ACADEMIA “ŞTEFAN CEL MARE” A

MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE

CATEDRA DREPT CIVIL

DREPT CIVIL
PERSOANELE

CHIŞINĂU 2004
 CZU 347:378.635.5 (478) (082)=135.1=161.1
A 48

REDACTOR ŞTIINŢIFIC:
VALERIU CUŞNIR Doctor în drept, conferenţiar universitar, şeful
catedrei Drept poliţienesc a Academiei “Ştefan cel
Mare” a MAI.

RECENZENŢI:
ANDREI GUŞTIUC Doctor în drept, conferenţiar universitar, decanul
facultăţii de drept a Academiei “Ştefan cel Mare” a
MAI
VASILE ZAVATIN Doctor în drept, conferenţiar universitar interimar la
catedra Drept civil a Academiei “Ştefan cel Mare” a
MAI

AUTORII:
I. Trofimov – cap. 1, 3 (conducătorul grupului de autori); V. Zavatin – cap. 2; S.
Sîrbu – cap. 3; E. Eleţchih – cap. 4; A. Morarescu (Caluta) – cap. 5; V. Zmeu –
cap. 6; E. Gorbaciov – cap. 7; M. Prodan – cap. 8; N. Ţurcanu – cap. 9; I.
Cojocaru – cap. 10; I. Călin – cap. 11; L. Belecciu – cap. 12.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Analele ştiinţifice ale Academiei Ministerului Afacerilor Interne. – Acad.
“Ştefan cel Mare” a Min. Afacerilor Interne. Catedra “Drept civil”; col. red.: Vasile
Zavatin, …: coord.: Andrei Guştiuc. – Ch.: S.n., 2003 (Tipogr. “Elena V.I.”).
Ser. “Drept privat”: Nr. 3 – 2003. – 104 p.
- Bibliogr. la sfârşitul art.
ISBN 9975-935-13-3
40 ex.
347:378.635.5 (478) (082) =135.1=161.1

ISBN 9975-935-13-3

© IGOR TROFIMOV, VASILE ZAVATIN, SERGIU SÎRBU, ECATERINA

ELEŢCHIH, ALINA MORARESCU, VADIM ZMEU, EUGENIA GORBACIOV,
MARIANA PRODAN, NATALIA ŢURCANU, INA COJOCARU, INGA CĂLIN,
LILIANA BELECCIU.
 CUPRINSUL

PARTEA I. PERSOANA FIZICĂ

Capitolul I Persoanele fizice – subiecte ale dreptului civil
1. Caracteristica generală a persoanei fizice ca subiect de drept civil
2. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
Capitolul II Declararea absenţei fără veste a persoanei fizice
1 Necesitatea şi temeiurile declarării absenţii fără veste a persoanei fizice.
2 Ordinea declarării absenţii fără veste a persoanei fizice
3 Efectele declarării absenţei fără veste a persoanei fizice
4 Efectele prezentării persoanei declarate absente fără veste.
Capitolul III Declararea morţii persoanei fizice
1 Generalităţi privind încetarea capacităţii civile odată cu moartea
persoanei
2 Feluri de declarare judeecătorească a morţii
3 Condiţiile şi procedura deeclarării judedcătoreşti a morţii
4 Efectele hotărârii declarative de moarte şi efectele prezentării persoanei
declarate decedată
Capitolul IV Identificarea persoanei fizice
1 Generalităţi privind identificarea persoanei fizice
2 Numele persoanei fizice
3 Domiciliul persoanei fizice
4 Starea civilă a persoanei fizice
Capitolul V Protecţia persoanei fizice
1 Generalităţi privind protecţia persoanei fizice.
2 Tutela în dreptul civil
3 Curatela în dreptul civil
4 Îngrădirile de drepturi ca mijloc de protecţie a persoanei fizice
5. Patronajul
PARTEA II. PERSOANA JURIDICĂ
Capitolul VI Privire generală asupra persoanei juridice ca subiect de
drept civil
1 Teorii privind persoana juridică
2 Elementele constitutive ale persoanei juridice
3 Clasificarea persoanelor juridice
4 Capacitatea civilă a persoanei juridice
Capitolul VII Înfiinţarea persoanei juridice
1 Generalităţi privind înfiinţarea persoanelor juridice
2 Modurile de înfiinţare a persoanelor juridice
3 Procedura de înfiinţare a persoanei juridice
Capitolul VIII Încetarea persoanei juridice
1 Noţiunea şi modalităţile de încetare a persoanei juridice
2 Încetarea persoanei juridice prin reorganizare
3 Încetarea persoanei juridice prin lichidare benevolă.
4 Insolvabilitatea persoanei juridice
5 Efectele încetării persoanei juridice
Capitolul IX Identificarea persoanei juridice
1 Generalităţi privind identificarea persoanei juridice
2 Denumirea persoanei juridice
3 Sediul persoanei juridice
4 Naţionalitatea persoanei juridice
5 Contul bancar şi contul fiscal al persoanei juridice
6 Firma şi marca persoanei juridice
7 Alte atribute de identificare a persoanei juridice
Capitolul X Persoanele juridice cu scop lucrativ ca subiect al
raporturilor de drept civil
1 Generalităţi privind întreprinderea ca subiect de drept civil
2 Clasificarea întreprinderilor
3 Patrimoniul întreprinderilor
Capitolul XI Participarea Statului Republica Moldova şi unităţilor
administrativ-teritoriale la raporturile juridice de drept civil
1 Generalităţi privind calitatea statului ca subiect de drept civil
2 Organele de stat ca subiecte de drept civil
3 Unităţile administrativ-teritoriale ca subiect de drept civil.
Capitolul XII Persoanele juridice cu scop nelucrativ
1. Generalităţi privind persoanele juridice cu scop nelucrativ
2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop nelucrativ
3. Patrimoniul persoanelor juridice cu scop nelucrativ
 CUVÂNT ÎNAINTE

Ideea elaborării şi publicării unei asemenea lucrări ca “Drept

civil. Persoanele” a apărut în condiţiile insuficienţei surselor de
specialitate la acest compartiment pentru studenţii facultăţii de drept a
Academiei MAI, şi mai ales, în legătură cu necesitatea unei asemenea
lucrări în contextul adoptării noului Cod civil.
Fără a pretinde la exclusivitatea valorii acestei lucrări,
considerăm că ea este, totuşi, o primă realizare ce prezintă importanţă,
atât din punct de vedere a faptului că poate servi drept sursă în cadrul
cursurilor la dreptul civil pentru studenţii facultăţii de drept a
Academiei MAI, cât şi din punct de vedere a faptului că în conţinutul
acesteia îşi găsesc oglindire unele probleme, care în contextul legislaţiei
Republicii Moldova până acum nu şi-au găsit un aşternut tipografic. Nu
în ultimul rând prezintă importanţă şi concluziile sau comentariile
selective făcute de către autorii lucrării, mai ales având în vedere faptul,
că majoritatea din ei fac parte din categoria lectorilor tineri, dar care,
totuşi au avut îndrăzneala să facă primii paşi în a trece hotarul
tărâmului ştiinţific.
Pe lângă faptul că de către grupul de autori, format din lectorii
catedrei Drept civil ai Academiei MAI şi masteranzii la specialitatea
drept civil la Academia MAI, s-a realizat o lucrare utilizabilă pentru
studenţii facultăţilor de drept, totodată cu aceasta, pentru majoritatea
din ei s-a realizat şi o primă experienţă în calitate de viitori cercetători
a domeniului juridic.
Grupul de autori ce au contribuit la crearea prezentei lucrări îl
formează: Igor Trofimov, lector superior la catedra Drept civil a
Academiei MAI (conducătorul grupului de autori), Vasile Zavatin,
doctor în drept, conferenţiar universitar interimar la catedra Drept civil
a Academiei MAI, Sergiu Sârbu, lector superior la catedra Drept civil a
Academiei MAI, Mariana Prodan, lector superior la catedra Drept civil
a Academiei MAI, Alina Morarescu, masterandă la Academia MAI,
lector la Universitatea Cooperatist Comercială din Moldova, Liliana
Belecciu, masterandă la Academia MAI, lector la Academia
Administrării Publice de pe lângă Guvernul Republicii Moldova, Vadim
Zmeu, masterand la Academia MAI, lector la Universitatea Cooperatist
Comercială din Moldova, Ecaterina Eleţchih, masterandă la Academia
MAI, Eugenia Gorbaciov, masterandă la Academia MAI, lector la
Universitatea Tehnică din Moldova, Natalia Ţurcanu, masterandă la
Academia MAI, lector la Universitatea Cooperatist Comercială din
Moldova, Inga Călin, masterandă la Academia MAI, stagiar la biroul
notarial, Ina Cojocaru, masterandă la Academia MAI, specialist la
Ministerul Justiţiei.
Credem, că nu ar fi fost astăzi posibilă realizarea unei atare
lucrări, în lipsa suportului permanent acordat catedrei Drept civil din
partea conducerii Academiei “Ştefan cel Mare” a MAI, şi personal de
către rectorul D-l Mihai Bîrgău, doctor în drept, conferenţiar
universitar, şi prim-prorectorul, D-l Simion Carp, doctor în drept, care
au organizat şi asigurat condiţiile pentru promovarea cunoştinţelor
juridico-civile în domeniul activităţii poliţieneşti.
Poate pentru prima dată când sub egida Academiei “Ştefan cel
Mare” a MAI, cu contribuţia personală a decanului facultăţii de drept,
D-lui Andrei Guştiuc, doctor în drept, conferenţiar universitar la
catedra Drept civil, un grup atât de mare de autori, într-un timp relativ
scurt, au reuşit să-şi coopereze eforturile, dând posibilitate să apară o
lucrare atât de necesară.
Considerăm, că nu ar fi fost în plină măsură reflectată valoarea
aportului adus la promovarea acestei lucrări, dacă nu am fi menţionat
despre contribuţia adusă de către D-l Valeriu Cuşnir, doctor în drept,
conferenţiar universitar, şeful catedrei Drept poliţienesc a Academiei
“Ştefan cel Mare” a MAI, care prin experienţa personală şi dorinţa de
promovare a noilor idei şi năzuinţe, i-a călăuzit pe mulţi din autori spre
dezvoltarea subiectelor expuse în lucrare.
În concluzie, manifestăm speranţa, că acest pas constituie doar un
început a colaborării dintre colegii de breaslă de la diferite instituţii de
învăţământ cu profil juridic şi roadele acestei colaborări vor fi reflectate
în succesele realizate atât de autori, cât şi de discipolii acestora –
studenţii facultăţilor de drept.
GRUPUL DE AUTORI
 PARTEA I
PERSOANA FIZICĂ

CAPITOLUL I: PERSOANA FIZICĂ - SUBIECT A

RAPORTULUI DE DREPT CIVIL

§1 Consideraţiuni generale privind persoana fizică ca

subiect de drept civil.
1.1. Generalităţi. Participarea la raporturile juridice cere
prezenţa calităţii de subiect. Calitatea de subiecţi o au oamenii, fie
priviţi individual, fie în colectivităţi. Lipsa calităţii de subiect atestă
imposibilitatea considerării capacităţii de a avea drepturi, obligaţii,
de a cere exercitarea cărorva drepturi sau obligaţii sau a cere
apărarea acestora. Astfel, pentru exemplu, instanţa de judecată a
examinat timp de mai mult de şase luni dosarul civil în baza cererii
de chemare în judecată înaintată de către o subdiviziune a Primăriei
– Direcţia de exploatare a spaţiului locativ a Primăriei, cu privire la
evacuarea forţată din spaţiul locativ municipal a unei familii cu doi
copii minori. Drept rezultat la aceasta, instanţa de judecată adoptă
hotărâre cu privire la satisfacerea cererii înaintate de către Direcţia
de exploatare a spaţiului locativ a Primăriei municipiului Chişinău,
iar prin urmare familia din patru persoane, inclusiv doi copii minori
rămân în stradă, fără posibilitatea de a se instala în alt spaţiu locativ.
Nu ar trezi discuţie corectitudinea hotărârii emise dacă nu am
constata, că Direcţia de exploatare a spaţiului locativ a Primăriei nu
are calitate de persoană. Aceasta apare doar ca o structură
funcţională a Primăriei, fără statut de persoană juridică. Prin urmare,
instanţa de judecată, nu numai că nu era în drept să satisfacă
cererea, dar chiar nu era în drept s-o puie pe rol, deoarece lipsa
calităţii de persoană atestă lipsa calităţii de subiect al oricăror
raporturi juridice, iar prin urmare se atestă şi incapacitatea de a
avea, a cere executarea sau apărarea oricăror drepturi sau obligaţii
civile.
Prin urmare, importanţa considerării capacităţii juridice a
persoanei are o deosebită importanţă, astfel cum prin prezenţa
acesteia se constată prezenţa calităţii de persoană.
Este necesar de a face o concretizare, însă, că capacitatea
juridică civilă este doar o parte a capacităţii generale de drept.
Astfel, dacă o persoană poate să posede capacitate civilă de
exerciţiu completă aceasta nu înseamnă, însă, că persoana are şi
capacitate generală de drept completă. Corelaţia dintre aceste două
se exprimă după formula “parte din întreg”.
Una din categoriile cele mai însemnate de subiecte de drept
civil este persoana fizică. Regula principală pentru definirea
persoanei fizice este, că numai oamenii pot avea calitatea de subiect
de drept civil – persoană fizică. La prima vedere, aceasta este o
regulă axiomatică, însă nu este corect de a considera, că calitatea de
persoană s-ar limita doar cu cea fizică şi juridică. Astfel, doar cu
careva trei-patru secole în urmă, pentru proprietarii de sclavi
perspectiva considerării calităţii acestora de parte la raporturi
reprezenta o absurditate, aşa cum şi calitatea de subiect al
raporturilor juridice pentru femeie. În aşa fel, nu este exclusă o
eventuală considerare a calităţii de părţi la raporturi juridice şi
pentru alte categorii de fiinţe. Astăzi, însă, calitatea de subiect al
raporturilor juridice civile o are persoana fizică şi cea juridică, unde
prin persoana fizică se are în vedere omul.
O caracteristică de esenţă a persoanei fizice este capacitatea
civilă a asesteia. Pe parcursul istoriei atît capacitatea civilă cît şi
însăşi calitatea de subiect a suferit o serie de schimbări. Astfel
începînd cu perioada sclavagistă, cînd doar oamenii liberi aveau
capacitate civilă, şi terminînd cu jumătatea secolului XIX cînd în
Moldova s-a desfiinţat robia (faţa de ţigani) omul nu era privit, în
sens juridic, drept persoană totdeauna. Astăzi egalitatea în drepturi a
tuturor este deja ceva normal, neieşit din comun.
1.2. Definiţie. Doctrina defineşte capacitatea civilă drept o
componentă a capacităţii generale de drept, care îşi găseşte
manifestarea în ce priveşte raporturile juridice civile. Totodată, este
necesar de a face delimitare între calitatea de subiect de drept civil
şi capacitatea civilă, ele fiind două noţiuni diferite, dar operând în
acelaşi domeniu. Astfel titularul de drepturi şi obligaţii se numeşte
subiect de drept civil, iar aptitudinea lui de a fi parte la raporturi
juridice civile reflectă capacitatea lui civilă. Capacităţii civile,
dealtfel cum şi capacităţii juridice de alte ramuri îi sunt
caracteristice două elemente principale – capacitatea de fololsinţă şi
capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de fololsinţă presupune
aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii, iar capacitatea
de exerciţiu presupune aptitudinea de a-şi exercita drepturile civile
şi de a-şi îndeplini obligaţiile prin încheierea de acte juridice.
Prin urmare, prin capacitate juridică civilă a persoanei fizice
înţelegem acea parte (componentă) a capacităţii generale de drept
care presupune aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi
obligaţii, precum şi aptitudinea de a-şi exercita drepturile civile şi
de a-şi îndeplini obligaţiile prin încheierea de acte juridice.
Este necesar de concretizat, că prezenţa doar a unuia din
elementele capacităţii de exerciţiu este suficient pentru considerarea
capacităţii civile a persoanei fizice. Astfel, persoana fizică
nou-născută nu posedă capacitate de exerciţiu, dar posedă capacitate
civilă în virtutea posedării capacităţii de folosinţă.
1.3. Elementele capacităţii civile. Capacitatea civilă a
persoanei fizice cuprinde două elemente de bază:
a) capacitatea de folosinţă, care presupune aptitudinea
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii, şi
b) capacitatea de exerciţiu, care presupune aptitudinea de a-şi
exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile prin
încheierea de acte juridice.
1.4. Carcterele capacităţii civile. Doctrina şi legislaţia în
vigoare determină următoarele caractere juridice ale capacităţii
civile:
a) Legalitatea capacităţii civile, care exprimă faptul că aceasta
fiind nu altceva decât creaţia legislatorului;
b) Generalitatea capacităţii civile – fiind atribuită cu titlu
general, nefiindu-i caracteristică determinarea pentru o singură
persoană.
c) Inalienabilitatea capacităţii civile – fiind tratată în sensul
imposibilităţii renunţării la ea, sau a transmisiunii la altă persoană.
d) Intangibilitatea – nimeni nu poate fi îngrădit sau lipsit de
această calitate, decît în cazurile stabilite de lege.

§2. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice.

2.1.Definiţie. Articolul 18 Cod civil defineşte capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice ca fiind aptitudinea acesteia de a avea
drepturi şi obligaţii civile. Doctrina dreptului civil în acest sens
relevă o serie de trăsături în urma cărea şi poate fi enunţată definiţia
doctrinală a capacităţii de folosinţă şi anume: capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile, care
constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile 1.
2.2.Caracterele capacităţii de folosinţă. După cum este
determinat în literatura de specialitate, capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice întruneşte următoarele caractere 2:
a) legalitatea;
b) generalitatea;
c) inalienabilitatea;
d) intangibilitatea;
e) egalitatea;
f) universalitatea.
a) Legalitatea capacităţii de folosinţă presupune reglementarea
acesteia doar prin lege. Astfel, capacitatea de folosinţă a persoanei
fizice rămâne a fi doar obiectul legii. Atât limitele cât şi condiţiile
capacităţii de folosinţă fac obiectul reglementărilor legale, astfel
cum legislatorul presupune stabilirea acestora în strictă corelare cu
condiţiile generale de capacitate.
b) Generalitatea capacităţii de folosinţă presupune aptitudinea
persoanei fizice de a avea toate drepturile şi obligaţiile prevăzute
de lege.
c) Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă exprimă faptul
imposibilităţii prezentării capacităţii de folosinţă ca obiect de
renunţare în tot sau în parte, precum şi obiect de înstrăinare. În
acest context, prezenţa vreunui act juridic civil prin care persoana
fizică renunţă în parte sau total, temporar sau definitiv de la
capacitatea sa de folosinţă este lovit de nulitate3. Este necesar de a
nu confunda renunţarea la exercitarea unui anumit drept subiectiv
de renunţarea în parte la capacitatea de folosinţă. Astfel, dacă
renunţarea la exercitarea unui drept este incadrată în limitele
capacităţii civile a persoanei fizice, atunci renunţarea în parte la
capacitatea de folosinţă presupune aducerea atingerii însăşi calităţii
de subiect.
d) Intangibilitatea capacităţii de folosinţă presupune, că
persoanei fizice nu i se pot aduce îngrădiri a capacităţii de

1
G. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Bucureşti, 1998, pag. 276
2
G. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Bucureşti, 1998, pag. 277
3
Articolul 23 Cod civil al Republicii Moldova.
 folosinţă, persoana nu poate fi lipsită de capacitate de fololsinţă,
decît doar în cazurile expres prevăzute de lege 4.
e) Egalitatea capacităţii de folosinţă presupune egalitatea
tuturor persoanelor fizice în faţa legii şi constă în faptul că orice
persoană fizică are capacitatea de folosinţă în egala măsură cu
capacitatea de folosinţă a alteia. Articolul 18 Cod civil declară în
mod expres, faptul, că pentru fiecare persoană fizică capacitatea de
folosinţă este recunoscută în egală măsură cum şi pentru toate
celelalte persoane fizice.
f) Universalitatea capacităţii de folosinţă presupune
recunoaşterea capacităţii de folosinţă pentru toate persoanele
fizice. În unele cazuri, legislatorul a recunoscut capacitatea de
folosinţă chiar şi pentru persoanele încă neexistente, dar care se vor
naşte vii. Astfel, alineatul (3) al articolului 18 Cod civil, stabileşte,
că dreptul la moştenire a persoanei fizice apare la concepţiune,
dacă se naşte vie.
2.3.Începutul capacităţii de folosinţă. Articolul 18 Cod civil al
Republicii Moldova stabileşte regula generală a începutului
capacităţii de folosinţă şi anume: capacitatea de folosinţă începe de
la naşterea persoanei. Momentul naşterii, de regulă este o dată
concretă, confirmată prin actul medical, în cazul în care naşterea
copilului a avut loc la instituţia medicală. Se va considera, că
naşterea a avut loc în cadrul instituţiei medicale chiar şi în cazul
când naşterea a avut loc înafara pereţilor unei instituţii medicale
(exemlpu: în maşina salvării etc.), dar dacă naşterea a fost asistată
de un medic în exerciţiul funcţiei. În cazul în care naşterea a avut
loc înafara instituţiei medicale părinţii, martorii sau persoanele
interesate care au cunoştinţă de fapt vor face declaraţie prin care vor
confirma momentul naşterii persoanei fizice. Faptul naşterii
persoanei fizice face obiectul înregistrării la oficiul stării civile,
unde acesteia i se eliberează adeverinţă de naştere. În cazurile în
care naşterea persoanei a fost declarată tardiv aceasta se atestă
printr-o hotărîre judecătorească. Vârsta persoanei fizice, naşterea
cărea a fost declarată tardiv se apreciază fie prin mărturiile
persoanelor care au cunoştinţă despre momentul naşterii persoanei,
fie în baza unei expertize.
De la regula generală enunţată mai sus, privind momentul
dobândirii capacităţii de folosinţă, legislaţia civilă stabileşte
4
Articolul 23 Cod civil al Republicii Moldova
excepţie. Alineatul (3) al articolului 18 Cod civil stabileşte
posibilitatea recunoaşterii capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
înainte de naşterea acesteia – de la concepţie, dar cu condiţia că
aceasta se naşte vie. Condiţia exercitării capacităţii de folosinţă până
la naştere este ca copilul să fie născut viu şi la momentul apariţiei
dreptului să fi fost conceput. Deşi legea civilă a omis să
reglementeze expres regula considerării momentului de concepere,
totuşi rămâne de a face referinţă la legităţile constatate în practica
medicală, precum şi în practica legislativă a altor ţări, unde regula
constatării faptului existenţei copilului (conceperii) este legată de
calcularea timpului începînd cu momentul naşterii. Astfel, se
consideră conceput legal copilul în orice zi în perioada între a
treisute şi a sutaoptzecea zi dinaintea naşterii copilului. Totodată,
considerăm, că această regulă în practica jurisprudenţei
moldoveneşti se va aplica doar atunci, când determinarea corectă a
momentului de concepţie a copilului nu va fi posibilă.
2.4. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice.Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se
exprimă prin aptitudinea acesteia de a avea orice drept şi orice
obligaţie civilă prevăzută de lege. La stabilirea conţinutului
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este necesar de ţinut cont
de anumite categorii de reguli şi anume 5:
1) Conţinutul capacităţii de folosinţă se raportează la un
anumit sistem legislativ, al unui stat;
2) Întinderea conţinutului capacităţii de folosinţă se apreciază
luând în consideraţie îngrădirile acestei capacităţi6;
3) La stabilirea conţinuntului capacităţii de folosinţă se ţine
cont nu doar de prevederile normelor civile, dar şi de conţinuntul
altor categorii de norme juridice, ale altor ramuri de drept, în măsura
în care acestea se referă la elemente ale conţinutului acestei
capacităţi;
4) La stabilirea conţinutului se ia în consideraţie, doar
aptitudinea subiectului de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile,
5
G. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Bucureşti, 1998, pag. 283.
6
Limitarea capacităţii de folosinţă constituie cea situaţie juridică, cînd persoanei fizice i se
impune îngrădiri ai exerciţării drepturilor şi obligaţiilor civile sau altfel spus, situaţie, cînd
persoana este declarată incapabilă din punct dr vedere juridic. Această incapabilitate poate
fi totală sau parţială. Încapacitatea de drept civil poate avea caracter de sancţiune (penale –
privare de libertate; civile – lipsirea de drepturi părinteşti etc.), măsuri de protecţie
(minoritatea etc).
exceptînd aptitudinea de a avea alte drepturi ce privesc alte domenii
şi ramuri.
2.5. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
Situaţia juridică în care persoana nu mai are aptitudinea de a avea
drepturi şi obligaţii se numeşte încetare a capacităţii de folosinţă.
Prevederile articolului 18 Cod Civil stabilesc că capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice încetează odată cu moartea acesteia. În
aşa fel este deosebit de esenţial de a determina corect momentul
încetării capacităţii de folosinţă, deoarece cu acesta este legată
posibilitatea persoanei de a dobândi drepturi şi obligaţii civile. Prin
urmare este de importanţă şi momentul constatării morţii persoanei,
care respectiv poate fi biologică (constatată) şi declarată.
Moartea biologică a persoanei, ca fiind cu trăsăturile cele mai
certe se constată printr-o examinare a cadavrului sau prin mărturiile
celor ce au văzut momentul şi faptul decesului.
Moartea declarată este o cale legală de stabilire a momentului
morţii biologice prin ipoteză. Detaliat regimul declarării decesului
persoanei fizice va fi desfăşurat într-un următor capitol.

§3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice.

3.1.Definiţie. Articolul 19 Cod civil defineşte capacitatea
civilă de exerciţiu a persoanei fizice ca fiind aptitudinea acesteia de
a dobândi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, precum
şi de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.
3.2.Caracterele capacităţii de exerciţiu. Literatura de
specialitate determină capacităţii civile de exerciţiu următoarele
caractere:
a) Legalitatea, care presupune, că toate remanierile (stabilirea,
modificarea, limitarea, încetarea) în capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice ţine exclusiv de domeniul legii.
b) Generalitatea, care presupune aptitudinea de a încheia orice
acte juridice civile ce nu sunt interzise prin lege.
c) Inalienabilitatea, care presupune imposibilitatea înstrăinării
sau renunţării la capacitate de exerciţiu. Astfel, orice act juridic
civil, care are drept scop limitarea capacităţii de exerciţiu, este nul,
astfel cum şi o persoană fizică nu poate renunţa la capacitatea de
exerciţiu, deoarece aceasta o caracterizează ca om.
d) Intangibilitatea, care presupune, că nimeni nu poate fi limitat
în capacitate de exerciţiu decît în cazurile prevăzute de lege.
Articolul 25 Cod civil stabileşte, că persoana fizică poate fi limitată
în capacitate de exerciţiu, dacă face abuz de consum de alcool,
droguri, substanţe psihotrope etc., fapt care înrăutăţeşte situaţia
materială a familiei sale.
e) Egalitatea, care presupune, că capacitatea de exerciţiu este
recunoscută tuturor, indiferent de rasă, sex, naţionalitate, religie.
3.3. Categoriile capacităţii de exerciţiu. Pentru considerarea
prezenţei capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este necesară
prezenţa următoarelor condiţii:
- existenţa capacităţii de folosinţă, care şi este o condiţie ce
aparţine tuturor oamenilor;
- existenţa discernământului, adică a posibilităţii omului, în
virtutea dezvoltării sale de a-şi reprezenta corect natura faptului
săvârşit şi consecinţele acestuia. De regulă, discernămîntul este pus
sub condiţie de vîrstă şi de stare psihică.
În aşa fel, deosebim următoarele categorii de capacitate de
exerciţiua persoanei fizice:
1) lipsa capacităţii de exerciţiu;
2) capacitatea de exerciţiu restrînsă;
3) capacitatea de exerciţiu deplină (completă).
1) Lipsa capacităţii de exerciţiu este recunoscută după
prevederile Codului civil persoanelor fizice care nu au împlinit
vârsta de 7 ani, precum şi alienaţilor mintali lipsiţi de capacitate de
exerciţiu prin hotărâre judecătorească. Lipsa capacităţii de exerciţiu
se consideră situaţia juridică în care persoana fizică nu poate să
exercite drepturi civile şi să-şi asume obligaţii. Potrivit prevederilor
Codului Civil, lipsa capacităţii de exerciţiu nu ne permite să
constatăm faptul neparcitipării acestora la viaţa socială. Toate
convenţiile pentru aceste persoane sunt încheiate de către părinţi,
înfietori, tutori, curatori. Lipsa capacităţii de exerciţiu încetează
pentru odată cu împlinirea vârstei de 7 ani pentru minori, iar pentru
persoana pusă sub interdicţie – prin ridicarea interdicţiei.
2) Capacitatea de exerciţiu restrânsă este recunoscută
persoanelor fizice între vârsta de 7 şi 18 ani şi persoanelor ce au
atins majoratul, dar care au fost limitate în capacitate de exerciţiu
prin hotărâre judecătorească. La rândul său capacitatea civilă
restrânsă de exerciţiu este divizată în: a) capacitate restrânsă de la 7
la 14 ani, unde persoana fizică poate încheia personal acte juridice
curente de mică valolare, care se execută la momentul încheierii lor,
acte de conservare, şi acte de obţinere gratuită a unor beneficii care
nu necesită autentificare notarială sau înregistrare de stat a
drepturilor apărute în temeiul lor, iar celelalte acte se încheie din
numele minorului de către părinţii acestuia sau tutore în condiţiile
prevăzute de lege; b) capacitate restrânsă de la 14 la 18 ani, unde
persoana fizică poate încheia personal acte juridice ce presupun
posibilitatea de a dispune de veniturile rezultate din activităţile
proprii, să-şi exercite drepturile de autor, inventator, precum şi alte
drepturi ce rezultă din creaţia proprie, să facă depuneri la instituţiile
financiare şi să dispună de ele, precum şi să încheie alte acte juridice
cu încuviinţarea părinţilor sau autorităţii tutelare. Capacitatea
restrînsă începe odată cu atingerea vîrstei de 7 ani, iar în cazul
lipsirii de capacitate de exerciţiu a minorului – din momentul
ridicării interdicţiei. Încetarea capacităţii civile de exerciţiu
restrânse are loc odată cu atingerea vîrstei de 18 ani, căsătoria
înainte de atingerea vârstei de 18 ani sau în cazul emancipaţiunii,
precum şi în cazul scoaterii interdicţiei judecătoreşti privind
limitarea capacităţii de exerciţiu.
3) Capacitatea de exerciţiu deplină este recunoscută persoanelor
ce au împlinit majoratul – 18 ani, precum şi persoanelor care nu au
împlinit vârsta de 18 ani, în condiţiile alineatelor (2) şi (3) ale
articolului 20 Cod civil. Capacitatea de exerciţiu deplină semnifică
aptitudinea persoanei fizice de a dobîndi şi exercita drepturile civile
şi de a-şi asuma şi exercita obligaţiile civile prin încheierea –
personal tuturor actelor juridice civile. Aceasta se caracterizează
prin faptul, că persoana fizică poate încheia personal actele juridice
civile, şi pot fi încheiate toate actele civile.
În ce priveşte începutul capacităţii de exerciţii deplină, legea
determină cîteva momente şi anume:
1) Împlinirea majoratului;
2) Căsătoria pînă la împlinirea majoratului;
3) Emanciparea7.
4) Ridicarea limitării impuse pe cale judecătorească în baza
articolului 25 Cod civil.
Încetarea capacităţii de exerciţiu completă are loc odată cu
moartea persoanei, prin punerea sub interdicţie (limitarea capacităţii

7
Prin emancipare este necesar de înţeles dobândirea de capacitate de exerciţiu completă
înainte de atingerea vârstei de majorat prevăzută de lege în legătură cu practicarea unei
activităţi de antreprenoriat sau în legătură cu exercitarea unui contract de muncă.
de exerciţiu sau declararea incapacităţii), prin anularea căsătoriei
înainte ca aceştea să împlinească majoratul în caz de fictivitate a
căsătoriei.
CAPITOLUL II: DECLARAREA PERSOANEI FIZICE
DISPĂRUTĂ FĂRĂ VESTE

§1 Necesitatea şi temeiurile declarării persoanei fizice

dispărută fără veste.
În clarificarea situaţiei unei persoane fizice despre care de un
timp nu se cunoaşte nimic sunt interesaţi, deopotrivă: societatea
(statul), rudele şi cei ce erau în raporturi juridice cu persoana în
cauză. Societatea este interesată sub aspectul politicii demografice,
al capacităţii de apărare, al forţei de muncă, al evidenţei populaţiei
etc. Soţul rămas după dispariţia persoanei este interesat sub aspectul
soartei căsătoriei şi al relaţiilor sale patrimoniale cu soţul dispărut.
Descendenţii sunt şi ei interesaţi din punctul de vedere al realizării
drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor părinteşti faţă de ei, al
moştenirii etc. Persoanele inapte pentru muncă care s-au aflat la
întreţinerea persoanei dispărute nu se pot adresa pentru primirea
asistenţei din partea statului, deoarece se consideră că au
întreţinător. În cazul absenţei îndelungate a persoanei, i se pot aduce
daune materiale bunurilor sale, din cauza lăsării lor fără
supraveghere. Au interese şi eventualii creditori (poate şi debitori)
ai celui dispărut în a recupera creanţe (respectiv în a achita
datoriile).
Pentru înlăturarea acestor instabilităţi juridice, legate de lipsa
îndelungată a persoanei şi înlăturarea consecinţelor negative
nefavorabile, indicate mai sus, legea prevede stabilirea unui statut
special pentru această persoană – declararea dispariţiei fără veste.
Potrivit art.49 alin.(1) Cod Civil al Republicii Moldova din
06.06.2002 distingem două ipoteze:
a) persoana fizică poate fi declarată dispărută fără veste dacă
lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua primirii
ultimelor ştiri despre locul aflării ei;
b) dispariţia se declară de instanţa de judecată la cererea
persoanei interesate.
Procedura declarării judecătoreşti a persoanei fizice dispărută
fără veste, permite să se efectueze ample cercetări cu privire la
existenţa persoanei fizice în cauză, cu scopul ca atunci când se va
trece la faza declarării persoanei decedată să existe suficiente
elemente care să justifice şi să fundamenteze această măsură.
 Declararea judecătorească a persoanei fizice dispărută fără
veste are o condiţie de fond: potrivit articolului la care ne-am referit,
singura cerinţă pentru declararea dispariţiei este ca de la data
primirii ultimelor ştiri despre locul aflării persoanei, să fi trecut cel
puţin un an.
Condiţia la care ne referim trebuie înţeleasă stricto sensu 8 ,
adică nu orice lipsă de la domiciliu a persoanei, prin ea însăţi,
justifică automat trecerea la declararea judecătorească a dispariţiei.
Legea cere să fie vorba de o dispariţie (lipsă de la domiciliu) de
durată, de cel puţin un an, iar această lipsă să facă să existe
certitudine asupra primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei.
Pentru declararea persoanei dispărută fără veste este necesar
survenirea faptului juridic complex:
1) lipsa ştirilor despre locul aflării;
2) durata lipsei ştirilor (nu mai puţin de un an);
3) imposibilitatea stabilirii ştirilor despre locul aflării persoanei
pe toate căile posibile.9
Important este de reţinut că înainte de expirarea termenului de
un an de la data primirii ultimelor ştiri nu numai că nu se poate
pronunţa hotărârea de declarare a dispariţiei, dar nu se poate intenta
măcar acţiunea pentru declararea judecătorească a dispariţiei.
Potrivit art.297 alin.(2) Cod Procesual Civil al Republicii Moldova
din 30.05.2003 "Cererea privind declararea persoanei dispărută ...
depusă până la expirarea termenului stabilit la art.49 ... din Codul
Civil se restituie petiţionarului fără examinare". Termenul de un an
la care ne referim apare, deci, ca o condiţie a intentării acţiunii.
Termenul de un an se calculează de la data primirii ultimelor
ştiri despre locul aflării persoanei, din care rezultă că persoana era
în viaţă. De aceea, stabilirea datei ultimelor ştiri are o importanţă
practică deosebită şi trebuie făcută cu multă atenţie. Dovada acestei
date se poate face prin orice mijloc de probă, existând în acest sens
două ipoteze. Într-o primă ipoteză există probe (înscrisuri, martori)
pe baza cărora se poate stabili cu certitudine care este ziua primirii
ultimelor ştiri (o scrisoare datată, ştampila oficiului poştal, martorul
afirmă cu siguranţă când l-a întâlnit ultima dată pe cel dispărut etc.).
În cea de-a doua ipoteză, nu există astfel de probe şi, deci, nu se

8
Ernest Lupan, Dan A. Popescu, Drept civil. Persoana fizică, Lumina LEX, Bucureşti,
1993, p. 50.
9
Sergiu Baeş, Drept civil. Partea generală, "Toner", Chişinău, 1994, p. 132.
poate stabili cu exactitate ziua primirii ultimelor ştiri, ipoteză pentru
care legiuitorul a stabilit unele reguli de determinare a datei primirii
ultimelor ştiri. Astfel, în art.49 alin.(2) Cod Civil se prevede: "În
cazul imposibilităţii de a se determina ziua primirii ultimelor
informaţii despre dispărut, termenul pentru declararea dispariţiei
fără veste va începe să curgă din prima zi a lunii următoare celei în
care au fost primite ultimele informaţii despre dispărut, iar în cazul
imposibilităţii de a determina această lună, de la întâi ianuarie al
anului următor".
Prin urmare, termenul de un an se calculează în ordine:
- de la o zi anume stabilită pe baza probelor administrate, ca
dată a ultimelor ştiri;
- din prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite
ultimele informaţii despre dispărut;
- de la întâi ianuarie al anului următor, dacă nu se poate stabili
nici luna şi nici ziua ca dată a primirii ultimelor ştiri.

§2 Procedura declarării persoanei fizice dispărută fără

veste.
Această procedură presupune:
1) formularea cererii de declarare a dispariţiei;
2) faza prealabilă judecăţii;
3) faza judecăţii propriu-zisă;
4) faza ulterioară judecăţii.10
Pentru a porni procedura de declarare judecătorească a
dispariţiei persoanei fără veste este necesară formularea unei cereri
la instanţa judecătorească. Potrivit art.297 alin.(1) Cod Procesual
Civil "Cererea privind declararea ... persoanei dispărută ... se
depune la instanţa judecătorească de la domiciliul persoanei
interesate".
În cerere se menţionează scopul solicitării declarării persoanei
dispărută fără veste, precum şi circumstanţele care ar dovedi absenţa
ei.
Faza prealabilă judecăţii prezintă mai multe aspecte concrete.
Potrivit art.299 Cod Procesual Civil, judecătorul, în cadrul pregătirii
pricinii spre judecare, stabileşte persoanele (rude, prieteni, foşti
colaboratori), organele şi organizaţiile (organe de exploatare a
10
Gheorghe Beleiu, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, "Şansa"-S.R.L.,
Bucureşti, 1993, p.271.
locuinţelor, organe de poliţie, instituţii militare, primării etc.) care
pot comunica informaţii despre cel dispărut fără veste,
reclamându-le informaţii despre acesta.
Totodată, este în drept să dispună, printr-o încheiere,
publicarea în ziarul local, din contul petiţionarului, a unei
comunicări despre pornirea procesului. În ea se indică instanţa, la
care s-a depus cererea declarării persoanei dispărută fără veste,
numele, data şi locul de naştere, ultimul domiciliu şi loc de muncă
al acesteia, numele sau denumirea petiţionarului, domiciliul ori
sediul lui, solicitarea adresată persoanelor care deţin informaţii
despre locul aflării celui dispărut de a le comunica instanţei.
Judecătorul poate propune organului de tutelă şi curatelă de la
locul de aflare a bunurilor persoanei dispărute să numească un
administrator al bunurilor ei.
Faza judecăţii propriu-zisă, conform prevederilor art.279
alin.(1) lit.d) Cod Procesual Civil, se desfăşoară potrivit procedurii
civile speciale, cu participarea celor interesaţi, cu administrarea
probelor necesare pentru a se putea pronunţa hotărârea etc.
Hotărârea judecătorească de declarare a persoanei dispărută fără
veste constituie temeiul transmiterii bunurilor ei (dacă acestea
necesită o administrare permanentă) către o persoană cu care
organul de tutelă şi curatelă încheie un contract de administrare
fiduciară.
Faza ulterioară judecăţii, adică rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de declarare a persoanei dispărută fără veste are
caracter de publicitate şi produce efectele enumerate mai jos.

§3 Efectele declarării persoanei fizice dispărută fără veste.

Ca rezultat al declarării persoanei dispărută fără veste sunt
soluţionate o serie de probleme, şi anume:
1) problema patrimoniului. Conform art. 49 Cod Civil, pentru
administrarea permanentă a patrimoniului persoanei declarate
dispărută fără veste, instanţa de judecată numeşte un administrator,
cu care autoritatea tutelară încheie un contract de administrare
fiduciară. În unele cazuri, la cererea persoanei interesate, instanţa de
judecată poate numi un administrator şi înainte de expirarea unui an
din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării persoanei
dispărute;
 2) problema persoanelor întreţinute. Persoanele întreţinute de
către cel declarat dispărut fără veste pot beneficia de asistenţă din
partea statului, din cauza pierderii întreţinătorului. Instituirea tutelei
minorului dispărutului nu este condiţionată de existenţa unei
hotărâri definitive de declarare a dispariţiei, pentru o asemenea
măsură fiind suficientă simpla stare de fapt a dispariţiei persoanei;
3) problema legată de căsătorie. Potrivit art.36 alin.(2) lit.b)
Codul Familiei al Republicii Moldova din 26.10.2000, la cererea
unuia dintre soţi, căsătoria poate fi desfăcută la oficiul de stare
civilă, adică printr-o cale simplificată, dacă celălalt soţ a fost
declarat dispărut;
4) problema încetării valabilităţii procurii. Art.255 alin.(1)
lit.f) şi lit.g) Cod Civil stabileşte, că valabilitatea procurii încetează
în cazurile declarării dispariţiei fără veste a persoanei fizice care a
eliberat procura sau declarării dispariţiei fără veste a persoanei
fizice căreia îi este eliberată procura;
5) problema începutului curgerii termenului pentru
declararea persoanei decedată. Este important de menţionat, că
potrivit art.50 alin.(2) Cod Civil, declararea dispariţiei persoanei nu
atrage modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor persoanei
respective. Aceasta înseamnă că în urma declarării judecătoreşti a
dispariţiei nu intervine nici o modificare în capacitatea de folosinţă
a persoanei fizice.

