Horia era format din : președinte: Al. Voitinovici; membri: 2
„judecători ai poporului”, 2 învățători, 1 muncitor CFR, 1 comerciant, 1 fost
consilier la Camera de Muncă, 1 „judecător delegat”, 1 grefier, 1 acuzator public și
unul singur magistrat. Fiica scriitorului, Cristina Horia, a inițiat o acțiune judiciară
în vedera abolirii acestei sentințe emise de un tribunal politic de tip sovietic
Vintilă Horia se stinge din viață în 1992.
 20.03.2020 Toma Maius XI-D

Fișa de lucru nr. 3 - Migrații în lumea

contemporană
Fiecare elev are ca temă să descopere în propria familie, în sat, comună,
oraș, cartier, prieteni, cazuri de migrație actuală sau pe parcursul secolelor XX-
XXI și să se informeze despre:
cauzele migrație, perioada de timp când s-a întâmplat și numărul celor care
au plecat, tipul migrației, consecințele asupra familiilor/comunității, consecințele
asupra economiei, alte aspecte. + Cerințe

Am ales să scriu despre emigrația părinților mei deoarece mă afectează

personal și cunoscând situația o pot prezenta cu destulă ușurință.
Cauza principală a migrației părinților mei a fost necesitatea unui loc de
muncă, ei au fost plecați circa 5 luni, anul trecut, în Italia și au lucrat în domeniul
agriculturii. Ei au contribuit foarte mult ca și forță de muncă pentru Italia, lucrănd
cele mai multe ore în comparație cu restul de la locul de muncă, imbunătățindu-ne
starea economică.
Căt timp părinții au fost plecați eu și sora mea am locuit la mătușa noastră cu
o sumă de bani trimisă lunar din Italia pentru a ne întreține. Ne-am simțit ca acasă
căt timp am rămas cu matușa noastră, dar duceam lipsa părinților, asta fiind
consecința negativă principală pentru familie. Însă ca și consecințe pozitive mă pot
găndi doar la: situația financiara mai bună după emigrare și lipsa presiunii pe care
o pun părinții mei cănd este vorba de școala.
Categoria de migranți la care m-am raportat este de etnia română și religia
creștină, rezidenți în mediul urban din Arad.
 g) Un punct de vedere asupra impactului acestui fenomen în lumea
contemporană
Secolul al XX-lea a avut cea mai bogată istorie din evoluția umanității. În
acest secol s-au înregistrat două războaie mondiale, au dispărut imperiile, au apărut
mai multe state naționale, viața oamenilor s-a schimbat datorită științei și tehnicii
ce au revoluționat toate domeniile existenței umane. Circulația rapidă a
informației, revoluționarea transporturilor, migrația oamenilor din zonele mai slab
dezvoltate către statele Europei Occidentale și ale Americii de Nord sunt fenomene
care demonstrează în mod cert globalizarea. Rămâne ca viitorul să demonstreze că
omenirea va împărtăși un set de valori comune și că până la urmă zonele lovite de
sărăcie vor fi doar o amintire.