§4 Efectele apariţiei persoanei declarate dispărută fără

veste.
Dacă persoana declarată dispărută fără veste apare sau dacă
sunt ştiri despre locul aflării ei, instanţa de judecată anulează,
printr-o hotărâre, hotărârea sa anterioară şi desfiinţează, după caz,
administrarea fiduciară a patrimoniului acesteia. Cererea de anulare
a hotărârii judecătoreşti de declarare a persoanei dispărută fără veste
poate fi adresată chiar de aceasta sau de o altă persoană interesată.
În cazul apariţiei soţului declarat, în modul stabilit de lege,
dispărut şi anulării hotărârii respective a instanţei judecătoreşti,
oficiul de stare civilă poate restabili căsătoria, la cererea comună a
soţilor, dacă celălalt soţ nu a încheiat o nouă căsătorie.
Potrivit art.51 alin.(2) Cod Civil, cel declarat dispărut poate
cere administratorului fiduciar repararea prejudiciului cauzat prin
administrarea necorespunzătoare a patrimoniului său.
 CAPITOLUL III: DECLARAREA JUDECĂTOREASCĂ
A MORŢII PERSOANEI FIZICE

§1 Generalităţi privind încetarea capacităţii civile odată cu

moartea persoanei fizice.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice încetează o
dată cu moartea persoanei, data morţii fiind şi data încetării acestei
capacităţi. Respectiv, art.18 al. 2 Cod civil prevede faptul că:
„capacitatea de folosinţă a persoanei fizice începe de la naşterea
persoanei şi încetează o dată cu moartea acesteia”. Încetarea
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice poate fi privită sub două
aspecte, în primul rând, poate fi vorba de o moarte constatată fizic,
şi de o moarte declarată pe cale judecătorească.
Moartea constatată fizic practic nu ridică probleme deosebite de
ordin juridic, dar în ceea ce priveşte moartea declarată pe cale
judecătorească este necesar de precizat unele momente.
În primul rând, chiar din dispoziţiile legale referitoare la data
morţii persoanei fizice, legiuitorul a avut în vedere două ipoteze, şi
anume:
• Moartea constatată fizic.
• Moartea declarată pe cale judecătorească, adică moartea nu
poate fi constatată direct fiind necesară declararea judecătorească a
morţii.
Este de reţinut esenţialul că, în ambele cazuri, data încetării
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este aceeaşi şi anume data
morţii. Această dată este înscrisă în actul de stare civilă şi ulterior în
baza acestui act se eliberează certificatul de deces. Trebuie să
atragem atenţie la faptul că, în actele de stare civilă unde este
confirmată data morţii, este o rubrică specială unde trebuie de
înscris tocmai data morţii: anul, luna, ziua. Modul în care se ajunge
la completarea acestor două rubrici din certificatul de deces, diferă
esenţial având în vedere cele două ipoteze de încetare a capacităţii
de folosinţă a persoanei fizice, şi anume:
• În cazul morţii fizice constatate, completarea datei morţii în
certificatul de deces se face fie pe baza datei trecute în actul medical
constatator a morţii (dacă medicul legist a întocmit un asemenea
act), fie pe baza declaraţiilor făcute de persoana care anunţă despre
decesul persoanei la starea civilă (dacă nu sa întocmit un act
constatator de moarte de către medicul legist).
• În cazul morţii declarate pe cale judecătorească completarea
datei morţii în actul de stare civilă se face pe baza hotărârii instanţei
de judecată constatatoare de moarte care a rămas irevocabilă, adică
data morţii din hotărârea judecătorească este trecută în rubrica datei
morţiidin actul de stare civilă.
Aşa cum am precizat mai sus, declararea morţii fizice a
persoanei nu ridică probleme esenţiale în practică chiar şi în
legătură cu stabilirea datei morţii, dar în ceea ce priveşte moartea
declarată pe cale judecătorescă constatăm anumite particularităţi.
Însăşi exresia „declararea judecătorescă a morţii” este folosită în
două sensuri. Astfel, iniţial ea desemnează instituţia juridică care
cuprinde această denumire şi sediul materiei unde este menţionată.
Ulterior expresia indică mijlocul juridic de stabilire a încetării
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, dacă nu-i posibilă
stabilirea morţii constatate fizic. În general, instituţia declarării
judecătoreşti a morţii este necesară şi justificată de nevoia social
juridică a clarificării situaţiei persoanei dispărute, despre care nu se
ştie dacă mai este în viaţă sau nu. În o asemenea clarificare este
interesată societatea însăşi dar o mai mare nevoie o au persoane cu
care persoana dispărută a fost în raport de rudenie sau pur şi simplu
în raporturi civile.

§2 Feluri de declarare judecătorească a morţii

Pentru stabilirea felurilor de declarare judecătorească a morţii
trebuie să pornim de la prevederile Codului civil.
Astfel, art. 49 Cod civil prevede că: „persoana fizică poate fi
declarată dispărută fără veste dacă în decurs de un an lipseşte de la
domiciliul său şi nu există nici o informaţie despre locul său de
aflare. Persoana se declară dispărută de către instanţa de judecată în
baza cererii persoanei interesate”. Respectiv, art. 52 Cod civil
prevede că: „persoana fizică poate fi declarată de instanţa de
judecată decedată, dacă de la locul lui de domiciliu nu există nici o
informaţie despre locul lui de aflare în curs de trei ani...”. Trebuie să
reţinem că declararea judecătorească a morţii nu poate fi făcută mai
înainte de scurgerea termenului prevăzut de Codul civil.
Adăugător, acelaşi art. 52 al Codului civil prevede că dacă
persoana a dispărut în urma unei stări de război, calamnităţi naturale
sau în alte împrejurări asemănătoare care îndreptăţeşte a presupune
decesul, poate fi declarat fără a mai trece trei ani, şi anume dacă a
trecut cel puţin doi ani de la încetarea operaţiunilor de război
(acţiunilor militare) sau cel puţin 6 şase luni de la împrejurări ce
prezentau primejdie de moarte şi după care se poate de presupus
decesul.
Din aceste prevederi tragem concluzia că există două
împrejurări în care poate interveni declararea judecătorească a
morţii, respectiv:
• Declararea judecătorească a morţii persoanei dispărute şi;
• Declararea judecătorească a morţii militarului.

§3. Condiţiile şi procedura declarării judecătoreşti a morţii

persoanei fizice.
3.1. Declararea morţii dispărutului pe termen mai mare de
trei ani. Persoana poate fi declarată moartă prin hotărîrea judecăţii
dacă în decurs de 3 ani la domiciliul acesteia nu a survenit nici o
ştire despre locul aflării ei. Deci, pentru declararea morţii persoanei
dispărute este necesar prezenţa următoarelor condiţii:
1. Persoana să fie dispărută de cel puţin 3 ani, unde declararea
prin hotărâre judecătorească a dispariţiei persoanei fizice nu este
necesară, iar în cazul prezenţei acestei hotărâri, momentul
considerării dispariţiei persoanei se ia în consideraţie la calcularea
termenului de dispariţie pentru declararea morţii dispărutului. Este
necesar de precizat un moment. Şi anume, că atunci când declararea
judecătorească a morţii este precedată de declararea judecătorească
a dispariţiei, pentru considerarea momentului dispariţiei persoanei
ce urmează a fi declarată moartă, momentul indicat în hotărârea
judecătorească de declarare a dispariţiei trebuie îndeplinite
cumulativ două condiţii:
- să existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă
irevocabilă, care să fi fost afişată în public.
- de la data ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în
viaţă să fi trecut cel puţin trei ani.;
2. Să nu fie nici o noutate despre locul aflării persoanei ce urmează
a fi declarată moartă în decursul unui termen de cel puţin trei ani;
3.2. Declararea morţii dispărutului în condiţii ce puneau în
primejdie viaţa. Persoana poate fi declarată moartă prin hotărîrea
judecăţii în cazul cînd aceasta a dispărut în împrejurări ce puneau în
pericol viaţa sau care dădeau temei de afirma că putea muri în
rezultatul unui accident, dacă de la momentul presupus a trecut cel
puţin 6 luni. Şi în cazul respectiv, pentru declararea morţii persoanei
dispărute este necesar prezenţa următoarelor condiţii:
1. Persoana să fie dispărută în decurs de 6 luni în împrejurări ce
puneau în pericol viaţa sau care dădeau temei de afirma că putea
muri în rezultatul unui accident;
2. Să nu fie nici o noutate despre locul aflării persoanei ce urmează
a fi declarată moartă în decursul unui termen de cel puţin şase luni şi
moartea acesteia să fie posibil de a fi constatată.
3.3. Declararea morţii persoanei dispărute în legătură cu
desfăşurarea operaţiunilor militare. Persoană care a dispărut fără
veste în legătura cu operaţiunile militare poate fi declarată moartă
prin hotărîrea judecăţii nu mai devreme decît 2 ani de la ziua
încheierii operaţiunilor militare. Moartea persoanei dispărute fără
veste în legătură cu desfăşurarea operaţiunilor militare poate fi
declarată la prezenţa următoarelor condiţii:
1. Unitatea militară în care satisface serviciul militarul să fie
angajată în cadrul operaţiunilor militare petrecute fie în legătură cu
situaţia de război, fie în legătură cu altă împrejurare de conflict unde
sunt implicaţi militarii;
2. Persoana să fi dispărut anume în timpul şi în legătură cu
desfăşurarea operaţiunilor militare.
3. Până la momentul examinării cazului şi emiterii hotărârii nu este
nici a ştire despre locul aflării acestei persoane;
4. Au trecut cel puţin 2 ani de la finalizarea operaţiunilor militare.
3.4. Declararea morţii militarului. Militarul care a dispărut fără
veste în legătura cu operaţiunile militare poate fi declarat mort prin
hotărîrea judecăţii nu mai devreme decît 2 ani de la ziua încheierii
operaţiunilor militare. În aceest sens este necesar de a preciza, că
moartea militarului poate fi declarată la prezenţa următoarelor
condiţii:
1. Unitatea militară în care satisface serviciul militarul să fie
angajată în cadrul operaţiunilor militare petrecute fie în legătură cu
situaţia de război, fie în legătură cu altă împrejurare de conflict unde
sunt implicaţi militarii. În cazul în care unitatea militară nu este
angajată în operaţiunile militare, militarul dispărut în legătură cu
petrecerea operaţiunilor militare poate fi declarat mort în condiţiile
generale a declaraţiei morţii persoanei fizice, cu aplicarea
termenului de 3 ani (declararea morţii dispărutului), 6 luni
(declararea morţii persoanei dispărute în condiţii ce pereclitau viaţa)
şi de 2 ani, dar în calitate de persoană (altă persoană decât militarul)
care a dispărut în legătură cu petrecerea operaţiunilor militare.;
2. Nu este nici a ştire despre locul aflării militarului;
3. Au trecut cel puţin 2 ani de la finalizarea operaţiunilor militare.
Prin finalizarea operaţiuniloor militare este necesar de a înţelege
încetarea operaţiunilor militare în legătură cu care a fost implicată
unitatea militară. Astfel, unitatea militară putea fi implicată
temporar (putea fi incadrată mai târziu de începutul operaţiunilor
militare şi putea fi scoasă din operaţiuni militare până la finalizarea
operaţiunilor militare).
Dacă aceste condiţii indicate mai sus sunt îndeplinite, persoana
interesată poate declanşa procedura de declarare judecătoreşti a
morţii.
3.5. Procedura declarării judecătoreşti a morţii. Procedura
declarării morţii persoanei fizice este prevăzută de Codul de
procedură civilă în capitolul XXVII. Astfel, art. 297 Cod de
Procedură civilă prevede, că „cererea privind declararea, conform
articolelor 49 şi 52 din Codul civil, a persoanei dispărute fără urmă
sau decedată se depune la instanţa judecătorească de la domiciliul
persoanei interesate”. Aliniatul doi al aceluiaşi articol prevede că
„cererea privind declararea persoanei dispărută fără urmă sau
decedată depusă până la expirarea termenului stabilit de articolele
49 şi 52 din Codul civil se restituie petiţionarului fără examinare.”
Aşadar, atragem atenţia că, procedura de declarare a dispariţiei
este aplicată în modul cel mai corespunzător şi declarării morţii
persoanei fizice. Competenţa de a soluţiona în primă instanţă
cererea de declarare judecătorească a morţii aparţine judecătoriei în
raza căruia se află domiciliul persoanei interesate în declararea
judecătorească a morţii persoanei fizice11.
Cât priveşte procedura declarării judecătoreşti a morţii,
indiferent că aceasta este sau nu precedată de declararea dispariţiei,
este de reţinut că sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile
de la procedura de declarare a dispariţiei a persoanei fizice. De
asemenea, modul în care se calculează termenul, la fel este
asemănător cu modul de calculare a termenului în cazul dispariţiei
fără veste a persoanei. Astfel, nu putem să vorbim despre orice
dispariţie de la domiciliu a persoanei ca automat să o declarăm
dispărută fără veste sau să o declarăm moartă, ci trebuie să o
11
Articolul 297 Cod de procedură civilă, 2003.
calificăm sub dublu aspect: în primul rând dispariţia trebuie să fie de
cel puţin trei ani, iar eventual doi ani sau şase luni şi în al doilea
rând această liipsă să facă să existe incertitudinea asupra existenţei
în viaţă a persoanei fizice.
Codul civil priveşte foarte abstract data ultimilor ştiri despre
care se ştie că persoana era în viaţă – întrebarea este care este
această dată? În fine, răspunsul îl găsim în două ipoteze 12:
• Cea în care există probe (înscrisuri, martori) din care rezultă,
cu certitudine, care este “ziua ultimor ştiri”, pe baza probelor
existente se stabileşte o anumită zi ca fiind “data ultimilor ştiri”.
• Cea în care nu există probe cu ajutorul cărora să se
dovedească ziua ultimilor ştiri.
În ce priveşte cea de-a doua ipoteză, articolul 49 Cod civil
stabileşte, că “în cazul imposibilităţii de a se determina ziua primirii
ultimilolor informaţii despre dispărut, termenul pentru declararea
dispariţiei fără veste va începe să curgă din prima zi a lunii
următoare celei în care au fost primite ultimile informaţii despre
dispăărut, iar în cazul imposibilităţii de a determina această lună, de
la întâi ianuarie a anului următor.” Prin urmare termenul se
calculează după caz, data stabilită cu probe, prima zi a lunii
următoare ceclei în care a fost primite ultimile informaţii, sau prima
zi a anului calendaristic următor anului în care se încadrează
ultimile ştiri din care rezultă că cel dispărut se afla în viaţă.
Aşadar după cum am prevăzut mai sus, competenţa de a
soluţiona în primă instanţă cererea de declarare judecătorească a
morţii aparţine judecătoriei în raza căruia se află domiciliul
persoanei interesate în declararea judecătorească a morţii unei
persoane. În cererea depusă la instanţa judecătorească, pe lângă
datele generale pe care trebuie să cuprindă se trec următoarele
menţiuni13:
• Scopul solicitării declarării persoanei decedate;
• Circumstanţele care ar dovedi absenţa persoanei;
• Circumstanţele care ar dovedi ameninţarea cu moartea;
• Circumstanţele care dau temei de a prezuma că a decedat în
urma unui accident.

12
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introduceere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Bucureşti, 1998, pag. 294.
13
Articolul 298 Cod de procedură civilă, 2003.
• În cazul militarilor sau a altor persoane care au dispărut în
legătură cu acţiunile militare se trece obligatoriu şi data când sau
terminat aceste acţiuni.
După ce sa admis cererea, judecătorul va pregăti pricina spre
judecare prin efectuarea unor acţiuni. Astfel, în cadrul pregătirii
pricinii către dezbateri, judecătorul va stabili persoanele (rude,
prieteni, foşti colegi) organele şi organizaţiile (organele de poliţie,
primăriile, sau instituţiile militare) care pot comunica informaţii
despre cel dispărut fără urmă, reclamându-le informaţii despre
acesta.
Totodată, judecătorul este în drept să dispună, printr-o
încheiere, publicarea în ziarul local din contul petiţionarului a unei
comunicări despre pornirea procesului14. În această comunicare se
va menţiona:
• Instanţa la care sa depus cererea declarării persoanei decedate.
• Numele persoanei care trebuie să fie declarată decedată.
• Data, locul de naştere şi domiciliul.
• Locul de muncă a acestuia.
• Numele sau denumirea petiţionarului.
• Domiciliul sau sediul lui.
• Solicitarea adresată persoanelor care deţin informaţii despre
locul aflării celui dispărut de a le comunica instanţei.
Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziţii speciale cu
privire la desfăşurarea judecăţii în cazul declarării judecătoreşti a
morţii persoanei fizice. Într-o atare situaţie concluzionăm, că
referitor la procecdura de examinare a cauzei se vor aplica
dispoziţiile dreptului comun în materie. Aceasta înseamnă că
conducerea şedinţei de judecată va fi exercitată de preşedintele
completului de judecată în condiţiile dreptului comun, probele vor fi
administrate după regulile folosite în dreptul comun. Tot astfel se
vor soluţiona şi excepţiile de procedură, precum şi orice alte
incidente survenite în cursul judecăţii.
La finele examinării cauzei judedcata va emite hotărâre prin
care fie va respinge cererea de declarare a morţii persoanei fizice,
fie va emite hotărâre de declarare a morţii persoanei fizice. După
prevederile articolului 300 Cod de procedură civilă hotărârea
judecătorească prin care persoana este declarată decedată constituie

14
Codul de procedură civilă 2003 art.299.
temei pentru înregistrarea decesului la organul de stare civilă, iar ca
efect, deschiderea moştenirii. Pe lângă datele de drept comun pe
care trebuie să le cuprindă hotărârea judecătorească declarativă de
moarte, un element care trebuie să fie menţionat obligatoriu, este
data morţii. Regula generală prevede că data morţii dispărutului se
stabileşte potrivit cu împrejurările. În lipsă de indicii îndestulătoare,
se va stabili că dată a morţii este ziua în care hotărârea
judecătorească de declarare a decesului a intrat în vigoare. Dacă din
probele administrate rezultă că moartea a avut loc într-o anumită zi,
atunci data morţii va fi considerată ziua indicată în hotărârea
judecătorească. Astfel, dupăă cum rezultă din aceeasta, hotărârea
declarativă de moarte produce efect retroactiv, în sensul că persoana
dispărută este considerată că a murit pe data stabilită prin hotărâre
ca fiind a morţii, care, prin ipoteză, este anterioară datei pronunţării
hotărârii. În aceste cazuri, totuşi nu toate efectele declarării morţii
vor avea caracter retroactiv, unde spre exemplu, data deschiderii
moştenirii, totuşi, se va considera data intrării definitive în vigoare a
hotărârii judeecătoreşti prin care s-a declarat decesul sau data
indicată în hotărârea judecătorească privind considerarea morţii
persoanei, dar prescripţia dreptului de opţiune succesorală începe a
curge doar din momentul intrtării în vigoare a hotărârii judecătoreşti
prin care s-a dedclarat moartea persoanei fizice.
Referitor la rectificarea datei morţii, trebuie să reţinem că,
instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită prin
hotărâre, dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată. Luând în
considerare că se vorbeşte de o moarte prezumată, este greu de
afirmat, că o dată a morţii sau alta este adevărată. În realitate,
rectificarea datei morţii va interveni atunci când se dovedeşte că
acea dată este inexactă, existând mai multe motive pentru a crede că
este mai apropiată de adevăr o altă dată. După rectificarea datei
morţii, toate efectele care se leagă de hotărârea declarativă de
moarte se vor raporta la noua dată a morţii. Hotărârea declarativă de
moarte, se comunică, după ce a rămas definitivă, serviciului de stare
civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor de stare civilă.

§4. Efectele hotărârii declarative de moarte şi efectele

prezentării persoanei declarate decedată.
4.1. Efectele hotărârii judecătoreşti prin care s-a declarat moartea
persoanei fizice. Efectele principale a declarării decesului persoanei
fizice sunt deschiderea succesiunii, desfaceerea căsătoriei în care era
persoana deeclarată decedată şi încetează capacitatea civilă a
persoanei declarată decedată. Prin urmare, ajungem la concluzia, că
hotărârea declarativă de moarte produce aceleaşi efecte juridice, în
principiu, ca şi moartea fizică constatată – încetarea capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice. Aşadar, de îndată ce hotărârea
declarativă de moarte a rămas definitivă, adică irevocabilă, cel
dispărut este considerat că a murit la data stabilită prin hotărâre, ca
fiind aceea a morţii. Hotărârea declarativă de moarte îşi produce
efectul său de a constata de la ce dată a încetat capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice, nu numai în dreptul civil dar şi în alte
ramuri de drept.
În dreptul civil, însă, de data morţii sunt legate efecte
importante, precum: deschiderea succesiunii, stingerea drepturilor
viagere, drepturilor şi obligaţiilor personal nepatrimoniale. De
reţinut, că deşi succesiunea se deschide pe data morţii, astfel precum
a fost stabilită de hotărârea judecătorească, prescripţia dreptului de
opţiune succesorală începe să curgă doar de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii.
4.2. Efectele prezentării persoanei declarate decedat prin
hotărâre judecătorească.Dacă cel declarat decedat este în viaţă, se
poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care sa declarat moartea.
Astfel, articolul 301 Codul de procedură civilă prevede că în cazul
apariţiei persoanei declarate decedate instanţa de judecată anulează,
printr-o hotărâre, hotărârea adoptată anterior cu privire la declararea
decesului. Cel care a fost declarat decedat poate cere, după anularea
hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate
acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze
dacât dacă se face dovada că la data dobândirii ştia că persoana
declarată moartă este în viaţă. În literatura de specialitate, sa
precizat, că tot anularea hotărârii declarative de moarte va interveni
şi în ipoteza în care, după darea hotărârii declarative de moarte, se
constată că există o înregistrare a morţii persoanei, pe baza morţii
fizic constatate15.
Procedura anulării presupune intentarea unei acţiuni în anulare,
care poate fi formulată de orice persoană interesată şi, după cum
este şi firesc, de cel declarat mort, deoarece prezenţa sa în viaţă este
15
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 78-79; Gh. Beleiu, Drept civil. Introduceere în dreptul
civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1999, p. 312.
mai puternică decât prezumţia stabilită prin hotărâre declarativă de
moarte. Aceste menţiuni sunt chiar stipulate şi în Codul de
procedură civilă în art. 301, care spune, că „cererea de anulare a
hotărârii judecătoreşti de declarare a persoanei decedatepoate fi
adresată chiar de aceasta sau de către altă persoană interesată.”
Acelaşi art. 301 Cod de procedură civilă prevede că anularea
hotărârii judecătoreşti de declarare a persoanei moarte se face în
cadrul aceluiaşi dosar dacă acesta se păstrează în arhiva instanţei.
Din aceste prevederi legale reiese că cererea de anulare a hotărârii
declarative de moarte, se face la instanţa de judecată care a
pronunţat hotărârea. Judecata se face de urgenţă cu citarea
persoanelor care au fost părţi la procedura declarativă de moarte şi
cu ascultarea concluziilor procurorului. În cazul în care se dovedeşte
că cel declarat mort trăieşte, instanţa va anula hotărâre, dispunând să
se comunice aceasta serviciului de stare civilă pentru a face cuvenită
rectificarea în registrul de stare civilă. Respectiv, articolul 301 Cod
de procedură civilă prevede că hotărârea de anulare constituie
temeiul anulării înregistrării decesului în registrul de stare civilă.
Este necesar de menţionat, că efectul hotărârii de anulare se
produce atât în dreptul civil, cât şi în alte ramuri de drept. Astfel,
principalul efect nepatrimonial al anulării hotărârii declarative de
moarte este acela că se înlătură, cu efect retroactiv, încetarea
capacităţii de folosinţă a persoanei în cauză. De la acestă regulă,
conform căreia efectele nepatrimoniale ale anulării hotărârii
declarative de moarte au efect retroactiv există şi o excepţie, în
cazul recăsătoriei soţului celui declarat mort pe cale judecătorească
în intervalul de timp cuprins între momentul rămânerii definitive a
hotărârii declarative de moarte şi momentul rămânerii definitive a
hotărârii prin care sa anulat hotărârea declarativă de moarte. Astfel,
în cazul în care soţul unei persoane declarată moarte sa recăsătorit
şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată,
căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Bineânţeles că ulterior soţul
recăsătorit are dreptul la opţiune între aceste două căsătorii, dar
efectul imediat se reflectă prin faptul că prima căsătorie este
desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
În legătură cu efectele patrimoniale, problema este mult mai
complexă, respectiv cel declarat mort poate cere, atât până cât şi
după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor
sale, dar, dabânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze,
decât dacă se face dovada că la data dobândirii ştia că persoana
declarată moartă este în viaţă.
Atragem atenţia că din cele expuse mai sus se desprind practic
două categorii de raporturi: între cel ce a fost declarat mort şi
moştenitorii acestuia; între cel ce a fost declarat mort şi
subdobânditorul anumitor bunuri din succesiunea celui care a fost
declarat mort prin hotărâre judecătorească ulterioar anulată.
În ceea ce priveşte prima categorie de raporturi, menţionăm că
moştenitorul urmează a fi considerat posesor al bunurilor celui
declarat mort, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o asemenea
moştenire 16 . Respectiv, la restituirea bunurilor către adevăratul
proprietar trebuie să se ţină cont de drepturile şi obligaţiile ce revin
în general posesorului, care diferă în funcţie de buna-credinţă sau de
rea-credinţă a posesorului, cu precizarea că buna-credinţă a
moştenitorului, care constă în împrejurarea că acesta nu cunoştea
faptul că persoana dispărută şi declarată moartă era în viaţă, se
prezumă, sarcina probei revenind celui ce invocă rea-credinţă.
Moştenitorului de bună-credinţă îi revin următoarele obligaţii: să
restituie bunurile în natură, care s-au păstrat până la moment, dar el
nu va fi obligat să restituie fructele bunurilor din succesiune.
În cazul moştenitorului de rea-credinţă, obligaţiile care-i revin
sunt asemenea obligaţiilor moştenitorului de bună-credinţă dar, cu
menţiunea că moştenitorul de rea-credinţă este obligat să restituie
toate bunurile păăstrate, contravaloarea celor care nunu s-au păstrat
şi fructele bunurilor din succesiune sau, după caz, contravaloarea
acestora, atât cele culese efectiv, cât şi cele ce a neglijat să le
culeagă. De la aceste referinţe există însă o excepţie, astfel, dacă
moştenitorul a înstrăinat cu titlu oneros un bun din succesiune către
un terţ de bună-credinţă, atunci cel declarat mort prin hotărâre
judecătorească ulterior anulată nu va mai putea cere şi obţine
obligarea terţului la restituirea acelui bun, urmând a exercita o
acţiune personală împotriva moştenitorului care a contractat cu
terţul de bună-credinţă. Excepţia în discuţie nu se aplică în cazul
terţului dobânditor cu titlu gratuit sau terţului dobânditor cu titlu
oneros dar de rea-credinţă, asemenea categorii de terţi sunt obligaţi
să restituie bunul adevăratului proprietar. Ulterior terţul dobânditor
de rea-credinţă poate să exercite o acţiune, împotriva
moştenitorului, în despăgubire pentru a primi preţul plătit.
16
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 88.
 În ceea ce priveşte subdobânditorii bunurilor ce au aparţinut
persoanei declarate decedată, atunci legislatorul instituie regula
conform cărea sunt restituite toate bunurile existente la moment, de
la toţi posesorii, cu excepţia dobânditorului de bună-credinţă, care a
dobândit bunul cu titlu oneros. În acest caz rea-credinţa
dobânditorului se consideră atunci când la momentul dobândirii
bunului acesta cunoştea despre faptul aflării în viaţă a persoanei
declarate decedate.
 CAPITOLUL IV: IDENTIFICAREA PERSOANEI
FIZICE.

§1. Generalitati privind identificarea persoanei fizice. Din

momentul nasterii si pîna la deces persoana fizica intră în variate
raporturi juridice de diferită natură. E firesc, că pentru crearea
acestor raporturi este necesar de a determina clar persoana cu care
acest raport este creat. Pentru individualizarea persoanei este
necesară identificarea ei dupa anumite criterii. Identificarea
persoanei fizice este reglementată de aumite norme juridice din
diferite ramuri ale dreptului si prezintă o instituţie juridică coplexă.
Numai o parte a acestei instituţii apartine dreptului civil.
Necesitatea identificarii persoanei fizice este: 17
• necesitatea generală – identificarea omului este realizată in
diferite ramuri ale dreptului;
• necesitatea permanentă – reiese din faptul că persoana
permanent participă la diferite raporturi juridice;
• necesitatea socială – pentru a identifica natura raporturilor
încheiate şi componenţa lor;
• necesitatea personală – dat fiind că persoana este
cointeresată ca în anumit raport să fie recunoscută ca titular de
drepturi si obligaţii.
Atributele de identificare a persoanei fizice în diferite ramuri
de drept nu sunt identice. Bineînţeles că în raporturile de drept civil
nimeni nu va cere identificarea persoanei prin parametri fizici sau
amprente digitale, ceia ce este firesc pentru dreptul penal.
Identificarea persoanei fizice în dreptul civil este individualizarea
omului în raporturile juridice civile. Ca atribute ale identificării
persoanei fizice în raporturile civile servesc:
• numele persoanei;
• domiciliul;
• starea civilă.

§2. Numele persoanei fizice. Numele persoanei fizice este

primul element după care este identificată persoana în raporturile
juridice de orice natură, inclusiv şi cele civile. Dreptul la nume este

17
E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p.10
un drept personal nepatrimonial al persoanei fizice şi are
următoarele caractere juridice:18
1. este un drept absolut ca şi orice drept nepatrimonial. Numele
persoanei este opozabil tuturor persoanelor şi obligaţia de a-l
respecta revine tuturor celorlalţi subiecţi de drept.
2. este inalienabil, adică nu poate fi instrăinat, în cazul transmiterii
numelui prin efectul filiaţiei, adopţiei sau casatoriei nu are loc
înstrăinarea numelui, dat fiind că titularul continuă sa-şi păstreze
numele său.
3. este imprescriptibil, astfel cum numele nu poate fi dobîndit prin
efectul prescripţiei achizitive sau pierdut prin neuz.
4. legalitatea numelui, care reiese din faptul că numele poate fi
dobîndit, modificat sau schimbat numai în strictă conformitate cu
legislaţia.
5. personalitatea numelui acest drept fiind strict legat de persoana
tularului şi nu poate fi exercitat prin reprezentant.
6. unitatea numelui, fapt cec presupune că deşi numele este
constituit din citeva părti componenete, el totusi prezintă un intreg si
identifică o singura persoană.
7. universalitatea numelui, care presupune, că orice persoana fizica
are dreptul la nume.19
Prin prisma caracterelor enunţate mai sus, ajungem la
concluzia, că persoana este în drept să incheie acte juridice şi să
participe la raporturile juridice civile numai sub nume popriu, fără a
folosi alt nume sau numele altei persoane.
Totodată, este necesar de precizat, că numele este noţiune
complexă şi este format din numele de familie, prenumele, iar in
cazurile prevazute de lege si patronimicul. 20
2.1. Numele de familie a persoanei fizice se dobîndeste prin
efectul filiaţiei 21 . Referitor la dobîndirea numelui de familie a
copilului putem determina diferite reguli printre care expunem
următoarele:
• Situatia copilului nascut in casatorie. La naşterea copilului din
părinţi căsătoriţi, copilul dobindeste numele de familie a parintilor
sau cel puţin a unuia din aceştea. În cazul în care parinţii copilului

18
E. Chelaru, op. cit, p.14
19
vezi art. 28 Codul civil RM si art. 7 pct.1 al Conventiei privind drepturile copilului.
20
Art. 27 al. 2 Codul civil al Republicii Moldova
21
Art. 55 Codul familiei al Republicii Moldova
au nume de familie diferite, numele copilului este ales de catre
aceştea prin liberul acord de voinţă sau după cum este prevăzut în
contrractul matrimonial. În caziri cînd părinţii nu pot ajunge la un
numitor comun referitor la numele de familie care va fi purtat de
copil, numele de familie a copilului este stabilit de către instanţa de
judecată.
• Copilul este născut în afara căsătoriei. În acest caz copilul
dobîndeste numele mamei, reiesind din prevederile art 55 al Codului
familiei. Pentru dobîndirea numelui tatălui este necesară sau
declaraţia tatălui copilului sau hotărîrea instanţei de judecată, dat
fiind că pînă la stabilirea paternităţii, legătura juridică de rudenie
între copil şi tată nu este recunoscută.
• Copilul este născut din părinţi necunoscuţi. Potrivit
prevederilor legislaţiei în vigoare, în cazul cînd numele şi
prenumele copilului nu este cunoscut, acesta este stabilit (acordat)
de către oficiul de stare civila, care inregistreaza nasterea.
Acordarea numelui poate fi făcută, fie la propunerea instituţiei de
educare şi întreţinere a copilului (casă de copii, instituţie medicală
etc.) sau organul de tutelă şi curatelă.
Reieşind din cele expuse putem conchide că numele de familie
a persoanei fizice nu poate fi ales de către persoană în mod voluntar,
ci este dobîndit prin efectul rudeniei cu anumite persoane sau la
libera dorinţă a oficiului stării civile. Numele de familie a persoanei
poate fi schimbat în cazul căsătoriei, în cazul adopţiei, schimbarea
numelui părinţilor, precum şi la cererea persoanei.
În cazul căsătoriei 22 la persoana fizică apare dreptul de a
prelua numele de familie a celuilalt soţ fie integral, fie prin alipirea
numelui celui lalt soţ la numele avut până la căsătorie. Document ce
adevereşte schimbarea numelui serveste certificatul de căsătorie,
eliberat de oficiul stării civile. Schimbarea numelui de familie a
unuia din soţi nu atrage după sine neapărat şi schimbarea numelui
de familie a celuilalt soţ. În cazul desfacerii căsătoriei soţul care şi-a
schimbat numele de famililie poate reveni la numele de pînă la
căsătorie sau să păstreze numele de familie ales la încheierea
căsătoriei.
În cazul adopţiei schimbarea numelui de familie a copilului
adoptat nu este obligatorie. Totodată părinţii adoptivi pot cere ca
prin hotărîrea instanţei de judecata numele de familie a copilului să
22
Art. 17 Codul familiei Republicii Moldova
fie schimbat cu numele de familie a adoptatorilor sau, în cazul cînd
ei poartă nume diferite – cu numele unuia din ei. În cazul în care
copilul are mai mult de 10 ani, pentru schimbarea numelui este
necesară încuviinţarea acestuia. 23 În cazul încetării adopţiei
problema schimbării numelui de familie a copilui este soluţionat de
instanta de judecata.24
În cazul schimbării numelui părinţilor25 numele de familie a
copilului deasemenea se schimbă. În situatia în care numele de
familie se schimbă numai la unul din parinţi, numele de familie a
copilui poate fi schimbat în baza acordului ambilor părinţi, iar in
lipsa lui, la decizia autorităţii tutelare.
În cazul schimbării numelui prin cerere26. Astfel, persoana
care a împlinit vîrsta de 16 ani poate să se adreseze cu o cere de
schimare a numelui la oficiul stării civile. În cazul soluţionarii
pozitive a cererii organul stării civile va elibera solicitantului
certificatul de schimbare a numelui de familie. Soluţionarea cererii
persoanei care nu a atins virsta majoratului se face cu acordul
părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului acesteia, cu excepţia
cazurilor cînd persoana a dobîndit capacitatea deplină de exercitiu în
conformitate cu prevederile legislaţiei mai devreme. 27
Literatuta de specialitate menţioneaza posibilitatea
retranscrierii numelui de familie a persoanei.28 Prin retranscriere se
subîntelege posibilitatea persoanei să solocite ca numele de familie
a ei, scris cu ortografia altei limbi decît cea maternă, să fie înscris cu
ortografia limbii materne. Legislaţia Republicii Moldova nu
elucideaza acest moment, avînd numai o singura mentiune că “dacă
în limba maternă a titularului buletinului de identitate se foloseşte
un alt caracter decît cel latin, atunci la redactarea numelui şi a
prenumelui în limba moldovenească si engleză ortografierea se face
conform normelor gramaticale ale limbii moldoveneşti de
transliterare a numelor străine”29.

23
Art. 129 Codul familiei al RM
24
Art.141 Codul familiei al RM
25
Art.56 Codul familiei RM
26
Art. 43 al Legii RM “Privind actele de stare civila”, nr. 100-XV din 26 aprilie 2001
27
Se are în vedere dobindirea capacitatii depline de exercitiu pina la implinirea virstei de
18 ani ca efect al casatoriei sau prin emancipatiune.
28
Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, 2001, p. 339
29
Legea RM “Privind actele de identitate din sistemul national de pasapoarte”, nr.
273-XIII din 9 noimbrie 1994
 2.2. Prenumele. Prenumele persoanei fizice este compus din
unul sau mai multe cuvinte şi individualizează persoana în raport cu
ceilalţi membri ai familiei sau cu persoana la care are acelaşi nume
de familie. Prenumele, ca şi numele de familie serveşte pentru
identificarea persoanei fizice în raporturile juridice.
În comparatie cu numele de familie, nu există nici o legatură
dintre alegerea prenumelui şi filiaţia persoanei. Părinţii sunt liberi la
alegerea numelui copilului. Singura îngrădire legislativă este
prevederea articolului 24 al Legii privind actele de stare civilă, care
stabileşte, că oficiul de stare civilă poate refuza înscrierea unor
prenume, care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole.
Totodată e de menţionat că această prevedere nu are caracter
absolut, cu alte cuvinte oficiul stării civile: “poate refuza”, dar nu
obligatoriu va face aceasta. Prenumele este dobindit de către
persoană la momentul naşterii sau înregistrării în organele stării
civile. E de menţionat şi faptul că la încheierea căsătoriei prenumele
persoanei nu se schimbă.
Persoana are dreptul să schimbe prenumele prin procedura
identică cu cea de schimbare a numelui de familie. 30
2.3. Patronimicul. In literatura juridică română nu este nici o
menţiune despre patronimic ca parte a numelui persoanei. Totodată
Codul civil al Republicii Moldova în articolul 28 ne spune că în
unele cazuri numele cuprinde şi patronimicul. Legea privind actele
de identitate din sistemul naţional de paşapoarte prevede că la
cerinţa persoanei care aparţine la minoritate naţională în actul ei de
identitate se indică patronimicul în conformitate cu normele limbii
sale materne. În prezent, în Moldova majoritatea actelor sînt
întocmite fără folosirea patronimicului.
2.4. Pseudonimul. Pseudonimul este un nume voluntar ales
de persoana fizică, la adăpostul caruia acesta doreşte să desfăşoare o
activitate legala 31 . Acest nume – pseudonimul poate fi diferit de
numele real al persoanei fizice şi în cele mai dese cazuri este folosit
de către persoanele ce desfăşoară activitate în domeniul literaturii,
muzicii, artei etc. Pseudonimul constituie unul din drepturile
personale nepatrimoniale ale autorului 32 . Identitatea adevărată a
titularului pseudonimului poate fi sau poate să nu fie cunoscută
30
vezi: Schimbarea numelui la cererea persoanei.
31
Eugen Chelaru, Drept civil Persoanele., ed.ALL Becl, 2001, p.37
32
Legea RM nr. 293-XIII din 23 noiembrie 1994 “Privind dreptul de autor si drepturile
conexe”
publicului. De aici apare şi problema dacă pot sau nu, actele juridice
semnate cu utilizarea pseudonimului, produce efecte juridice.
Doctrina raspunde pozitiv la acestă întrebare cu o menţionarea unei
singure conditii – identitatea persoanei semnatare trebuie să fie
neîndoielnică.
Pseudonimul este un element accesoriu de identitate a
persoanei, care poate să existe sau nu. Neavînd nici o legatură cu
starea civilă a persoanei fizice pseudonimul nu se transmite
descendenţilor titularului prin filiaţie. Importanţa presudonimului
apare mai mult în domeniul dreptului de autor, mai ales la stabilirea
duratei dreptului de autor.
2.5. Porecla. Porecla (sau supranumele) este un apelativ pe
care anturajul i-l dă unei persoane, într-o manieră constantă şi
publică, iar în unnele cazuri, chiar şi în batjocură. Spre deosebire de
pseudonimul, care este ales de persoana fizică de sine stătător,
porecla îi este atribuită de către societate, pornind de la unele
particularităţi fizice sau trăsături ale caracterului, ocupaţie sau
aptitudini. Porecla nu este un drept subiectiv şi nu se bucura de
reglementare sau protecţie juridică, dar totodată poate servi drept un
element efectiv de identificare a persoanei fizice.

§3. Domiciliul persoanei fizice. Al doilea component care

permite identificarea persoanei fizice este domiciliul acesteia.
Etimologia cuvîntului domiciliu îşi are origine în expresia latină
“domum colere”33, care înseamna casă pe care o locuieşte cineva. În
doctrina contemporană sunt utilizaţi doi termini referitor la locul
unde locuieste persoana – domiciliul şi resedinţa.
Potrivint articolului 30 Cod civil domiciliul persoanei fizice
este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală.
Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinta temporară
sau secundară.
Domiciliul are urmatoarele caractere juridice:
1. Stabilitatea, care constă în faptul că domiciliul reprezintă o
locuinţă statornică. Prin acest caracter domiciliul se deosebeşte de
reşedinţă. Posibilitatea schimbării domiciliului nu atrage după sine
pierderea acestui caracter juridic.
2. Unicitatea domiciliului, care reiese din faptul că într-un
anumit moment persoana poate să aibă numai un singur domiciliu.
33
Gabriel Boroi, op.cit, p.341
Dacă persoana are mai multe lociunţe, atunci numai una din ele va fi
considerată drept domiciliu, celelalte fiind recunoscute ca reşedinţă
a persoanei.
3. Obligativitatea domiciliului, care decurge din faptul că
domiciliul serveşte ca mijloc de identificare a persoanei fizice. Din
aceasta decurge regula, că orice persoană, în mod ideal trebuie să
posede un domiciliu. În lipsa domiciliului actual ca domiciliu poate
fi considerat domiciliul părinţilor persoanei sau locul ei de naştere.
Totdată e de mentionat că un asemenea procedeu nu înlatură lipsa
reală de domiciliu.34
4. Inviolabilitatea domiciliului, care decurge din prevederile art.
29 al Constitutiei Republicii Moldova şi presupune, că nimeni,
decât în limitele şi ordinea prevăzută de lege nu poate viola
domiciliul persoanei.
Totodată, este necesar de concretizat, că doctrina dreptului civil
deosebeşte mai multe categorii de domiciliu, şi anume domiciliu de
drept comun, domiciliu legal şi domiciliu ales sau conventional.
Domiciliul de drept comun îl posedă în principiu persoana care
posedă capacitatea de exercitiu deplină. Nu trebuie de egalat viza de
reşedinţă cu domiciliul persoanei. Viza de reşedinţă serveşte numai
ca dovadă că persoana poate să locuiască pe adresa indicată, dar nu
stabileşte domiciliul 35 . În cazul în care persoana are viza de
reşedintă în oraşul Chisinău, dar în principal locuieşte în oraşul
Bălţi, ca domiciliu va fi considerat, totuşi oraşul Bălti.
Domiciliul legal este domiciliul stabilit pentru anumite
categorii de persoane prin lege. Este vorba de minorii si persoanele
lipsite de capacitatea de exercitiu36. Astfel, domiciliul minorului în
virstă de pînă la 14 ani este la părinţii săi sau la părintele cu care
locuieşte permanent. Domiciliul minorului dat la plasament de către
instanţa de judecată unui terţ rămîne la părinţii săi. În unele cazuri
instanţa de judecată poate stabili ca domiciliu al minorului
domiciliul buneilor sau a altor rude. În cazul cînd minorul se află
sub tutelă sau persoana este lipsită de capacitate de exerciţiu,
domiciliul ei este considerat domiciliul reprezentantului său legal.
Domiciliul legal al persoanei poate fi schimbat prin schimbarea

34
Gabriel Boroi, op.cit, p.342
35
А.П.Сергеев, Ю.К.Толстой, Гражданское право, том 1, Москва, 2000, р.116
36
Art. 31 Cod civil RM
domiciliului reprezentantului său legal, prin reîncredinţarea
minorului, prin schimbarea tutorelui.
Dovada domiciliului legal al persoanei aflate sub tutelă se
face prin dovada domiciliului de drept comun a reprezentantului său
legal.
Domiciliul convenţional este domiciliul ales de către părţi în
vederea executării actului juridic. Importanţa lui constă în faptul că
serveşte pentru determinarea instanţei competente de a soluţiona
litigiul, şi nu pentru identificarea persoanei care încheie acest act.
Domiciliul prezintă importanţă şi în materie de succesiune
pentru stabilirea locului deschiderii moştenirii, în materie
contractuală pentru determinarea locului de executare a contractului,
în materia stabilirii capacităţii persoanei fizice şi în materia
procedurii civile, pentru stabilirea instanţei competente de a rezolva
cauza civilă.
Reşedinţa, cum a fost menţionat mai sus prezintă lociunţă
temporară, facultativă a persoanei. Reieşind din acestea reşedinţa nu
are stabilitate, dar totodată, compartativ cu domiciliul, persoana în
anumit moment poate avea nu numai o singură reşedinţă.

§4. Starea civilă a persoanei fizice.

4.1. Noţiunea şi conţinutul stării civile. Prin starea civilă a
persoanei fizice întelegem mijlocul de identificare a persoanei fizice
prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie
potrivit legii37.
Teoretic orice calitate care poate produce efecte juridice
poate fi socotită stare civila 38 , dar la identificarea persoanei în
dreptul civil sînt folosite numai calităţi inerente oricărei persoane
fizice, şi nu diverse profesii şi funcţii. Starea civilă este strict
determinată de lege. Legea stabileşte starea civilă a persoanei de la
naştere şi persoana poate s-o modifice numai prin îndeplinirea
anumitor acte, care drept consecinţă vor duce la schimbarea stării
civile a persoanei.
Caracterele juridice ale stării civile sînt identice cu
caracteristicile comune oricărui drept nepatrimonial39, dar totodata
putem adăuga şi o caracteristică specifică, şi anume indivizibilitatea,
37
În dreptul roman statutul persoanei fizice era apreciat sub trei aspecte: statutul persoanei
libere, eliberate sau scalav; starea de cetăţean, latin sau peregrin; starea în familie.
38
Gabriel Boroi, op.cit, p. 344
39
Vezi caracterele juridice ale numelui şi domiciliului.
care presupune că dobîndind odată, anumita stare civiă, persoana o
pastrează indiferent de raporturi la care ea participă şi are aceiasi
stare civilă faţă de toţi subiecţii dreptului.
Conţinutul stării civile îl formează următoarele elemente:
1) un nume
2) născut din căsătorie
3) născut din afară căsătoriei
4) născut din părinţi necunoscuţi
5) adoptat
6) căsătorit
7) necăsătorit
8) divorţat
9) văduv
10) recăsătorit
11) bărbat sau femeie
12) o anumită vîrstă
4.2. Actele de stare civilă. Starea civilă a persoanei
obligatoriu trebuie sa fie înregistrată40. Înscrisurile poarta denumire
de acte de stare civila. Actele de stare civilă sînt înscrisuri autentice
de stat, prin care se confirmă faptele sau evenimentele ce
influienţează apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor şi
obligaţiilor persoanelor. E de mentionat faptul, că între starea civilă
şi actele de stare civilă există concordanţă deplină. Prin actele de
stare civilă se materializează în registrele de stare civilă, prin
înregistrarea sub forma de înscrisuri, acte si fapte de stare civila.41
Această concordanţă este obligatorie, dat fiind că actele de stare
civilă se întocmesc în baza actelor sau faptelor de stare civilă. În
practică totodată apar situaţii, cînd starea civilă a persoanei nu
corespunde cu actele de stare civilă. 42 În acest caz schimbarea
actelor de stare civilă este efectuată în baza hotărîrii instanţei de
judecată. Acest tip de acţiuni civile în doctrină este numit “acţiuni
de stare civilă”

40
E de menţionat că această înregistrare este necesară pentru producerea efectelor
anumitor fapte, şi este un mijloc de constituire a drepturilor persoanei. Cu alte cuvinte
copilul născut viu posedă din momentul naşterii capacitatea de folosinţă, dar pentru a
participa la raporturi civile sau la incheierea unor acte juridice faptul naşterii trebuie să fie
înregistrat la oficiul stării civile pentru asigurarea opozabilităţii.
41
D. Lupulescu, A. Lupulescu, Identificarea persoanei fizice, Bucuresti, 2003, p.172
42
Este vorba de lipsa actului de stare civilă care dovedeşte legătura de rudenie, apariţia
persoanei declarate moarte etc.
 Acţiuni de stare civilă sint acele acţiuni în justiţie, care au ca
obiect elemente ale stării civile a persoanei fizice.
Acţiunile de stare civilă sînt clasificate în:
1. acţiunile în reclamaţie de stat care prevăd că persoana reclamă
recunoaşterea unei alte situaţii de stare civilă, decît cea care este
menţionată în actele de stare civilă (declararea paternităţii, rudeniei
etc.);
2. acţiunile în contestaţie de stat care înlătură starea civilă, ce nu
corespunde realitaţii, şi substituie informaţii incorecte cu cele, ce
corespund realităţii (acţiuni de contestare a paternităţii, de anulare a
căsătoriei etc.);
3. acţiuni în modificare de stat, care modifică pentru viitor starea
civilă, care în trecut n-a fost contestată şi corespundea realităţii
(desfacerea adopţiei, divorţul etc.).
Acţiunile în reclamaţie şi acţiunile în contestare au ca scop
producerea efectelor retroactive, pe cînd acţiunea în modificare
urmăreşte numai producerea efectelor pentru viitor.
Regimul juridic al actelor stării civile, adica reguli de
eliberare, modificare etc. cuprinde o totalitate de reguli referitoare la
fiecate manipulatie efectuata cu actele stării civile.
Reconstituirea este întocmirea actului de stare civilă în cazul
în care registrele de stare civilă au fost pierdute integral ori parţial
sau dacă actul de stare civilă este întocmit în străinătate şi poate fi
procurat certificatul respectiv ori extrasul de pe actul de stare civilă.
Întocmirea ulterioară a actului de stare civilă se face în
cazul în care întocmirea actului de stare civilă a fost omisă de
organul stării civile, deşi au fost depuse toate actele necesare sau
dacă naşterea sau decesul sînt declarate la expirarea termenului de
un an de la data producerii evenimentului.
Pentru efectuarea reconstituirii sau întocmirea ulterioara a
actului de stare civilă persoana depune cererea la oficiul stării civile.
Întocmirea actului reconstituit şi întocmirea ulterioară a actului
stării civile se fac în baza avizului oficiului stării civile, aprobat în
modul cerut de lege. 43
Transcrierea actelor de stare civilă prevede transcrierea
actelor întocmite de organele ţărilor străine la oficiul stare civilă al
mun. Chişinău. Transcrierea este efectuată în baza copiei sau

43
Art. 59 si art. 60 Legii privind actele de stare civilă
extrasului de pe actul de stare civilă a ţării respective cu aprobarea
Direcţiei principale de stare civilă.
Anularea actului de stare civilă poate fi ceruta în
urmatoarele cazuri:
• Intocmirea actului stării civile a fost neintemeiată sau a fost
făcută în baza actelor false;
• Există actul reconstituit şi este identificat actul primar,
întocmite ca urmare a înregistrării aceluiaşi fapt;
• Sînt identificate acte repetate, care au fost întocmite ca
urmare a înregistrării aceluiaşi fapt.
Actele neîntemeiate sînt anulate în baza hotărîrii instanţei de
judecată, iar cele întocmite repetat în baza deciziei oficiului stare
civilă de la locul de domiciliu al persoanei.
Persoana poate cere modificarea, rectificarea sau
comletarea actului stării civile în cazul cînd:44
• În actul de stare civilă se atestă inexactităţi, rubrici
necomplete, abrevieri sau greşeli ortografice, lipsa unor date;
• La întocmirea actului de stare civilă au fost neglijate regulile
stabilite pentru înregistrarea actelor respective;
• Solicitantul rectificării prezintă un document oficial cu
privire la schimbarea sexului său.
În cazul în care între persoanele interesate nu există litigiu,
oficiul stării civile de sinestătător decide modificarea, rectificarea
sau completarea actelor de stare civilă. În caz de divergenţe între
persoanele interesate, problema respectivă urmează a fi soluţionată
de instanţa de judecată.
Actele stării civile servesc ca probă în cazurile cînd persoana
participă la raporturi juridice civile. Art. 12 al Legii privind actele
de stare civilă în mod expres stabileşte că “starea civilă se dovedeşte
cu certificatele de stare civilă eliberate în baza actelor de stare civilă
întocmite în modul stabilit de lege, precum şi cu actele de stare
civilă propriu-zise, cu copiile sau extrasele de pe acestea”.
Totodată prevederile Codului de procedură civilă ne permit
să facem concluzie că dovada stării civile poate fi facută şi în
instanţa de judecată45 prin procedura constatatoare.

44
art.66 Legii privind actele de stare civila
45
Art. 281 Codul de procedura civila.
 CAPITOLUL V: Protecţia persoanei fizice

§1.Generalităţi privind protecţia persoanei fizice

Astăzi, în Republica Moldova, ocrotirea persoanelor fizice îşi
găseşte reglementarea nu numai în Codul Familiei şi Codul de
Procedură Civilă, dar şi în Codul Civil din 6 iunie 2002, intrat în
vigoare de la 12 iunie 2003. În el au fost introduse unele aspecte
nereglementate până în prezent, dintre care sunt: instituirea tutelei şi
curatelei, determinarea categoriilor de persoane care nu pot fi tutore
sau curator, administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub
tutelă, încetarea tutelei şi curatelei, patronajul asupra persoanelor
capabile.
De asemenea Constituţia Republicii Moldova prevede
protecţia familiei şi a copiilor orfani prin art. 49 alin.(3): ”Toate
preocupările privind întreţinerea, instruirea şi educaţia copiilor
orfani şi a celor lipsiţi de ocrotirea părinţilor revin statului şi
societăţii. Statul stimulează şi sprijină activităţile de binefacere faţă
de aceşti copii”.
Ocrotirea minorilor se realizează prin părinţi. Dar situaţia
economică precară a multor familii a generat migraţia intensivă a
populaţiei republicii. O asemenea stare de lucruri are un impact
negativ asupra bunăstării copiilor, care ajung să fie lipsiţi de grija
părintească şi de mijloace de trai. Drept rezultat, în ultimii ani a
crescut numărul copiilor abandonaţi de părinţi şi copiilor educaţi în
familii de risc.
Astfel copiii rămaşi fără ocrotire părintească, pot fi plasaţi
pentru îngrijire şi educaţie: sub tutelă sau curatelă, adoptatorului sau
soţilor adoptatori, în casele de copii de tip familial, în instituţiile de
stat pentru copii orfani de orice tip – educative, curative, de
asistenţă socială46 etc.
Pentru diferite categorii de persoane fizice, aflate în situaţii
speciale datorită vîrstei, stării de sănătate mintală, precum şi a
persoanelor care, deşi au capacitate de exerciţiu deplină, dar se află
în anumite circumstanţe deosebite, legea civilă oferă orice mijloace
proprii de ocrotire.
Legislaţia civilă nouă stabileşte, că autoritatea tutelară de la
domiciliul persoanei aflate sub tutelă sau curatelă are dreptul să
supravegheze activitatea tutorelui sau curatorului ei. Deci, ocrotirea
46
Articolul 115 Codul familiei
persoanei fizice are loc pe calea recunoaşterii şi apărării drepturilor
civile subiective ale acesteia.
Ocrotirea persoanelor care în urma unei tulburări psihice (boli
mintale sau deficienţe mintale) se realizează prin declararea de către
instanţa de judecată ca incapabile, aceasta fiind urmată obligatoriu
de instituirea tutelei (art.24 alin.(1) Cod civil al RM). Acest fapt este
prezentat şi în art.32 alin.(1) Cod civil al Republicii Moldova, care
prevede că „Tutela şi curatela se instituie pentru ocrotirea
drepturilor şi intereselor persoanelor fizice incapabile sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă sau limitate de capacitate de
exerciţiu”.
În sfârşit, ocrotirea persoanelor fizice cu capacitate de
exerciţiu deplină, dar aflate în situaţii deosebite, se realizează, în
principal, la cererea acesteia, prin intermediul curatelei în formă de
patronaj.

§2.Tutela în dreptul civil. Instituţia tutelei are o natură

juridică mixtă, aparţinând atât ramurii dreptului familiei, cât şi
ramurii dreptului civil. Sediul reglementării se află în Codul familiei
al RM, art.142-147. De asemenea art.33 Codul Civil al Republicii
Moldova prevede că „Tutela se instituie asupra persoanelor lipsite
de capacitate de exerciţiu şi asupra minorilor în vârstă de până la 14
ani, după caz. Tutorele este reprezentantul legal al persoanei care se
află sub tutelă şi încheie fără mandat, în numele şi în interesul ei,
actele juridice necesare”. „Tutela este o sarcină gratuită şi
obligatorie, în virtutea căreia o anumită persoană, denumită tutore,
este chemată a exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de un
copil minor, ai cărui părinţi sunt decedaţi ori în imposibilitate
permanentă de a-şi exercita atribuţiile”47.
Privită ca sarcină ce revine tutorelui, tutela are următoarele
caracteristici:
- este o sarcină legală, în sensul că este reglementată prin norme
juridice (care au caracter imperativ);
- este o sarcină obligatorie, în sensul că cel numit tutore nu
poate refuza această sarcină, cu excepţia dacă există motive
întemeiate (art.46 alin.(5) Cod civil al RM);

47
C. Stătescu, C. Bârsan. Drept civil. Persoanele. – Bucureşti: Editura ALL Beck, 2001,
pag.281.
- este o sarcină cu caracter personal, adică trebuie exercitată de
tutore, acesta neputând fi reprezentat de o altă persoană şi nu o
poate transfera altuia(art.39 alin.(1) Cod civil al RM). În cazul în
care se ivesc situaţii care-l împiedică să-şi exercite îndatoririle,
tutorele trebuie să solicite autorităţii tutelare înlocuirea sa;
- este o sarcină gratuită, tutorele având dreptul să ceară
compensarea tuturor cheltuielilor aferente îndeplinirii obligaţiilor de
tutelă (art.39 alin.(2) Cod civil al RM);
- se exercită exclusiv în interesul minorului (art.147 alin.(1)
Codul familiei al RM). Ea se instituie în toate cazurile în care
minorul este lipsit de ocrotire părintească şi are ca scop suplinirea
acestei ocrotiri. De aceea unele persoane care au săvârşit fapte
antisociale grave sau au avut o comportare necorespunzătoare în
propria familie, nu pot fi tutore48.
- se exercită în condiţii de autonomie patrimonială, în sensul că
tutorele nu are nici un drept asupra patrimoniului celui pus sub
tutelă, dar nici cel pus sub tutelă nu are nici un drept asupra
patrimoniului tutorelui;
- se exercită sub controlul permanent al autorităţii tutelare –
pentru exercitarea acestui control, delegaţii autorităţii tutelare au
dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice
cale despre felul în care sunt îngrijiţi, crescuţi şi educaţi.
Actualmente prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova
nr.406 din 03.04.2003 despre „aprobarea planului de măsuri privind
revizuirea şi modificarea legislaţiei în vigoare pentru armonizarea ei
cu prevederile cartei Sociale Europene revizuite” s-a prognosat
elaborarea proiectului de hotărîre „Cu privire la tutelă şi curatelă”
între anii 2004-2007, fapt ce va genera o bună reglementare în ceea
ce priveşte instituţia tutelei şi curatelei.
2.1.Tutela minorului în vîrstă de pînă la 14 ani. Înainte de a
defini noţiunea de ocrotire a minorului prin tutelă, dorim să ne
referim la ideea că, cel mai frecvent, ocrotirea minorilor se
realizează de către părinţi. Într-adevăr, ocrotirea părintească a
minorilor este mijlocul cel mai natural şi firesc şi constă în
totalitatea drepturilor şi îndatoririlor pe care le au faţă de copiii lor
minori, indiferent dacă aceştia provin din căsătorie sau din afara
căsătoriei, indiferent dacă aceştia sunt naturali sau adoptaţi.
48
Alexandru Bacoci, Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu. Dreptul familiei. Ediţia a
II-a. – Bucureşti: Editura All beck, 2001, pag.279.
 Prin tutela minorului înţelegem „mijlocul juridic de ocrotire a
minorului lipsit de ocrotirea părintească”. Desigur, punctul de
vedere din care privim tutela minorului are o importanţă practică
deosebită. Pentru minorul lipsit de ocrotirea părintească, tutela se
înfăţişează ca mijloc de ocrotire, pe când pentru tutore ea se prezintă
ca o sarcină. Acest mijloc juridic de ocrotire şi instituţie juridică are
o natură mixtă, aparţinând atât dreptului civil, cât şi dreptului
familiei. Drepturile şi îndatoririle tutorelui sunt asemănătoare, dacă
nu identice, cu drepturile şi îndatoririle părinteşti. Ocrotirea
minorului este formulată, expres, în art.40 alin.(2) Cod civil al
Republicii Moldova, în felul urător: „Tutorelui îi revin drepturile şi
obligaţiile de părinte în educarea minorului”. Adică el este obligat
să crească copilul „îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică,
psihică şi spirituală, de educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui” (art.146 Codul
familiei al Republicii Moldova).
Ocrotirea părintească este cîrmuită de următoarele principii:
-părinţii au drepturi şi obligaţii egale faţă de copiii lor (art.58
alin.(1) Codul familiei al RM). Acest fapt este prevăzut şi în art.18
alin.(1) din Legea nr.338-XIII din 15.12.1994 cu privire la
drepturile copilului care prevede: „Ambii părinţi, în egală măsură,
sau persoanele subrogatorii legale poartă răspunderea principală
pentru dezvoltarea fizică, intelectuală, spirituală şi socială a
copilului, ţinând cont în primul rând de interesele acestuia”;
-conţinutul ocrotirii părinteşti nu diferă dacă copiii sînt născuţi
în căsătorie sau în afara ei, dacă locuiesc împreună cu părinţii sau
separat (art.58 alin.(1) Codul familiei al RM);
-copilul nu are drept de proprietate asupra bunurilor părinţilor,
iar părinţii - asupra bunurilor copiilor, excepţie făcînd dreptul la
moştenire şi dreptul la întreţinere (art.57 alin.(3) Codul familiei al
RM);
-asupra cetăţeniei copilului apatrid care se află sub tutela
soţilor unul dintre care este cetăţean al Republicii Moldova, iar
celălalt cetăţean străin hotărăsc, de comun acord, tutorii. În cazul în
care aceştia nu cad de comun acord, asupra apartenenţei copilului la
Republica Moldova va decide instanţa de judecată, ţinând cont de
interesele lui. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, se
cere consimţământul lui, autentificat de notar (art.15 din legea RM
nr.1024-XIV din 02.06.2000 cu privire la cetăţenie).
 Potrivit art.62 alin.(3) Codul familiei al RM „toate problemele
privind educaţia şi instruirea copilului se soluţionează de către
părinţi de comun acord, ţinându-se cont de interesele şi de părerea
copilului”. Deci, în privinţa modalităţilor de exercitare a ocrotirii
părinteşti, regula este aceea a exercitării ocrotirii părinteşti de către
ambii părinţi. Însă potrivit art.294-295 Cod de procedură civilă al
RM, instanţa judecătorească admite examinarea cererii pentru
declararea capacităţii depline de exerciţiu a minorului care a atins
vîrsta de 16 ani, cu participarea obligatorie a unuia sau a ambilor
părinţi, a adoptatorilor, a curatorului şi a reprezentantului organului
de tutelă şi curatelă.
Unii autori 49 presupun că atunci când unul dintre părinţi se
prezintă în instanţă şi nu se dovedeşte o neînţelegere între părinţi –
chiar dacă celălalt nu este împiedicat să se prezinte din motive
temeinice – instanţa poate conchide că părintele prezent are acordul
celuilalt. În opinia noastră, în lipsa unei prezumţii legale, acordul
celuilalt părinte nu se poate presupune, deci el trebuie să fie dovedit
în instanţă. Atât art.32 alin.(1) Cod civil al RM, cât şi art.142
alin.(1) Codul familiei prevede instituirea tutelei şi curatelei pentru
ocrotirea drepturilor şi intereselor persoanelor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, precum şi al apărării lor. Astfel, în cazul unor
neînţelegeri între părinţi în privinţa măsurilor ce trebuiesc luate,
soluţionarea acestora atrage competenţa autorităţii tutelare. Deci
rolul autorităţii tutelare este de a asculta părerile părinţilor şi de a
face propuneri în interesul minorului.
Prin excepţie, ocrotirea părintească se mai poate exercita doar
de către unul dintre părinţi în cazul când unul dintre părinţi este
mort; este decăzut din drepturile părinteşti; se află în neputinţă de
a-şi manifesta voinţa (spre exemplu, unul dintre părinţi este declarat
absent fără veste, execută o pedeapsă privativă de libertate etc.).
Există şi cazuri în care drepturile şi îndatoririle părinteşti nu
revin numai în parte părinţilor, ci sunt împărţite între părinţi şi o
instituţie de ocrotire, anume atunci cînd, în urma desfacerii
căsătoriei prin divorţ ori anulării căsătoriei, precum şi în cazul
copilului din afara căsătoriei, copilul nu este încredinţat unuia dintre
părinţi, ci unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire.

49
Emil Poienaru. Drept civil. Partea generală. Persoanele. – Bucureşti: Editura All Beck,
2002, pag.359.
 În unele cazuri, când legea prevede că soluţionarea anumitor
probleme în legătură cu ocrotirea părintească este de competenţa
instanţelor judecătoreşti, este necesară ascultarea autorităţii tutelare.
Acestea pot să apară în următoarele cazuri:
- în caz de divorţ au de anulare a căsătoriei, când se pune
problema încredinţării copiilor minori pentru creştere şi educare
(art.38 Codul familiei al RM);
- când se cere stabilirea locuinţei copilului de către instanţa de
judecată, dacă părinţii locuiesc separat şi nu se înţelege în această
privinţă (art.63 alin.(2) şi (3) Codul familiei al RM);
- în cazul stabilirii pensiei de întreţinere când unul din părinţi nu
participă la întreţinerea lui (art.74 alin.(3) Codul familiei al RM) etc.
Ocrotirea de către părinţi a minorilor are o latură personală şi o
latură patrimonială. Latura personală vizează ocrotirea persoanei
copilului minor şi priveşte raporturile de familie. Astfel, art.60
alin.(1) Codul familiei al RM prevede că „părinţii au dreptul şi sunt
obligaţi să-şi educe copiii”, iar alin.(2) al aceluiaşi articol prevede
că „părinţii poartă răspundere pentru dezvoltarea fizică, intelectuală
şi spirituală a copiilor” având prioritate la educaţia lor faţă de
oricare alte persoane.
În cazul când ambii părinţi sau unul din ei, nu-şi îndeplinesc
obligaţiunile faţă de copil sau abuzează de drepturile lor paterne,
atunci copilul are dreptul de a sesiza organele de tutelă şi curatelă,
precum şi de drept, pentru a-şi apăra drepturile şi interesele (Legea
RM nr.338-XIII din 15.12.1994 „privind drepturile copilului”).
Latura patrimonială vizează administrarea patrimoniului şi
prezentarea minorului în actele juridice civile ( art.21,22 Codul civil
al RM şi art.61 alin.(2) Codul familiei al RM).
În privinţa copilului din afara căsătoriei şi a celui rezultat
dintr-o căsătorie lovită de nulitate, în literatura juridică s-au reţinut
câteva cazuri speciale de exercitare a ocrotirii părinteşti, situaţie
care se referă la ipoteza, când unul dintre părinţi este decedat,
decăzut din drepturile părinteşti sau se află în neputinţă de a-şi
manifesta voinţa, iar celălalt are vârsta de până la 18 ani. În acest
caz sarcina ocrotirii părinteşti revine acestuia din urmă părinte, însă
dacă el nu este căsătorit poate exercita numai drepturile şi
îndatoririle părinteşti privitoare numai la persoana copilului. În
această ipoteză se impune instituirea curatelei de către autoritatea
tutelară.
 Situaţia este aceeaşi şi atunci când ambii părinţi sunt în
măsură să exercite ocrotirea părintească privitoare la persoana
copilului, dar fiind sub 18 ani, nu pot asigura ocrotirea acestuia în
privinţa bunurilor sale50; iar în cazul când părinţii sunt sub 14 ani,
atunci se instituie tutela.
În principiu, ocrotirea părintească încetează atunci când
minorul dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu. În mod
excepţional, ocrotirea părintească poate înceta şi înainte de acest
moment, anume în cazurile în care urmează a se institui tutela
minorului, pe care o să le menţionăm mai jos.
2.2.Deschiderea tutelei. Art.32 alin.(3) CC al RM şi art.112
Codul familiei al Republicii Moldova prevăd, că apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor se pune pe seama
autorităţii tutelare în cazurile când:
- ei nu au părinţi ori înfietori sau nu sunt cunoscuţi părinţii;
- când instanţa de judecată a stabilit decăderea părinţilor lor din
drepturile părinteşti;
- declararea părinţilor ca fiind incapabili;
- în cazul eschivării de la educaţia copiilor şi apărarea
intereselor lor legitime;
- în cazul refuzului părinţilor de a-şi lua copiii din instituţiile
educative sau din alte instituţii în care se află aceştia;
- la desfacerea adopţiei, când instanţa de judecată hotărăşte
instituirea unei tutele în interesul minorului;
- sau când ei au rămas fără ocrotire părintească din alte motive.
Tutela se poate deschide din oficiu (art.38 alin.(3) Cod civil al
RM) sau în urma sesizării autorităţii tutelare despre existenţa unui
minor lipsit de ocrotire. În termen de 5 zile de la data aflării că
asupra persoanei trebuie instituită tutela au obligaţia de a înştiinţa
autoritatea tutelară: persoanele apropiate minorului, precum şi
administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul; serviciul
de stare civilă cu prilejul înregistrării naşterii unui copil ce este
abandonat de către mamă în spital (art.26 alin.4 al Legii nr.100-XV
din 26.04.2001 cu privire la actele de stare civilă) sau înregistrarea
unui deces( art.37 lit.b Cod civil al RM); sau notarul cu prilejul
deschiderii succesiunii ( art.37 lit.c Cod civil al RM şi art.61 alin.(5)
al Legii RM nr.1153-XIII din 11.04.1997 cu privire la notariat);
50
Alexandru Bacaci, Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu. Dreptul familiei. Ediţia a
II-a. – Bucureşti: Editura All Beck, 2003, pag.267.
instanţele judecătoreşti, procuratura şi poliţia, cu prilejul
pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de liberate,
organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti etc.
Conform art.35 alin.(1) Cod civil al RM, art.113 Codul
familiei, ca autorităţi tutelare sunt:
a) autoritatea centrală pentru protecţia copilului;
b) organele executive ale autorităţilor administraţiei publice locale
din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul II;
c) autorităţile deliberative din unităţile administrativ-teritoriale de
nivelul I.
Exercitarea funcţiilor autorităţii tutelare se pune pe seama
direcţiilor (secţiilor) de învăţământ - referitor la minori, a direcţiilor
(secţiilor) de asistenţă socială - referitor la persoanele majore şi
copiii care se află în instituţiile din subordinea acestora, iar în
localităţile unde lipsesc aceste organe - pe seama secretarilor
consiliilor locale.
Conform art.144 Codul familiei al RM „În cazul în care asupra
copiilor întreţinuţi şi educaţi în instituţiile de stat nu este instituită
tutela, obligaţiile tutorelui sunt puse pe seama administraţiei
instituţiei respective
Art.34 pct.4 lit.b al Legii cu privire la administraţia publică
locală prevede că o atribuţie de bază a primarului este „exercitarea,
în numele consiliului local, a funcţiilor de tutelă şi curatelă,
supravegherea activităţii tutorilor şi a curatorilor”.
Conform art.33.pct.4l a Convenţiei privind asistenţa juridică şi
raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală 51 ,
împuternicirile tutorelui sunt dovedite prin legitimaţia respectivă,
eliberată de autoritatea de tutelă şi curatelă.
Numirea tutorelui se face de către autoritatea tutelară de la
domiciliul persoanei asupra căreia trebuie instituită tutela. Legea nu
stabileşte anumite criterii în ce priveşte desemnarea persoanei
tutorelui, prevăzând însă expres categoriile e persoane care nu pot
îndeplini această sarcină prin art.38 alin.(4) Cod civil al RM:
„Nu poate fi tutore:
a) minorul;
b) persoana lipsită de sau limitată în capacitatea de exerciţiu;

51
Legea RM nr.164-XV din 4 aprilie privind ratificarea Protocolului Convenţiei privind
asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 22 ianuarie
1993 ( Monitorul Oficial al RM 76, din 22 aprilie 2003)
 c) cel decăzut din drepturile părinteşti;
d) cel declarat incapabil de a fi tutore din cauza stării de
sănătate;
e) cel căruia, din cauza exercitării necorespunzătoare a
obligaţiilor de adoptator, i s-a anulat adopţia;
f) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau
civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărîre judecătorească, precum şi
cel cu rele purtări;
g) cel ale cărui interese vin în conflict cu interesele persoanei
puse sub tutelă;
h) cel înlăturat prin act autentic sau prin testament de către
părintele care exercita singur, în momentul morţii, ocrotirea
părintească;
i) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat de la ele;
j) cel care se află în relaţii de muncă cu instituţia în care este
internată persoana asupra căreia se instituie tutela”.
Din acest articol rezultă că dacă apare vreuna din aceste
împrejurări se iveşte în timpul tutelei, tutorele obligatoriu este în
depărtat. De asemenea tutorele „va fi îndepărtat dacă săvârşeşte un
abuz, o neglijenţă gravă sau fapte care-l fac nevrednic de a fi tutore,
precum şi dacă el nu-şi îndeplineşte corespunzător sarcina” (art.46
alin.(2) Cod civil al RM).
2.3.Exercitarea tutelei asupra persoanei minorului. Conţinutul
tutelei în această privinţă este identic cu cel al ocrotirii copilului
prin părinţii fireşti.
Astfel, art.40 alin.(1) Cod civil al RM prevede că „Tutorele
este obligat să locuiască împreună cu cel pus sub tutelă şi să
comunice autorităţii tutelare schimbarea domiciliului. Însă art.146
alin.(7) Codul familiei permite tutorelui locuirea separată cu cel pus
sub tutelă, numai în cazul dacă permite autoritatea tutelară şi dacă
aceasta nu influenţează negativ asupra educaţiei copilului.
Tutorele determină de sine stătător procedeele şi mijloacele de
educaţie aflat sub tutelă, luând în considerare eventualele
recomandări ale autorităţii tutelare. Ţinând cont de opinia copilului
aflat sub tutelă, tutorele poate alege instituţia de învăţământ de
studii pe care le va urma minorul.
Tutorele este în drept să ceară de la orice persoană, inclusiv
rudele apropiate „înapoierea copilului care acestea îl reţin fără temei
legal sau fără o hotărâre corespunzătoare a instanţei judecătoreşti”52.
Tutorele nu este în drept să împiedice contactele minorului cu
rudele lui, cu excepţia cazurilor în care contactele respective
contravin intereselor acestuia (art.146 alin.(5) Codul familiei al
RM).
2.4. Exercitarea tutelei asupra bunurilor minorului. Întinderea
drepturilor şi obligaţiilor tutorelui sub aspect patrimonial presupune
efectuarea anumitor operaţiuni la deschiderea tutelei, pe parcursul
tutelei şi la încetarea tutelei.
Astfel, la deschiderea tutelei:
-se va întocmi de către un delegat al autorităţii tutelare, în
prezenţa tutorelui un inventar al bunurilor minorului, care va fi
aprobat de autoritatea tutelară;
-se va stabili, de către autoritatea tutelară, suma anuală
necesară întreţinerii minorului şi administrării bunurilor sale, sumă
care va fi obţinută din veniturile bunurilor minorului, iar dacă
acestea nu sunt suficiente, din vânzarea bunurilor minorului (pe
parcursul tutelei, suma astfel stabilită poate fi modificată de
autoritatea tutelară, în funcţie de împrejurările concrete şi de
interesele minorului).;
-sumele de bani care depăşesc necesităţile întreţinerii celui pus
tutelă şi ale administrării bunurilor lui se depun pe numele acestuia
la o instituţie financiară de unde nu pot fi ridicate decât cu
autorizaţia autorităţii tutelare;
-sumele cuvenite minorului, sub formă de pensie, ajutor,
pensie alimentară şi alte venituri curente, se primesc şi se cheltuiesc
de către tutore pentru întreţinerea celui pus sub tutelă;
-tutorele poate depune şi sumele necesare întreţinerii, tot pe
numele minorului, într-un cont separat, putându-le ridica fără
încuviinţarea autorităţii tutelare.
Pe parcursul tutelei tutorele trebuie să prezinte autorităţii
tutelare, în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic,
un raport privind modul în care s-a îngrijit cel pus sub tutelă,
precum şi despre administrarea bunurilor acestuia. Autoritatea
tutelară verifică socotelile privind veniturile celui pus sub tutelă şi
cheltuielile efectuate cu întreţinerea acestuia şi cu administrarea
bunurilor sale.
52
Lilia Mărgineanu, Gabriel Mărgineanu. Dreptul familiei. –Chişinău: Editura Elena-V.I.,
2002, pag.312.
 Actele juridice pot fi încheiate de tutorele celui pus sub tutelă
numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. În această
categorie, textul legal (art.42 alin.(1) Cod civil al RM).cuprinde:
- actele juridice de înstrăinare (inclusiv de donaţie),
- actele juridice de schimb sau de închiriere (arendă), de
folosinţă gratuită sau gajarea bunurilor;
- actele juridice de renunţare la drepturile persoanei celui pus
sub tutelă;
- convenţiile de partajare a averii sau a cotelor-părţi ale
persoanei puse sub tutelă;
- actele juridice privind bunurile imobile ale celui pus sub tutelă
Legea interzice tutorelui să încheie acte juridice, considerate
prejudiciabile pentru cel pus sub tutelă, chiar dacă ar exista
încuviinţarea autorităţii tutelare. Astfel de acte sunt:
- acte juridice cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă se
obligă sau renunţă la drepturi;
- acte juridice încheiate între tutore, soţul şi rudele de până la
gradul al patrulea inclusiv, şi persoana pusă sub tutelă, cu excepţia
transmiterii către aceasta a averii prin donaţie sau în folosinţă
gratuită (art.43 alin.(3) Cod civil al RM).
În exercitarea sarcinii sale tutorele este obligat să prezinte
autorităţii tutelare rapoarte periodice privitoare la activitatea sa,
precum şi o dare de seamă generală, atunci când tutela încetează.
Totuşi minorul în vârstă de la 7 la 14 ani este în drept să
încheie de sine stătător, fără încuviinţarea prealabilă a tutorelui:
- acte juridice curente de mică valoare;
- acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu
necesită autentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor
apărute în temeiul lor;
- actele de conservare (art.22 CC al RM).
În cazul necesităţii administrării permanente a bunurilor
imobile şi mobile de valoare ale persoanei puse sub tutelă,
autoritatea tutelară încheie un contract de administrare fiduciară a
proprietăţii cu administratorul fiduciar pe care l-a desemnat. În
astfel de cazuri, tutorele îşi păstrează împuternicirile asupra părţii
din averea celui pus sub tutelă care nu este transmisă în administrare
fiduciară.
Administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub tutelă
încetează în temeiurile prevăzute de lege pentru încetare a
contractului de administrare fiduciară a proprietăţii, precum şi în
cazul încetării tutelei (art.44 CC al RM). Însă tutorele administrează
numai bunurile care nu sunt transmise în administrare fiduciară
art.44alin.(1) Cod civil al RM).
2.5.Încetarea tutelei are loc, în condiţiile legii, atunci când
dispar cauzele care au dus la deschiderea ei. Astfel de situaţii sunt:
- împlinirea vârstei de 14 ani de către minorul pus sub tutelă
(art.47 alin.(1) Cod civil al RM);
- moartea minorului53;
- restabilirea drepturilor părinteşti;
- identificarea părinţilor minorului în urma dispariţiei sau
declarării decedării lor;
- minorul a fost înfiat.
Încetarea tutelei nu se confundă cu încetarea funcţiei tutorelui,
aceasta din urmă intervenind într-un număr mare de situaţii. Ca
urmare, încetarea funcţiei tutorelui are loc la încetarea tutelei, dar şi
când tutorele a decedat; a fost îndepărtat de la tutelă (când se iveşte
vreun caz prevăzut de art.46 alin.(2) Cod civil al RM) care-l fac
nevrednic de a fi tutore) sau a fost înlocuit la cererea sa (art.46
alin.(5) Cod civil al RM).
Răspunderea tutorelui. Întrucât sarcina tutelei este deosebit de
importantă şi poate avea urmări asupra dezvoltării psiho-fizice şi
sociale a persoanei ocrotite, legiuitorul a instituit îndepărtarea şi
eliberarea tutorelui, în funcţie de natura şi consecinţele faptelor sale.
Răspunderea civilă a tutorelui poate fi patrimonială sau
nepatrimonială. Răspunderea nepatrimonială specifică îndepărtarea
de la tutelă este atunci când tutorele săvârşeşte un abuz, o neglijenţă
gravă sau fapte care-l fac nevrednic de a fi tutore (art.46 alin.(2)
Cod civil al RM).
Răspunderea patrimonială se întemeiază pe temeiurile şi
condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute în art.1398 Cod de
procedură civilă al RM. Autoritatea tutelară poate elibera tutorele în
cazul plasării persoanei puse sub tutelă într-o instituţie de asistenţă
socială publică, de educaţie, de învăţământ, de tratament.
Alt mijloc de apărare a intereselor minorului, rămas fără
ocrotirea părintească, cu excepţia tutelei, este plasarea minorilor în
casele de copii de tip familial.Atât art.148 Codul familiei al RM, cât
53
Alexandru Bacaci, Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu. Dreptul familiei. Ediţia a
II-a. – Bucureşti: Editura All Beck, 2003, pag.281.
şi pct.1 din Regulamentul casei de copii de tip familial 54, defineşte
noţiunea casei de tip familial astfel: „Casa de copii de tip familial
reprezintă o instituţie creată în baza unei familii în scopul
întreţinerii parţiale şi educaţiei copiilor orfani şi a celor rămaşi fără
ocrotire părintească”.
Casa de copii de tip familial se creează, conform hotărârii
autorităţilor administraţiei locale, adoptate în baza avizului
autorităţilor tutelare, a cererii părinţilor educatori şi a actelor
anexate la aceasta. Conform pct.35 al Regulamentului casei de copii
de tip familial ca părinţi-educatori pot fi cetăţenii Republicii
Moldova, care au atins vârsta de 25 ani, locuiesc pe teritoriul
republicii şi ale căror calităţi morale şi stare a sănătăţii le permit
îndeplinirea obligaţiunilor. Diferenţa de vârstă între
părinţii-educatori şi copilul plasat în casa de copii va fi de minimum
15 ani şi maximum 50 de ani. Pentru motive temeinice, această
diferenţă de vârstă poate fi redusă, dar nu mai mult decât cu 5 ani”.
De asemenea părinţii-educatori au dreptul prioritar la adopţia
copiilor aflaţi în propria casă de copii, cu păstrarea statutului
acesteia.
Părinţii educatori au faţă de copiii plasaţi în casele de copii de
tip familial drepturi şi obligaţii similare celor ale tutorelui.
Pentru creşterea şi educarea copiilor în casele de tip familial
părinţii-educatori pot fi remuneraţi începând din data plasării în casă
a minimum trei copii (conform normelor stabilite de Guvern) până
la data încetării activităţii acesteia.
În cazul îmbolnăvirii părintelui-educator, autoritatea tutelară
pate numi temporar în funcţie altă persoană (de dorit, din aceeaşi
familie) pentru perioada respectivă.
2.6.Tutela asupra persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu.
Incapacitatea declarată de instanţa de judecată, este acea instituţie
de drept civil prin care se urmăreşte ocrotirea persoanei fizice lipsită
de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, ca
urmare a unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale),
care are ca efect lipsirea acesteia de capacitatea de exerciţiu şi
instituirea tutelei.

54
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 937 din 12 iulie 2002 privind aprobarea
Regulamentului casei de copii de tip familial, (Monitorul Oficial N 106-109 25 iulie 2002).
 Această definiţie are la bază prevederile art.24 CC al RM:
„Persoana care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau
deficienţe mintale) nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale
poate fi declarată de către instanţa de judecată ca incapabilă. Asupra
ei se instituie tutela”. Fiind vorba despre o măsură de lipsire a unei
persoane fizice de capacitatea ei de exerciţiu, textul art.24 Cod civil
al RM nu poate fi interpretat extensiv, deoarece nu pot fi declarate
ca incapabile persoanele fizice deşi au unele tulburări psihice, însă
nu pun în primejdie dirijarea acţiunilor sale. De asemenea, viaţa
dezordonată a unei persoane, pasiunea beţiei sau a jocurilor de
noroc, infirmităţile fizice sau bătrâneţea nu pot justifica declararea
incapacităţii, dacă nu sunt asociate bolii mintale sau deficienţei
mintale. Asupra acestor persoane li se poate numi un curator. Faptul
că persoana care suferă de o boală mintală sau eficienţă mintală are
unele perioade luminate, totuşi nu se împiedică declararea ei ca
incapabilă, fiindcă tocmai alternanţa acestor stări face ca, de multe
ori, această persoană încheie acte juridice în paguba ei.
Ca persoane incapabile pot fi declarate atât minorii în vârstă
până la 14 ani, cât şi minorii între 14 şi 18 ani, efectele fiind:
-în primul caz, hotărârea judecătorească nu-şi produce efectele
imediat, ci la data împlinirii vârstei de 14 ani;
-în al doilea caz, efectul este acela al pierderii capacităţii de
exerciţiu restrânse, în scopul menţinerii ordinii de drept 55.
Reţinem că declararea incapacităţii, numită în literatura de
specialitate ca „interdicţia judecătorească” 56 , în sine, nu asigură
ocrotirea alienaţilor mintali, fiindcă ea lipseşte doar persoana fizică
de capacitate de exerciţiu. Însă se creează premisele necesare şi
obligatorii pentru instituirea tutelei interzisului, care nu mai este de
competenţa instanţei de judecată, ci autorităţii tutelare 57 .Este
semnificativă formularea dată ocrotirii juridice a alienaţilor mintali,
necesitatea căreia se constată de o instanţă judecătorească, care
declară incapacitatea, iar organizarea concretă a ocrotirii este
atribuită în sarcina unui organ de stat, autoritatea tutelară.

55
Л.Ю.Михеева. Опека и попечительство. -Москва: “Палеотип”, 2002, pag.118-119.
56
Gheorghe Beleiu, Marian Nicolae, Petrică Trişcă. Drept civil român. Introducere în
dreptul civil român. Subiectele dreptului civil. – Bucureşti: Universul Juridic, 2003,
pag.178.
57
Gabriel Boroi. Drept civil. Partea generală. Persoanele. – Bucureşti: Editura All Beck,
pag.381.
 Declararea incapacităţii trebuie delimitată de diferite îngrădiri
ale capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice, având în vedere:
-pe de o parte aceste incapacităţi speciale de folosinţă se
răsfrâng inevitabil şi asupra capacităţii civile de exerciţiu a
persoanei fizice; în vreme ce declararea incapacităţii de către
instanţa judecătorească produce efecte numai în privinţa capacităţii
civile de exerciţiu a persoanei fizice fără însă a avea vreun efect
asupra capacităţii civile de folosinţă;
-pe de altă parte, incapacităţile speciale de folosinţă operează,
de regulă, de drept, în schimb, declararea incapacităţii implică, în
mod necesar, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, deci are
caracter judiciar58.
Potrivit reglementărilor legale în vigoare, declararea
incapacităţii poate fi solicitată de orice persoană cu interes, care se
poate adresa cu o cerere instanţei judecătoreşti competente. Aceste
persoane pot fi: membrii familiei, rudele apropriate (părinţi, copii,
fraţi, surori, bunei), indiferent de faptul că domiciliază ori nu în
comun cu aceasta, organele de tutelă şi curatelă, instituţia de
psihiatrie (psihoneurologie), procurorul (art.302 alin.(2) Cod de
procedură civilă al RM).
În cererea de declarare, a incapacităţii totale a unei persoane
fizice, trebuie să fie expuse împrejurările ce dovedesc tulburarea
psihică, în urma căreia persoana aceasta nu poate să-şi dea seama de
actele sale sau să le dirijeze. Iar dacă cel a cărui declarare a
incapacităţii este cerută, este internat într-o instituţie sanitară,
părerea lui poate să o expună doar medicul sub supravegherea
căruia se află.
În scopul pregătirii pricinii către dezbateri judiciare,
judecătorul poate ordona efectuarea unei expertize psihiatrice, dacă
există date suficiente prin care se constată tulburări psihice
(persoana este retardată, a suferit traumatisme care ar provoca
tulburări psihice, se află în evidenţă la medicul psihiatru, a urmat
tratamente în spitalul de psihiatrie, în privinţa ei a fost pronunţată o
sentinţă de absolvire de răspundere penală şi de internare forţată în
spitalul de psihiatrie, există alte date ce confirmă o conduită
neadecvată)(art.305 alin.(1) Cod de procedură civilă al RM).

58
Gabriel Boroi. Drept civil. Partea generală. Persoanele. – Bucureşti: Editura All Beck,
pag.380.
 Conform art.307 alin.(3) Cod de procedură civilă al RM
„hotărârea judecătorească prin care persoana este declarată
incapabilă serveşte temei pentru ca organul de tutelă şi curatelă să-i
numească un tutore.
Potrivit acestei reglementări, hotărîrea judecătorească de
declarare a incapacităţii, produce, din momentul rămânerii ei
definitive, două efecte:
- lipsirea persoanei interzisului de capacitate de exerciţiu, car
este efectul imediat al unei hotărîrei judecătoreşti de declarare a
incapacităţii persoanei fizice;
- instituirea tutelei interzisului, care este mijlocul juridic prin
care se realizează ocrotirea interzisului şi asigurarea participării
acestuia în circuitul civil.
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu va putea încheia
valabil acte juridice civile, doar prin intermediul reprezentantului
său legal, care este tutorele. Astfel, toate actele juridice (cu excepţia
actelor de mică valoare) pe care le-ar încheia interzisul, ar fi lovite
de nulitate relativă.
Acţiunea în anulare va putea fi introdusă de persoana, ale cărei
interese sunt ocrotite prin instituirea incapacităţii, de către tutorele
interzisului, precum şi de către autoritatea tutelară.
În literatura de specialitate 59 se menţionează unele
împuternicirii speciale ale tutorelui asupra persoanei lipsite de
capacitate de exerciţiu şi anume:
a)nu se admite încheierea căsătoriei între persoane dintre care
cel puţin una a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu (art.15 lit.f
Codul familiei al RM). Dacă totuşi persoana incapabilă a încheiat o
căsătorie (ceea ce se întâmplă uneori în realitate), atunci tutorele
este în drept de a se adresa în instanţa de judecată cu cerere de
chemare în judecată asupra nulităţii căsătoriei;
b)persoana fizică poate să fie căsătorită la momentul
declarării ei ca incapabile. Tutorele acesteia va fi soţul (soţia), însă
de pe poziţia legii aceasta nu este obligatoriu. În legătură cu faptul
că tutorele este în legătură de căsătorie cu persoana pusă sub tutelă,
el este în drept (dar nu este obligat) să depună o cerere de divorţ în
instanţa judecătorească.
Tutorele este dator să îngrijească de persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i îmbunătăţi
59
Л.Ю.Михеева. Опека и попечительство. -Москва: “Палеотип”, 2002, pag.123.
condiţiile de viaţă. Autoritatea tutelară, de comun acord cu serviciul
sanitar competent şi ţinând seama de împrejurări, va hotărî dacă
interzisul va fi îngrijit la locuinţa lui ori într-o instituţie sanitară.
La deschiderea tutelei se iau, în mod obligatoriu, unele măsuri
de importanţă deosebită pentru buna desfăşurare a tutelei şi anume –
modul de administrare a patrimoniului celui pus sub tutelă.
Pentru a cunoaşte cum funcţionează această administrare, vom
preciza ce acte juridice civile le poate încheia tutorele şi, respectiv,
ce fel de acte civile nu pot fi încheiate de el. Sub acest aspect
distingem trei categorii de acte juridice civile.
a)Actele civile pe care tutorele le poate încheia singur fără
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Această idee se
bazează pe prevederile art.45 alin.(2) CC al RM: „Tutorele poate
depune sumele necesare întreţinerii pe numele minorului. Acestea se
trec într-un cont separat şi pot fi ridicate de tutore fără încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare”.
b)Actele juridice civile pe care tutorele le poate încheia numai
cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Tutorele este
îngrădit în activitatea sa de administrare a patrimoniului celui pus
sub tutelă, conform dispoziţiilor art.42 CC al RM, în care se prevede
că această persoană „Fără permisiunea prealabilă a autorităţii
tutelare, nu este în drept să încheie actele juridice de înstrăinare
(inclusiv de donaţie), de schimb sau de închiriere (arendă), de
folosinţă gratuită sau de depunere în gaj a bunurilor, şi a oricăror
altor acte juridice care duc la micşorarea averii acesteia. Încheierea
de acte juridice privind bunurile imobile ale celui pus sub tutelă sau
curatelă se admite numai cu permisiunea prealabilă autorităţii
tutelare,”, altfel ele o să fie considerate nule.
c)Actele juridice civile, pe care tutelare nu le poate încheia
nici chiar cu încuviinţarea autorităţii tutelare, considerate
invariabil prejudiciabile pentru cel pus sub tutelă. Aceste acte sunt
expres prevăzute de lege. De asemenea art.43 alin.(1) CC al RM
prevede: ”Tutorele nu are dreptul să încheie acte juridice cu titlu
gratuit, prin care cel pus sub tutelă se obligă sau renunţă la
drepturi”.
Aceasta înseamnă că tutorele nu are dreptul să încheie acte
juridice cu titlu gratuit cu bunurile celui pus sub tutelă, deoarece
caracterul gratuit ala cestor acte ar fi de natură a-i prejudicia
patrimoniul.
 Pentru cunoaşterea exactă a patrimoniului celui pus sub tutelă,
după numirea tutorelui „el, în prezenţa reprezentantului autorităţii
tutelare, inventariază bunurile celui pus sub tutelă şi prezintă
inventarul spre aprobare”(art.41 alin.(2) CC al RM).
O altă măsură care se ia după deschiderea tutelei priveşte
acoperirea cheltuielilor necesare pentru întreţinerea celui pus sub
tutelă. „Sumele cuvenite celui pus sub tutelă, sub formă de pensie,
ajutor, pensie alimentară şi alte venituri curente, se primesc şi se
cheltuiesc de către tutore pentru întreţinerea celui pus sub tutelă.
Dacă veniturile curente sau mijloacele băneşti ale celui pus sub
tutelă nu sînt suficiente pentru acoperirea tuturor cheltuielilor
necesare, acestea pot fi acoperite din contul bunurilor lui, cu acordul
autorităţii tutelare” (art.41 alin.(3) şi (4) CC al RM).
Astfel, potrivit dispoziţiilor Codului civil, menţionate anterior,
atunci când veniturile nu sunt suficiente pentru acoperirea
cheltuielilor necesare, autoritatea tutelară poate să dispună vânzarea
bunurilor acestuia. Dacă cel pus sub tutelă este lipsit de bunuri şi nu
există persoane obligate de lege să-i ofere întreţinere, autoritatea
tutelară poate să ceară din fondul de asigurării sociale să contribuie
la întreţinerea lui. Autoritatea tutelară are dreptul să supravegheze
activitatea tutorelui persoanei care se află sub tutelă. De aceea,
conform legii, pe parcursul exercitării tutelei „tutorele este dator să
întocmească şi să prezinte anual autorităţii tutelare, în termen de 30
de zile de la sfârşitul anului calendaristic, un raport privind modul în
care s-a îngrijit de cel pus sub tutelă şi despre administrarea şi
dispunerea de bunurile acestuia” (art.41 alin.(5) CC al RM).
Deşi lege prevede că regulile ce vizează tutela minorului sub
14 ani sunt aplicate şi în cazul tutelei interzisului, între cele două
feluri de tutelă, pe lângă asemănări, există şi unele deosebiri.
Asemănările:
a) numirea se face de către autoritatea tutelară, căreia i se pot
recomanda persoanele cele indicate;
b) în ambele tutele, criteriul decisiv este interesul celui ocrotit;
c) interzisul, ca şi minorul, are domiciliul la tutorele său;
d) ambii tutori sunt reprezentanţi legali ai ocrotitului şi au în
materie patrimonială aceleaşi atribuţii;
e) ambele tutele sunt gratuite;
f) obligaţiile de a face inventar şi de a prezenta cheltuielile
tutelei, ca şi regulile privind controlul activităţii tutorelui şu
răspunderea lui, sunt aceleaşi în ambele cazuri;
g) răspunderea în cazul prejudiciului cauzat atât de către minorii
care nu au împlinit 14 ani, cât şi de către persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu, cu condiţia că prejudiciul nu s-a produs din
vina lor. Obligaţia de a repara prejudiciul nu încetează în cazul când
minorul a împlinit 18 ani, precum şi în cazul când persoana şi-a
redobândit capacitatea de exerciţiu.
Deosebirile pot fi evidenţiate sub următoarele aspecte:
a) în timp ce scopul principal al tutelei minorului constă în
creşterea, educarea şi pregătirea profesională a minorului, în cazul
interzisului tutorele are ca atribuţie principală de a îngriji persoana
lipsită de capacitate de exerciţiu, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i
îmbunătăţi condiţiile de viaţă;
b) privind durata tutelei, în cazul minorului, aceasta se instituie
pe o perioadă determinată, sfârşindu-se, în mod firesc, la împlinirea
vîrstei de 18 ani, în timp ce tutela interzisului va înceta doar în
momentul rămînerii definitve a hotărîrii judecătoreşti de ridicare a
incapacităţii, dacă dispar cauzele care au dus la instituirea ei.

§3.Curatela în dreptul civil.

Curatela reprezintă o instituţie de drept civil care urmăreşte ca
finalitate ocrotirea juridică a persoanelor fizice aflate în anumite
situaţii speciale prevăzute de lege, situaţii în care respectivele
persoane se află în neputinţă de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
apăra interesele60.
Fiind cel de-al doilea mijloc de ocrotire a persoanelor fizice,
putem remarca că instituţia curatelei se face prin numirea de către
autoritatea tutelară a unui curator, persoană fizică căreia i se
încredinţează misiunea de a reprezenta interesele celui aflat în
nevoie şi care se numeşte reprezentat. Deşi autoritatea tutelară se
poate sesiza şi din oficiu spre a lua măsurile de protejare a celor
vizitaţi, totuşi în mod obişnuit, curatela se instituie la cerea celui
care urmează a fi reprezentat, a soţului său, a rudelor sau a celor
care conform legii pot cere instituirea curatelei.

60
Mircea N.Costin, Mircea C. Costin. Dicţionar de drept civil. – Bucureşti: Lumina Lex,
pag.318.
 Pentru instituirea curatelei este necesar şi consimţământul
reprezentatului, excepţie făcând numai cazurile în care
consimţământul acestuia nu poate fi luat. Prin instituirea curatelei
nu se ştirbeşte capacitatea civilă a celui reprezentat. În cazul în care
reprezentatul nu poate da instrucţiuni curatorului asupra modului
cum trebuie să-şi desfăşoare activitatea, autoritatea tutelară poate da
ea îndrumări curatorului cu privire la felul în care să-şi ducă la
îndeplinire însărcinarea primită.
Curatela este susceptibilă de aplicare într-o varietate de situaţii
şi la un număr mare de persoane care se află în acele situaţii, ceea ce
face ca reglementarea ei legală să fie făcută prin texte dispersate în
mai multe coduri şi legi.
În baza art.34 CC al RM „Curatela se instituie:
1) asupra minorilor în vîrstă de la 14 la 18 ani;
2) precum şi asupra persoanelor fizice limitate în capacitate de
exerciţiu de către instanţa de judecată din cauza consumului abuziv
de alcool, a consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope”.
Cu toate acestea privită prin prisma principiilor generale acre o
guvernează şi a scopului general de ocrotire pe care îl urmăreşte,
curatela rămîne o instituţie juridică unitară, anume ocrotirea
persoanelor aflate în nevoie.
Cazurile în care este necesară instituirea curatelei, sunt
susceptibile de clasificări pe baza mai multor criterii, dintre care cel
mai frecvent utilizat este acela care are în vedere lipsa sau existenţa
capacităţii civile a reprezentantului.
În funcţie de acest criteriu se disting:
a)cazuri în care instituirea curatelei se face prin luarea în
considerare a lipsei de capacitate sau a capacităţii restrânse a celui
reprezentat;
b)cazuri de instituire a curatelei fără luarea în considerare a
capacităţii celui ocrotit şi în prezenţa cărora curatela este supusă
regulilor mandatului (curatela propriu-zisă).
Unii autori61, menţionează două feluri de curatelă:
-curatela minorului care a împlinit vârsta de 14 ani (încheiere
de acte juridice cu încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau
curatorului);

61
Elena Albul. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil. // Chişinău: Revista
Naţională de Drept, nr.8, 2003, pag.43.
 -curatela celui limitat în capacitate de exerciţiu (sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă) din cauzele prevăzute de lege.
3.1. Ocrotirea minorului de la 14 la 18 ani. Prin curatela
minorului înţelegem acea instituţie de drept civil prin intermediul
căreia se asigură ocrotirea unui minor aflat în anumite situaţii expres
prevăzute de lege62. În sistemul mijloacelor de ocrotire a minorului
curatela minorului se înscrie, deci, alături de ocrotirea părintească şi
tutelă.
După cum prevede legislaţi familiei Republicii Moldova atât
curatela, cât şi tutela se instituie asupra copiilor în scopul educaţiei
şi instruirii acestora, precum şi al apărării drepturilor şi intereselor
lor legitime. Curatela se instituie asupra copiilor în vîrsta de la 14 la
18 ani. Dacă asupra minorului care nu a tins vîrsta de 14 ani a fost
instituită tutela, la atingerea vîrstei de 14 ani, tutela se transformă în
curatelă, fără adoptarea de către autoritatea tutelară a unei hotărîri
suplimentare.
Curatela minorului de la 14 la 18 ani este unmijlocul de
ocrotire ce are caracter temporar şi subsidiar. Practic, curatela
minorului este o tutelă ad-hoc. Curatela se instituie cu respectarea
aceleiaşi proceduri ca şi la tutela minorului. Drepturile şi obligaţiile
curatorului sunt exercitate, exclusiv, în interesul minorului aflat sub
curatelă. Curatorului ca şi tutorelui le revin drepturile şi obligaţiile
de părinte în educarea minorului. Adică el, la fel ca şi tutorele, este
obligat să crească copilul, să ţină cont de opinia minorului la
alegerea instituţiei de învăţământ şi forma de studii pe care le va
urma minorul.
Curatorul şi persoana aflată sub curatelă care a atins vîrsta de
14 ani trebuie să locuiască împreună, dar ei pot locui şi separat cu
acordul autorităţii tutelare. Trebuie să amintim şi faptul că spre
deosebire de minorii pînă la 14 ani, minorul de la 14 la 18 ani îşi
exercită singur drepturile şi, tot astfel, îşi execută obligaţiile, doar cu
încuviinţarea prealabilă a curatorului spre a-l apăra împotriva
abuzurilor din partea terţelor persoane.
Dacă minorul care se află sub curatelă, nu are dreptul să
încheie de sine stătător unele acte juridice, curatorul îşi dă
consimţămîntul la încheierea lor.

62
Gheorghe Beleiu. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. – Bucureşti: Casa de
editură şi presă „Şansa”, 1995, pag.309.
 Dacă actul juridic, pe care minorul urmează să-l încheie, face
parte dintre acelea pe care curatorul nu le poate încheia decât cu
încuviinţarea autorităţii tutelare, va fi necesară şi încuviinţarea
prealabilă a acesteia. Spre exemplu art.2 alin.(6) al Legii nr.449-XV
din 30.07.2001 cu privire la gaj prevede că: „Bunurile proprietate a
persoanelor fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau a
minorilor pot fi gajate numai cu acordul autorităţii de tutelă şi
curatelă”.
Actele juridice încheiate cu nerespectarea acestor dispoziţii
sunt lovite de nulitate relativă.
Astfel, conform art.21 CC al RM, minorul care a împlinit
vîrsta de 14 ani are dreptul fără consimţămîntul părinţilor
adoptatorilor sau a curatorului:
a) să dispună de salariu, bursă sau de alte venituri rezultate din
activităţi proprii;
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice,
literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al
activităţii intelectuale apărate de lege;
c) să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de
aceste depuneri în conformitate cu legea;
d) să încheie actele juridice prevăzute la art.22 alin.(2) CC al RM
şi anume: acte juridice curente de mică valoare care se execută la
momentul încheierii lor; acte juridice de obţinere gratuită a unor
beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrarea de
stat a drepturilor apărute în temeiul lor; acte de conservare.
Curatorul ajută persoana care se află sub curatelă în realizare
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor şi o protejează împotriva
abuzurilor unor terţi. Conţinutul ocrotirii minorului prin curatelă
priveşte atât persoana minorului, cât şi bunurile acestuia. În ceea ce
priveşte latura patrimonială a ocrotirii, curatorul va administra
bunurile minorului şi-l va reprezenta la încheierea actelor juridice
civile cu respectarea aceleiaşi proceduri ca şi la tutela minorului.
3.2.Ocrotirea persoanelor fizice limitate în capacitate de
exerciţiu.Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanelor fizice
presupune că ei au o voinţă conştientă, care le îngăduie să-şi dea
seama de însemnătatea actelor juridice ce le săvîrşesc. De aceea,
persoana fizică poate fi limitată în capacitate de exerciţiu dacă prin
încheierea unor acte juridice înrăutăţeşte starea materială a familiei
sale în urma:
-consumului abuziv de alcool;
-consumului de droguri.
Astfel, consumul abuziv de alcool sau de droguri
demonstrează că persoana fizică duce un „fel de cheltuitor de viaţă”,
şi ca urmare, pune familia sa într-o situaţie material dificilă. În cazul
respectiv, legiuitorul prevede o intervenţie necesară din partea
statului pentru a apăra drepturile patrimoniale a celorlalţi membri ai
familiei.
Din dispoziţiile art. 302 alin.(1) Cod de procedură civilă al
Republicii Moldova rezultă, că procesul cu privire la limitarea
persoanei în capacitatea de exerciţiu din cauza consumului abuziv
de alcool sau consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope,
prin care fapt se agravează situaţia materială a familiei, pate fi
pornit la cererea membrilor ei de familie, a procurorului sau a
organului de tutelă şi curatelă.
Dobîndirea veniturilor de către ceilalţi membri ai familiei nu
constituie un motiv de a refuza cererea persoanei interesate de
instanţa de judecată în cazul cînd, din motivul abuzului de alcool
sau de droguri, persoana nu oferă ajutorul material necesar familiei
sale sau cînd membrii familiei sunt nevoiţi de a-l întreţine integral
sau parţial.
Este necesar de a lua în consideraţie faptul că, dacă persoana
fizică locuieşte singură (şi nu are familie), ea nu poate fi limitată în
capacitate de exerciţiu. Prin urmare, poate fi abordată problema doar
privind tratamentul acestei persoane, dar lipsesc motivele de a o
limita în capacitate de exerciţiu.
În sfârşit, Codul civil al RM în art.25 stabileşte, că asupra
persoanei respective se instituie curatela. Spre deosebire de
persoanele fizice, declarate incapabile, în cazul limitării în
capacitatea de exerciţiu, persoana fizică are dreptul doar cu acordul
curatorului:
- să încheie acte juridice cu privire la dispunerea de patrimoniu.
Art.43 alin.(1) CC al RM prevede că: ”Curatorul nu are dreptul să-şi
dea acordul la încheierea actelor juridice cu titlu gratuit prin care cel
pus sub curatelă se obligă sau renunţă la drepturi”.
- să primească şi să dispună de salariu, de pensie sau de alte
tipuri de venituri.
 Există o singură categorie de acte juridice pe care ea are
dreptul să încheie de sinestătător fără a cere consimţământul
curatorului – să încheie acte juridice de mică valoare.
Dacă au dispărut temeiurile în care persoana fizică a fost
limitată în capacitate de exerciţiu, instanţa de judecată anulează
limitarea. În baza hotărîrii judecătoreşti, curatela asupra ei se
anulează.
Ca şi în cazul tutelei trebuie să distingem între încetarea
propriu-zisă a curatelei şi încetare funcţiei curatorului. Măsura
curatelei încetează prin ridicarea sa la dispariţia cauzelor care au
condus la instituirea acestei măsuri de ocrotire, prin îndepărtarea
acestuia sau decesul curatorului. Pentru încetarea curatelei în acest
caz, nu este necesară hotărârea autorităţii tutelare 63 . Funcţia
curatorului încetează prin înlocuirea sa, la cerere (art.46 alin (5) Cod
civil al RM).

§4.Îngrădirile de drept cu caracter de protecţie a persoanei

fizice
O persoană nu poate fi lipsită în întregime de capacitatea de
folosinţă, nici chiar prin lege. În acest sens, este de observat că legea
vorbeşte doar despre „îngrădirea” capacităţii de folosinţă şi nu se
referă la lipsirea de capacitate de folosinţă a unor persoane. De
altfel, art.23 alin.(4) Cod civil al RM prevede în mod imperativ că
nimeni nu poate renunţa în tot sau în parte, la capacitatea de
folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu. Ca urmare sunt lovite de
nulitate absolută orice acte juridice prin care o persoană renunţă
total sau parţial la capacitatea sa de folosinţă.
O persoană fizică poate cunoaşte însă unele îngrădiri ale
conţinutului capacităţii sale. Art.23 alin.(3) Cod civil al RM prevede
că nimeni nu poate fi limitat în capacitatea sa de folosinţă „decât în
cazul şi modul prevăzut de lege”. Ele pot fi calificate ca incapacităţi
speciale de drept civil.
În funcţie de finalitatea îngrădirilor stabilite de legiuitor avem
îngrădiri cu caracter de sancţiune aplicată persoanei fizice şi
îngrădiri care au caracterul unor măsuri de protecţie sau ocrotire sau
protecţie a persoanei fizice64.
63
А. И. Борисов. Комментарий к гражданскому кодексу Российской Федерации (
постатейный). – Москва: ЗАО “Книжный мир”, 2003, pag.53.
64
Sergiu Baieş, Nicolae Roşca. Drept civil. Partea generală. Drepturile reale. Teoria
generală a obligaţiilor. (Scheme). – Chişinău: 2001, pag.74.
 Îngrădirile (incapacităţile) civile cu caracter de protecţie sau
de ocrotire au fost prevăzute de lege cu scopul de a asigura protecţie
intereselor unor categorii de persoane aflate într-o anumită situaţie
specială. Aceste incapacităţi, fiind prevăzute expres de lege, se
aplică „de plin drept” adică prin simpla întrunire a condiţiilor pe
care le stabileşte legea.
Referitor la îngrădiri, autorii fac distincţie între îngrădirile:
- cu caracter absolut, care operează între subiectul de drept civil
determinat şi toţi ceilalţi subiecţi de drept civil, nedeterminaţi;
- cu caracter relativ, care operează numai între subiectul de
drept civil avut în vedere şi şi un alt subiect de drept civil, la rândul
lui, determinat65.
Îngrădirile sunt prevăzute în Codul civil, precum şi în alte acte
normative. Astfel art.43 alin.(3) Cod civil al RM interzice persoanei
pusă sub tutelă sau curatelă de a încheia acte juridice cu tutorele sau
curatorul, cu soţul şi rudele acestora pînă la gradul al patrulea, cu
transmiterii către persoana pusă sub tutelă sau curatelă a averii prin
donaţie sau în folosinţă gratuită. Articolul 146 alin.(5) Codul
familiei al RM interzice persoanei pusă sub tutelă contactele cu
rudele lui, cu excepţia cazurilor în care contactele respective
contravin intereselor acestuia. Art.6 din Legea RM nr.1308-XV din
25 iulie 1997 privind preţul normativ şi modul de
vânzare-cumpărare a pământului, stabileşte incapacitatea pentru
cetăţenii străini şi apatrizi de a dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor prin vânzare-cumpărare. Alin.3 al aceluiaşi articol
prevede că „în cazul când ei devin proprietari de terenuri cu
destinaţie agricolă sau ale fondului silvic prin moştenire legală sau
testamentară, ei au dreptul de a le înstrăina prin acte juridice între
vii numai cetăţenilor Republicii Moldova”.
În primul rând, este de reţinut că interdicţia de a dobândi în
proprietate terenuri situate pe teritoriul Republicii Moldova vizează
orice mijloace de dobândire, şi nu numai prin actul juridic. Astfel
actul juridic prin care un cetăţean străin sau un apatrid (ori persoană
juridică străină) ar dobândi dreptul de proprietate asupra unui teren
situat pe teritoriul Republicii Moldova este lovit de nulitate
absolută. În al doilea rând, ca orice normă juridică ce constituie o
îngrădire, trebuie interpretată restrictiv, ceea ce înseamnă că
cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice străine pot dobândi
65
Ernest Lupan. Drept civil. Persoana fizică, Bucureşti, 1999, pag.43.
asupra terenurilor alte drepturi decât cel de proprietate, indiferent că
ar fi vorba de drepturi reale sau drepturi de creanţă, cum ar fi un
dezmembrământ al proprietăţii, un drept de concesiune sau de
folosinţă. În al treilea rând, cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele
juridice străine pot însă dobândi în proprietate construcţii, caz în
care vor avea un drept de folosinţă asupra terenului aferent, ceea ce
înseamnă că este vorba despre un drept de superficie.
Articolul 4 al legii RM nr.718-XII din 17 septembrie 1991
privind partidele şi alte organizaţii social-politice, interzice crearea
partidelor şi altor organizaţii social-politice ale statelor străine,
precum şi subdiviziunile şi organizaţiile lor pe teritoriul Republicii
Moldova. Membru al partidului sau al altei organizaţii
social-politice poate fi numai un cetăţean capabil al Republicii
Moldova care a împlinit vârsta de 18 ani (art.2 alin.2 al Legii).

§5.Patronajul asupra persoanelor fizice capabile.

Despre curatelă ca mijloc de ocrotire al persoanei fizice am
vorbit atunci când am amintit despre curatela minorului între 14 şi
18 ani, precum şi al persoanei fizice limitate de capacitate de
exerciţiu. Totodată am determinat că ea urmează regimul juridic al
tutelei.
Spre deosebire, aici ne vom referi la curatela persoanelor cu
capacitate de exerciţiu deplină, despre care legea prevede că are o
reglementare juridică deosebită de curatela minorului între 14 şi 18
ani, precum şi al persoanei fizice limitate de capacitate de exerciţiu.
Curatela persoanei capabile constituie o măsură de ocrotire
luată în favoarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină,
dar aflată în anumite situaţii speciale care o împiedică să-şi
ocrotească interesele şi să-şi administreze bunurile. În cazul
curatelei capabilului i se aplică regulile de mandat.
Reglementarea legală a cazurilor curatelei capabilului o găsim
în art.48 CC al RM: ”Persoana fizică cu capacitate deplină de
exerciţiu, care din cauza sănătăţii precare, nu este în stare să-şi
execute şi să-şi apere drepturile şi nici să-şi îndeplinească obligaţiile
de sine stătător, asupra ei poate fi instituită curatela în formă de
patronaj”. Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a
fi reprezentat sau de organul de tutelă şi curatelă doar cu
consimţămîntul acestuia. E posibil, ca persoana fizică cu capacitate
deplină de exerciţiu să nu fie în stare să-şi exercite şi să-şi apere
drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile de sine stătător, nu numai
din cauza sănătăţii precare, dar şi din alte motive.
Atunci apare întrebarea privind posibilitatea de a institui
curatela în formă de patronaj şi în alte cazuri (aşa spre exemplu,
cum este reglementat în legislaţia României, art.152 Codul familiei
al României). Se sesizează necesitatea reglementării cazurilor de
instituire a curatelei capabilului şi în legislaţia civilă a Republicii
Moldova.
Cazurile de instituire a curatelei capabilului sunt prevăzute de
art.48 alin.(1) Cod civil al RM, precum şi de alte dispoziţii legale
înscrise în alte acte normative. Situaţiile în care se instituie curatela
se află în diverse texte de lege, astfel atunci când se deschide o
succesiune şi există un pericol de înstrăinare sau pierdere a
bunurilor ce formează moştenirea, notarul poate numi un custode al
bunurilor succesorale, în scopul păstrării şi administrării bunurilor
succesorale. Astfel, custodele şi alte persoane cărora li s-au transmis
spre păstrare şi administrare bunurile succesorale răspund pentru
irosirea, distrugerea, tăinuirea şi înstrăinarea bunurilor succesorale.
Autoritatea tutelară poate institui curatela pentru persoanele
care au capacitate de exerciţiu, dar din cauza unor deficienţe fizice
nu îşi pot administra singure interesele, nu îşi pot numi singure un
reprezentant.
Instituirea curatelei se poate face din oficiu, la cererea celui ce
urmează a fi reprezentat, a soţului, a rudelor etc., şi este de
competenţa autorităţii tutelare. În afară de situaţiile când este
imposibil, curatela nu se va putea institui fără acordul celui ce va fi
reprezentat. E de menţionat faptul că curatorul (asistentul) desemnat
asupra persoanei puse sub patronaj, îndeplineşte funcţiile numai de
asistent, şi persoana pusă sub tutelă este în drept de a încheia de sine
stătător acte juridice. Există o consecinţă necesară a principiului de
bază a curatelei propriu-zise, potrivit căruia această instituţie nu
aduce nici o atingere capacităţii celui reprezentat. Conţinutul
curatelei capabilului se suprapune cu cel al reprezentării. Acesta
înseamnă că reprezentarea prin curator a persoanei fizice capabile se
va face doar în condiţiile, precizate de către cel reprezentat şi în
limita puterilor conferite de acesta reprezentantului său. În fine, la
îndeplinirea sarcinii sale, curatorul trebuie să ia în consideraţie
cauza sau motivul care a generat necesitatea instituirii curatelei.
 Astfel, elementele specifice ale conţinutului curatelei
capabilului sunt exprimate şi guvernate de trei principii:
a) sunt aplicate regulile de la mandat;
b) această curatelă nu aduce nici o atingere capacităţii celui
reprezentat;
c) întreaga activitate desfăşurată de curator trebuie să se
circumscrie scopului care a precedat instituirea curatelei.
Conform art.48 alin.(3) CC al RM „Dispunerea de patrimoniul
persoanei, puse sub patronaj, se efectuează de către curator
(asistent) doar în baza unui contract de mandat sau de administrare
fiduciară încheiat cu ea. Încheierea de acte juridice privind
întreţinerea şi satisfacerea necesităţilor cotidiene ale persoanei, puse
sub patronaj, poate fi efectuată de curator (asistent) cu acordul ei
verbal”.
Sarcina curatorului poate să înceteze la cererea sa (art.48
alin.(4) Cod civil al RM), sau la cererea celui reprezentat, chiar dacă
nu au dispărut cauzele care au condus la instituirea curatelei.
 PARTEA II
PERSOANA JURIDICĂ

CAPITOLUL VI: PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA

PERSOANEI JURIDICE CA SUBIECT DE DREPT CIVIL

§1. Teorii privind persoana juridică

Omul este o fiinţă socială şi prin urmare, în câmpul relaţiilor
juridice civile acţionează uneori nu doar individual, ci şi în diverse
structuri colective. Pentru anumite grupuri de persoane există
interese juridice comune şi de durată, concretizate în existenţa unui
ţel urmărit în comun. Acest interes comun de atingere a ţelului
respectiv conduce la realizarea unei structuri organizatorice a
grupului şi la afectarea patrimoniului comun necesar atingerii
scopului propus.
Recunoaşterea juridică a colectivelor de persoane ca subiecte de
drept s – a impus încă în dreptul roman. Titulatura pe care au primit
– o aceste subiecte de drepturi şi obligaţii a fost de „collegium”,
„corpus” sau „sodalitas”, iar în vremea împăratului Augustus s – au
numit „universitas personarum”.1
Persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu
distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate
să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale
şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant
şi pârât în instanţă de judecată.2
În literatura română de specialitate s-a definit persoana juridică
astfel: „orice organizaţie ce are o organizare de sine stătătoare, şi un
patrimoniu afectat unui scop, în acord cu interesul obştesc”.
Pentru a înţelege existenţa acestor grupuri s – au entităţi
individuale şi a înlătura dificultăţile care apar în bună parte în
această materie, ar fi oportun să pornim de la ideea că sunt scopuri
pe care individul nu le poate atinge singur, fiindcă ele depăşesc
puterile şi limitele vieţii sale individuale.
În conexiune cu aceste scopuri se formează, în mod natural,
organizaţii, care nu sunt simple uniuni mecanice, ci au atât o
structură proprie, cât şi o personalitate proprie. Aceste organizaţii
1
Emil Poenaru. Drept civil.Teoria generală. Persoanele. Bucureşti, 2002, pag. 375.
2
Articolul Codul Civil al Republicii Moldova din 06.06.2002.
sau personalităţi colective, neavând propria lor existenţă,
funcţionează prin intermediul indivizilor, dar aceştia nu activează în
numele lor propriu, ci ca organe ale fiinţei colective. Personalitatea
juridică a fiinţei colective şi cea a indivizilor, ca atare, diferă mult,
drepturile şi patrimoniul uneia fiind întotdeauna separat de
drepturile şi patrimoniul celuilalt. Mai mult decât atât, însăşi
existenţa fiinţei colective este independentă de existenţa indivizilor
care o alcătuiesc.1
În literatura juridică s-a discutat şi disputat asupra esenţei
persoanelor juridice, exprimându-se uneori moduri total diferite de
explicare a acesteia.
Într-una din aceste opinii – teoria ficţiunii – persoanele juridice
sunt o creaţie artificială, omul singur putând fi „persoană” şi atunci
când legea acordă personalitate unor generalităţi face acest lucru
numai pentru a asigura regularitatea unor servicii. Vestitul Laurent
scria că „Totul este fictiv în concepţia persoanei morale. Aceste
pretinse fiinţe nu sunt persoane. În realitate, legea recunoaşte unele
drepturi unor corporaţii sau stabilimente publice, pentru că ele
să-şi poată îndeplini misiunea lor, însă aceste drepturi nu le dau
calitatea de persoane”. 2
M. Planiol susţinea că „personalizarea unui interes colectiv
este o ficţiune juridică”. Această teorie a ficţiunii a fost susţinută şi
de Frederich Carl von Savigny, şeful şcolii istorice, (Le system du
droit romain d aujourd hui 1840), afirmând că persoanele juridice ar
fi creaţiile arbitrale ale statului şi ale legii, şi existenţa lor ar fi pur
artificială. Însă pentru a înţelege carenţele acestei teorii, este de
ajuns să ne gândim, mai întâi, că ea nu explică nici într-un fel
existenţa statului. Desigur statul e o realitate ce nu cade sub simţuri,
nu e vizibil, nici tangibil dar totodată nimeni nu are dubii cu privire
la existenţa sa. Dacă persoanele juridice sunt create în mod fictiv de
către stat, de cine este creat statul la rândul său? În consecinţă ar
trebui să se afirme că şi el e o ficţiune, căci nu se identifică cu nici o
persoană fizică. Dar atunci şi dreptul care emană de la stat ar fi o
ficţiune şi totul ar fi o ficţiune în lumea juridică. Dacă admitem că
statul e o realitate, această neagă teoria ficţiunii şi demonstrează că
poate fi foarte bine concepută ca reală personalitatea unei fiinţe
colective.
1
Revista naţională de drept, nr. 4 din 2003, pag. 60.
2
Emil Poenaru, op. cit., pag. 376-377.
 Este vădit că această teorie porneşte de la o judecată care
admite ca real numai ceea ce cade sub simţuri, adică ceea ce poate fi
pipăit. Însuşi dreptul, prin natura sa, e suprasensibil şi se dezvoltă în
întregime într-o ordine de determinări ideale, care nu sfârşesc
niciodată în simplu fapt. Remarcăm, de asemenea că această teorie
are drept punct de plecare convingerea că numai persoanele fizice ar
putea să aibă drepturi din considerentul că numai ele există.
O altă teorie, similară cu cea a „ficţiunii” e aşa-zisa teorie a
echivalenţei, susţinută de Bohlu, de Bruns ş.a. Ea, de asemenea,
neagă în esenţă realitatea persoanelor juridice şi admite că sunt
grupuri de bunuri, patrimonii, echivalente în tratamentul lor juridic
persoanelor. Această teorie e incompletă, căci se finisează acolo
unde ar trebui să înceapă, şi doar pune problema fără să o rezolve.
Se limitează la constatarea existenţei de bunuri, ce nu aparţin
persoanelor fizice, dar, totodată, vorbeşte despre ele ca şi când ar
aparţine unui subiect, în timp ce problema constă tocmai în modul
de a explica această asemănare. 1
Un pas logic, mai îndrăzneţ, îl reprezintă teoria negativă
radicală, aşa zisă a drepturilor fără subiect, care, ţinând seama în
afară de aceste dificultăţi şi de altele similare, încearcă să le înlăture,
afirmând direct că dreptul poate exista independent de subiect.
Astfel, Windschid susţine că dreptul e o facultate de a voi, dar
impersonală: subiectul voinţei poate să lipsească, el nu e necesar
pentru existenţa dreptului, ci numai pentru exerciţiul său. Brinz,
urmând un concept asemănător, distinge patrimoniile ce aparţin altei
persoane („Personen-vermogen”) de cele destinate unui scop
(„Zweckvermoegen”), aceasta din urmă ar fi sui juris (adică sub
puterea proprie) şi nu ar avea nici un subiect. Această teorie i-a avut
adepţi în Italia pe Gianturco, Boneli, etc. Ori, în ceea ce priveşte
teoria lui Wincheid, observăm că, dacă facultatea juridică
într-adevăr este impersonală, în sensul că poate aparţine unei
persoane incerte, nu e însă şi în sensul că se poate lipsi, în mod
absolut, de orice subiect. Aşadar, în cazurile pe care, în mod eronat,
s-a voit a le aduce ca probă a posibilităţilor drepturilor fără subiect –
de exemplu, moştenirile în părăsire, titlul la purtător – subiectul nu e
cunoscut dar e prevăzut, e presupus în măsura în care a afirmat

1
Gheorge Beleiu. Drept civil român. Ediţie revăzută şi adăugată. – Bucureşti: Editura
Şansa, 1995, pag. 348.
dreptul. Aici, dimpotrivă, ar fi vorba de o lipsă absolută,
permanentă, a subiectului dreptului. 1
De asemenea, teoria drepturilor fără subiect elaborată în
Germania şi reluată în Franţa de Leon Diguit (Teorie de droit
constitutionel) tinde să forţeze adevăratul înţeles al conceptelor care
se disting între ele, până le face să coincidă: pe de o parte,
personalizând patrimoniul, ridică lucrurile până la treapta de
subiecte de drept, iar pe de altă parte, cum a remarcat printre altele
Miraglia, coboară persoanele până le confundă cu lucrurile. De fapt,
un scop nu poate fi conceput fără o voinţă, fie în act sau în putinţă.
De aceea, noţiunea de „patrimoniu cu scop” nu poate fi înţeleasă
decât gândindu-ne la o voinţă care îşi propune scopul, cît timp
despărţită de elementul personal şi voluntar, această noţiune e lipită
de sens. Însă, mai presupus de toate, ar trebui să invocăm principiul
fundamental în concordanţă cu care dreptul pune întotdeauna în
relaţie mai multe subiecte, atribuindu-le facultăţi şi pretenţii, cărora
le corespund obligaţii. Mai mult, aceşti termeni nu au înţeles dacă se
referă la lucruri – un lucru nu poate cere nimic, după cum nu poate
fi obligat la nimic, ci numai dacă se aplică fiinţelor apte de a
acţiona. Toate normele juridice conţin un imperativ, care nu poate fi
conceput decât referindu-se la persoane. În consecinţă, nu putem
accepta teoria dreptului fără subiect, deoarece ea contrazice cele
mai sigure noţiuni privind adevărata natură a dreptului. 2
Rudolf von Jhering (Traite de droit romain) n-a urmat doctrina
drepturilor fără subiect şi a crezut că rezolvă dificultatea, susţinând
şi prin teoria sa, teorie numită de doctrină a negaţiunii (o variantă a
teoriei ficţiunii) că subiectele aşa-ziselor persoane juridice sunt
destinatarii bunurilor în care constă persoana lor, cu alte cuvinte,
ceea ce realmente se bucură de patrimoniul de care este vorba.
Persoana juridică ar fi numai un instrument de intermediu, o
formulă tehnică de împărţire a bunurilor, un vehicul, pentru a pune
pe cei interesaţi în raport cu cei străini. Entitatea juridică abstractă
nu se bucură, nu are interese, prin urmare, după părerea lui Jhering,
nu are drepturi: interesul e al indivizilor şi de aceea, dreptul aparţine
în realitate indivizilor. Cu alte cuvinte, personalitatea juridică a
subiectului de drept colectiv nu ar putea fi decât suma drepturilor şi
obligaţiilor membrilor grupului. Aici apare, evident, cazul
1
Gheorge Beleiu, op. cit., pag. 350.
2
Emil Poenaru, op. cit., pag. 379.
fundaţiilor care, spre deosebire de alte cazuri, nu dezvăluie nici
măcar existenţa unui grup de indivizi. Brinz a şi denumit fundaţiile
drept patrimonii de afectaţiune.
Pentru a combate această doctrină este suficient să diferenţiem
folosinţa dreptului de dreptul însuşi. Dreptul nu e constituit de
folosinţă, ci de facultatea sau posibilitatea de a pretinde o folosinţă:
aceasta e numai o consecinţă neesenţială a dreptului. De aici e lesne
de înţeles că trebuie să ţinem distinct de personalitatea entităţii atât
pe cel ce se foloseşte de patrimoniu, cît şi organele care îl
administrează.
O altă teorie, reprezentată mai întâi de Fisichella, şi ulterior
susţinută de Giorgi, tinde să reducă toate persoanele juridice la
stat. Potrivit acestei teorii, societatea este organizată în stat şi are
anumite scopuri, de care ar trebui să aibă grijă printr-o vistierie
nedivizată. În fapt, însă, pentru motive de oportunitate, se creează
unităţi secundare, cu alte cuvinte vistieria se împarte în mai multe
părţi, dându-li-se individualitatea autonomă şi fiind destinate
realizării unui sau altui scop. Aceste organizaţii secundare, cuprinse
în stat, sunt persoanele juridice. În fond, conform acestei teorii,
există, deci, un singur subiect care este statul, adică colectivitatea în
totalitatea sa, poporul organizat în stat. Persoanele juridice
reprezintă în sine funcţiuni care ar putea fi exercitate direct de stat:
dar pentru că sunt încredinţate altora, ele nu încetează de a fi creaţia
sa şi de a avea în el subiectul fundamental. 1
Această teorie însă nu reflectă exact realitatea. Chiar dacă se
admite că scopurile persoanelor juridice sunt, în general, de interes
public, că în afară de aceasta persoanele juridice sunt întrucât statul
le recunoaşte, e suficient oare pentru a afirma că statul e subiectul
lor? Judecând astfel, s-ar putea nega până şi orice drept individual,
deoarece şi acesta se întemeiază pe un sistem pozitiv, pe
recunoaşterea statului. Pentru a înţelege natura subiectului dreptului,
nu trebuie să se ia în considerare punctul de plecare, ci punctul de
sosire, adică personificarea dreptului în afara statului, să se
desprindă existenţa nouă din unitatea fundamentală. Nu trebuie să
confundăm, după cum a subliniat şi Boneli, separarea gestiunii
administrative, în sfera aceluiaşi patrimoniu, cu crearea unei noi
entităţi autonome. Şi tocmai această despărţire de trunchiul statului,
1
Valer-Vasilie Bică, Ioan Burghelea. Drept civuil. Teoria generală. Persoanele. –
Bucureşti, pag. 205.
rămânând în acelaşi timp în legătură cu el, este ceea ce constituie
entitatea.
Teoria sociologiei organice, fondată în Franţa de Rene Worms
(Organisme et societe) şi în Germania de J.C. Bluntschi (Le droit
public general), compară subiectul de drept colectiv cu un organism,
care este o realitate de sine stătătoare, pe care unii o tratează ca pe o
realitate obiectivă externă, iar alţii ca pe o realitate pur juridică.
Asemenea indivizilor, ele au viaţă proprie: se nasc, trăiesc, şi dispar
după similare organismelor fiziologice.1
Ca parte integrantă a teoriei generale, privind originea statului şi
dreptului, teoria normativistă a personalităţii juridice, definită
astfel de Hans Kelsen (The pure Theory of Law) prin afirmaţia că
personalitatea nu este decât un punct ideal de convergenţă a unei
serii de norme juridice, care nu s-ar putea explica dacă nu ar fi
atribuite subiectului colectiv de drept. Percepută astfel, se afirmă că
personalitatea juridică este o pură construcţie logică. 2
Vareilles-Somieres (Les personnes morales), Van den Hevel
(De la situation legale des associations sans but lucratif) şi ulterior,
Marcel Planton (Traite elementaire de droit civil) prin a lor teorie a
proprietăţii colective afirmă, că în cazul subiectului de drept
colectiv există un nou tip de proprietate – proprietatea colectivă,
deosebită de cea individuală. Proprietatea colectivă nu este nici
divizibilă nici indivizibilă, având caracterul unui drept colectiv
asupra unui patrimoniu dat. Acest drept nu se realizează printr-un
drept efectiv şi direct asupra lucrurilor, specificând că:
a) asociatul nu are dreptul decât la lichidare;
b) patrimoniul constituie o entitate distinctă, care poate fi
urmărită de către creditorii acestuia
c) acest patrimoniu este reprezentat în justiţie prin organele
subiective de drept colectiv, nu în mod individual.
Teoria voinţei colective reprezentată de Otto von Gierke, când
afirmă că la baza oricărei personalităţi juridice stă un fenomen
psihologic colectiv redus la ideea de voinţă colectivă, voinţă a
grupului social care formează subiectul colectiv respectiv. Şi Ernst
Zittelman susţine, în continuarea respectivei idei, că această voinţă
se poate opune fiecărei voinţe individuale luate aparte. Maurice
Hauriou (Principes de droit piblic) a dezvoltat această teorie şi
1
Valer-Vasilie Bică, Ioan Burghelea op. cit., pag. 251..
2
Gheorge Beleiu, op. cit., pag. 352.
susţine că voinţa colectivă se exprimă prin organele subiectului de
drept colectiv, dar organul nu exprimă, voinţele individuale, ci
voinţa colectivă. Altfel spus, organul nu este un mandatar al
indivizilor care compun acest subiect.
În continuare sintetizăm cele expuse anterior, precizând,
totodată, noţiunile esenţiale ale acestei controversate materii. Toate
teoriile au, mai mult sau mai puţin, un caracter negativ, dar
persoanele juridice au, după cum am menţionat, o realitate nu
sensibilă, ci inteligibilă, aşa cum sunt, în general, realităţile
dreptului. Întotdeauna există un substrat natural, un complex de
necesităţi efective şi concrete, pe care se întemeiază entitatea:
aceasta fiind o forţă vie, exercitând funcţii reale, actuale.
În concluzie, se poate sublinia, pe drept cuvânt, după cum a
remarcat Giorgio Del Vecchio în lucrarea sa Lecţii de filosofie
juridică, că „Dreptul nu creează entitatea, ci o reglementează,
organizarea juridică recunoaşte entităţile, dar nu le dă viaţă.
Ţelurile supraindividuale pot fi diferite şi, prin urmare, şi entităţile
juridice sunt de diferite specii, după cum au un scop politic,
religios, economic, moral, ştiinţific, etc. Dar în fiecare caz se
constituie realitate, înainte de a se constitui în realitate de a voi şi
de a face, o nouă voinţă, superioară celei individuale”.

§2. Elementele constitutive ale persoanei juridice

Revenind la definiţia persoanei juridice, s-a desprins concluzia
că aceasta cunoaşte trei elemente constitutive, şi anume:
 o structură stabilă proprie;
 un patrimoniu propriu;
 un scop determinat, în acord cu interesul obştesc.
Cum pe drept cuvânt observă prof. Gh. Beleiu, aceste
elemente, unul sau altul dintre ele, se circumstanţiază ca efect al
prevederilor diverselor legi care reglementează diverse categorii de
persoane juridice, de exemplu (legea cu privire la societăţile pe
acţiuni)
Aceste trei elemente constitutive sunt, aşa cum am văzut,
stabilite prin lege, au un caracter de generalitate, fiind proprii
tuturor persoanelor juridice, trebuiesc întrunite cumulativ, lipsa
oricăruia dintre acestea făcând să dispară personalitatea, dar,
totodată, ele se circumstanţiază în funcţie de diferitele categorii de
persoane juridice, conform legilor care le reglementează.1
a) Structura organizatorică stabilă, element constitutiv al
persoanei juridice, numit şi „organizare proprie” sau „organizare de
sine stătătoare”, este elementul „în temeiul căruia colectivul de
oameni dobândeşte o structură internă unitară, ce-i permite să
acţioneze ca atare, prin organul său de conducere”. Structura stabilă
presupune o anumită organizare a colectivului respectiv (eventual
prin compartimente, în funcţie de activitatea desfăşurată) şi
desemnarea persoanelor (persoanei) care au calitatea de
reprezentanţi ai persoanei juridice, care o vor reprezenta adică în
relaţiile cu alţi subiecţi de drept.
Spre a urmări cum se circumstanţiază şi cum se concretizează
acest element constitutiv al persoanelor juridice, este necesar
dezvoltarea fiecărui element constitutiv în parte.
Deşi se naşte din voinţa şi contribuţia asociaţilor, persoana
jurifică devine un organism aparte, autonom, consacrat ţelului pe ca
şi l-a propus, fiind, aşa cum o caracterizează plastic un autor: „o
anumită fiinţă nouă care zboară cu propriile ei aripi, neîntrerupt spre
acelaşi ţel”. Ea nu se poate manifesta astfel decât având o structură
organizatorică stabilă. Această structură proprie este necesară atât în
raport cu terţii, cât ţi în raport cu asociaţii.
Structura organizatorică proprie permite ca pe plan volitiv
persoana juridică – să aibă o voinţă juridică proprie, indispensabilă
participării în nume propriu, ca entitate juridică distinctă în circuitul
civil. Această voinţă juridică este deosebită de suma voinţelor
asociaţilor care o compun, fiind o voinţă nouă.
b) Patrimoniul propriu al persoanei juridice este deosebit de cel
al altor subiecţi de drept, implicit de cel al membrilor colectivului
care se includ în structura organizatorică a respectivei persoanei
juridice. Ştiind că numai întrunirea cumulativă a celor trei
elemente care constituie personalitatea juridică conferă unui colectiv
această calitate, este evident că importanţa lor este egală şi are
dreptate autorul C. Stătescu atunci când scrie că „nu se poate
acorda preferinţă unuia sau altuia dintre aceste elemente” dar, pe
de altă parte trebuie să acceptăm şi exactitatea raţionamentelor şi
argumentelor profesorului Gh. Beleiu, care scrie că „deşi nu se
1
Сергеев А.П., Толстой Ю.К. Гражданское право Москва. Издательство Проспект,
1996б стр. 110.
poate face un clasament al elementelor constitutive, totuşi trebuie
precizat că patrimoniul propriu are o importanţă deosebită”.
Această importanţă după opinia autorului sus menţionat, se exprimă
prin faptul că patrimoniul propriu diferenţiază decisiv o persoană
juridică de colectivele de oameni care au organizare proprie şi scop
propriu, cum sunt colectivul unui serviciu, al unei sucursale, a unei
fabrici, prin faptul că doar patrimoniul propriu permite unei
persoane juridice să aibă o răspundere patrimonială proprie, prin
faptul că patrimoniul propriu permite persoanei juridice să participe
la circuitul civil în nume propriu şi în fine numai patrimoniul
propriu poate explica principiul nerăspunderii patrimoniale civile
reciproce a persoanelor juridice dispuse în sistem ierarhizat.
La constituirea unei persoane juridice, spre exemplu S.A
asociaţii extrag din patrimoniul propriu anumite valori pe care le
depun în patrimoniul social al acesteia. Aportul asociaţilor poate
consta în sume de bani, diverse bunuri, mărci de fabrică, brevete de
invenţii, în principiu orice valoare economică. Aportul în
patrimoniul societăţii se constituie ca o nouă entitate economică, de
care persoana juridică nou înfiinţată va dispune în conformitate cu
scopul lucrativ pe care şi l-a propus. Fiind separate de patrimoniile
asociaţilor bunurile aduse vor servi ca gaj pentru creditorii
societăţii. În consecinţă aceste bunuri nu vor putea fi urmărite de
către creditorii personali ai asociaţilor. După opinia civiliştilor
români o altă consecinţă a trecerii bunurilor constituite, ca aport în
patrimoniul distinct al societăţii este aceea că respectivele bunuri se
transformă din drepturi reale în drepturi de creanţă şi din drepturi
mobiliare în drepturi imobiliare.
Este util să amintim şi faptul că la constituirea capitalului social
există un specific în materia transferării riscurilor pierderii lucrurilor
şi anume în sensul că dacă la constituirea persoanei juridice un
asociat a promis predarea unui lucru acesta nu va pieri pe riscul
societăţii, ci pe al său în caz de nepredare suportând consecinţele
obligaţiei neexecutate.
c) Scopul propriu (sau obiectul de activitate propriu) în acord
cu interesul obştesc este un element al personalităţii juridice care
scoate în lumină raţiunea de a fi a respectivei persoane juridice.
Atunci când spunem că scopul trebuie să fie propriu avem în
vedere atât faptul că el trebuie să aparţină unui anume colectiv de
oameni individual determinat, care are o structură organizatorică
stabilă şi un patrimoniu propriu, cît şi faptul că acest scop trebuie să
fie bine definit.
Constituind aşa cum s-a arătat raţiunea de a fi a persoanei
juridice existenţa scopului dă legitimare şi sens şi celorlalte
elemente constitutive ale personalităţii şi totodată având în vedere
principiul specialităţii capacităţii persoanelor juridice, el determină
conturarea limitelor acestei capacităţi. Scopul care stă la temelia
constituirii unei societăţi comerciale este acela al realizării unui
beneficiu, printr-o activitate permisă de lege sau cum poate mai bine
se exprimă Pothier, printr-o activitate „onestă”.
Caracterizându-se prin scopul lucrativ urmărit, persoanele
juridice materializează speranţa asociaţilor de a realiza un beneficiu.
Se poate întâmpla ca însă în locul beneficiului să se înregistreze
pierderi. Este firesc ca legea să creeze un sistem prin care să asigure
participarea echitabilă a asociaţilor atât la beneficii cît şi la pierderi.
În acest sens trebuie menţionate prevederile art. 1513 Codului
civil al României conform cărora „este nul contractul prin care un
asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor. De asemenea este nulă
convenţia prin care s-a stipulat că unul sau mai mulţi asociaţi să fie
scutiţi de a participa la pierdere”.
§3. Clasificarea persoanei juridice.
Pentru a face o clasificare este necesar să cunoaştem două
elemente: ce clasificăm, şi după ce criterii facem clasificarea.
Potrivit actelor normative în vigoare, persoanele juridice sunt:
Statul Republica Moldova reprezentat de organele sale, societăţile
comerciale care la rândul lor sunt: societatea în nume colectiv,
societatea în comandită, societatea cu răspundere limitată, societatea
pe acţiuni, cooperativele, întreprinderile de stat, întreprinderile
municipale şi societăţi necomerciale care la fel se împart în:
asociaţia, fundaţia, instituţia.
Clasificarea persoanei juridice se face după forma dreptului de
proprietate care este la originea patrimoniului; după naţionalitate;
după sediu; după legătura între ele; după regimul juridic ce li se
aplică; după esenţa scopului lor.
• După esenţa scopului lor, persoanele juridice se divizează
în: societăţi comerciale şi societăţi necomerciale;
• După forma dreptului de proprietate care se află la
originea patrimoniului, persoanele juridice sunt: persoane juridice
patrimoniul cărora aparţine cu drept de proprietate statului
(organele statului, instituţiile publice, întreprinderile de stat,
întreprinderile municipale, societăţile ce au capitalul integral sau
majoritar de stat), persoane juridice private (societăţile comerciale
capitalul cărora nu aparţine statului, instituţiile private, fundaţia,
asociaţia);
• După naţionalitatea lor, persoanele juridice sunt:
persoane juridice ale Republicii Moldova, care la rândul său pot fi
autohtone şi neautohtone, şi persoane juridice străine.
• După sediul lor, persoanele juridice sunt: persoane
juridice cu sediul în Republica Moldova şi persoane juridice cu
sediul în străinătate.
• După regimul juridic ce li se aplică, persoanele juridice
sunt: persoane juridice de drept public şi persoane juridice de drept
privat.

§4. Capacitatea civilă a persoanei juridice

4.1. Definiţia capacităţii civile a persoanei juridice.
Înţelegerea exactă a conţinutului acestui punct – capacitatea civilă a
persoanei juridice – presupune stabilirea legăturii acestei capacităţi
cu noţiunea, de gen, care este acea de „capacitate de drept” ori
„capacitate juridică”. Subiectul colectiv de drept – persoana juridică
– este titularul capacităţii „de drept” sau „juridice”, care însemnă
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, în general, adică în
diferite ramuri de drept.
Ca şi subiectul individual de drept civil – persoana fizică – şi
subiectul colectiv de drept civil – persoana juridică – este titularul
capacităţii juridice, sau de drept, care este unică, adică una singură,
pentru fiecare asemenea subiect de drept. Dar, esenţial este de
reţinut că, această capacitate „juridică” sau de „drept” există sau mai
bine spus „trăieşte” prin capacităţile „de armură”, adică din diferite
ramuri de drept.
O parte a capacităţii „juridice” sau „de drept”, aparţinând
subiectului colectiv de drept, este tocmai capacitatea sa civilă.
Această capacitate coexistă alături de capacităţile din alte ramuri de
drept, precum: drept constituţional, drept administrativ, drept
financiar, drept comercial, drept procesual civil, drept procesual
penal.
În lipsa unei definiţii legale a capacităţii civile a persoanelor
juridice, civilistul român afirmă ca: „aptitudinea subiectului colectiv
 de drept de a avea drepturi şi obligaţii civile – capacitatea de
folosinţă – şi aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi subiective
civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de
acte juridice civile, de către organele sale de conducere –
capacitatea de exerciţiu ”.
Din compararea celor două noţiuni – „capacitatea juridică” şi
„capacitatea civilă” aplicate persoanei juridice, se poate uşor, trage
concluzia că între ele există raportul de tipul întreg-parte, prima
noţiune incluzând-o pe a doua.
4.2. Vocaţia capacităţii civile a persoanei juridice. Problema
vocaţiei (întinderii) capacităţii civile nu se pune numai în cazul
persoanei fizice, ci şi în cazul persoanei juridice. Din însăşi corelaţia
stabilită mai sus, între capacitatea juridică şi capacitatea civilă,
aparţinând persoanei juridice, rezultă concluzia că, la fel ca şi în
cazul persoanei fizice, capacitatea civilă a persoanei juridice este o
capacitate „de ramură”, adică de drept civil.
Consecinţa – teoretică şi practică – care decurge din această
soluţie este următoarea: regulile privind capacitatea civilă a
persoanei juridice îşi găsesc aplicaţie în raporturile juridice civile,
dar, nu şi în raporturile altor ramuri de drept (unde se aplică regulile
fiecărei ramuri de drept).
4.3. Structura capacităţii civile a persoanei juridice. Şi în cazul
subiectului colectiv de drept civil – persoana juridică capacitatea
civilă este alcătuită, ca şi în cazul capacităţii civile a persoanei
fizice, din două elemente:
• Capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea sa, de a avea
drepturi şi obligaţii civile;
• Capacitatea de exerciţiu, adică aptitudinea sa, de a dobândi
şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile
prin încheierea de acte juridice civile, de către organul de
conducere.
4.4.Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice.Caracterele
juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin
următoarele caractere:
• Legalitate;
• Inalienabilitate;
• Intangibilitate;
• Generalitate;
• Specialitate;
Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice,
înseamnă însuşirea acesteia de a fi instruită numai de către lege, de a
i se stabili începutul, conţinutul şi încetarea doar prin normele
legale.
Inalienabilitatea este trăsătura capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice, de a nu putea fi înstrăinată sau cedată şi de a nu
se putea renunţa la ea, nici în tot şi nici în parte.
Intangibilitatea este caracterul capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice care constă în însuşirea acesteia de a nu i se putea
aduce îngrădiri decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege. Acest
caracter este o consecinţă a caracterului legalităţii.
Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
înseamnă caracterul ei abstract, adică însuşirea de a exprima
aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi
obligaţii civile în general, fără o enumerare limitativă a acestora.
Caracterul juridic distinctiv al capacităţii de folosinţă al
persoanei juridice, îl constituie specialitatea ei şi constă în însuşirea
acesteia de a cuprinde doar posibilitatea subiectului colectiv de
drept civil de a avea aceste drepturi şi obligaţii civile care se
circumscriu principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice, adică acelea care sunt în acord cu scopul pentru
care persoana juridică a fost înfiinţată.
Este de reţinut că între generalitatea şi specialitatea capacităţii
de folosinţă a persoanei juridice nu există nici o contradicţie, ele
completându-se reciproc.
Momentul încetării capacităţii de folosinţă la persoanele juridice.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobîndeşte la data
înregistrării de stat şi încetează la data radierii ei din registrul de
stat. Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice
activitate neinterzisă de lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul
de constituire. Persoana juridică cu scop nelucrativ poate desfăşura
numai activitatea prevăzută de lege şi de actul de constituire.
Persoanele juridice de drept public participă la circuitul civil în
măsura în care aceasta este necesar atingerii scopurilor sale. Ele sînt
asimilate persoanelor juridice de drept privat în măsura în care
participă la circuitul civil. Persoana juridică poate practica anumite
tipuri de activităţi, a căror listă este stabilită de lege, doar în baza
unui permis special (licenţă). Dreptul persoanei juridice de a
practica activitatea pentru care este necesară licenţă apare în
momentul obţinerii ei sau în momentul indicat în ea şi încetează o
dată cu expirarea licenţei dacă legea nu prevede altfel. Persoana
juridică poate fi limitată în drepturi doar în cazurile şi în modul
prevăzut de lege.
Spre deosebire de legislaţia Republicii Moldova, legislaţia
României mai reglementează şi alt moment de apariţie a capacităţii
de folosinţă al persoanei juridice şi anume, cel al persoanelor
juridice care nu sunt supuse înregistrării. Capacitatea lor de
folosinţă începe în funcţie de înfiinţarea care li se aplică, de la: 1)
data actului de dispoziţie care le înfiinţează, 2) data recunoaşterii
actului de înfiinţare, 3) data autorizării înfiinţării, 4) data îndeplinirii
altei cerinţepe care legea o prevede, după caz.
4.5. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice. În legislaţia
Republicii Moldova nu găsim o definiţie legală a capacităţii de
exerciţiu a persoanei juridice. În continuare vom studia legislaţia
dată de doctrina română. Capacitatea de exerciţiu a persoanei
juridice este acea parte a capacităţii civile cara constă în aptitudinea
subiectului colectiv de drept civil de a dobândi şi exercita drepturi
subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin
încheierea de acte juridice civile, de către organelle sale de
conducere.
Persoana juridică îşi exercită, de la data constituirii, drepturile şi
îşi execută obligaţiile prin administrator. Au calitatea de
administrator persoanele fizice care, prin lege sau prin actul de
constituire, sînt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii,
individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele
sale executive sînt supuse prin analogie regulilor mandatului dacă
legea sau actul de constituire nu prevede altfel. În cazul în care
organul executiv nu este desemnat, participanţii sau creditorii
persoanei juridice pot cere instanţei de judecată desemnarea
acestuia. Organul executiv desemnat de instanţa de judecată este
revocat de aceasta în cazul în care organul competent al persoanei
juridice decide desemnarea organului executiv.
În literatura de specialitate română sau formulat mai multe
opinii referitor la apariţia capacităţii de exerciţiu, şi anume
momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu coincide cu acela al
dobândirii capacităţii de folosinţă. În cealaltă opinie dimpotrivă, se
arată că „principiul în această privinţă terbuie să fie acela că
momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu este marcat de
desmnarea organelor de conducere ale persoanei juridice”.
Spre deosebire de persoana fizică, persoana juridică nu poate
avea, naturalmente, o voinţă proprie celor care compun colectivul,
într-adevăr voinţa ca şi discernământul sunt esenţialmente de
origine individual-umană. Totuşi persoana juridică trebuie să
participe la circuitul civil prin încheierea de acte juridice civile, acte
a căror esenţă este voinţa, bazată pe discernământ.
Generic, conţinutul capacităţii de exerciţiu al persoanei
juridice este exprimat chiar în definiţia sa: aptitudinea de a dobândi
şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini
obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile, de către
organelle sale de conducere. Ca şi conţinutul capacităţii sale de
folosinţă, şi conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
este alcătuit di două laturi: cea activă, constând în dobândirea şi
exercitarea drepturilor subiective civile prin încheierea de acte
juridice, şi cea pasivă, constând în asumarea şi îndeplinirea
obligaţiilor civile prin încheierea de acte juridice civile.
Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice. Aşa cum
legea leagă într-un mod indirect apariţia capacităţii de exerciţiu cu
apariţia capacităţii de folosinţă, în acestă situaţie, soluţia trebuie
dată ţinându-se cont de corelaţia ce există între ambele capacităţi, în
sensul că capacitatea de exerciţiu nu poate supraveţui celei de
folosinţă. În consecinţă trebuie de admis că sfârşitul capacităţii de
exerciţiu a persoanei juridice este marcat de momentul încetării
capacităţii de folosinţă, care după cum se ştie este acela al radierii ei
din registrul de stat.
CAPITOLUL VII: ÎNFIINŢAREA PERSOANEI JURIDICE.

§1. Generalităţi privind înfiinţarea persoanei juridice.

Apariţia persoanei juridice, cunoscută şi sub denumirea de
persoană morală, a fost impusă de necesitatea unirii eforturilor mai
multor persoane fizice pentru realizarea unui scop comun. Cunoscut
fiind principiul conform căruia nu poate exista un patrimoniu fără
titular ar fi fost imposibilă afectarea de către asociaţi a unor părţi din
patrimoniile proprii pentru realizarea scopului comun propus.
A apărut astfel necesitatea recunoaşterii calităţii de subiect de
drept a asocierii de persoane fizice, înzestrată cu o voinţă proprie,
care să fie titularul unui patrimoniu propriu, distinct de cel al
membrilor şi care serveşte realizării unui scop comun. Persoana
juridică răspunde acestor deziderate.
Însă prezintă un interes practic procedura transformării unei
colectivităţi de persoane într-o anumită formă
organizatorico-juridică. De aceea în continuare vor fi discutate
probleme referitoare la înfiinţarea persoanei juridice, rolul şi
importanţa ei.
Problematica înfiinţării persoanei juridice, a apariţiei unor noi
subiecte colective de drept constiutie obiect de preocupare atît
pentru doctrina de specialitate, cît şi pentru practica legeslativă.
Noţiunea de “înfiinţare a persoanei juridice” desemnează
operaţiunea prin care se creează în condiţiile reglementate de lege,
acest subiect colectiv de drept. 66 În legislaţia Republicii Moldova
nu găsim o definiţie a înfiinţării persoanei juridice aceasta fiind
relevată în doctrina dreptului civil. Însă reieşind din prevederile
legeslative putem defini înfiinţarea persoanei juridice ca fiind acel
complex de procese succesive întreprinse întru crearea unui subiect
colectiv de drept civil, în condiţiile legii.
Există o extrem de mare varietate de persoane juridice, multe
dintre ele fiind guvernate de reguli cuprinse în legi speciale, ceea ce
a condus şi la diversificarea procedurilor de înfiinţare a persoanelor
juridice. Astfel, în timp ce pentru unele persoane juridice înfiinţarea
presupune un singur act juridic, în cazul altora suntem în prezenţa
unui proces de înfiinţare, compus dintr-o totalitate de acte juridice
prestabilite de legislator.

66
Eugen Chelaru, Drept civil, Bucureşti, 2003, p.140
 Indiferent de categoria din care face parte o persoană juridică
în crearea acesteia statul va juca un rol deosebit de important deşi
într-o măsură diferită după caz.
Astfel, în cazul oricăror persoane juridice, statul este cel care
reglementează modurile şi condiţiile de înfiinţare. Asigurarea
respectivă interesului general, la înfiinţarea persoanei juridice, este
realizată de către stat, prin organele sale, în modalităţi juridice
diferite.
Desigur, prima modalitate – generală – constă în însăşi
reglementarea modurilor şi condiţiilor înfiinţării diferitelor categorii
de persoane juridice. Apoi, participarea statului la înfiinţarea
persoanei juridice se concretizează în aceea că, prin acte ale
organelor sale competente, statul înfiinţează-direct- unele persoane
juridice; este cazul, în general, al înfiinţării organelor de stat-care
sunt şi persoane juridice- precum şi acela la înfiinţarea agenţilor
economici de stat şi înfiinţării instituţiilor de stat. Alteori,
participarea statului la înfiinţarea persoanei juridice se determină în
recunoaşterea actului de înfiinţare al celor care constituie persoana
juridică.
În fine, în alte cazuri, statul îşi face simţită prezenţa la
înfiinţarea persoanei juridice prin învestirea unor organe ale sale cu
prerogativa autorizării înfiinţării, cu care ocazie se verifică nu
numai legalitatea, ci şi oportunitatea creării unor subiecte colective
de drept. Intervenţia statului în domeniul înfiinţării persoanei
juridice se justifică prin aceea că lui îi revine rolul să armonizeze
interesele individuale cu cele generale, ceea ce constituie chiar un
principiu al dreptului civil.

§2. Modurile de înfiinţare a persoanelor juridice.

În literatura de specialitate s-au conturat următoarele
modalităţi de înfiinţare a persoanelor juridice:
a) prin actul de dispoziţie al organului de stat competent ;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie,
recunoscut de organul competent, care verifică dacă sunt întrunite
cerinţele legii pentru ca persoană juridică să poată lua fiinţă;
c) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu
prealabilă autorizare a organului competent ce apreciază
oportunitatea înfiinţării ei;
 d) prin alte moduri reglementate de lege.67
2.1. Înfiinţarea persoanei juridice prin actul de dispoziţie al
organului de stat competent. Principalul domeniu de aplicare a
acestui mod de înfiinţare a persoanei juridice îl constituie persoanele
juridice de stat. Prin “ act de dispoziţie al organului de stat
competent” trebuie să se înţeleagă:
- lege adoptată de Parlamentul Republicii Moldova;
- hotărîre a Guvernului Republicii Moldova;
- hotărîre a consiliului raional ori local.
Persoanele juridice de stat se înfiinţează după cum urmează:
- Parlamentul Republicii Moldova se înfiinţează, în urma
alegerilor, prin lege, potrivit condiţiilor stabilite de art.61 din
Constituţie a RM;
- Guvernul Republicii Moldova se înfiinţează în condiţiile
art.82 din Constituţia RM;
- Preşedintele Republicii Moldova în condiţiile art.77 şi
urm. din Constituţia RM.

2.2.Înfiinţarea persoanei juridice prin actul de înfiinţare

recunoscut. Acest mod de înfiinţare a persoanei juridice implică
realizarea a două faze. În prima fază se adoptă actul de constituire şi
statutul noii persoane juridice de către adunarea generală a
membrilor fondatori, sau, după caz, de către conferinţa ori congresul
de constituire. În cea de a doua fază, cele două acte (care alcătuiesc
împreună actul de înfiinţare a persoanei juridice) sunt verificatesub
aspectul legalităţii lor de către organul competent, prevăzut de lege,
care recunoaşte apoi, printr-un act propriu, înfiinţarea persoanei
juridice. Menţionăm că verificarea respectivă nu poate avea ca
obiect şi oportunitatea înfiinţării noii persoane juridice.
Înfiinţarea acestor persoane juridice nu este însă completă
decît după ce se îndeplinesc şi alte formalităţi ca fiind înregistrarea
la organul fiscal şi înscrierea în registrul de stat.
2.3. Înfiinţarea persoanei juridice prin autorizarea de către
organul competent a actului de înfiinţare. Şi acest mod de înfiinţare
presupune parcurgerea a două faze68: adoptarea actului de înfiinţare
a noii persoane juridice (act care de regulă se compune dintr-un act
67
Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept civil partea generală persoanele, vol. I,
Bucureşti, 2000, p.262
68
Iosif R Urs, Smaranda Angheni, Drept civil partea generală persoanele, vol. I, Bucureşti,
2000, p.265
de constituire şi din statut) de către membrii fondatori şi autorizarea,
care este de competenţa organelor împuternicite prin lege.
Pentru înfiinţarea lor completă unele dintre persoanele juridice
supuse autorizării trebuie să mai îndeplinească încă o formalitate,
care constă în înmatricularea, înregistrarea sau înscrierea lor, după
caz, şi de care este legată dobîndirea capacităţii de folosinţă deplină.
Spre deosebire de actul de recunoaştere, care este ulterior
actului de înfiinţare, actul de autorizare este prealabil înfiinţării.
Aşadar, procedura de înfiinţare (mai degrabă de finalizare) va putea
fi declanşată după obţinerea autorizării la care se referă legea.
Reţinem că autorizarea prealabilă este un act administrativ,
prin care un organ de specialitate apreciază oportunitatea înfiinţării
persoanei juridice, utilitatea acesteia în raport cu scopul, mărimea
capitalului social în raport cu obiectul de activitate etc.
Urmînd cele expuse putem conchide că toate modalităţile de
înfiinţare a persoanei juridice enumerate mai sus se aplică frecvent,
cel mai des fiind înfiinţate persoane juridice cu capital privat sub
formă de societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată etc.

§3.Procedura de înfiinţare a persoanelor juridice.

Înfiinţarea persoanei juridice presupune întocmirea şi
adoptarea mai multor documente cu diferite finalităţi, alcătuind o
procedură de constituire a persoanei juridice, procedură ce se
realizează într-un anumit interval de timp.
Procedura începe cu întocmirea primului act de constituire
(contractşi/sau statut) şi se încheie cu înregistrarea unui nou subiect
de drept. Momentul în care se naşte un nou subiect de drept este
momentul în care acesta dobîndeşte personalitatea juridică. Acest
moment este stabilit de lege în mod diferit, în funcţie de modul de
înfiinţare a persoanei juridice.
Persoane juridice în constituirea lor parcurg anumite faze care
în doctrină poartă denumire de:
- fază consensuală;
- fază judiciară;
- fază de înmatriculare şi de publicitate;
- şi mai poate exista o fază reparatorie.69

69
Tudor Lazăr, Societatea comercială persoană juridică în economia de piaţă, Chişinău,
2000, p.37.
 3.1. Faza consensuală are ca obiect întocmirea, de către
părţi,cu respectarea condiţiilor legale, a actelor constitutive. Forma
autentică a actului constitutiv se explică prin importanţa pe care o
are acest act pentru persoana juridică.
Prin actul constitutiv sunt asumate în acest fel relaţiile dintre
fondatori şi membrii pe de o parte, şi relaţiile dintre aceştia şi terţii
pe de altă parte. Avînd în vedere complexitatea acestor relaţii,
precum şi valoarea pecuniară a obligaţiilor, forma autentică a
actului constitutiv asigură garanţiile pentru a înlătura orice dubii
privind constituirea persoanei juridice, recunoscîndu-i-se din acest
moment, o anumită capacitate, denimită în literatura de specialitate
şi “mica personalitate juridică”.70
3.2.Faza judiciară obligatorie constă în controlul de legalitate.
De rezultatul acestei verificări cu caracter necontencios depinde
obţinerea sau respingerea autorizării necesare pentru buna
funcţionare a persoanei juridice.71 Este de menţionat, că asemenea
fază legislaţia Republicii Moldova nu prevede, dar consideerăm, că
un efect al unei eventuale implementări a acesteia şi-ar aduce
efectul său pozitiv.
3.3. În faza de înmatriculare şi publicitate are loc înregistrarea
la Registrul de stat şi înregistrarea fiscală.
3.4. În faza reparatorie după opinia unor civilişti români se
reglementează regularea statutului juridic al entităţii colective, în
cazul omisiunii unor condiţii preliminare de către persoanele
obligate să le îndeplenească.
În legislaţia Republicii Moldova înfiinţarea a persoanei
juridice este reglementată de Codul civil, şi în special de Legea cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi capitolul IV şi Hotărîrea
Guvernului nr.500 privind adoptarea Regulamentulu societăţilor
economice din Republica Moldova, precum şi dee alte acte
legislative.
Astfel, Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi în
art.23 alin. 3 prevede documentele de constituire a persoanei
juridice şi anume:
- decizia privind înfiinţarea întreprinderii-pentru
întreprindrele individuale;
70
I.Turcu, Drept civil, Dreptul societăţilor comerciale, Bucureşti, 2000. p.271
71
Romul Petru Vonica, Dreptul Societăţilor Comercile, Bucureşti, 2000, p. 96
- contractul de constituire (de societate) - pentru societăţile în
nume colectiv şi societăţile încomandită;
- contractul de constituire (de societate) şi statutul – pentru
societăţile pe acţiuni, societăţile cu răspundere limitată şi
cooperativele de întreprenzător. În cazul înfiinţării unei societăţi pe
acţiuni sau unei societăţi cu răspundere limitată de către o singură
persoană, în loc de contract de constituire (de societate) fondatorul
întocmeşte declaraţie de constituire a societăţii. Declaraţia trebuie să
cuprindă aceleaşi date ca şi contarctul şi se întocmeşte în
conformitate cu cerinţele înaintate faţă de perfectarea contractului
de constituire (de societate);
- statutul – pentru cooperativele de producţie;
- contractul de arendă a bunurilor statului (municipiului) şi
statutului – pentru întreprinderele de arendă;
- statutul şi decizia fondatorului-pentru întreprindele de stat;
statutul şi decizia autorităţilor administrative publice locale – pentru
întreprinderele municipale.
Documentele de constituire trebuie să conţină următoarele
date: firma, sediul, data constituirii, genurile de activitate,
răspunderea antreprenorului pentru obligaţiile întreprinderii,
condiţiile de reorganizare şi lichidare a întreprinderii, firmele
(numele de familie) şi sediul (domiciliul) fondatorilor, iar în
cazurile prevăzute de legislaţie, şi ale asociaţilor, precum şi alte
condiţii de fondare şi activitate a întreprinderii prevăzute de
legislaţia în vigoare.
Documentele de constituire a persoanei juridice se aprobă de
către fondatorii acesteia.
Legea cu privire la anterprenoriat şi întreprinderi nr.845-XII
din 03.01.92 în art. 24 prevede denumirea de firmă şi utilizarea ei.
Astfel, persona juridică ce se constiruie va desfăşoră activitatea sub
anumită firmă (denumire). Firma trebuie să conţină:
a) denumirea concretă a persoanei juridice sau alte date care
permit deosebirea acestei de alte persoane juridice, iar pentru
întreprinderea individuală, societatea în nume colectiv şi societatea
încomandită, numele de familie (firmă a cel puţin unui posesor al
întreprinderii individuale sau al comanditului);
b) indicarea completă sau prescurată (abreviată) a formei
organizatorico-juridice a întreprinderii;
c) indicarea genului principal de activitate pentru persoaana
juridică.
Întreprinderae are obligaţia să utilizeze firma, inclusiv cea
prescurtată (abreviată), numai în acea formulă în care a fost
înmatriculată în Rgistrul de stat al întreprinderilor. 72
Codul Civil al Republicii Moldova cît şi Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi prevede anumite restricţii în ceia ce
preveşte folosirea unor firme. Prin urmare persoana juridică nu
poate să folosească firma care:
a) coincide sau, după cum constată organul înregistrării de
stat, se aseamănă cu firma altei întreprinderi, care este deja
înregistrată;
b) conţine denumirea oficială a statului, a organelor sale, a
autorităţilor administraţiei publice locale şi organizaţiilor obşteşti
ori indică, direct sau indirect, că presoana juridică aparţine acestor
organe şi organizaţii.
Dacă mai multe persoane au prezentat petru înregistrarea de
stat firme ce coincid sau se aseamănă, dreptul de înregistrare sub
această firmă îl are persoana care a depus prima cerere de
înmatriculare a firmei respective în organul înregistrării de stat.
Anterior s-a menţionat faptul că persoana juridică se
înfiinţează prin voinţa a unei sa mai multor persoane fizice sau
juridice, însă există şi alte modalităţi de înfiinţare a persoanei
juridice şi anume prin reorganizare.
De regulă reorganizarea presupune încetarea persoanei juridice
vechi şi transformarea într-o altă persoană juridică. Codul Civil al
Republicii Moldova prevede formele reorganizării persoanei
juridice şi anume persoana juridică se reorganizează prin fuziune
(contopire şi absorbţie), dezmembrare ( divizare şi separare) sau
transformare.73
Reorganizarea persoanei juridce la fel este o modaliate de
înfiinţare a unei persoane juridice noi însă cu anumite momente
specifice.
În special, în cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile şi
obligaţiile fiecăreia din ele trec la noua persoana juridcă, în
conformitate cu actul de transmitere.

72
Articolul 24 Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845-XII din 03.01.92.
73
Articolul 69 Cod Civil al Republicii Moldova din 2002
 În cazul absorbţiei unei persoane juridice de către alta,
drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite trec la persoana
juridică absorbantă în conformitate cu actul de transmitere.
În cazul divizării persoanei juridice, drepturile şi obligaţiile ei
trec la noile pesrsoane în conformitate cu bilanţul de repartiţie.
În cazul separării, o parte din drepturile şi obligaţiile persoanei
juridice reorganizate trece, la fiecare din persoanele juridice
participante la reorganizare (existente sau care iau fiinţă), în
corespundere cu bilanţul de repartiţie.
În cazul reorganizări persoanei juridice prin transformare,
drepturile şi obligaţiile persoanei juridce reorganizate trec la noua
persoana juridică în confirmitate cu actul de transmitere. 74
Persona juridică se constituie prin act de constiuire (contract
de societate şi/sau statut autentificat notarial). Actul de constituire a
persoanei juridice trebuie să conţină următoarele date:
a) numele, locul şi data naşterii, domiciliul, cetăţenia şi datele
din actul de identitate al fondatorului persoana fizică; denumirea,
sediul, naţionalitatea, numărul de înregistrare al fondatorului
persoana juridică;
b) denumirea societăţii,
c) obiectul de activitate;
d) participaţiunile asociaţilor, modul şi termenul lor de
vărsare,
e) valoarea bunirilor constituite ca participaţiune în natură şi
modul de evaluare, dacă au fost făcute asemena raporturi;
f) sediul;
g) structura, atribuţiile, modul de constituire şi de
funcţionaare a organelor societăţii;
h) modul de reprezentare;
i) filialele şi reprezentanţele societăţii,
j) alte date, stabilite de lege pentru tipul respectiv de
societate.
Ultima fază de înfiinţare a persoanei juridice după respectarea
tuturor formalităţor enunţate mai sus este înregistrarea persoanei
juridice. Pentru înregistrarea de stat a persoanelor juridice se
prezintă:

74
Articolul 70 Cod civil al RM
a) cererea de înregistrare a modelului aprobat de Camera
Înregistrării de Stat a Departamentului Tehnologiilor
Informaţionale;
b) hotărîrea cu privire la fondarea şi documentele de constituire ale
întreprinderii sau organizaţiei, în funcţie de forma de organizare
juridică, în două exemplare;
c) buletinele de identitate ale fondatorilor sau ale persoanelor
împuternicite în temeiul legii, precum şi managerului principal al
persoanei juridice;
d) documentul ce confirmă depunerea de către fondatorii a
cotei-părţi în capitalul social al întreprinderii în mărimea şi termenul
prevăzut de legislaţie,
e) dovada achitării taxei de timbru şi dovada achitării taxei de
înregistrare;
f) documentul eliberat de organul teritorial, ce confirmă că
fondatorii persoanei juridice nu au datorii faţă de bugetul public
naţional.75
Procedura înregistrării persoanelor juridice presupune
verificarea legalităţii actelor recepţionate pentru înregistrare şi , în
termen de pînă la 15 zile, emiterea deciziei de înregistrare sau
deciziei privind refuzul de a înregistra persoana juridică.
Persoanei juridice i se atribuie un număr de identificare de stat,
care serveşte pentru identificarea şi se indică în documentele de
constituire, în certificatul de înregistrare şi pe ştampilă. Persoana
juridică se consideră înregistrată la data adoptării deciziei de
înregistrare. Certificatul de înregistrare se eliberează nemijlocit
managerului principal al întreprinderii.
Apelînd la părerea civiliştilor români înfiinţarea persoanelor
juridice cuprinde acordul fondatorilor cu privire la stabilirea
anumitei forme organizatorico-juridice, formarea capitalului
statutar, participaţiunilor fiecărui fondator sau asociat; după aceea
constituirea contractului de societate şi/sau statut, prezentarea
pachetului de documente prevăzute de legislaţia în vigoare
organelor competente pentru înregistrarea persoanei juridice.
Codul Civil al Republicii Moldova prevede că persoana
juridică dobîndeşte capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu deplină la
momentul înregistrării ei în registrul de stat.76
75
Articolul 11 Legea Republicii Moldova nr. 1265-XIV din 05.10.2000 cu privire la
înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor.
 În fine putem conchide că înregistrarea persoanei juridice este
o fază esenţială în formarea ei fără de care nici n-ar exista o
colectivitate de persoane fizice şi juridice numită persoană juridică.
În ceea ce priveşte înfiinţarea persoanei juridice aceasta
constituie primordialul moment. Înfiinţarea persoanei juridice este o
etapă fără de care n-ar exista nici o formă organizatorico-juridică,
prevăzută în primul rînd de legislatorul nostru care asigură
funcţionarea pozitivă a tuturor prsoane juridice asigurînd totodată
condiţii favorabile pentru desfăşurarea activităţii economice
profitabile.
Înfiinţarea persoanelor juridice constituie şi o consecutivitate,
o succesiune de operaţii întreprinse pentru fondarea unui agent
economic. Evaluînd cele expuse putem menţiona că înfiinţarea
persoanei juridice este o etapă incipientă dar nu şi finală în
desfăşurarea activităţii sale economice.

76
Articolul 60, 63 Cod Civil RM.
CAPITOLUL VIII: ÎNCETAREA PERSOANEI JURIDICE

§1. Noţiunea şi modalităţile de încetare a persoanei

juridice
Orice subiect de drept, prin definiţie, este caracterizat prin
începutul, sfârşitul existenţei sale, precum şi prin perioada de
existenţă. Aceasta se referă fără doar şi poate şi la persoanele
juridice, indiferent de tipul acestora.
În legislaţia civilă a Republicii Moldova nu există o definiţie
expresă ce ar elucida sensul noţiunii de “încetare” a unui subiect de
drept-persoană juridică. Prin analogie cu situaţia persoanei fizice se
ajunge la adevăratul sens al acestei exprimări. Rămâne deci, din
acest motiv, pe seama doctrinei definirea noţiunii ce exprimă
dispariţia persoanei juridice în calitatea sa de subiect de drept. Ca
noţiune generală, încetarea persoanei juridice înseamnă dispariţia
subiectului de drept, adică sfârşitul capacităţii juridice a acestuia 77.
Astfel, fie că ne referim la persoanele juridice cu scop lucrativ,
fie că la celelalte (cu scop nelucrativ), toate acestea pot ajunge la
momentul în care să-şi înceteze activitatea sau chiar să înceteze să
mai existe, deci să nu mai dispună de capacitate juridică.
De aici şi concluzia că trebuie să se facă neapărat distincţie
între încetarea activităţii 78 persoanei juridice şi încetarea însăşi a
persoanei juridice. De fapt ar fi firesc ca încetarea activităţii să
coincidă şi cu încetarea fiinţării subiectului analizat, practica însă
atestă multiple cazuri de încetare doar a activităţii persoanei juridice
şi continuare a existenţei, persoana figurând ca subiect de drept în
acte precum Registrul Comercial (în cazul societăţilor comerciale)
etc.
Existenţa (utilă) ar putea fi asimilată şi funcţionării persoanei
juridice, căci în momentul încetării funcţionării acesteia existenţa
pur formală, în termeni reali nu are nici un rost, deşi din punct de
vedere juridic ea există, ceea ce în mod absolut categoric produce şi
efecte juridice.
În atare situaţii trebuie să se cunoască oportunităţile oferite de
lege, astfel încât întreprinderea, la decizia fondatorului/adunării

77
A se vedea Dr. Ernest Lupan “Drept Civil. Persoana juridică”, Bucureşti 2000, p. 253;
78
Trebuie să se mai facă distincţie între dizolvarea persoanei juridice în scopul lichidării
ulterioare şi pur şi simplu încetarea activităţii acesteia;
generale, poate să îşi suspende temporar activitatea, pe o perioadă
care să nu depăşească 3 ani, în cazul în care nu are datorii faţă de
bugetul public naţional, precum şi faţă de alţi 79 creditori80.
Pentru confirmarea lipsei restanţei faţă de bugetul public
naţional, întreprinderea va prezenta un certificat care se eliberează
după efectuarea controlului fiscal de către organele abilitate cu
administrare fiscală: organele fiscale, Centrul pentru Combaterea
Crimelor Economice şi Corupţiei, organele vamale, serviciile de
colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriilor şi alte
organe abilitate, conform legislaţiei81.
Suspendarea/reluarea activităţii întreprinderii urmează a fi
înregistrată, în baza cererii fondatorului/adunării generale, la oficiul
teritorial al Camerei Înregistrării de Stat, cu înscrierea menţiunii
respective în Registrul de stat al întreprinderilor şi cu înştiinţarea
despre aceasta a inspectoratului fiscal de stat teritorial de către
oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat.
Pentru înregistrarea suspendării/reluării activităţii
întreprinderii sau organizaţiei se vor prezenta următoarele acte:
a) cererea de înregistrare a suspendării/reluării activităţii;
b) decizia fondatorului/adunării generale privind
suspendarea/reluarea activităţii;
c) documentele de constituire;
d) certificatul de înregistrare a întreprinderii sau organizaţiei;
e) copia de pe avizul de suspendare a activităţii întreprinderii sau
organizaţiei, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova;
f) bilanţul contabil al întreprinderii sau organizaţiei la data expirării
termenului de înaintare a creanţelor de către creditori;
g) certificatul, eliberat de inspectoratul fiscal de stat teritorial, prin
care se confirmă lipsa datoriilor faţă de bugetul public naţional la
situaţia din ziua adoptării de către fondator/adunarea generală a
deciziei de suspendare a activităţii-în cazul suspendării activităţii şi

79
În cazul în care, după declararea suspendării temporare a activităţii întreprinderii, se
constată vre-un creditor, Camera Înregistrării de Stat va anula suspendarea;
80
A se vedea art. 30 al. (1) al Legii Republicii Moldova “Cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi” Nr.845-XII din 03.01.92, Monitor nr.2/33 din 28.02.1994;
81
A se vedea art. 131, al. (1) al Legii Republicii Moldova “Codul fiscal” Nr.1163-XIII din
24.04.97, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.62/522 din 18.09.1997;
la situaţia din ziua adoptării deciziei de reluare a activităţii-în cazul
reluării acesteia82.
Suplimentar la actele nominalizate persoana juridică va mai fi
obligată să prezinte certificări de la banca la care-şi are deschise
conturile, care ar atesta că acesteia i-au fost închise convenţional
conturile bancare.
În calitate de efect al înregistrării suspendării nominalizate
apare interdicţia de desfăşurare a oricărui tip de activitate de
întreprinzător de către respectiva întreprindere.
Fondatorul/adunarea generală poate oricând anula decizia de
suspendare a activităţii, solicitând organului înregistrării de stat să
introducă în Registrul de stat al întreprinderilor menţiunea privind
reluarea activităţii întreprinderii. Dacă totuşi obiectul preocupărilor
noastre din acest capitol îl constituie încetarea persoanei juridice, ar
fi absolut natural şi chiar necesar să fie relevate modalităţile, căile
de încetare a acesteia.
În privinţa încetării calităţii de persoană juridică, trebuie să se
ţină seama de condiţiile în care această calitate este dobândită.
Absolut firească ar fi încetarea persoanei juridice la expirarea
termenului pentru care a fost iniţiată fondarea acesteia. Acesta
constituie cazul cel mai simplu: expiră termenul, încetează
activitatea subiectului, are loc dizolvarea şi ulterior lichidarea.
Alt caz similar ar fi atingerea obiectivului trasat la înfiinţare,
caz în care drept temei de desfiinţare, respectiv de încetare a
existenţei, constituie atingerea finalităţii persoanei juridice,
finalitate care anterior a evoluat în calitate de temei de înfiinţare. În
acest din urmă caz este absolut firească această consecutivitate
logică de evoluţie a lucrurilor: atingerea finalităţii are drept
consecinţă desfiinţarea subiectului de drept-persoană juridică.
În cazul societăţilor comerciale, întrucât dobândirea calităţii de
comerciant este legată de însăşi constituirea societăţii comerciale ca
persoană juridică, înseamnă că această calitate se pierde în
momentul când societatea încetează să mai existe ca persoană
juridică83. Afirmaţia inversă însă nu este valabilă, întrucât pierderea
calităţii de comerciant sau încetarea activităţii comerciale nu
echivalează cu desfiinţarea societăţii.
82
A se vedea art. 19/1 al. (1) al Legii Republicii Moldova “Cu privire la înregistrarea de
stat a întreprinderilor şi organizaţiilor” Nr.1265-XIV din 05.10.2000, Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.31-34/109 din 22.03.2001;
83
A se vedea Stanciu D. Cărpenaru “Drept Comercial Român” (Ediţia a III-a), 2000, p. 77;
 De aici şi menţiunea că societatea comercială îşi încetează
existenţa prin dizolvare84 şi lichidare.
Tot aici e cazul să se menţioneze că dizolvarea societăţii nu
atrage după sine pierderea automată a personalităţii juridice a
societăţii. Într-o atare situaţie societatea nu mai poate face
operaţiuni comerciale noi, dar poate face operaţiunile necesare
lichidării. Aceasta ar însemna că, practic, personalitatea juridică a
societăţii încetează odată cu ultima operaţiune de lichidare85.
Există bineînţeles forme cărora le este specific un grad sporit
de complexitate. În acest sens menţionăm reorganizarea persoanei
juridice, lichidarea benevolă şi desfiinţarea drept consecinţă a
insolvabilităţii acesteia.
Urmând structura logică abordată deja, menţionăm că de
lichidare benevolă ţine încetarea existenţei persoanei juridice la
iniţiativa proprie a acesteia. Atare decizie s-ar putea fundamenta pe
nerentabilitatea activităţii persoanei, lipsa necesităţii activităţii unui
organ anume (existând de exemplu forme noi de organe ce o
depăşesc pe cea a primului) (în cazul subiectelor de drept public),
lipsa dorinţei de activare în continuare etc.
În ceea ce priveşte problema reorganizării, aceasta prezintă o
complexitate specifică şi evoluată comparativ cu cea a formelor
nominalizate ceva mai sus.
Persoana juridică se reorganizează prin fuziune (contopire şi
absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare) sau transformare 86.
De aici şi concluzia că deşi reorganizarea 87 ar putea constitui o
formă/temei de încetare a persoanei juridice, totuşi şi aceasta ar
putea avea mai multe forme la rândul său.
Deosebit de important este a menţiona că dispariţia unui
subiect de drept în urma reorganizării se deosebeşte substanţial de
lichidarea persoanei juridice. În primul caz, adică în cel al
reorganizării, persoanele juridice participante le operaţiune transmit,
într-o formă sau alta, patrimoniile lor la alte persoane juridice care
84
Potrivit legii dizolvarea se poate produce la expirarea termenului stabilit pentru durata
societăţii, imposibilitatea realizării obiectivului societăţii sau realizarea acestuia, hotărârea
adunării generale etc.;
85
A se vedea Cas. III, dec. nr. 1597/1938, în Practica judiciară în materie comercială, vol.
I, p. 131;
86
A se vedea al. (1) al art. 69 al Codului Civil al Republicii Moldova;
87
Reorganizarea produce efecte faţă de terţi numai după data înregistrării de stat a noilor
persoane juridice, cu excepţia reorganizării prin absorbţie, care produce efecte la data
înregistrării modificărilor în actele de constituire ale persoanei juridice absorbante;
există sau care iau, astfel, fiinţă. Ceea ce înseamnă că între persoana
juridică care încetează prin reorganizare şi cea care ia astfel fiinţă
sau care există deja şi preia, în tot sau în parte, patrimoniul
persoanei juridice încetate există o continuitate sub mai multe
aspecte (patrimoniu, personal, scop etc.) 88 . Cu toate acestea
personalitatea juridică iniţială a persoanei reorganizate ia sfârşit. Tot
despre sfârşitul existenţei personalităţii persoanei juridice se
vorbeşte şi la încetarea persoanei juridice, ceea ce ne-a determinat
să abordăm ambele subiecte într-un singur capitol.
Astfel, lichidarea persoanei juridice presupune o încetare
definitivă 89 , fără să apară alte subiecte de drept ce ar avea vreo
conexiune în sens juridic cu subiectul de drept încetat.
Tot aici devine inerentă observaţia precum că persoanele
juridice încetează în moduri diferite în funcţie de categoria în care
se includ: persoane de drept public sau persoane de drept privat. În
acest sens menţionăm că persoanelor juridice le este proprie o
modalitate de încetare specifică. Ceva mai sus menţionam că la
încetarea persoanei juridice trebuie neapărat să se ţină seama de
condiţiile în care aceasta a luat fiinţă. Respectiv, persoanele de drept
public, luând fiinţă prin dispoziţia forului competent, în acelaşi mod
îşi vor înceta şi existenţa-prin actul de dispoziţie al organului de stat
competent, alte reguli fiind excluse în acest caz.
În ceea ce priveşte persoanele juridice de drept privat, acestea
se dizolvă, după care are loc lichidarea lor.
Deosebit de importantă este menţiunea referitoare la felul în
care pot înceta întreprinderile de stat şi municipale (în afara cazului
de insolvabilitate). Acestora li se va aplica regula menţionată ceva
mai sus şi anume: ele se vor desfiinţa în baza actului emis de
autoritatea prin decizia căreia respectivele entităţi au fost înfiinţate
(Guvern sau autorităţile administraţiei publice locale).
O altă modalitate de încetare a persoanei juridice ar fi în
virtutea declarării nulităţii acesteia, ceea ce se poate cere, pe cale
judecătorească, de către orice persoană interesată, în cazul în care
actul de constituire sau, după caz, statutul acesteia au fost făcute cu
nerespectarea cerinţelor impuse de lege pentru constituirea ei
valabila.

88
A se vedea Dr. Ernest Lupan, Ibidem, p. 254;
89
Ibidem;
 §2. Încetarea persoanei juridice prin reorganizare.
În strânsă conexiune cu cele relatate vom aborda definiţiile
date fiecărei forme de reorganizare menţionate ceva mai sus.
Fuziunea90 se realizează prin contopire sau absorbţie91.
Contopirea are ca efect încetarea existenţei persoanelor
juridice participante la contopire şi trecerea integrală a drepturilor şi
obligaţiilor acestora la persoana juridică ce se înfiinţează 92.
Absorbţia are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice
absorbite şi trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la
persoana juridică absorbantă93.
Cea de-a doua variantă a reorganizării presupune
dezmembrarea persoanei juridice, care presupune divizarea sau
separarea acesteia.
Divizarea94 persoanei juridice are ca efect încetarea existenţei
acesteia şi trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la două sau mai
multe persoane juridice, care iau fiinţă.
Separarea are ca efect desprinderea unei părţi din patrimoniul
persoanei juridice, care nu îşi încetează existenţa, şi transmiterea ei
către una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau
fiinţă95.
De aici, fuziunea96 şi divizarea sunt procedee tehnico-juridice
prin care se realizează restructurarea97 persoanelor juridice.
La o analiză a formelor reorganizării se poate constata cu
uşurinţă fenomenul încetării unei persoane juridice în toate cazurile
cu excepţia celui al separării. În virtutea acestui fapt vom purcede la
examinarea şi detalizarea problemei încetării persoanei juridice în
cazurile de reorganizare care produc atare efecte.
Ca şi în cazul noţiunii de “încetare” a persoanei juridice, nici
în ceea ce priveşte sensul noţiunii de “reorganizare” a persoanei
juridice, acesta nu este explicat de legislaţia statului nostru. De

90
Asupra noţiunii de fuziune a se vedea Elena Precupeţu, M. Danil “Despre fuziunea
societăţilor comerciale” în Revista de dreapt comercial nr. 6/1993, p. 48-50;
91
A se vedea al. (1) al art. 73 al Codului Civil al Republicii Moldova;
92
A se vedea al. (2) al art. 73, Ibidem;
93
A se vedea al. (3) al art. 73, Ibidem;
94
A se vedea al. (2) al art. 79, Ibidem;
95
A se vedea al. (3) al art. 79, Ibidem;
96
L a operaţiunea de fuziune pot participa doar societăţile comerciale şi alte persoane
juridice, filialele sau persoanele fizice-comercianţi neconstituite într-o formă de societate
comercială nu pot nicidecum să ia parte la acest proces;
97
A se vedea M. Jeantin “Droit de societes”, 3 edition, p. 372;
exemplu proiectul noului Cod Civil al României defineşte
reorganizarea, stipulând: “Reorganizarea persoanei juridice este
operaţiunea juridică ce implică două sau mai multe persoane
juridice şi care produce efecte creatoare, modificatoare ori de
încetare a lor98”. Legislaţia statului nostru defineşte toate formele
reorganizării lăsând cititorul să deducă o definiţie a acesteia din
sensurile atribuite formelor respectivului fenomen. Însă, cum ar fi şi
firesc, doctrina se ocupă de aceasta şi nu lasă sub tăcere respectiva
problemă. Astfel, spre exemplu Dr. Ernest Lupan defineşte
reorganizarea drept “o operaţiune juridică ce implică două sau mai
multe persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă şi care
produce efecte constitutive, extinctive şi translative.” De aici rezultă
două elemente definitorii proprii reorganizării:
- ea poate antrena cel puţin două persoane juridice;
- ea presupune efecte constitutive, extinctive şi
translative, care pot fi întâlnite cumulativ sau în parte, în funcţie de
formele reorganizării99;
Urmează să examinăm fiece caz de reorganizare căruia îi este
inerentă încetarea cel puţin a unei persoane juridice.
Nevoile social-economice în continuă ascensiune, iar uneori şi
cele organizatorice, fac imperios necesară întreprinderea de acţiuni
având finalitatea satisfacerii celor dintâi. Respectiva finalitate ar
putea fi atinsă pe multiple căi, inclusiv reorganizarea în una dintre
formele sale reglementate de lege.
Cazul contopirii presupune din start participarea a minimum 2
subiecte de drept-persoane juridice. Nu este exclus, ba chiar este
absolut firesc ca numărul participanţilor la acest proces să
depăşească cifra 2, respectiv să existe 3 sau şi mai mulţi participanţi.
Ţine de esenţa contopirii ca la întreaga procedură să ia parte
minimumul necesar de subiecte care ar asigura oportunitatea
desfăşurării acesteia, adică 2 persoane juridice.
Urmând procedura de contopire, în rezultat se creează o
persoană juridică nouă, participanţii la contopire încetându-şi
fiinţarea100. Persoana juridică nou creată nu are nimic în comun cu
cele contopite, cu excepţia acelei circumstanţe în virtutea căreia ea

98
A se vedea art. 1-166 al proiectului noului Cod Civil al României;
99
A se vedea Dr. Ernest Lupan, Ibidem, p. 225;
100
Pentru o reprezentare mai comprehensivă a procedurii de contopire s-ar putea utiliza pe
bună dreptate formulele A+B=C; A+B+C+…….+M=Q;
apare pe postură de succesor de drept al subiectelor contopite 101.
Acestea din urmă însă încetează să mai existe, ceea ce se
consemnează în Registru, ele fiind radiate.
Contopirea se realizează, după cum este absolut firesc, prin
parcurgerea câtorva etape. Astfel, mai întâi de toate, bineînţeles,
trebuie să survină acele condiţii care ar determina persoanele
juridice să decidă necesitatea sau avantajele unie contopiri. La
survenirea acestora şi în virtutea lor, se ia decizia de contopire.
Respectiva decizie trebuie să fie însă fundamentată juridic, în sensul
că nu se poate lua decizia dacă situaţia nu este pregătită deja sub
aspect juridic. Aceasta ar însemna necesitatea existenţei unui act
care ar reflecta toate condiţiile de realizare a fuziunii prin contopire.
În acest sens menţionăm că legislaţia stipulează în calitate de etapă
separată a realizării contopirii-elaborarea proiectului contractului de
contopire-acţiune ce ţine de competenţa organului împuternicit al
persoanelor juridice ce intenţionează să se contopească.
Informaţia ce trebuie să fie reflectată de proiect este indicată
chiar de legislaţie. Astfel, proiectul contractului de fuziune prin
contopire se va întocmi în formă scrisă şi va indica:
a) forma (felul) fuziunii, respectiv-contopirea persoanelor
juridice;
b) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice participante la
fuziune;
c) fundamentarea şi condiţiile contopirii;
d) patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare;
e) raportul valoric al participaţiunilor;
f) data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate
persoanele juridice ce se contopesc102;
g) denumirea, sediul şi organul executiv al persoanei juridice
ce se constituie103.
Nu este exclusă situaţia în care aparent ar fi benefică realizarea
unei fuziuni fie prin contopire, fie prin absorbţie cu condiţia
survenirii unor circumstanţe suplimentare. În acest din urmă caz ar
fi posibilă întocmirea contractului cu stipularea condiţiei de realizat.
Respectiv, dacă survine condiţia indicată (afectatoare a contractului)
atunci în mod categoric se va realiza fuziunea într-una din formele
101
Ceea ce se realizează conform actului de transmitere;
102
A se vedea al. (1) al art. 74 al Codului Civil al Republicii Moldova;
103
La proiectul contractului de contopire se va anexa şi proiectul actului de constituire al
persoanei juridice ce urmează a se constitui;
posibile, în caz contrar, când survenirea condiţiei nu s-a realizat în
termenii aşteptaţi (sau în maximum 1 an de la aprobare) sau devine
evidentă imposibilitatea realizării acesteia în interiorul termenului
de 1 an, contractul de fuziune se va desfiinţa cu efect retroactiv.
Contractul în fază de proiect riscă să rămână în aceeaşi fază
dacă nu este aprobat de adunările generale ale membrilor
participanţilor la contopire. Se va considera ca fiind aprobat
contractul în favoarea căruia au votat ¾ dintre participanţii, cu
excepţia cazului în care actul de constituire al participantului
prevede o proporţie mai mare.
Întrucât prin contopire pot fi afectate interesele creditorilor
persoanelor participante la operaţiune, legea recunoaşte dreptul
acestora de a face opoziţie. Beneficiază de acest drept orice creditor
al persoanei juridice contopite având o creanţă anterioară publicării
avizului despre contopire.
Astfel, despre decizia eventualilor participanţi la contopire se
va anunţa prin intermediul surselor mass-media, după care se va
putea solicita deja înregistrarea persoanei juridice noi. Astfel, după
expirarea a 3 luni de la ultima publicaţie 104 a avizului privind
fuziunea (contopirea), organul executiv al persoanei juridice al
persoanei juridice participante la contopire depune, la organul care a
efectuat înregistrarea ei de stat, o cerere 105 prin care solicită
înregistrarea fuziunii (contopirii)106.
Scopul publicării avizelor prin intermediul mijloacelor
mass-media este, evident, avizarea creditorilor despre intenţiile
debitorilor lor pentru ca aceştia să se prezinte pentru achitarea
datoriilor şi propunerea (eventual) de alte măsuri de soluţionare a
situaţiei sau oferirea de garanţii privind achitarea datoriilor
existente. Protejarea intereselor creditorilor se mai manifestă, pe
lângă aceea că ei sunt informaţi prin intermediul presei, prin
104
În termen de 15 zile de la adoptarea hotărârii de reorganizare, organul executiv al
persoanei juridice participante la reorganizare este obligat să informeze în scris toţi
creditorii cunoscuţi şi să publice un aviz privind reorganizarea în 2 ediţii consecutive ale
"Monitorului Oficial al Republicii Moldova", iar termenul de trei luni de la ultima
publicare a avizului se va calcula conform regulilor generale de calculare a termenilor de la
publicarea în cea de-a doua ediţie consecutivă a “Monitorului Oficial” a respectivului aviz;
105
La cerere se anexează:
a) copia autentificată de pe contractul de fuziune prin contopire;
b) hotărârea de contopire a fiecărei persoane juridice participante;
c) dovada oferirii garanţiilor acceptate de creditori sau a plăţii datoriilor;
d) autorizaţia de fuziune (contopire), după caz;
106
A se vedea art. 76, al. (1), Cod Civil al Republicii Moldova;
posibilitatea lor ca, în termen de 2 luni de la publicarea ultimului
aviz, să ceară persoanei juridice care se reorganizează garanţii în
măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. Dreptul la
garanţii aparţine creditorilor doar dacă vor dovedi că prin
reorganizare se va periclita satisfacerea creanţelor lor 107.
Cererea de înregistrare a fuziunii prin contopire se depune la
organul de înregistrare de stat la care urmează să fie înregistrată
noua persoană juridică formată drept consecinţă a contopirii.
Respectivul organ de înregistrare va informa despre înregistrarea
fuziunii prin contopire pe organul(ele) la care sunt înregistrate
persoanele juridice contopite. Menţionăm că înregistrarea fuziunii
prin contopire presupune de fapt înregistrarea persoanei juridice noi.
Organul care înregistrează contopirea şi organul ce înregistrează
noua persoană juridică de fapt coincid, deşi din textul legii ar putea
să rezulte şi altfel. În atare condiţii, acest organ, în calitate de organ
ce a înregistrat contopirea va păstra toate actele persoanelor juridice
dizolvate.
Vorbind despre persoane juridice dizolvate, menţionăm că se
au în vedere persoanele juridice participante la fuziune prin
contopire, sau altfel spus, persoanele juridice contopite.
Vis-a-vis de absorbţie, cea de-a doua formă a fuziunii,
procedura practic este identică cu cea a contopirii, urmându-se
acelaşi plan de acţiuni, cu unele caractere distincte ce rezultă din
însăşi natura procedurii.
Particularităţile absorbţiei rezultă din aceea că de fapt în
rezultatul întregii proceduri nu se formează o nouă persoană
juridică, dar analogic contopirii, una sau mai multe persoane
juridice îşi încetează existenţa (persoanele juridice absorbite).
Etapele sunt identice cu cele prezentate la contopire, termenele
de anunţare a creditorilor, la fel.
În ceea ce priveşte momentul ce vizează înregistrarea noii
persoane juridice în cazul fuziunii prin contopire, aici procedura nu
se distinge în esenţă ci doar prin aceea că înregistrarea fuziunii, de
astă dată prin absorbţie, se face la organul care a înregistrat
persoana juridică absorbantă.
Ceea ce ne interesează atunci când ne referim la încetarea
persoanei juridice, este că în cazul fuziunii în ambele variante
posibile, contopire sau absorbţie, în consecinţă se radiază din
107
A se vedea al. (2) al art. 72 al Codului Civil al Republicii Moldova;
registrul de stat una (cel puţin în cazul absorbţiei), 2 (cel puţin în
cazul contopirii) sau mai multe persoane juridice.
Tot în ambele cazuri, drept consecinţă a înregistrării fuziunii şi
a persoanei juridice noi (la contopire) persoanele juridice contopite
sau absorbite se consideră dizolvate.
Cea de-a doua variantă a reorganizării o constituie
dezmembrarea persoanei juridice, care se poate realiza prin divizare
sau separare108.
Divizarea nu reprezintă altceva decât fenomenul invers
contopirii. Din aceasta rezultă că, dacă la contopirea a două sau mai
multe persoane juridice se formează una nouă, atunci la divizarea
unei persoane juridice se formează două sau mai multe persoane
juridice noi, persoana juridică divizată încetându-şi existenţa.
În acest caz este categoric clar faptul că succesori de drept ai
persoanei dizolvate vor fi persoanele juridice noi, create drept
consecinţă a divizării persoanei juridice vechi în acestea.
Urmând aceeaşi structură logică ca în cazul fuziunii vom
menţiona necesitatea parcurgerii unor etape determinate pentru
realizarea procedurii de divizare.
Iniţial avem o persoană juridică pentru rentabilitatea căreia sau
necesitatea ei fiind nevoie de condiţii noi. Respectiv se ajunge la
concluzia că ar fi avantajoasă dezmembrarea acesteia, fie prin
divizare, fie prin separare. Organul de competenţa căruia ţine luarea
deciziei privind realizarea dezmembrării este reprezentat de
adunarea generală sau de alt organ (în funcţie de forma juridică de
organizare) al persoanei juridice ce urmează a fi dezmembrată. Însă
dacă ne referim la această decizie, ea, ca şi în cazul fuziunii, trebuie
să aibă condiţii juridice favorabile deja pregătite. La aceasta se
referă existenţa proiectului 109 de dezmembrare, întocmirea căruia
ţine de competenţa organului executiv al persoanei juridice.
În proiectul dezmembrării trebuie să se indice:
a) forma (felul) dezmembrării, adică în cazul nostru-divizare;
b) denumirea şi sediul persoanei juridice care se dezmembrează;
c) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice care se
constituie în urma dezmembrării sau cărora li se dă o parte din
patrimoniu;
d) partea de patrimoniu care se transmite;
108
A se vedea al. (1), art. 79, Ibidem;
109
Care se întocmeşte în scris;
e) numărul de participanţi care trec la persoana juridică ce se
constituie;
f) raportul valoric al participaţiunilor;
h) modul şi termenul de predare a participaţiunilor persoanelor
juridice cu scop lucrativ care se dezmembrează şi de primire a
participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ care se
constituie sau care există, data la care aceste participaţiuni dau
dreptul la dividende;
i) data întocmirii bilanţului de repartiţie;
j) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi110.
Urmează aprobarea respectivului proiect de către organul
competent al persoanei juridice dezmembrate. Dacă nu se întruneşte
numărul de voturi 111 necesar pentru considerarea producerii
efectelor proiectului, acestea nu se vor produce şi dezmembrarea nu
se va realiza. În celelalte cazuri se va purcede la următorii paşi
necesari întregirii fenomenului iniţiat.
Publicitatea dezmembrării în ambele cazuri este asigurată de
lege. Condiţiile de asigurare a acesteia coincid cu cele din cazurile
fuziunii, respectiv avizarea în scris a creditorilor, publicarea
avizului în două numere consecutive ale “Monitorului Oficial”
pentru crearea condiţiilor necesare pentru intrarea în scenariu a
creditorilor persoanei reorganizate.
Ulterior, organul executiv al persoanei juridice care se
dezmembrează depune, după expirarea a 3 luni de la ultima
publicare privind dezmembrarea, o cerere 112 de înregistrare a
dezmembrării la organul care a efectuat înregistrarea ei de stat şi o
alta la organul care va efectua înregistrarea de stat a persoanei
juridice care se constituie sau unde este înregistrată persoana
juridică la care trece o parte din patrimoniu113.
Înregistrarea divizării se face la organul care a efectuat
înregistrarea de stat a persoanei juridice divizate. Înregistrarea
divizării se face numai după înregistrarea noilor persoane juridice.
110
A se vedea al. (2) al art. 80, Cod Civil al Republicii Moldova;
111
Conform art. 81 Cod Civil acesta constituie 2/3 din numărul total de voturi dacă actul
de constituire nu prevede o majoritate mai mare;
112
La cerere se anexează proiectul dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor
juridice participante, şi dovada oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plăţii
datoriilor; la cererea depusă organului care va efectua înregistrarea de stat a persoanei
juridice care se constituie se anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei
juridice de tipul respectiv;
113
A se vedea al. (1), art. (82) al Codului Civil al Republicii Moldova;
Din enunţarea de mai sus rezultă şi consecutivitatea acţiunilor: mai
întâi înregistrarea persoanelor juridice noi, apoi înregistrarea
divizării, respectiv încetarea existenţei persoanei divizate. Divizarea
se va înregistra la organul de înregistrare de stat la care este
înregistrată persoana divizată.
Nu ar fi corect ca la capitolul referitor la reorganizare să se
facă abstracţie de transformarea persoanei juridice. Mai cu seamă
pentru că legislaţia Republicii Moldova şi a altor state o şi consideră
o formă a reorganizării. De exemplu proiectul noului Cod Civil al
României indică formele reorganizării, stipulând: “Reorganizarea
persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin divizare sau prin
transformare”114.
Astfel, transformarea persoanei juridice are ca efect
schimbarea formei sale juridice de organizare prin modificarea
actelor de constituire în condiţiile legii 115 . Aici se face necesară
menţiunea că în cursul existenţei persoanei juridice anumite interese
ale asociaţilor (în cazul societăţilor comerciale) pot determina
necesitatea schimbării formei juridice de organizare. O cale ar fi
dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice existente şi constituirea
uneia noi, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Alta însă este
reprezentată de transformarea persoanei juridice. Astfel, prin
modificarea actelor constitutive se ajunge la modificarea formei
juridice de organizare a persoanei juridice, drept consecinţă
producându-se şi unele modificări ale raporturilor asociaţilor cu
societatea116.
Dintre cauzele de transformare am putea menţiona majorarea
capitalului social, reducerea capitalului social etc117.
Dar nu trebuie să se facă abstracţie de condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească societatea ce se doreşte transformată.
Astfel, modificarea actelor constitutive se va face exclusiv cu
respectarea prevederilor legale, în plus, fiind obligatorie
corespunderea tuturor cerinţelor înaintate formei juridice de
organizare ce urmează a fi atribuită persoanei juridice.

114
A se vedea art. 1-167, al. (1) al proiectului noului Cod Civil al României;
115
A se vedea al. (1), art. (85) al Codului Civil al Republicii Moldova;
116
Pentru analiza unor cazuri de transofmare a societăţii, a se vedea O. Căpăţână,
“Societăţile comerciale”, p. 352-357;
117
A se vedea Conf. univ. dr. Romul Petru Vonica “Dreptul societăţilor comerciale”
(ediţia a II-a), Bucureşti 2000, pag. 134-139;
 În acelaşi context merită a fi menţionat detaliul, destul de
important, care presupune că transformarea nu afectează 118
personalitatea juridică a societăţii, persoana juridică iniţială
continuându-şi existenţa, dar într-un cadru juridic nou. În concluzie
menţionăm că deşi există opinii conform cărora transformarea
persoanei juridice nu contribuie la formarea unei noi persoane
juridice transformarea persoanei juridice intervine în cazurile
prevăzute de lege, atunci când o persoana juridica îşi încetează
fiinţa, concomitent cu crearea, în locul ei, a unei alte persoane
juridice (art. 1-174, al. (1) al proiectului noului Cod Civil al
României).

§3. Încetarea persoanei juridice prin lichidare benevolă

Deşi legislaţia nu prevede expres care ar putea fi cauzele şi
condiţiile ce ar determina reorganizarea persoanei juridice, aceasta
le prevede pe cele posibile în cazul dizolvării, deşi totuşi lista nu
este exhaustivă.
Astfel, în conformitate cu stipulaţiunile legislaţiei în vigoare,
persoana juridică se dizolvă în temeiul:
a) expirării termenului stabilit pentru durata ei;
b) atingerii scopului pentru care a fost constituită sau
imposibilităţii atingerii lui;
c) hotărârii organului ei competent;
d) hotărârii judecătoreşti119;
e) insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate în
legătură cu insuficienţa masei debitoare;
f) faptului că persoana juridică cu scop nelucrativ sau
cooperativa nu mai are nici un participant;
g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire 120.
118
Menţionăm că totuşi există opinii precum că în urma transformării o persoană juridică
încetează a mai exista, locul acesteia fiind preluat de altă persoană juridică, care astfel se
înfiinţează. A se vedea în acest sens Dr. Ernest Lupan, Op. Cit., p. 226;
119
Instanţa de judecată dizolvă persoana juridică dacă:
a) constituirea ei este viciată;
b) actul de constituire nu corespunde prevederilor legii;
c) nu se încadrează în prevederile legale referitoare la forma ei juridică de organizare;
d) activitatea ei contravine ordinii publice;
e) există alte situaţii prevăzute de lege. A se vedea art. 87, Ibidem;
120
A se vedea al. (1), art. 86 al Codului Civil al Republicii Moldova. În calitate de
asemenea cauze ar putea servi: desfiinţarea organelor statutare a persoanei juridice sau
imposibilitatea acestora de a se mai întruni; persoana juridică nu are un sediu cunoscut sau
asociaţii au dispărut etc.;
 În eventualele cauze ale dizolvării persoanei juridice putem
distinge două categorii mai vaste ale acestora, şi anume:
dizolvarea de drept şi dizolvarea în temeiul deciziei organului
competent.
Dintre aceste situaţii121 putem releva doar două pe care le-am
putea califica drept lichidare la propria iniţiativă: în cazul atingerii
finalităţii trasate la înfiinţarea persoanei sau imposibilităţii atingerii
acesteia şi în cazul deciziei organului competent al persoanei
juridice.
Astfel, doctrina şi legislaţia operează cu doi termeni atunci
când e vorba de lichidare, şi anume: dizolvare şi doar după aceasta
survine lichidarea.
Încetarea existenţei persoanei juridice reclamă realizarea unor
operaţii ce ar avea drept rezultat nu doar încetarea personalităţii
juridice, ci şi lichidarea patrimoniului persoanei juridice, prin
exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor asumate până la
acel moment.
Procedura este similară reorganizării din punctul de vedere al
unor formalităţi precum: luarea deciziei de lichidare, depunerea
cererii la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei
juridice, avizarea creditorilor despre lichidarea persoanei juridice
etc.
Conform legislaţie civile a Republicii Moldova, procedura de
lichidare benevolă s-ar putea alinia condiţiilor descrise în doctrina
românească, ea reprezentând în esenţă acelaşi proces.
În acest context menţionăm că dizolvarea cuprinde anumite
operaţii ce declanşează şi pregătesc încetarea existenţei persoanei,
fază în care personalitatea juridică nu este afectată, dar în cadrul
căreia se pune capăt activităţii uzuale a subiectului.
Lichidarea cuprinde deja operaţiunile de lichidare a
patrimoniului, plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi.
În această fază personalitatea juridică se păstrează, doar că persoana
este subordonată cerinţelor lichidării122.

121
Pe lângă cauzele generale de încetare a persoanei juridice e cazul să menţionăm că
vis-a-vis de societăţile comerciale există şi cauze specifice în funcţie de o formă juridică de
organizare sau alta. De exemplu pentru societatea pe acţiuni un temei ar mai fi reducerea
capitalului social sub minimul stabilit de lege etc., pentru societatea în comandită lipsa
totală a comanditarilor sau a comanditaţilor etc., pentru societatea în nume colectiv-cauzele
specifice sunt determinate de caracterul intuitu personae al societăţii etc.;
122
A se vedea Stanciu D. Cărpenaru, Op. Cit., p.248;
 De nenumărate ori doctrina a pus problema simplificării
lichidării benevole a persoanei juridice, fiind în particular vorba
despre societăţile comerciale. O atare cerinţă s-ar impune în
condiţiile în care societatea nu a avut activitate sau aceasta a fost
redusă, iar asociaţii ar cădea de acord cu privire la lichidarea
activului şi pasivului societăţii.
Decizia privind lichidarea trebuie luată în condiţiile de cvorum
şi de majoritate prevăzute de lege pentru modificarea actelor de
constituire.
Conform art. 89 C.C.R.M., în cazul în care persoana juridică
se dizolvă în baza deciziei organului său competent, organul ei
executiv va depune o cerere de dizolvare la organul care a efectuat
înregistrarea de stat a persoanei juridice respective. În cazul în care
persoana juridică se dizolvă prin hotărârea adunării generale a
participanţilor, această hotărâre se va anexa la cerere.
Cererea de dizolvare depusă de organul executiv al persoanei
juridice, precum şi hotărârea judecătorească reprezintă temeiuri
pentru înregistrarea dizolvării.
De la data înregistrării dizolvării, în documentele şi
informaţiile care emană de la persoana juridică, la denumire trebuie
adăugată sintagma "în lichidare". În caz contrar, lichidatorul
persoanei juridice răspunde personal pentru prejudiciul cauzat
terţilor.
Dizolvarea persoanei priveşte acele operaţiuni ce declanşează
procesul de încetare a existenţei persoanei juridice şi asigură
premisele lichidării patrimoniului social. După cum s-a mai
menţionat anterior, aceasta nu ştirbeşte din personalitatea juridică a
subiectului, aceasta fiind indispensabilă pentru îndeplinirea
operaţiunilor ce ţin de lichidarea patrimoniului persoanei juridice.
Tot la capitolul lichidare benevolă am putea atribui şi
depunerea cererii de intentare a procedurii de insolvabilitate de către
debitor persoană juridică. Deşi incapacitatea de plată constituie
temeiul de facto al depunerii unei atare cereri, totuşi, în virtutea
depunerii cererii de persoana debitorului, cazul ar putea fi calificat
drept lichidare benevolă a persoanei juridice (atunci când se decide
lichidarea respectivului subiect de drept).
În fine menţionăm că lichidarea persoanei juridice constă
într-un ansamblu de operaţiuni ce au ca scop ducerea la bun sfârşit a
operaţiunilor demarate şi aflate în curs la data dizolvării, încasarea
creanţelor persoanei juridice, transformarea bunurilor în bani, plata
datoriilor şi împărţirea activului net între asociaţi123.
Trecerea persoanei juridice în faza lichidării produce anumite
efecte asupra acesteia. Astfel, obiectul şi scopul sunt modificate, sau
altfel spus, sunt racordate la finalitatea lichidării; organul de
administrare a persoanei este ramplasat de organul sau persoana
lichidatorului etc.
Ulterior are loc lichidarea activului şi pasivului, onorarea
obligaţiunilor financiare faţă de creditori în ordinea stabilită de lege,
întocmirea bilanţului final şi repartizarea activului net (dacă există)
între asociaţi, partajul bunurilor persoanei juridice între asociaţi,
după care procedura lichidării este încheiată. Rămân deja a fi
îndeplinite ultimele formalităţi pentru finalizarea consecinţelor care
decurg din finalizarea lichidării: radierea din registru şi luarea de
măsuri în vederea conservării registrelor şi altor acte ale persoanei
juridice lichidate124.
Pentru persoanele juridice cu participarea capitalului străin
cauzele de încetare sunt aceleaşi (nefiind excluse nici altele
specifice), urmând ca la finalizarea procedurii de lichidare,
investitorii străini persoane fizice sau juridice să-şi transfere peste
hotare profitul precum diverse bunuri ce le-au revenit conform
procedurii de lichidare cu respectarea legislaţiei din domeniul
valutar.
Un partid sau altă organizaţie social-politică îşi încetează
existenţa numai după finalizarea procedurii de lichidare şi radierea
sa din Registrul partidelor şi altor organizaţii social-politice. Însă
trebuie menţionate temeiurile de încetare a activităţii acestor
persoane juridice. În acest sens, eventualele cazuri de încetare a
activităţii partidelor politice sau altor organizaţii social-politice se
pot produce în urma:
✓ autodizolvării conform prevederilor statutare;
✓ dizolvării prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie;
✓ constatării neconstituţionalităţii partidului sau a altei organizaţii
social-politice prin hotărârea Curţii Constituţionale125.

123
A se vedea în acest sens C. Ap. Bucureşti, I, dec. nr. 80 din martie 1941, în Pandectele
Române, 1943, III, p. 145;
124
A se vedea Stanciu D. Cărpenaru, Op. Cit., p. 267;
125
A se vedea art. 30(24) din Legea Republicii Moldova “Privind partidele şi alte
organizaţii social-politice” Nr.718-XII din 17.09.91, Monitor nr.11-12/106 din 30.12.1991;
 În ceea ce priveşte sindicatele în calitatea lor de persoane
juridice, acestea îşi pot înceta activitatea în baza hotărârii membrilor
lor, în modul stabilit de statut126.

§4. Insolvabilitatea persoanei juridice

Reorganizarea, transformarea şi lichidarea benevolă a
persoanei juridice se fundamentează mai mult pe circumstanţe
subiective, respectiv luarea deciziei vis-a-vis de soarta lor de mai
departe este la latitudinea subiectelor de drept supuse reorganizării,
transformării sau lichidării benevole. Dacă însă facem referire la
cazul insolvabilităţii, aici deja putem menţiona că ea survine în
virtutea unor circumstanţe obiective. Cazul în care survine
incapacitatea de plată a persoanei juridice, adică ea devine
insolvabilă, din iniţiativa unei persoane interesate sau se fac publice
informaţii ce atestă insolvabilitatea ei dar acestea au fost pregătite
din timp, este sancţionat din punct de vedere penal.
Vom menţiona care sunt persoanele juridice ce pot fi subiecte
ale insolvabilităţii conform legislaţiei. Astfel, persoanele juridice ce
pot fi supuse procesului de insolvabilitate sunt reprezentate de
întreprinderile în proces de restructurare, indiferent de tipul lor de
proprietate şi forma juridică de organizare, înregistrate în Republica
Moldova în modul stabilit, întreprinderile, indiferent de tipul lor de
proprietate şi forma juridică de organizare, băncile şi alte instituţii
financiare, societăţile de asigurări, fondurile de investiţii,
companiile fiduciare, societăţile necomerciale, în proces de
insolvabilitate, înregistrate în Republica Moldova în modul
stabilit127. Excepţie de la categoria de persoane juridice ce pot face
obiectul insolvabilităţii fac persoane juridice precum statul, unităţile
administrativ-teritoriale şi persoanele juridice de drept public.
Insolvabilitatea întreprinderii se poate depăşi prin intermediul
a două căi:
a) proces extrajudiciar, care este un proces de restructurare ce se
aplică şi se desfăşoară, sub supravegherea Consiliului
Creditorilor128;
126
A se vedea art. 11, a. (1) al Legii sindicatelor Nr.1129-XIV din 07.07.2000, Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.130-132/919 din 19.10.2000;
127
A se vedea art. 1, al. (2) al “Legii insolvabilităţii” Nr.632-XV din 14.11.2001,
Monitorul Oficial al R.Moldova nr.139-140/1082 din 15.11.2001;
128
Componenţa nominală a Consiliului Creditorilor se aprobă prin hotărârea
Parlamentului, la propunerea Guvernului;
b) proces judiciar, care este un proces de insolvabilitate ce se
aplică unor întreprinderi şi subiecţi insolvabili şi se intentează de
instanţa de judecată129.
Restructurării se vor supune întreprinderile ce vor corespunde
următoarelor criterii130:
a) insolvabilitatea întreprinderii;
b) incapacitatea întreprinderii de a ieşi cu propriile forţe din criza
economico-financiară în care se află;
c) dispunerea de capacităţi operaţionale şi funcţionale viabile;
d) solicitarea în scris a restructurării întreprinderii depusă de
către proprietarii, acţionarii, asociaţii (membrii) şi/sau managerul
întreprinderii, de către ministerele de ramură, de creditori sau
autoritatea administraţiei publice locale;
e) existenţa unui acord scris al creditorilor privind aplicarea
procesului de restructurare şi includerea în obiectul
acordului-memorandum a datoriilor întreprinderii faţă de ei, a căror
valoare depăşeşte 50 la sută din suma totală a datoriilor
creditoare131.
În cazul acceptării cererii de restructurare se va institui un
moratoriu132 asupra datoriilor pe un termen de până la 90 zile în
scopul elaborării unui plan 133 de restructurare şi/sau unui
129
A se vedea art. 3, Ibidem;
130
În cazul în care nu sunt întrunite respectivele criterii şi condiţii, Consiliul Creditorilor
va lua în termenul de maximum 20 zile de la depunerea cererii hotărârea de respingere a
solicitării de restructurare;
131
A se vedea art. 5, al. (1), Ibidem;
132
Moratoriul nu se aplică asupra datoriilor la plata salariului, pensiilor alimentare sau la
plata prejudiciului cauzat prin lezarea sănătăţii angajatului sau prin decesul acestuia şi nici
asupra altor datorii care nu au fost incluse în obiectul acordului-memorandum;
133
Planul de restructurare se elaborează în baza unei analize diagnostice a funcţionării
întreprinderii şi cuprinde următoarele aspecte:
a) organizatorice şi manageriale: modernizarea structurii organizatorice, reprofilarea,
optimizarea sistemului de motivaţie a muncii, elaborarea unei strategii de dezvoltare,
reorganizarea şi perfecţionarea fluxului informaţional;
b) tehnice şi tehnologice: retehnologizarea, implementarea tehnologiilor noi,
diversificarea sortimentului de producţie, optimizarea cheltuielilor de producţie,
introducerea standardelor de calitate;
c) economico-financiare: crearea unor centre de cheltuieli şi venituri, însuşirea
tehnicilor managementului financiar, gestiunea fluxului de numerar, gestiunea creanţelor şi
datoriilor, gestiunea stocurilor de mărfuri, de materiale şi de produse, inventarierea
activelor;
d) comerciale şi de marketing: implementarea unui sistem de informare şi raportare,
organizarea cercetărilor de piaţă, perfecţionarea sistemului de stabilire a preţurilor;
e) ecologice: inventarierea surselor de poluare a mediului înconjurător, implementarea
normativelor ecologice, folosirea raţională a resurselor naturale;
business-plan 134 şi unor proiecte 135 de investiţii şi încheierii unui
acord-memorandum cu Consiliul Creditorilor.
După întreprinderea acestor acţiuni va demara procedura de
restructurare în conformitate cu stipulaţiunile legii insolvabilităţii 136.
În ceea ce priveşte intentarea procedurii de insolvabilitate,
aceasta se poate face fundamentându-se pe un temei îndreptăţit de
iure.
Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate
este incapacitatea de plată a debitorului.
Temeiul special de intentare procesului de insolvabilitate este
supraîndatorarea debitorului, în cazul în care debitorul reclamat este
o persoană juridică responsabilă de creanţele creditorilor în limita
patrimoniului ei. În acest caz, la baza evaluării patrimoniului
debitorului trebuie pusă continuarea activităţii lui dacă este posibil
aşa ceva conform circumstanţelor137 existente.
Dreptul de a depune cerere introductivă îl au debitorul,
creditorii şi alte persoane stipulate de legislaţie.
În ceea ce priveşte creditorul, în raport cu persoana acestuia
depunerea cererii introductive constituie un drept, pe când dacă
raportăm aceasta la persoana debitorului persoană juridică, acesta
134
Business-planul se elaborează în baza evaluării pieţei şi strategiei de dezvoltare a
întreprinderii şi cuprinde următoarele aspecte:
a) evaluarea planului, cu determinarea obiectivelor majore, strategiei de dezvoltare şi
strategiei de marketing;
b) evaluarea pieţei, cu determinarea cerinţelor pieţei, analiza concurenţei, a previziunilor
privind penetrarea pe piaţă;
c) descrierea produselor (serviciilor), indicându-se gradul de asigurare tehnico-materială
a procesului de producere (de acordare a serviciilor) şi a calităţii producţiei;
d) organizatorice şi manageriale, cu determinarea structurii organizatorice şi politicii de
personal;
e) financiare, cu determinarea previziunilor financiare şi evaluarea riscului;
135
Proiectul de investiţii se elaborează în baza evaluării activelor şi analizei situaţiei
economico-financiare a întreprinderii şi cuprind următoarele aspecte:
a) descrierea generală a întreprinderii;
b) produsele şi capacităţile de producţie;
c) tehnologiile şi utilajele;
d) bunurile imobile;
e) cheltuielile şi furnizorii;
f) clienţii şi marketingul;
g) concurenţii;
h) managementul, măsurile organizatorice şi personalul;
i) previziunile financiare;
136
Pentru detalii a se vedea manualele de drept comercial şi legea insolvabilităţii;
137
A se vedea art. 22 al “Legii insolvabilităţii” Nr.632-XV din 14.11.2001, Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.139-140/1082 din 15.11.2001;
este obligat a o depune la survenirea circumstanţelor menţionate mai
sus, precum şi în cazurile constatării că executarea integrală a
creanţelor scadente ale unuia sau ale mai multor creditori poate
cauza imposibilitatea satisfacerii integrale la scadenţă a creanţelor
celorlalţi creditori sau dacă în cadrul lichidării, care se efectuează
conform altor legi decât ce referitoare la insolvabilitate devine
evidentă imposibilitatea debitorului de a satisface integral creanţele
creditorilor. Debitorul este obligat să depună cererea imediat sau cel
mai târziu la expirarea unei luni din data survenirii temeiurilor
nominalizate.
Creditorul va depune cerere introductivă numai după
notificarea prealabilă a debitorului. În consecinţă, evident că
debitorul va trebui să depună o referinţă la cererea creditorului, deşi
lipsa acesteia nu constituie un impediment pentru examinarea ei.
Cererea introductivă poate fi retrasă, de către cel care a
depus-o, până la adoptarea hotărârii privind intentarea procesului de
insolvabilitate sau de respingere a cererii.
După depunerea cererii introductive instanţa este obligată a
adopta o încheiere în maximum 30 zile de la depunerea acesteia,
scopul acestei încheieri fiind dispunerea aplicării măsurilor de
asigurare.
În cazurile de constatare a unor nereguli ce se referă la
depunerea cererii sau la conţinutul ei sau al actelor anexe, aceasta va
fi returnată, ulterior neexistând impedimente pentru depunerea
repetată în cazul întrunirii condiţiilor prevăzute de lege.
Instanţa de judecată hotărăşte, în baza aprecierii temeiului
insolvabilităţii şi a faptelor constatate în cadrul examinării cererii
introductive, asupra intentării procesului de insolvabilitate, prin care
se desemnează administratorul insolvabilităţii, sau asupra
respingerii cererii introductive, iar aceasta devine executorie din
momentul pronunţării ei.
Menţionăm că hotărârea de intentare a procesului de
insolvabilitate poate fi atacată cu recurs de către debitor, pe când în
cazul respingerii cererii introductive, hotărârea poate fi atacată cu
recurs de către părţile la proces şi nu doar de debitor.
Prin hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate,
dreptul debitorului de a administra şi de a dispune de bunurile
incluse în masa debitoare este transmis administratorului.
 Din momentul intentării procesului de insolvabilitate se mai
produc efecte precum:
a) activitatea organelor de conducere ale debitorului se
suspendă;
b) achitările cu debitorul se fac numai printr-un cont bancar
gestionat de administrator;
c) orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată
numai de administrator, cu autorizarea adunării sau comitetului
creditorilor138.
În cazul insolvabilităţii, ca şi în cel de reorganizare se asigură
publicitatea procesului demarat, astfel încât hotărârea de intentare a
procesului de insolvabilitate se publică în mod obligatoriu, instanţei
revenindu-i şi obligaţia de avizare a tuturor creditorilor cunoscuţi
despre demararea procesului de insolvabilitate a debitorului.
Acţiunile instanţei nu se limitează însă la cele menţionate,
conform legii aceasta mai fiind obligată la: afişarea hotărârii de
intentare a procesului de insolvabilitate în incinta sa şi expedierea în
mod obligatoriu Registrului de stat al întreprinderilor şi Registrului
de stat al organizaţiilor, tuturor registrelor în care se înregistrează
gajul, inspectoratului fiscal de stat teritorial, organului cadastral
teritorial, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, registrelor de
stat ale transporturilor, Camerei de Comerţ şi Industrie a Republicii
Moldova şi băncilor la care debitorul are conturi. Instanţa de
judecată expediază hotărârea de intentare şi altor instituţii şi
autorităţi relevante în fiecare caz concret139. Respectivele acţiuni ale
instanţei au drept finalitate efectuarea înscrierilor de rigoare în
registrele necesare, urmând ca orice acţiuni legate de înregistrarea
sau modificarea statutului juridic al debitorului sau al bunurilor
acestuia să se efectueze în exclusivitate la cererea administratorului
insolvabilităţii140.
Adunarea creditorilor care audiază raportul administratorului
emite hotărârea privind continuarea activităţii sau încetarea
activităţii debitorului. Adunarea poate împuternici administratorul
să elaboreze un plan. La o etapă mai târzie, adunarea îşi poate
revizui decizia.

138
A se vedea art. 84, al. (1), Ibidem;
139
A se vedea art. 45, al. (3), Ibidem;
140
A se vedea al. (4), Ibidem;
 Procedura de lichidare a debitorului este cea reglementată în
detaliu de legea insolvabilităţii, producând efectele ce rezultă din
aceste reglementări.
Ca ultim pas de realizat în lichidarea persoanei juridice
evoluează, bineînţeles, radierea respectivului subiect din registrul de
stat. Data radierii din registru va constitui data încetării definitive a
persoanei juridice ca subiect de drept. Respectiva afirmaţie este
valabilă şi vis-a-vis de lichidarea benevolă a persoanei juridice.

§5. Efectele încetării persoanei juridice

În materie de efecte ale încetării persoanei juridice se pot
evidenţia câteva categorii de efecte: efecte ale fuziunii persoanelor
juridice, efecte ale divizării persoanelor juridice, efecte ale
transformării persoanelor juridice şi efecte ale lichidării persoanei
juridice.
În ceea ce priveşte primele două categorii de efecte,
menţionăm că fuziunea şi divizarea au ca principal efect dizolvarea,
fără lichidare a persoanelor juridice141 care-şi încetează existenţa şi
transmiterea universală a patrimoniului lor către persoanele
beneficiare. Patrimoniul se transmite în starea în care se află la data
fuziunii sau divizării.
Mai trebuie să se menţioneze că la capitolul efecte ale încetării
persoanei juridice (prin reorganizare), se abordează efectele legale
ale operaţiunilor juridice ce au drept consecinţă acest fenomen.
Aceste efecte pot fi creatoare 142 sau constitutive, extinctive sau
distructive143 şi translative144.
Operând o transmisiune universală 145 , fuziunea şi divizarea
produc efecte şi în privinţa drepturilor şi obligaţiilor persoanelor
implicate în operaţiune.
În cazul fuziunii prin absorbţie societatea absorbantă
dobândeşte drepturile şi e ţinută de obligaţiile persoanei absorbite;
141
Tot în acest moment încetează şi personalitatea juridică a persoanelor ce participă la
operaţiune;
142
Efectul creator al reorganizării se manifestă prin crearea de noi persoane juridice;
143
Efectul distructiv al reorganizării se manifestă prin încetarea existenţei unei sau mai
multor persoane juridice, iar efectul translativ prin operarea transmiterii întregului
patrimoniu altei sau altor persoane juridice;
144
A se vedea Dr. Ernest Lupan “Drept Civil. Persoana juridică”, 2000, p. 249;
145
Transmisiunea universală presupune trecerea tuturor drepturilor şi obligaţiilor
(patrimoniale) de la o persoană la alta, a se vedea în acest sens referinţa nr. 12, p. 235,
“Drept Civil. Persoana juridică”, Dr. Ernest Lupan, 2000;
în cazul fuziunii prin contopire, drepturile şi obligaţiile persoanelor
ce-şi încetează existenţa vor trece asupra noii persoane juridice, ce a
luat fiinţă.
Din punctul de vedere al personalităţii juridice, efectele
vizează încetarea personalităţii juridice a subiectelor participante,
urmând ca ele să fie radiate din registrele în care au fost înregistrate
la etapa constituirii. În cazul absorbţiei încetează doar personalitatea
juridică a subiectului absorbit.
În cazul divizării fenomenul este mai complex în sensul că
personalitatea juridică a subiectului divizat încetează, el urmând să
fie radiat din registru. Însă se face necesară menţiunea că, în
conformitate cu prevederile doctrinei, divizarea nu are ca efecte
obligatorii apariţia de persoane juridice noi. Persoanele juridice
cărora li se transmite patrimoniul divizat pot să fie înfiinţate total
sau parţial la momentul divizării, sau ele pot exista de mai înainte,
la momentul divizării operându-se doar o transmisiune de
patrimoniu. Dar, ţinând cont de prevederile legislaţiei noastre
naţionale, efectele divizării ce se referă la personalitatea juridică a
participanţilor constau în pierderea acesteia de către persoana
juridică divizată în favoarea unor persoane juridice noi, constituite
drept consecinţă a divizării.
În cazul divizării, persoanele ce dobândesc bunuri ca efect al
divizării răspund faţă de creditori pentru obligaţiile persoanei ce şi-a
încetat existenţa prin divizare, proporţional cu valoarea bunurilor
dobândite, afară de cazul când în actul de divizare este stabilită o
altă proporţie. În cazul imposibilităţii stabilirii persoanei
răspunzătoare pentru o anumită obligaţie, persoanele ce au dobândit
bunuri prin divizare vor răspunde solidar pentru aceasta.
Alte efecte ce sunt produse de fuziune şi divizare se referă la
capitalul 146 persoanelor juridice constituite: în cazul fuziunii
capitalul se majorează, pe când în cel al divizării capitalul se
diminuează, fiind împărţit între persoanele juridice noi.
Sub aspectul acţionarilor, membrilor fondatori ai persoanelor
juridice etc. efectele se manifestă prin aceea că respectiva calitate a
lor în cadrul persoanele juridice desfiinţate (contopite sau divizate)
încetează, calitatea dată fiind legată de noile subiecte de drept
constituite. În cazul absorbţiei, respectiva calitate a persoanelor

146
A se vedea Conf. univ. dr. Romul Petru Vonica, Op. Cit., p. 143-144;
nominalizate se va raporta, drept consecinţă, la persoana juridică
absorbantă.
Fuziunea şi divizarea ar putea produce efecte ce vizează şi
salariaţii persoanelor juridice participante. În principiu atare efecte
nu ar surveni decât în cazul când se prevede şi o diminuare a
numărului de salariaţi.
Efectele produse vis-a-vis de răspundere se manifestă prin
aceea că în cazul fuziunii răspunderea intervine pentru toate
obligaţiile preluate de la persoanele contopite sau absorbite. În cazul
divizării răspunderea va fi proporţională activului recepţionat de la
persoana juridică divizată. Codul Civil al Republicii Moldova nu
conţine stipulaţiuni exprese referitoare la efectele vis-a-vis de
răspundere, ceea ce considerăm că este o omisiune a legiuitorului
care trebuie suplinită prin operarea unei completări a legii.
De exemplu proiectul noului Cod Civil al României, în art.
1-167, al. (1), stipulează referitor la răspundere în cazul divizării
persoanei juridice: “În cazul divizării, fiecare dintre persoanele
juridice dobânditoare va raspunde:
a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul
drepturilor dobândite sau păstrate integral;
b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate,
proporţional cu valoarea drepturilor dobândite sau păstrate, socotită
după scăderea obligaţiilor prevăzute la lit.a).”
Transmiterea drepturilor şi obligatiilor, în calitate de efecte ale
reorganizării, persoanelor juridice supuse înregistrării, se
îndeplineşte, atât între părţi cât şi faţă de terţi, numai prin
înregistrarea operaţiunii şi la data acesteia. În ceea ce priveşte
celelalte persoane juridice, nesupuse înregistrării, transmiterea
drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile amintite, se îndeplineşte atât
între părţi cât şi faţă de terţi, numai la data aprobării, de către
organul competent, a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în
vederea predării-primirii, a evidenţei şi repartizării tuturor
contractelor în curs de executare, precum şi a oricăror altor
asemenea acte prevăzute de lege.
E necesar a se menţiona despre efectele produse de
dizolvarea 147 persoanei juridice, înainte de cele produse de
lichidare. Astfel, dizolvarea constituie acel moment care vizează
147
Dizolvarea unei SRL sau SA cu asociat unic atrage transmiterea universală a
patrimoniului societăţii către asociatul unic, fără lichidare, Ibidem;
deschiderea procedurii de lichidare şi interdicţia unor operaţiuni noi.
În ceea ce priveşte personalitatea juridică a persoanei dizolvate,
aceasta nu este afectată de dizolvare, consecinţe asupra acesteia
fiind produse de lichidare. Prin dizolvare, persoana nu se
desfiinţează, ba dimpotrivă, ea îşi continuă existenţa juridică, însă
doar pentru operaţiuni ce ţin de lichidare.
Drept efecte principale ale lichidării persoanei juridice apare
radierea acesteia din registrul de stat şi pierderea calităţii de subiect
de drept-persoană juridică. În consecinţă acesta constituie momentul
în care e afectată personalitatea juridică şi are loc încetarea
existenţei acesteia. În aceeaşi ordine de idei menţionăm că în cazul
procedurii de insolvabilitate, deci după închiderea acesteia,
debitorul persoană juridică este dezlegat de obligaţiile asumate până
la demararea procedurii de insolvabilitate. Chiar şi atunci când
conform schemei legale de satisfacere a creanţelor au rămas
creditori ale căror creanţe nu au fost satisfăcute, totuşi debitorul, a
cărui procedură de insolvabilitate a fost încheiată nu mai este ţinut a
le executa. Excepţie ar face cazul comportamentului fraudulos al
persoanelor cu funcţii de răspundere din cadrul persoanei juridice,
care a cauzat insolvabilitatea persoanei juridice. Soluţii în acest sens
ne sunt oferite de legea penală, care sancţionează persoanele de
rea-credinţă în acest sens.
În ceea ce priveşte efectele dizolvării partidelor politice,
menţionăm că după încetarea activităţii, bunurile partidului sau altei
organizaţii social-politice vor fi folosite pentru realizarea scopurilor
statutare sau în scopuri filantropice148.

148
A se vedea art. 30(24) din Legea Republicii Moldova “Privind partidele şi alte
organizaţii social-politice” Nr.718-XII din 17.09.91, Monitor nr.11-12/106 din 30.12.1991;
CAPITOLUL IX: IDENTIFICAREA PERSOANEI JURIDICE

§1. Generalităţi privind identificarea persoanei juridice.

Prin „identificarea persoanei juridice” înţelegem
individualizarea, cunoaşterea nominală a subiectelor de drept care
participă la raporturile juridice în nume propriu.
Identificarea persoanei juridice are două înţelesuri. În prim
sens, „identificarea persoanei juridice” înseamnă instituţia juridică
cu această denumire, adică totalitatea normelor care reglementează
mijloacele, atributele de individualizare a subiectului colectiv de
drept. În al doilea sens, prin identificare înţelegem chiar atributele
de identificare: denumirea, sediul, naţionalitatea, contul bancar,
codul fiscal, marca, emblema etc.
Importanţa juridică a identificării persoanei juridice rezultă din
necesitatea individualizării subiectului colectiv de drept, necesitate
permanentă – din momentul înfiinţării şi pînă la încetare. Această
necesitate este atît de ordin general – pentru societate şi toţi
participanţii la viaţa juridică, cît şi de ordin individual, în sensul că
fiecare persoană juridică are nevoie de autoidentificare în raporturile
civile sau de altă natură la care participă.
Generic, importanţa identificării persoanei juridice este aceeaşi
ca şi importanţa identificării pentru persoana fizică.
Trebuie de menţionat încă un aspect al importanţei identificării
şi anume, că unele atribute de identificare ale persoanei juridice au o
anumită incidenţă asupra capacităţii juridice a persoanei
(naţionalitatea, sediul), competenţei jurisdicţionale (sediul).
Ca instituţie juridică, identificarea persoanei juridice trebuie
calificată ca o instituţie complexă, deoarece normele care o
formează nu aparţin unei singure ramuri de drept, civil, ci mai
multor, constituţional, administrativ, financiar etc.
Din punct de vedere al dreptului civil, atributele de identificare
a persoanei juridice sînt drepturi subiective personale
nepatrimoniale. După cum corect se subliniază în literatura de
specialitate1, această calificare nu epuizează natura juridică a tuturor
atributelor de identificare a persoanei juridice, dimpotrivă, un
anumit atribut de identificare poate fi calificat şi din punctul de
vedere al altei ramuri de drept, ori, chiar din punct de vedere al
1
Gh. Beleiu. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil.,
Bucureşti, 2001, p. 555.
dreptului civil un anumit atribut poate fi şi altceva decît numai drept
personal nepatrimonial. Spre exemplu, naţionalitatea se califică şi
prin prisma dreptului constituţional şi al dreptului internaţional
privat. La fel, marca, deşi are şi funcţia de atribut de identificare,
aparţine şi dreptului de proprietate industrială.
Atributele de identificare au următoarele caractere juridice,
specifice categoriei de drepturi de care aparţin 2:
- Opozabilitatea erga omnes. Atributele de identificare a
persoanei juridice fiind drepturi absolute, sînt opozabile tuturor;
- Inalienabilitatea. Atributele de identificare a persoanei
juridice nu pot fi cesionate prin acte juridice. Tot astfel, titularul
acestor drepturi nu poate renunţa la ele;
- Imprescriptibilitatea. Atributele de identificare sînt
imprescriptibile;
- Personalitatea. Atributele de identificare sînt legate de
persoana titularului lor;
- Universalitatea. Toate persoanele juridice au dreptul la
atribute de identificare, cum sînt: denumirea, sediul, firma, contul
bancar, codul fiscal etc.
În doctrină3, atributele de identificare a persoanei juridice sînt
clasificate în atribute de identificare generale şi atribute de
identificare specifice anumitor persoane juridice.
Atributele de identificare generale sînt: denumirea, sediul,
naţionalitatea, contul bancar, număr de identificare de stat unic. La
atributele de identificare specifice numai anumitor persoane juridice
se atribuie toate celelalte atribute de identificare.
Atributele de identificare a persoanei juridice, ca drepturi
subiective, se bucură de protecţia nu numai a dreptului civil, ci şi a
altor ramuri, precum administrativ, penal etc. Mijlocul specific
dreptului civil de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale, ce
constituie atribute de identificare, este acţiunea civilă.

§2.Denumirea persoanei juridice.

Prin denumirea persoanei juridice înţelegem acel mijloc de
identificare a subiectului colectiv de drept care „constă într-un
cuvînt sau într-un grup de cuvinte stabilit cu semnificaţia de mijloc

2
Drept civil. Vol. I. Coordonator Raluca Dimitriu. – Bucureşti, 2000, p. 261.
3
G. Boroi. Drept civil. Partea generală. Persoanele. – Bucureşti, 2002, p. 391.
de identificare a persoanei juridice în condiţiile legii.” 1 Denumirea
persoanei juridice are acelaşi rol şi natură ca numele persoanei
fizice.
Ca drept subiectiv nepatrimonial, denumirea conţine
următoarele prerogative pentru persoana juridică titulară:
- să folosească această denumire, prin care se
individualizează în raporturile juridice concrete la care participă;
- să ceară altora să o individualizeze prin denumirea sa;
- să ceară, în justiţie, restabilirea dreptului la denumire atunci
cînd i s-a adus vre-o atingere.
Denumirea persoanei juridice nu este numai un drept personal
nepatrimonial, ci şi o obligaţie, decurgînd din funcţia socială pe care
o îndeplineşte. Regula generală privind stabilirea denumirii se
găseşte în art. 66 alin. (1) Cod civil al Republicii Moldova 2, care
prevede: „Persoana juridică participă la raporturile juridice numai
sub denumire proprie, stabilită prin actele de constituire şi
înregistrată în modul corespunzător.” Deducem de aici atît regula de
stabilire a denumirii, cît şi obligaţia înregistrării, adică a publicităţii
denumirii.
Reieşind din dispoziţiile legale, denumirea persoanei juridice
trebuie scrisă în limba de stat şi să fie proprie, irepetabilă şi să fie
inconfundabilă cu denumirile altor persoane juridice. Această
condiţie se realizează numai dacă la momentul cînd persoana
juridică solicită înregistrarea nu există un alt subiect de drept care
deja a înregistrat o asemenea denumire. O altă cerinţă înaintată faţă
de denumire rezidă în faptul că ea trebuie să reflecte just statutul
juridic al formei persoanei juridice şi să nu conţină cuvinte sau
abrevieri care să nu corespundă realităţii sau care să ducă în eroare
participanţii la circuitul civil. Totodată, prin art. 66 alin. (4) Cod
civil al Republicii Moldova se interzice utilizarea în denumirea
persoanei juridice a sintagmelor ce contravin prevederilor legale sau
normelor morale, precum şi să conţină nume proprii dacă acestea nu
coincid cu numele fondatorilor şi dacă în acest sens nu este acordul
persoanei sau a moştenitorilor ei.
Schimbarea denumirii persoanei juridice urmează regula
prevăzută de lege pentru stabilirea ei, deci schimbarea denumirii se
face prin modificarea, în condiţiile legii, a actelor de constituire şi
1
Mircea N. Costin, Mircea C. Costin. Dicţionar de drept civil. Vol. II., Bucureşti, p. 51.
2
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002.
înregistrarea acestora. În plus, potrivit art. 66 alin. (7) Cod civil al
Republicii Moldova „Persoana juridică este obligată să publice un
aviz în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” despre
modificarea denumirii, sub sancţiunea plăţii de daune-interese.”

§3. Sediul persoanei juridice.

Prin sediul persoanei juridice înţelegem acel atribut de
identificare prin care se indică un anumit loc stabil care
individualizează persoana juridică în spaţiu.
Potrivit art. 67 alin. (1) Cod civil al Republicii Moldova
„Persoana juridică are un sediu, indicat în actele de constituire”. În
completarea acestui text legal vin prevederile alin. (2) ale aceluiaşi
articol care stipulează că „Stabilirea şi schimbarea sediului sînt
opozabile terţilor din momentul înregistrării de stat.” şi cele ale p. 4
alin. (1) lit. g) ale Regulamentului Registrului de stat al unităţilor de
drept1 potrivit căruia, pe lîngă alte date principale, în Registrul
respectiv se înscriu şi cele referitoare la adresa juridică (sediu).
Din analiza dispoziţiilor invocate mai sus, precum şi a altor
reglementări în materie, deducem următoarele trăsături ale sediului:
- Obligativitatea – exprimă ideea că orice persoană juridică
trebuie să aibă un sediu, prin care se individualizează în spaţiu faţă
de alte subiecte de drept. Obligativitatea sediului decurge din:
obligaţia stabilirii sediului din chiar momentul înfiinţării persoanei
juridice şi obligaţia publicităţii sediului, care se realizează prin
înscriere.
- Unicitatea înseamnă că fiecare persoană juridică are un
singur sediu principal. Unicitatea sediului principal nu exclude ca
persoana juridică să aibă unul sau mai multe sedii secundare.
- Stabilitatea sediului rezultă din împrejurarea că, în principiu,
sediul este stabil. Sigur că sediul poate fi schimbat pe parcursul
fiinţării persoanei juridice, în raport cu necesităţile activităţii.
Sediul persoanei juridice poate fi clasificat după cum urmează:
În raport cu ponderea sa în volumul activităţii persoanei
juridice, distingem între:
a) sediul principal, care priveşte întreaga activitate şi este locul
unde funcţionează organele de conducere ale persoanei juridice şi
1
Anexa nr. 2 la Hotărîrea Guvernului RM nr. 272 din 06.03.2002 “Despre măsurile privind
crearea sistemului informaţional automatizat “Registrul de stat al unităţilor de
drept”//Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 40-42/376 din 21.03.2002.
 b) sediul secundar, respectiv, care priveşte o parte a activităţii
şi unde funcţionează organul de conducere al subunităţilor persoanei
juridice.
În raport cu teritoriul ţării unde se află, sediul poate fi:
a) sediul în ţară şi
b) sediul în străinătate.
Această împrejurare prezintă importanţă mai ales în domeniul
raporturilor juridice de drept comercial internaţional şi de drept
internaţional privat.
Conţinutul dreptului la sediu conferă titularului său trei
prerogative (identice cu cele privind dreptul la denumire) şi anume:
- dreptul de a folosi sediul stabil;
- dreptul de a solicita tuturor persoanelor fizice şi juridice
să o individualizeze prin sediul său;
- dreptul de a cere în justiţie restabilirea dreptului la sediu
ce a fost încălcat.1
Sediul prezintă importanţă din mai multe puncte de vedere,
astfel:
- ca regulă, sediul determină competenţa organului chemat
să efectueze înregistrarea persoanei juridice, de exemplu, art. 10
alin. (1) din Legea RM cu privire la înregistrarea de stat a
întreprinderilor şi organizaţiilor, nr. 1265-XIV din 05.10.20002,
potrivit căruia „Întreprinderile şi organizaţiile, filialele şi
reprezentanţele lor sînt înregistrate de către oficiile teritoriale ale
Camerei la sediul acestora.”;
- în anumite cazuri, locul executării obligaţiei poate fi
sediul creditorului sau al debitorului (art. 573 Cod civil al
Republicii Moldova);
- sediul persoanei juridice determină naţionalitatea
acesteia, deoarece în raporturile de drept comercial internaţional şi
de drept internaţional privat se consideră că persoana juridică are
naţionalitatea ţării pe teritoriul căreia îşi are sediul principal;
- în raport cu sediul se determină instanţa judecătorească
competentă să soluţioneze litigiul în care persoana juridică apare ca
pîrît (art. 38 alin. (2) Cod de procedură civilă al Republicii
Moldova3).
1
Iosif R. Urs. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. – Brăila,
1996, p. 273.
2
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 31-34/109 din 22.03.2001.
3
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 111-115/451 din 12.06.2003.
 Schimbarea sediului se face potrivit principiului simetriei
juridice, adică în acelaşi fel în care a fost fixat sediul iniţial.
E cazul să menţionăm că potrivit art. 13 din Legea Republicii
Moldova cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi
organizaţiilor, organul înregistrării de stat înscrie datele cu privire la
sediul întreprinderii sau organizaţiei în Registrul de stat indicate în
documentele de constituire şi nu este în drept să ceară alte
documente cu privire la confirmarea acestor date. Considerăm că
această prevedere legală ar fi trebuit modificată, deoarece cu
adevărat sediul este un atribut de identificare important pentru
societatea comercială şi amplasarea acesteia într-un anumit loc
trebuie să fie cu un anumit drept. În acest sens, trebuie să existe
acordul proprietarului sau posesorului localului unde va fi amplasat
sediul, dacă acesta nu a fost transmis în proprietate, în arendă, în
folosinţă gratuită sau cu un alt drept. În caz contrar, în calitate de
sediu vor fi prezentate adrese selectate la întîmplare, iar organul
înregistrării de stat nu va putea verifica veridicitatea informaţiei
înscrise referitoare la sediu.

§4. Naţionalitatea persoanei juridice.

Ceea ce este cetăţenia pentru persoana fizică este
naţionalitatea pentru persoana juridică, adică apartenenţa la un
anumit stat şi, prin aceasta, la un sistem de drept naţional.
Nu pentru toate persoanele juridice naţionalitatea prezintă
acelaşi interes practic. De exemplu, persoanele juridice de stat sînt
persoane juridice ale Republicii Moldova prin ipoteză, nefiind
necesară o prevedere specială în acest sens.
Sub aspect juridic, naţionalitatea prezintă un deosebit interes,
deoarece unele norme legale se aplică atît persoanelor juridice ale
Republicii Moldova, cît şi celor străine, alte norme legale se aplică
numai persoanelor juridice ale Republicii Moldova, iar a treia
categorie de norme se aplică numai persoanelor juridice străine. Ca
exemplu invocăm prevederile art. 21 alin. (5) din Legea RM cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi 1, nr. 845-XII din
03.01.1992, potrivit cărora „Filialele şi reprezentanţele
întreprinderilor statelor străine se înfiinţează ca persoane juridice.”
Naţionalitatea persoanei juridice prezintă interes practic mai
ales în raporturile de drept internaţional privat, cu componenţa sa
1
Monitorul Parlamentului RM nr. 2/33 din 28.02.1994.
esenţială: dreptul comerţului internaţional. Aici naţionalitatea este
folosită în sensul de statut juridic, adică de lege aplicabilă
constituirii, funcţionării, dizolvării şi lichidării persoanei juridice.
Altfel spus, naţionalitatea determină legea aplicabilă persoanei
juridice.2

§5. Contul bancar şi codul fiscal al persoanei juridice.

Contul bancar al persoanei juridice este un mijloc de
identificare a persoanei juridice în raporturile patrimoniale la care
participă, de maximă importanţă practică. Fiecare persoană juridică
are un cont bancar în care îşi păstrează disponibilităţile băneşti, cont
care se desemnează printr-un simbol cifric. Mai mult de atît, potrivit
art. 3 alin. (3) din Regulamentul privind deschiderea şi închiderea
conturilor la băncile din Republica Moldova, aprobat prin Hotărîrea
Consiliului de Administraţie a Băncii Naţionale a Moldovei, nr. 415
din 30.12.19991, „Întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile
indiferent de forma lor juridico-organizatorică sînt obligate să
păstreze mijloacele băneşti la bănci.”
Codul fiscal este un simbol cifric care serveşte la identificarea
persoanei juridice în raporturile financiare ale acesteia şi în
raporturile privitoare la evidenţa statistică.

§6. Firma şi marca persoanei juridice.

Firma. Problema care se pune este de a şti dacă există
deosebiri între noţiunea de „denumire” şi „firmă”. După părerea
unor autori2, „denumirea” este un atribut general de identificare a
oricăror persoane juridice fie ele de drept public, fie de drept privat,
în timp ce „firma” este o denumire specifică numai pentru
comercianţi. Iniţial firma apărea ca o inscripţie pe o placă, pe un
suport material, aşezată la intrarea unui magazin, sau a unei
întreprinderi, prin care acestea din urmă aduceau la cunoştinţa
publicului denumirea sa. Sensul iniţial s-a schimbat în timp, cel mai
frecvent astăzi fiind cel de a individualiza un comerciant.
Acest termen a fost preluat şi în legislaţia Republicii Moldova,
astfel art. 24 alin. 1 din Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi stabileşte că „întreprinderea ... îşi desfăşoară activitatea

2
Stanciu D. Cărpenaru. Drept comercial român. – Bucureşti: ALL BECK, 2000, p. 196.
1
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 8-9/32 din 20.01.2000.
2
I. Urs, op. cit., p. 270.
sub o anumită firmă (denumire).” De aici rezultă că între termenul
de „denumire” şi cel de „firmă” se pune semnul egalităţii, ambele
avînd scopul de a individualiza întreprinderea în circuitul civil.
Aceiaşi concluzie rezultă şi din analiza dispoziţiilor Codului civil al
Republicii Moldova, unde în art. 108 se utilizează termenul de
„denumirea societăţii”, iar în art. 817 – „denumirea de firmă”.
În această ordine de idei, cerinţele înaintate prin art. 66 Cod
civil al Republicii Moldova faţă de denumirea persoanei juridice se
referă în egală măsură şi la firma societăţilor comerciale, dispoziţii
completate şi de prevederile art. 24 şi 25 din Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi. Astfel, potrivit art. 24 din legea
numită, firma, pe lîngă denumirea concretă a întreprinderii, trebuie
să mai conţină indicarea completă sau prescurtată (abreviată) a
formei organizatorico-juridice, precum şi genul principal de
activitate a întreprinderii; iar art. 25 stabileşte anumite restricţii
privind folosirea unor numiri, denumiri ori cuvinte în denumirea de
firmă. Astfel, nu se poate utiliza firma care conţine denumirea
oficială a statului, a organelor sale, a autorităţilor administraţiei
publice locale şi a organizaţiilor obşteşti, sau conţine date care
indică direct ori indirect că întreprinderea aparţine acestor organe şi
organizaţii (cu excepţia întreprinderilor care sînt fondate de către
aceste organe sau organizaţii); date, inclusiv semne grafice a căror
utilizare este interzisă de legislaţia în vigoare.
În literatura de specialitate1 se menţionează că în structura
denumirii de firmă se deosebesc două părţi: corpul şi accesoriul.
Corpul este format din elemente obligatorii, pe cînd accesoriul poate
avea şi elemente obligatorii şi elemente luate arbitrar de către
fondatori. Astfel, corpul include forma organizatorico-juridică a
întreprinderii. Această parte a denumirii de firmă permite a grupa
întreprinderile după forma juridică şi oferă posibilitatea, pentru
restul participanţilor la circuitul civil, de a obţine minimum de
informaţie despre persoana juridică în cauză. Accesoriul este
elementul de identificare care deosebeşte o întreprindere de aceeaşi
formă de alta. Fondatorul are libertatea de a alege accesoriul, ţinînd
cont de restricţiile stabilite de lege. Reieşind din prevederile
legislaţiei în vigoare, în unele cazuri, el depinde şi de forma
1
Сергеев А.П. Гражданское право. Том 3. Москва, 1998, стр. 158, citat de N. Roşca.
Consideraţiuni asupra conţinutului denumirii de firmă a societăţilor comerciale//Buletinul
Curţii de Apel Economice şi Inspectoratului Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul
Finanţelor. Nr. 6. – 2003. – p. 8.
persoanei juridice. Astfel, societatea în nume colectiv, potrivit art.
121 alin. (3) Cod civil al Republicii Moldova, trebuie să includă în
denumirea sa numele sau denumirea tuturor sau cel puţin a unuia
dintre asociaţi şi sintagma „şi compania” sau abrevierea „şi Co”.
Deci, dacă denumirea de firmă a societăţii în nume colectiv include
numai numele a doi sau trei asociaţi rezultă că aceasta are numai
atîţia asociaţi, iar dacă după numele asociaţilor este inclusă şi
sintagma „şi compania”, aceasta presupune că numărul de asociaţi
este mai mare. Denumirea de firmă a societăţii în comandită de
asemenea va include numele sau denumirea comanditaţilor. Dacă nu
sînt indicaţi toţi comanditaţii, în denumire se va conţine şi sintagma
„şi compania”.
Potrivit art. 26 alin. 1 din Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi „Întreprinderea a cărei firmă a fost înregistrată în
modul stabilit de lege are dreptul exclusiv de a o utiliza în
conformitate cu legislaţia.” În situaţia în care acest drept al
titularului este încălcat, el poate cere încetarea folosirii firmei sale şi
repararea prejudiciului cauzat.
Marca. Marca constituie un element de identificare a
persoanei juridice într-un anumit domeniu de activitate în raport de
ceilalţi participanţi la circuitul civil. Potrivit Legii Republicii
Moldova privind mărcile şi denumirile de origine a produselor, nr.
588-XIII din 22.09.19951, art. 2 alin. (1) „Marca de produs şi marca
de serviciu constituie orice semn sau orice combinaţie de semne,
susceptibile de reprezentare grafică, ce serveşte la deosebirea
produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de
produsele sau serviciile altei persoane fizice sau juridice.” Subiectul
de drept poate să-şi aleagă marca pe care o consideră
corespunzătoare. Ea poate fi constituită din cuvinte, litere, cifre,
elemente figurative, combinaţiile de culori, precum şi orice
combinaţie a acestor semne perceptibile vizual.
Mărcile sînt susceptibile de următoarea clasificare.
După titularul mărcii, ele se divizează în mărci individuale şi
mărci colective. Marca individuală este cea care aparţine unei
singure persoane fizice sau juridice. Marca colectivă este marca
unei uniuni, asociaţii economice sau ai unei alte asociaţii destinată
de a desemna produsele fabricate şi comercializate sau serviciile
prestate de acestea care au aceleaşi caracteristici.
1
Republicată în Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 150-151 din 11.12.2001.
 În raport cu destinaţia lor economică, mărcile se divid în mărci
de fabrică şi mărci de comerţ. Marca de fabrică este marca
producătorului, pe cînd marca de comerţ este marca comerciantului,
care aplică pe produsele pe care le distribuie propriul său semn,
pentru a-şi cîştiga clientela.
După obiect, mărcile se clasifică în mărci de producţie şi mărci
de serviciu. Mărcile de producţie cuprind mărcile de fabrică şi de
comerţ.
Orice persoană juridică poate fi titular al mai multor mărci.
Pentru ca titularul mărcii să dispună de dreptul exclusiv asupra ei şi
să beneficieze de protecţia juridică corespunzătoare, marca trebuie
înregistrată la Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii
Industriale, în urma cărui fapt se eliberează certificatul de
înregistrare a mărfii, care şi confirmă acest drept exclusiv asupra
mărcii pentru produsele sau serviciile indicate în el. Înregistrarea
mărcii produce efecte pentru o perioadă de 10 ani, cu posibilitatea
prelungirii pe 10 ani ori de cîte ori este necesar.
Dreptul exclusiv asupra mărcii conferă titularului său
următoarele prerogative:
- de a dispune de marcă;
- de a folosi marca pe întreg teritoriul ţării;
- de a interzice altor persoane să folosească, fără
consimţămîntul său, semne identice ori similare pentru produse sau
servicii identice sau similare celor pentru care marca a fost
înregistrată.
Marca înregistrată poate fi transmisă pentru utilizare totală
sau parţială altor persoane. Transmiterea se poate face prin cesiune,
prin contract de licenţă exclusivă sau neexclusivă, precum şi prin
succesiune legală sau testamentară. Dacă drepturile asupra mărcii
sînt transmise prin contract, acesta urmează a fi înregistrat la
Agenţie.
Folosirea ilegală a mărcii atrage pentru persoana vinovată
răspunderea civilă, administrativă sau penală, conform legislaţiei în
vigoare.

§7. Alte atribute de identificare a persoanei juridice.

7.1. Numărul de identificare de stat unic.În scopul identificării
şi evidenţei tuturor persoanelor juridice prin Hotărîrea Guvernului
Republicii Moldova nr. 272 din 06.03.2002 „Despre măsurile
privind crearea sistemului informaţional automatizat „Registrul de
stat al unităţilor de drept” s-a dispus crearea unui astfel de
registru, precum şi s-a reglementat numărul de identificare de stat
unic ca atribut de individualizare a persoanei juridice în relaţiile cu
orice altă persoană fizică sau juridică.
Necesitatea creării Registrului de stat al unităţilor de drept în
Republica Moldova s-a impus de existenţa unui numeros şir de
registre şi instanţe registratoare, ceea ce complica inutil procesul
evidenţierii şi autorizării activităţii persoanelor fizice şi juridice.
Astfel, funcţionau următoarele registre de evidenţă a diferitor
categorii de unităţi de drept: Registrul Comercial de Stat al Camerei
Înregistrării de Stat, Registrul contribuabililor al Inspectoratului
Principal Fiscal de Stat, Registrul Interadministrativ RENIM şi
Registrul gospodăriilor ţărăneşti ale Departamentului Statistică şi
Sociologie, Registrul organizaţiilor de asigurări al Serviciului de
Stat pentru Supravegherea Asigurărilor pe lîngă Ministerul
Finanţelor, iar registrul persoanelor fizice şi juridice prestatoare de
servicii turistice al Agenţiei Naţionale de Turism şi registrul
plătitorilor în fondul social al Casei Naţionale de Asigurări Sociale
se afla în proces de formare.
Una din principalele deficienţe ale registrelor existente consta
în cuprinderea incompletă a unităţilor de drept şi lipsa unui
identificator unic. Din considerentul că în legislaţia Moldovei nu
există o noţiune expresă ce ar cuprinde toate categoriile de persoane
juridice şi antreprenorii individuali, care trebuie luaţi în considerare
în Registrul de stat al unităţilor de drept, s-a decis operarea cu
noţiunea de unitate de drept, preluată din recomandările
EUROSTAT-ului privind evidenţa obiectelor de acest tip (secţiunea
7 “Unitatea de drept şi întreprinderea”), elaborate în anul 1994 de
Uniunea Europeană în colaborare cu Asociaţia Europeană a
Comerţului Liber.
Astfel, Registrul de stat al unităţilor de drept devine un sistem
de evidenţă unică automatizată a autorităţilor publice,
întreprinderilor şi organizaţiilor, grupurilor financiar-industriale,
partidelor şi altor formaţiuni social-politice, organizaţiilor obşteşti,
uniunilor sindicale, cooperativelor, fondurilor, asociaţiilor patronale,
organizaţiilor confesionale, asociaţiilor de proprietari în
condominiu, gospodăriilor ţărăneşti (de fermier), precum şi a
persoanelor fizice ce-şi desfăşoară activităţile în baza licenţei sau
patentei de antreprenor.
Indicele de bază de identificare al fiecărui obiect al
înregistrării este numărul de identificare de stat al unităţii de drept
(IDNO - abreviatura cuvintelor în engleză "Identification Number of
Organization"), care va rămîne neschimbat pe parcursul întregii
activităţi a persoanei juridice (se introduce în toate documentele
unităţii de drept şi pe ştampilă) şi un anumit termen după ce ea îşi
va înceta activitatea (pentru arhivă). El va fi utilizat de toate
sistemele informatice care prelucrează date privind unităţile de
drept, precum şi de către aceştea din urmă în relaţiile cu terţii,
inclusiv cu autorităţile publice.
Potrivit p. 5 al Regulamentului registrului de stat al unităţilor
de drept “în teritoriul ţării IDNO este principalul indice de
identificare al unităţii de drept, reprezentat printr-o serie strict
ordonată din 13 cifre, dintre care:
1. prima cifră - indicele de identificare a uniităţii de drept,
constituit din numărul compartimentului general la care se referă
obiectul identificării;
2. cifrele a doua - a patra - ultimele trei cifre ale anului atribuirii
IDNO;
3. cifrele a cincea - a şaptea - codul autorităţii (oficiului) care a
înregistrat unitatea de drept;
4. cifrele a opta - a douăsprezecea - numărul de ordine al
înregistrării în anul respectiv în oficiul în cauză;
5. cifra a treisprezecea - de control.”
Totodată, potrivit Hotărîrii Guvernului Republicii Moldova cu
privire la punerea în aplicare a numărului de identificare de stat unic
al întreprinderilor şi organizaţiilor, nr. 861 din 14.07.2003 1, pînă la
data de 01 ianuarie 2004 toate întreprinderile şi organizaţiile
specificate în art. 3 al Legii Republicii Moldova cu privire la
înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor, au obligaţia
de a solicita de la oficiile teritoriale ale Camerei Înregistrării de Stat
atribuirea numărului de identificare de stat unic. Punctul 4 al
aceleiaşi hotărîri prevede că certificatul de înregistrare nou eliberat
(cu atribuirea numărului de identificare de stat unic) se recunoaşte şi
ca certificat de atribuire a codului fiscal. După data de 01 ianuarie
2004 certificatele de înregistrare şi de atribuire a codului fiscal a
1
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 153-154/899 din 22.07.2003.
agenţilor economici ce nu deţin număr de identificare de stat unic,
în temeiul deciziei instanţei de judecată, se anulează cu radierea din
Registru.
2. Emblema. Emblema, ca şi firma, este un atribut de
identificare a persoanei juridice. Conţinutul emblemei este un semn
sau o denumire care deosebeşte o persoană juridică de alta de
acelaşi gen. Emblema trebuie să fie un semn distinctiv mai sugestiv
decît firma, deoarece numai astfel va fi apt să atragă clientela. 1
Potrivit art. 24 alin. 5 din Legea cu privire la antreprenoriat ţi
întreprinderi „Firma poate fi utilizată şi în calitate de emblemă
comercială, cu condiţia înregistrării acesteia conform Legii privind
mărcile şi denumirile de origine a produselor.” Din această
prevedere legală rezidă, în primul rînd, că firma este un atribut
obligatoriu de identificare a persoanei juridice, pe cînd emblema –
unul facultativ, în al doilea rînd, pentru ca titularul să dispună de
dreptul exclusiv asupra emblemei, ea trebuie înregistrată la Agenţia
de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale, numai în acest caz
obţinînd aceleaşi prerogative ca şi titularul dreptului exclusiv asupra
mărcii, şi, în al treilea rînd, regimul juridic al mărcii se aplică prin
analogie şi faţă de emblemă.
Folosirea ilicită a emblemei atrage pentru persoana vinovată
răspunderea civilă şi răspunderea administrativă, conform
prevederilor legislaţiei în vigoare.
3. Telefon, telex, fax. Acestea constau în simboluri cifrice,
care, în condiţiile tehnicii actuale, reprezintă mijloace curente şi
rapide de identificare a persoanei juridice. De regulă, pe adresele şi
în general pe imprimatele folosite de persoanele juridice sînt
înscrise simbolurile numerice referitoare la telefon, telex şi fax.
Identificarea persoanei juridice prin simbolurile cifrice ale
telefonului, telexului şi faxului se practică în mod curent cu ocazia
încheierii, modificării şi executării contractelor.
Din punct de vedere juridic sîntem în prezenţa unor drepturi
subiective cu un regim propriu.
4. Simbolica.Pentru unele persoane juridice, ca partidele, alte
organizaţii social-politice, asociaţiile obşteşti, în calitate de mijloc
de identificare apare şi simbolica. În calitate de simboluri pot apărea
embleme, drapele, fanioane, care de asemenea urmează să fie

1
Stanciu D. Cărpenaru. Drept commercial roman., Bucureşti, 1998, p. 112.
înregistrate de către organul de stat care înregistrează (a înregistrat)
persoana juridică respectivă.
Potrivit prevederilor legale, faţă de simbolică se înaintează
următoarele cerinţe:
- să se deosebească de simbolica altor persoane juridice
similare. De exemplu, art. 17 alin. (2) Din Legea Republicii
Moldova cu privire la asociaţiile obşteşti, nr. 837-XIII din
17.05.19961, prevede „Denumirea, steagurile, emblemele,
fanioanele şi alte simboluri ale asociaţiei obşteşti, dacă atare există,
trebuie să difere de denumirile şi simbolica altor persoane
juridice...”
- să nu reproducă simbolica statului;
- nu trebuie să servească pentru propagarea schimbării prin
violenţă a regimului constituţional, subminării integrităţii teritoriale
a Republicii Moldova, războiului, violenţei şi a cruzimii, aţîţarea
urii sociale, rasiale, naţionale sau religioase, precum şi alte idei de
acest gen.

1
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 6 din 23.01.1997.
CAPITOLUL X: PERSOANA JURIDICĂ CU SCOP
LUCRATIV CA SUBIECT AL RAPORTURILOR DE DREPT
CIVIL

§1. Generalităţi privind întreprinderea ca subiect de drept

civil
Relaţiile în care ne implicăm zi cu zi, nu sunt altceva decît
anumite raporturi sociale. Aceste raporturi pot fi simple, precum
cele de prietenie sau pot fi reglementate de anumite norme juridice
(norme ce pot aparţine diferitor ramuri de drept). Raporturile
patrimoniale şi personal nepatrimoniale reglementate de normele
dreptului civil sunt raporturi juridice civile1
După cum s-a mai menţionat, există două categorii de subiecte
în dreptul civil: a) persoanele fizice prin care se desemnează omul
ca titular de dreputri subiective civile şi; b) persoanele juridice ca
entitate ce întruneşte cumulativ cerinţele de a avea o organizare
proprie, un patrimoniu distinct, scop bine determinat şi este titulară
de drepturi şi obligaţii.
Duppă prevedeerile Codului civil deosebim persoane juridice
cu scop lucrativ şi persoane juridice cu scop nelucrativ. În acest
sens, persoanele juridice cu scop lucrativ, le mai numim persoane
juridice comerciale sau întreprinderi sunt cele care au drept scop
asigurarea realizării unui venit.
Ca orice subiect de drept civil, întreprinderea se identifică prin
anumite elemente individuale şi dispune de capacitate civilă de
exerciţiu şi de folosinţă. Elementele de individualizare a
întreprinderii sunt:
a)Forma. Orice persoană juridică cu scop lucrativ, legal
înfiinţată pe teritoriul Republicii Moldova, poate îmbrăca una din
formele recunoscute şi reglementate de legislaţia naţională.
Principalele forme juridice de organizare sunt reglementate de
Codul Civil şi alte acte normative.
b)Firma. Întreprinderea îşi desfăşoară activitatea sub o
anumită firmă şi fiecare persoană juridică îşi are firma sa. Aceasta
trebuie să conţină: denumirea concretă a întreprinderii şi/sau alte
date care permit deosebirea acesteia de alte întreprinderi. De
exemplu, firma S.N.C., trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia
din asociaţi şi menţiunea „societate în nume colectiv” scrisă în
întregime sau abrevierea „S.N.C.”. În cazul în care nu sunt incluse
numele sau denumirea tuturor asociaţilor, în denumirea societăţii
trebuie să se includă numele sau denumirea a cel puţin unuia din ei
şi sintagma în limba de stat „şi compania” sau abrevierea „şi Co”.
Aceleaşi condiţii fiind valabile şi pentru Societatea în Comandită,
doar cu o specificare, la includerea în denumire a numelui sau
denumirii comanditarului, acesta va purta răspundere solidară
nelimitată. Cerinţele înaintate faţă de firma Societăţii pe Acţiuni,
Întreprinderii de Stat şi Municipale poartă un caracter general:
- indicarea completă sau prescurtată a formei juridice de
organizare
- indicarea denumirii specifice care ar servi ca criteriu de
identificare a acesteia de alte întreprinderi. În cazul prezentării
organului abilitai spre înregistrare o denumire a firmei care are
elemente asemănătoare cu firma unei întreprinderi deja înregistrată,
acesta este obligat a respinge cererea de înregistrare.
- indicarea genului principal de activitate.
c) Sediul. Prin sediu se înţelege locul unde se află centrul
principal de conducere şi gestiune a activităţii ce o practică
întreprinderea, indiferent dacă acesta se află în alt loc decît cel unde
îşi desfăşoară activitatea.
Importanţa stabilirii locului unde îşi are sediul întreprinderea este
important deoarece determină anumite elemente ca naţionalitatea.
d) Naţionalitatea. Odată cu stabilirea naţionalităţii persoanei
juridice, determinăm o seri de aspecte ce ţin de regimul juridic
aplicabil, legislaţia ce stă la baza constituirii şi funcţionării acesteia,
legea naţională ş.a.
Vorbind despre regimul juridic aplicabil persoanelor juridice
străine, este necesar a specifica că în condiţiile legii sunt asimilate
persoanelor juridice ale Republicii Moldova. Regimul juridic al
reprezentanţelor şi sucursalelor persoanei juridice pe teritoriul unui
alt stat este guvernat de legea naţională a persoanei juridice, iar
regimul juridic al filialei persoane juridice pe teritoriul unui alt stat
este guvernat de legea statului pe al cărui teritoriu s-a constituit
filiala, independent de legea naţională a persoanei juridice (art.1597
C.C.).
Odată cu înregistrarea sa, întreprinderea capătă capacitate
civilă de folosinţă şi de exerciţiu.
În literatura de specialitate capacitatea civilă de folosinţă a
persoanei juridice lucrative, este definită prin prisma scopului
(obiectului de activitate) pentru care a fost creată. Astfel, capacitatea
de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea persoanei de a avea
drepturi şi obligaţii ce contribuie la realizarea scopului pentru care a
fost cerată.
Întreprinderile cu scop lucrativ au capacitate de folosinţă generală,
adică pot practica toate acele activităţii de antreprenoriat, care nu
sunt interzise de lege fără a le indica în statutul întreprinderii.
Tipurile de activităţi care necesită autorizaţii speciale sunt expres
stabilite de lege şi pot fi practicate numai după obţinerea actului ce
conferă dreptul persoanei de a practica genul dat de activitate,
permisului (numit licenţă), eliberat de Camera de licenţiere.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice încetează la data
radierii ei din registrul de stat.
Persoana juridică capătă capacitate de exerciţiu la data
constituirii, exercitîndu-şi drepturile şi executîndu-şi obligaţiile prin
administrator. Calităţile pretinse faţă de personalitatea
administratorului, precum şi împuternicirile de care va dispune, vor
fi supuse regulilor generale de mandat, particularităţile fiind
prevăzute de lege sau actul de constituire care vor avea prioritate.

§2. Clasificarea întreprinderilor.

Legislaţia Republicii Moldova reglementează diferit tipurile
de întreprinderi, avînd la bază anumite criterii de clasificare.
Referindu-ne la tipurile persoanelor juridice, art.57 Cod civil,
enumeră două tipuri de persoane juridice, care în raporturi civile
sunt situate pe poziţii de egalitate şi anume persoane juridice de
drept public şi persoane juridice de drept privat. Privitor la
persoanele de drept privat, legislatorul vorbeşte despre scopul
acestora care poate fi lucrativ sau comercial şi nelucrativ sau
necomercial.
Scopul este un element constitutiv al persoanei juridice, care
desemnează obiectul de activitate al acestuia şi determină limitele
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, forma
organizatorico-juridică pe care trebuie să o îmbrace, deci este
raţiunea existenţei persoanei juridice. 149 Importanţa stabilirii unui
scop bine determinat şi acordat la interesul general al societăţii,
realizează esenţa celor două elemente ale persoanei juridice,

149
Gabriel Boroi Drept Civil.Partea Generală.Persoanele.Bucureşti 2001
constituind un tot întreg, determinînd forma de organizare şi
patrimoniul acestuia.
În această ordine de idei, deosebim următoarele categorii de
persoane juridice care practică anumite genuri de activitate cu
scopul de a-şi asigura o sursă de venit:
1) Societatea în nume colective este societatea comercială ai
cărei membri practică, activitate de întreprinzător în numele
societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile acestora.
S.N.C. se formează în baza actului de constituire de un număr nu
mai mic de 2 şi nu mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice.
Conducerea societăţii se exercită prin acordul tuturor membrilor ei,
astfel încît fiecare membru are cîte un singur vot. Membrii S.N.C.
poartă răspundere subsidiară cu tot patrimoniul lor pentru obligaţiile
societăţii.150
2) Societatea în comandită este societatea comercială în
numele căreia comanditaţii practică activitate de întreprinzător şi
poartă răspundere solitară nelimitată pentru obligaţiile acesteia, iar
comanditarii, de regulă unul sau mai mulţi membri-finanţatori, nu
participă la activitatea de întreprinzător a societăţii, însă suportă
riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii în limita
aportului depus. Referitor la membrii S.C., sunt stabilite anumite
restricţii, precum că persoana comanditat nu poate fi membru al
S.N.C. şi nici în mai multe S.C. La fel ca şi S.N.C. şi S.C., se
constituie în baza actului de constituire şi se aplică acelea-şi
prevederi, dar cu respectarea condiţiei ca legea să nu prevadă expres
anumite cerinţe specifice faţă de una din formele date.
3) Societatea pe acţiuni este societatea constituită din una sau
mai multe persoane, care participă la formarea capitalului social
prin anumite cote de participare şi răspund pentru obligaţii în limita
aporturilor lor. S.A. se constituie în baza actului de constituire, însă
mai prevede în art.157 C.C., o serie de cerinţe specifice conform
cărora S.A., poate fi constituită de una sau mai multe persoane
numite „acţionari”, şi suportă riscul pierderilor activităţii societăţii,
care conform Legislaţia Republicii Moldova, poate fi de tip deschis
sau închis, în limitele participaţiuni lor la capitalul social. 151
4) Societatea cu răspundere limitată este societatea comercială
al cărui capital social este divizat în părţi sociale conform actului de
150
Cod Civil al R.M., art.136
151
Legea cu privire la societăţile pe acţiunu nr 1134-XII/1997
constituire şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul
societăţii(art.145 C.C.). S.R.L. poate fi constituită de una sau mai
multe persoane şi la fel ca membrii S.A., membrii S.R.L., poartă
răspundere în limita participaţiunii lor la capitalul social. Ceia ce
ţine de conducerea, administrarea şi reprezentarea S.R.L. se
stabilesc de statut, precum şi prin lege.
5) Cooperativa este asociaţia benevolă de persoane fizice şi
juridice, organizată pe principii corporative în scopul favorizării şi
garantării, prin acţiunile comune ale membrilor săi, a intereselor
lor economice şi a altor interese legale (art.171 C.C.). Cooperativa
poate fi constituită, dacă are nu mai puţin de cinci membri. Membru
al cooperativei poate fi persoana care întruneşte condiţiile general
stabilite. Dobîndirea calităţii de membru al cooperativei precum şi
retragerea acesteia, se efectuează conform prevederilor legale, iar
în ceea ce priveşte admiterea a noi membri ai cooperativei,
legislatorul oferă posibilitatea membrilor acesteia de a stabili
anumite condiţii speciale, care vor fi expres indicate în textul
statutului cooperativei. În privinţa vîrstei, legislatorul expres
stabileşte în art.171 C.C., că calitatea de membru de cooperativă o
poate avea persoana fizică de la vîrsta de 16 ani, precum şi
persoana juridică. Particularităţile diferitor tipuri de cooperative,
drepturile şi obligaţiile membrilor lor se stabilesc de Codul Civil şi
de alte legi.
6) Întreprinderea de stat sau municipală desfăşoară activitate
de întreprinzător pe baza proprietăţii de stat şi respectiv municipală
şi poartă răspundere în limita patrimoniului care-l are.
Întreprinderea de stat se fondează de către Guvern şi respectiv de
către unităţile administrativ-teritoriale, însă pot fi abilitate prin
lege şi alte organe. Particularităţile fondării, funcţionării şi
încetării activităţii întreprinderilor de stat şi a celor municipale se
stabilesc de statutele-model ale acestora şi alte acte normative.

§3. Patrimoniul persoanei juridice cu scop lucrativ

Codul Civil în art. 284, defineşte patrimoniul ca totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani),
privite ca o sumă de valori active şi pasive strîns legate între ele.
Din prevederile articolului dat, cu uşurinţă determinăm caracterul
general dat patrimoniului, ce se referă atît la persoane fizice, cît şi la
persoane juridice.
 Definind noţiunea de patrimoniu al întreprinderii înţelegem
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter economic îndreptate
în vederea satisfacerii sarcinilor şi nevoilor întreprinderii.
Întreprinderea este fondată pentru a promova şi a proteja interesele
patrimoniale ale fondatorilor, îndeplinind o serie de funcţii, printre
care este şi cea de limitare a riscului pierderilor activităţii, cu
valoarea patrimoniului ei. În acest sens patrimoniul reprezintă
suportul material, deoarece mijloacele materiale şi băneşti ce-l
compun, dau posibilitatea întreprinderii să participe la circuitul
economic, să încheie acte juridice în strînsă legătură cu obiectul şi
scopul său. Pe lîngă organizare şi scop bine determinat,
întreprinderea are şi un patrimoniu propriu cu caracter autonom.
Pentru a evidenţia autonomia caracterului dat, deseori mai este
denumit şi patrimoniu social.152
Deseori noţiunea de patrimoniu social este confundată cu
noţiunea de capital social. În acest sens vom enumera o serie de
deosebiri:
- patrimoniul reprezintă o universalitate de bunuri, care
cuprinde drepturile, obligaţiile, precum şi bunurile acesteia, pe cînd
capitalul social este expresia valorică a aporturilor aduse.
- pe cînd patrimoniul cuprinde totalitatea bunurilor societăţii,
capitalul social nu are o existenţă reală.
- patrimoniul are o valoare care variază în funcţie de
rezultatele activităţii, iar capitalul societăţii este fix.
În dependenţă de forma organizatorico-juridică a
întreprinderii, în actele de constituire va fi prevăzută mărimea
minimă a capitalului social. Am menţionat în dependenţă, deoarece
actele de constituire a întreprinderii de stat, municipale şi a S.C., nu
vor prevedea capitalul minim, faptul dat însă nu exclude
transmiterea anumitor valori materiale pentru atingerea scopurilor
propuse.
Patrimoniul întreprinderii, potrivit principiilor generale, este
format din două laturi: latura activă (cuprinde toate drepturile
patrimoniale), latura pasivă (toate obligaţiile evaluate pecuniar,
indiferent de natura acestora)153.

152
I.L.Georgescu, Drept comercial romăn, vol I
153
Gabriel Boroi Drept Civil.Partea Generală.Persoanele.Bucureşti 2001
 Avînd ca titular întreprinderea, patrimoniul ei este distinct de
patrimoniul persoane fizice sau juridice ce o alcătuiesc şi scoate în
evidenţă caracterul autonom la acestuia.
La constituirea întreprinderii, bunurile aduse ca aport de
persoane, ies din patrimoniul acestora şi intră în patrimoniul
întreprinderii.
Aşadar, în cazul declarării întreprinderii insolvabile, ia
răspunde cu patrimoniul ei doar pentru obligaţiile sale, cît priveşti
răspunderea fondatorilor (membrilor) acesteia vor răspunde
personal în dependenţă de prevederile legii şi ale actului de
constituire.
CAPITOLUL XI: PARTICIPAREA STATULUI ŞI
UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE LA
RAPORTUL JURIDIC DE DREPT CIVIL

§1. Noţiuni generale de participare a statului şi a unităţilor

administrativ-teritoriale la raportul juridic de drept civil
Conform articolului 192 Cod civil RM, Republica Moldova şi
unităţile administrativ-teritoriale participă la raportul juridic de
drept civil fiind bazate pe principiul egalităţii participanţilor la
aceste raporturi – persoane fizice şi/sau juridice. Din definiţia
raportului juridic de drept civil reese că acestea apar între
participanţii ce se află pe poziţie de egalitate în procesul asumării de
obligaţii şi exercitării drepturilor. Acesta este criteriul esenţial –
poziţia de egalitate. Drept confirmare, în baza art. 192 alin.2 al Cod
civil RM, se menţionează că Republica Moldova şi unităţile
administrativ-teritoriale cînd devin părţi la raportul juridic de drept
civil, au ca suport juridic normele ce reglementează participarea
persoanelor juridice la astfel de raporturi reglementate de legislaţia
civilă, dacă din lege sau din specificul acestor subiecte nu reiese
altfel. Adică aici apare o condiţie ce ar putea specifica participarea
statului Republica Moldova şi a unităţilor administrativ-teritoriale la
raportul juridic de drept civil. S-ar părea că în acest caz părţile nu se
vor afla pe poziţie de egalitate, dat fiind că subiecţii sus menţionaţi
intră în raporturi de drept civil cu o anumită specificaţie,
caracteristică lor. Care ar fi însă acest specific? Să luăm spre
exemplu atr. 209 Cod civil RM, unde se menţionează ca necesită a
fi încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice şi dintre
persoanele juridice şi cele fizice dacă valoarea obiectului actului
juridic depăşeşte suma de 1000 lei, iar în cazurile prevăzute de lege,
indiferent de valoarea obiectului. Luînd ca temelie aceasta,
menţionăm sptre exemplu, că încheierea unui contract de
vînzare-cumpărarea unei întreprinderi, în care o parte este organ al
administraţiei publice locale – primăria – în persoana primarului,
acesta se face în scris, fiind necesară forma autentică şi înregistrarea
la Camera Înregistrării de Stat, conf. art. 818 Cod civil RM. Aici nu
este menţionată limita de preţ, dar legiuitorul stabileşte un imperativ
- forma autentică şi forma scrisă, deasemenea înregistrarea acestui
contract. Nu este vorba că specificul în exemplu dat, este condiţia
specială de respectare a formei scrise şi autentificarea acestuia care
ţine de natura subiectului din prezentul raport şi anume organele
administrraţiei publice locale, ci se datorează aceasta naturii
obiectului acestui raportul juridic de drept civil. Menţionăm că
prezentul contract, dacă ar avea ca obiect de vînzare un teren, la un
preţ mai mic de 1000 lei, avînd ca subiecţi aceleaşi părţi menţionate
anterior, se va întocmi în scris avînd ca motiv dovada opozabilităţii
şi nu specificul părţii contractante.
Conform art. 2 Cod civil al Federaţiei Ruse ca subiecţi ai
raporturilor juridice de drept civil apare statul şi unităţile municipale
pe lîngă persoanele fizice şi cele juridice. Dar totodată se
evidenţiază această categorie ca subiecte de drept civil ce cuprinde
statul şi subiectele statului: republicile, regiunile,oraşele federale,
regiunile autonome, formaţiunile municipale ca oraşele, satele,
unele teritorii cu statut special.
Conf. Art. 25 alin. 1 al Decretului 31/1954 al României, statul
este persoană juridică care participă nemijlocit la raporturile de
drept civil di nume propriu ca titular de drepturi şi obligaţii. Însă
conf. Alin. 2 al aceluiaş articol se menţionează că statul participă în
asemenea raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în
care prin norme special e direct se stabileşte un alt organ în acest
scop. Spre exemplu: pentru trecerea unui bun din domeniul public al
statului în domeniul public al unităţilor administrativ- teritoriale,
sau din domeniul public în domeniul privat al său- apare ca subiect
statul reprezentat de Guvern.
În aşa mod statul este titularul dreptului asupra proprietăţii
publice de nivel naţional, dar şi titular de drept al proprietăţii private
asupra anumitor bunuri. Pornind de la această idee , susţinem că
statul şi unităţile administativ-teritoriale încheie diverse acte juridice
cu alte persoane fie fizice, fie juridice cum ar fi spre exemplu
vînzarea- cumpărarea unor anumite bunuri, unde statul este în raport
de egalitate la încheierea acestui act juridic.
Dat fiind că statul şi unităţilor administrativ- teritoriale apar în
raporturile de drept civil avînd calitatea de persoană juridică care la
rîndul său trebuie să întrunească anumite condiţii pentru a avea
această calitate şi anume:
1 Organizare de sinestătătoare, care se caracterizează prin
formarea colectivă ca un tot înterg, avînd structură bine determinată,
anumite organe înzestrate cu competenţă corespunzătoare, care sunt
plasate în mod ierarhizat în dependenţă de competenţă
desigur.Aceasta însă nu înseamnă că ele sînt totalmente separate.
Din contra sînt amplasate formînd o reţea bine determinată, un tot
întreg. Organizarea de sinestătătoare se caracterizează prin sistemul
legislativ unic de reglementare a raporturilor. Statul de drept are ca
etalon al sistemului legislativ, actul suprem- constituţia, plus legile
organice şi cele ordinare, care sunt urmate de actele subordonate
legii. Aceste norme sunt menite a reglementadiferite domenii în
parte, respectarea cărora în integru duce la stabilizare în societate.
De aici şi rezultă că organizarea se face în baza literii legii care la
răndul ei este elaborată de legiuitor ca parte componentă a
statului.Altfel spus ststul singur îşi determină soarta,
conformîndu-se însă pe regulele de convieţuire exprimate prin
norme internaţionale, convienţii, pacte şi nu în ultimul rîndlegile
interne, încălcarea cărora ar duce la lezarea drepturilor persoanelor
acestui stat. Unităţile administrativ- teritoriale ca subiecte ale
raportului juridic de drept civil de asemenea au o organizare proprie,
bazîndu-se pe legile speciale ce reglementeză relaziile anume
caracteristice lor, cît şi o structură bine determinată, ierarhizată în
privinţa competenţei ce este asumată. De exemplu, un bun se află în
proprietatea privată a unităţilor administrativ- teritoriale şi aceasta
din urmă doreşte al înstrăina (desigur bunul nu este scos sau limitat
în circuitul civil), oare în acest raport juridic va fi necesar acordul
statului la înstrăinarea bunului dat? Desigur că nu, deoarece aceasta
se va considera o lezare a exercitării dreptului de proprietate privată,
unde este prevăzută libera folosinţă, posesie şi administrare a
bunului.
2 Patrimoniul distinct – atât statul cît şi unităţile administrativ-
teritoriale dispun de patrimoniu distinct care este administrat de
către organele competente. Statul răspunde cu cu patrimoniul său în
caz de răspundere. Patrimoniul distinct este o condiţie esenţială
dovezii faptului că statul şi unităţile administrativ-teritoriale
reprezintă subiecte ale raportul juridic de drept civil. Lipsa
patrimoniului ar duce practic la pierderea acestei calităţi şi sar
confirma faptul că statul şi unităţile administrativ- teritoriale
reprezintă doar o totalitate de organe menite de a asigura
organizarea, excluzînd calitatea de a participa nemijlocit la aceste
raporturi. Prin patrimoniu propriu se înţelege acel element
constitutiv al persoanei juridice, în cazul nostru a statului unităţilor
administrativ- teritoriale care constă în totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale ce au ca titular pe chiar persoana
juridică.1Caracterul distinctiv se manifestă prin faptul că acest
patrimoniu este separat de patrimoniile altor persoane fizice sau
juridice, inclusiv de persoanele ce alcătuiesc persoana juridică în
cauză. Spre exemplu, patrimoniul personal al unui demnitar de stat ,
este diferit de patrimoniul statului, necătînd la faptul că însăşi
demnitarul face parte componentă a statului. Analogic patrimoniului
persoenei juridice, cel al statului şi al unităţilor administrativ-
teritoriale este format din două momente: activul, care reprezintă
totalitatea drepturilor patrimoniale şi desigur pasivul ce este format
din totalitatea obligaţiilor evaluabile pecuniar ale statului unităţilor
administrativ-teritoriale, indeferentdacă ţin de natura contractuală
sau extracontractuală acestora. De patrimoniu este legat faptul
răspunderii proprii, permisiunea de a participa din nume propriu la
circuitul civil.
3 Scopul propriu bine determinat, care reprezintă cea de-a
treia condiţie de existenţă a persoanei juridice- a statului unităţilor
administrativ- teritoriale, ca subiecte în raporturile de drept civil.
Fiind elementul ce desemnează obiectul de activitate a persoanei
juridice, scopul determină statul la o alegere ce urmează a fi făcută
pentru a intra în raporturile de drept civil. Există scopul general care
şi-l pune în faţă orice stat sau chiar unităţile administrativ-
teritoriale şi există scopuri determinate ce reprezintă condiţie de
fond a societăţilor comerciale, dar care în acelaşi timp este şi
condiţie pentru actele juridice. Dar ţin să menţionez că scopul
determinat pentru anumite acte juridice civile,spre exemplu, nu
trebuie să contravină scopului general. Mai mult ca atît, eu cred că
el trebuie să succedă din acesta, dat fiind că sfera sa este inclusă în
întregime în sfera scopului general, la care sunt stabilite fie limite
strict determinate, fie cu caracter permisiv, dar respectînd
temeinicitatea normei de drept. Alt caracter al scopului ca element
al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale – subiecte în
raporturile de drept civil trebuie să fie în acord cu interesul obştesc
unde, convergănd cu interesele altora, să nu aducă lezare acestora.
Mai mult ca atît, acesta (scopul statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale) trebuie să iasă în întîmpinarea interesului
obştesc, deoarace se consideră că acesta este o manifestare de voinţă
a întregului popor.
 Vorbind despre persoana juridică propriu-zisă, menţionăm că
scopul propriu este menit a stabili limitele capacităţii de folosinţă a
acesteia, ceea ce este garantat bineînţeles de principiul specialităţii.
Anume scopul este firul roşu care uneşte celelalte două elemente şe
anume patrimoniu şi organizarea de sinestătătoare care urmează a
converga pentru formarea unui tot întreg.
4. Conform art.55 alin.1 Cod civil RM, persoana juridică
răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul său distinct. Pornind
din capul locului, menţionăm că statul, intrînd în raportul juridic de
drept civil şi aflîndu-se pe poziţie de egalitate, poartă răspundere în
conformitate cu obligaţiile asumate. Răspunderea survine atît din
acte juridice civile cît şi din raporturile juridice de drept civil, cum
ar fi spre exemplu răspunderea pentru erorile judiciare săvîrşite în
procesele penale. Statul şi unităţile administrativ- teritoriale intră în
raporturi juridice de drept civil în materie de răspundere, avînd
calitatea fie de pîrît ( dacă ne aflăm într-un proces spre exemplu), fie
de reclamant. Avînd această calitate, subiecţii în discuţie, pot
încheia contracte de tranzacţie fie pînă la momentul cînd i se dă curs
cererii, fie după pornirea procesului civil. Însă participarea statului
şi unităţilor administrativ- teritoriale în această calitate, crează un alt
gen de neclarităţi. Pentru a înţelege mai bine ideea, aducem
următorul exemplu: într-un proces calitatea de reclamant o are SRL
fie, dar cea de reclamat- statul. Pentru a emite hotărîrea este necesă
numirea care este de strictă competenţă a Centrului de Expertiză ,
care totodată are şi calitatea de copîrît în procesul dat. Alt specialist
pentru efectuarea acestei expertize, ăn republică nu este. Cum de
procedat? Desigur se va face recuzarea în baza CPC al RM, dar
aceasta nu este o soluţie optimă pentru a soluţiona cazul. De obicei
se apelează la un specialist străin, dar acesta impune alte
„incomodităţi”atît de ordin obiectiv cît şi subiectiv.
Conform art. 66Cod civil RM Persoana juridică participă la
raporturile juridice sub denumire proprie stabilită de actele de
constituire şi înregistrată în modul corespunzător. Analogic şi statul
şi unităţile administrativ-teritoriale:este inadmisibil ca un stat sau o
unitate administrativ-teritorială să nu dispună de nume propriu
conferit de lege sau de statut (depinde de caz).
Concluzionăm că statul şi unităţile administrativ- teritoriale
participă din nume propriu, cu patrimoniu distinct, pe propria
răspundere la raporturile juridice de drept civil, urmărind un scop
determinat care este în concordanţă, fără a aduce atingere
inviolabilităţii persoanelor fizice şi juridic ce formează comunitatea
dată.. Participarea acestor subiecţi la raporturile juridice de drept
civil, impune condiţionarea şi supunerea statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale la normele dreptului civil care oferă părţilor
participante la raport, poziţia de egalitate, excepţie făcînd cazurile
prevăzute de lege sau de natura actului , parte la care sau făcut
subiecţii menţionaţi mai sus. În ceea ce priveşte elementele
persoanei juridice, cunoaştem că făcînd referinţă la stat şi unităţile
administrativ- teritoriale, se bucură de dreptul de intra în raporturile
juridice de drept civil, plasîndu-se pe poziţie de egalitate în raport
cu celelalte părţi.

§2. Statul ca subiect la raporturile de drept civil

Statul intră în raporturile de drept civil prin intermediul
ministerelor, departamentelor, etc. De obicei în raporturile de drept
civil intră organele executive, în limita competenţei desigur,
împuternicite de a coordona cu patrimoniu de stat, cu finanţele. În
aşa caz Ministerul Finanţelor reprezintă statul în raporrtul de drept
civil în limita competenţei sale, atribuite de lege. Cunoaştem că
pentru prejudiciile cauzate, statul este tras la răspundere, însă de
cînd a apărut aceasta? Răspunderea civilă a statului pentru
prejudiciile cauzate prin erori judiciare, a apărut relativ tîrziu 2. De la
început se considera că statul ca unicul suveran deţinător de putere,
nu poate fi tras la răspundere. Mai tîrziu însă, prin sec XVIII apere
şi noîiunea de răspundere a statului, care treptat a evoluat pînă la
materie de despăgubiri pentru daune morale. Conceptul de justiţie
era înţeles din o nouă viziune, unde raportul de egalitate a părţilor în
raportul juridic de drept civil, plasa statul la acelaşi nivel cu partea
contractantă sau participantă la raportul dat. Astfel pentru angajarea
răspunderii civile delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat prin
erori judiciare necesită respectare anumitor condiţii speciale 3 pag 230,
în materie de despăgubiri. Conf. art. 58 alin. 1 Cod civil RM statul
şi unităţile administrativ- teritoriale participă la raporturile de drept
civil pe poziţie de egalitate cu celelalte subiecte de drept. Ţinem să
menţionăm că calitatea de persoană juridică statului îi este oferită
direct de lege. Deasemenea legislaţia română - Decretul 31/2956,
capitolul IV, intitulat “ persoana juridică”, sînt enumerate
categoriile de presoane juridice. Conf. art. 25 al aceluiaş act
legislativ, “statul este o persoană juridică în raporturile în care
participă nemijlocit, în nume propriu ca subiect de drepturi şi
obligaţii”. Statul ca purtător al suveranităţii se bazează doar pe
criteriul unicităţii şi inseparabilităţii, deoarece nu poate să existe doi
suverani pe unul şi acelaşi teritoriu. Dar în acelaşi moment statul
apare ca o structură bine aranjată a organelor componente care
reprezintă statul în limitele competenţei şi în cazurile direct
prevăzute de lege. Aceasta se datorează faptului că statul, exercitînd
o multitudine de funcţii, este necesar a structura responsabilitatea
diferitororgane din anumite sfere în anumite limite ale competenţei
lor. S-ar părea că statul este un subiect unic şi inseparabil. Însă fiind
parte la raportul juridic de drept civil, el este reprezentat de anumite
instituţii. Aceasta nu înseamnă că statul este ceva, format de
anumite instituţii ce activează de sinestătător, în mod independent.
Desigur sînt cazuri cînd aceste instituţii sau organe intră în raporturi
juridice de drept civil din nume propriu ca persoane juridice de
sinestătoare aceasta depinde de natura obiectului raportul juridic de
drept civil la care participă. Conforn art. 158 alin. 2 Cod civil RM,
organele împuternicite să exercite o parte din funcţiile (atribuţiile)
Guvernului, posedă personalitate juridică, doar dacă aceasta decurge
din prevederile legii sau în cazurile expres prevăzute de lege, din
actele autorităţii administraţiei publice centrale sau autorităţii
administraţiei publice locale. De aici rezultă că organele date capătă
calitatea de reprezentant al statului ca persoană juridică de drept
civil, doar cînd aceasta o prevede legea. Statul avînd calitatea de
subiect de drept civil, deci are anumite drepturi şi-şi asumă anumite
obligaţii, legate şi deaceea că statul în raportul juridic de drept civil
apare ca principalul subiectz al dreptului public, purtătoer de putere.
Toate aceste elemente oferă statului calitatea de unitate autoritară
care în raportul juridic de drept civil nu este manifestată. Desigur
statul realizează puterea, dar aceasta se face prin intermediul
organelor sale. Aceasta ar semăna cu influienţa angajatorului faţă de
angajaţi; a socităţii faţă de membrii săi; a părinţilor faţă de copii.
Dar spre deosebire de aceasta statul evidevţiază autoritatea
supremaţiei care este învestita cu suveranitate.Suveranitatea deţine o
manifestare atît internă cît şi externă. În limitele teritoriului unde are
loc acţiunea legii în spaţiu, statul reprezintă puterea supremă.
Nimeni nu poate aduce atingere vieţii politice, executive, legislative,
ecomomice, etc a statului, numai dacă acest amestic(se are în vedere
în treburile interne ale statului) nu este strict necesar, prevăzut de
actele internaţionale pentru esigurarea bunei convieţuiri a statelor pe
plan mondial. Aceasta este analogic cu activitatea unei societăţi pe
acţiuni sau a unei societăţi cu răspundere limitată, spre exemplu.
Totuşi statul rămîne a fi un subiect special în raportul juridic de
drept civil. În literatura de specialitate rusă se disting cîtea elemente
ce-i conferă această calitate:
- Statul se bucură de imunitate - caracterul imunitar al acesteia
reiese din faptul supremaţiei, însă aceasta nu exclude faptul
responsabilităţii acestuie în caz de necesitate şi nu se va induce
exonerarea de răspundere sau înlesnire lui în faţa obligaţiilor
asumate în raportul juridic de drept civil. Nu însă esenţial,
caracteristic acestei este principiul egalităţii părţilor în raportul
juridic de drept civil.
- Satul poate elabora acte administrative din care rezultă relaţii
civile, indiferent de voinţa celeilalte părţi.
- Statul singur adoptă legi de care trebuie să se conducă
celelalte subiecte de drept civil.
După opinia specialiştilor ruşi, lista aceasta nu se încheie aici ci este
cu mult mai mare. Spre exemplu, ei consideră că statul se bucură de
prioritate chiar şi atunci cînd participă la un raportul juridic de drept
civil pe poziţii de egalitate. Însă care ar mai fi esenţa poziţiei de
egalitate în această cauză. În raporturile contractuale civile statul
apare pe aceleaşi poziţii cum şi persoana privată. În materie de
succesiune, conf. art. 1433 alin. 2 Cod civil RM statul apare ca
moştenitor, dat fiind faptul că el dispune de capacitate succesorală
testamentară dar numai asupra unui patrimoniu succesoral vacant
sau dacă este desemnat în testament. Aceasta nu ne vorbeşte despre
o prioritate a statului la raporturile juridice.
Totuşi, chiar şi acceptând poziţia de superioritate a statului la
raporturile juridice civile, soluţionăm, însă, problema principală –
recunoaşterea pentru Stat a calităţii de subiect la aceste raporturi.
După autorii ruşi, ar exista mai multe momente de confirmare ca
subiect al raportul juridic de drept civil:
1. Participarea nemijlicită a statului la raportul juridic de drept
civil
2. Statul ca proprietar
3. Statul ca parte contractuală
4. Statul ca subiect al răspunderii
 5. Participarea nemijlocită a statului la comerţul internaţional
Participarea nemijlocită a statului la raportul juridic de drept
civil are loc prin intermediul organelor sale competente cum am
menţionat anterior, dar este caracteristic faptul că aceste organe nu
intră în raporturi juridice de drept civil din nume propriu – ca
persoană juridică – ci ca reprezentant nemijlocit al statului.
Organele ce participă la aceste raporturi, de regulă, reprezintă în
toate domeniile statul şi nu numai anumite sfere sau ramuri ale sale,
totodată însumîndu-i un anumit volum de obligaţii ce necesită a fi
respectate. Aceste organe activează în baza statutului său care le
stabileşte competenţa. Vorbind despre competenţă înţelegem
limitele atribuite prin legi, acte supuse legii, organului reprezentant.
În cazurile în care aceste organe ale statului ar depăşi limita
competenţei lor, fapt care s-ar solda cu lezarea drepturilor altor
persoane, corespunzător ar atrage după sine răspunderea juridică
civilă. Oare în acest caz statul nu poartă răspundere? Desigur că da.
Statul va purta răspundere pentru lezarea drepturilor altor peroane
de către organele reprezentante ale sale, în materie de despăgubiri.
Ţinem să menţionăm că statul apare ca subiect al raportul
juridic de drept civil numai în acel caz cînd se menţionează prin
lege organul de stat, împuternicit de a reprezenta statul, asumăndi-i
anumite obligaţii din care va surveni şi răspudderea după caz. De
aici rezultă că în toate celelalte rapoarte juridice la care face parte
oganul dat, dacă nu sînt desemnate de lege, în limita competenţei,
organul în cauză participă di nume propriu, cu capital propriu, pe
propria-i răspundere. Ca organe de reprezentare pot apărea atît cele
legislative cît şi cele legislative. După literatura română de
specialitate, organele reprezentante ale statului se împart în
următoarele categorii:
1. Organele legislative, reprezentate de Parlament, cu toate că
conform actelor normative ce le oferă această competenţă, nu
prevede expres faptul că sînt persoane juridice, dar aceasta rezultă
nemijlocit întrucît întrunesc elementele constitutive ale persoanei
juridice.
2. Organele executive sînt reprezentate de următoarele organe cu
calitate de persoană juridică:
a) Administraţia Prezidenţială;
b) Guvernul;
c) Ministerele şi alte organe ale administraţiei publice centrale;
 d) Autorităţile administrative autonome, nesubordonate
Guvernului;
e) Prefecturile şi organele administraţiei publice locale;
f) Misiunile diplomatice şi oficiile consulare.
3. Organele judecătoreşti – reprezentate de instanşele judecătoreşti
şi ministerul public.
4. Curtea Constituţională,…etc.
Analogic am putea menţiona şi în Republica Moldova.
Conform art. 193 alin. 3 Cod civil RM în numele statului cît şi a
unităţilor administrativ-teritoriale pot acţiona atît persoane juridice
cît şi persoane fizice prin autorizaţii speciale. Regulile mandatului
se aplică îm măsura în care nu contravin esenţei raportul juridic de
drept civil sau nu este stipulat altfel. Fiind reprezentant al statului
persoana fizică sau persoana juridică îl poate reprezenta în raportul
juridic de drept civil, dacă posedă capacitate. Capacitatea la rîndul
său prevede posibilitatea subiectului de a deveni parte la acest
raport. Prin posibilitate se înţelege atît competenţa sau mai bine zis
împuternicirea oferită de stat acestei persoane cu scop de a-l
reprezenta cît şi aptitudinea persoanei de a deveni parte la acest
raport juridic de drept civil. Vorbind despre persoana fizică ca
subiet al reprezentării susţinem că aptitudinea se caracterizează
după nivelul de pregătire profesională al său, calificarea, etc. Dacă
însă se are în vedere persoana juridică ca fiind reprezentant al
statului, prin aptitudine se va considera limitele stabilite în statutul
său sau în regulamentul acesteia. Spre exemplu, interesele statului în
organul de administrare a unei Societăţi pe Acţiuni, unde statul
deţine pachetul majoritar de acţiuni, pot fi reprezentate de către o
persoană fizică, care activează în baza unui contract pe marginea
căruia sînt stabilite limitele de reprezentare a statului de către
această rersoană. Numirea propriu-zisă a acestei persoane se face
prin intermediul unui act normativ, însă anune modalitatea de
prestare a serviciilor, condiţiile de remunerare, termenul de
reprezentare, precum şi alte momente sînt enumerate în contractul
de reprezentare.
Statul apare ca proprietar al bunurilor ce-i aparţin, dar spre
deosebire de persoana fizică şi persoana juridică, unde acestea în
mod voluntar utilizează cele trei elemente ale proprietăţii, statul este
nevoit să administreze proprietatea sa prin intermediul anumitor
organe competente de aceasta. Prin intermediul acestor organe
capătă, realizează şi încetează dreptul său de proprietate.Vorbind
despre litera legii care se aplică la regimul juridic al proprietăţii
statului este acea a codului civil în vigoare, comumă atît pentru
proprietatea persooanelor fizice cît şi cea a presoanelor juridice.
Trebuie de concretizat însă: este vorba despre proprietatea publică a
statului sau despre proprietatea privată a statului. Domeniul public îl
formează ansamblul de bunuri destinate folosinţei generale a
populaţiei (parcuri, spaţii verzi, etc). În prezent nu dispunem de un
act normativ care ar delimita strict lista bunurilor în cauză, adică
bunurile din proprietatea publică a statului. În ceea ce priveşte
proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale, regimul
juridic al acestora este reglementat de legea cu privire la
proprietatea publică a unităţilor administrativ- teritoriale.
Statul deasemenea poate nemijlocit să participe la activitatea
investiţionară, care de obicei se realizează sub formă de investiţii
băneşti. Am putea enumera anumite modalităţi a investiţiilor statului
în activitatea sus-menţionată:
- Finanţarea care se face direct din buget,
- Garanţiile depuse de către stat la proiecte finanţate din buget,
- Achitarea din buget a creanţelor, etc.
Cînd este vorba despre garantarea de către stat, în limitele
stabilite de buget, putem menţiona că aceasta este acordată de către
stat nu numai sub formă investiţională, dar şi pentru facilizarea
realizării anumitori scopuri care de multe ori sînt de interes naţional.
Statul ca subiect al raportului juridic de drept civil ia parte la
emisia hîrtiilor de valoare, inclusiv şi cele de stat. Statul poate avea
atît calitatea de emitent cît şi de proprietar al acestora. Onorarea
obligaţiilor ce reies din această relaţie, se efectuiază din trezoreria
de stat.
Ţinem să menţionăm că statul, apare ca organizator de loterii
şi alte jocuri de noroc.
În ceea ce priveşte răspunderea statului, aceasta survine din
diferite cazuri ce ţin de faptul că statul este parte la raporturi de
drept civil. Aceasta esta unul din principiile de bază privitor la
răspunderea civilă. Lezarea adusă persoanelor fizice şi celor juridice
în urma acţiunilor ilegale sau din contra a inacţiunilor, săvîrşite de
către organele de stat, fie a persoanelor cu funcţie de răspundere ce
exercită funcţii publice, necesită a fi despăgubită de către stat.
 Constatăm şi specificul participării statului la comerţul
exterior. Principiul aflării părţilor pe poziţie de egalitate în raportul
juridic de drept civil sau comercial pe plan internaţional aici se
intersectează cu suveranitatea de stat.

§3. Unităţile administrativ- teritoriale ca subiecte în raporturile

de drept civil
Autorităţile administraţiei publice locale pot să dobîndească şi să
exercite drepturi şi obligaţii patrimoniale şi personale
nepatrimoniale în numele unităţilor administrativ-teritoriale în
limitele competenţei conforn art. 193 Cod civil. Administraţia
publică locală reprezintă totalitatea autorităţilor publice locale
constituite, în condiţiile legii, pentru satisfacerea intereselor
generale ale locuitorilor unei unităţi administrativ-teritoriale.
Vorbind despre unitatea administrativ-teritorială ca subiect de
drept civil, ţinem să menţionăm că acestea, ca şi în cazul statului,
participă la raportul juridic de drept civil prin intermediul organelor
sale care activează în limitele competenţei oferite acestora prin lege.
Codul Civil al Republicii Moldova declară că atît statul Republica
Moldova cît şi unităţile administrativ-teritoriale, participă la raportul
juridic de drept civil, avînd calitatea de persoană juridică. Această
calitate unităţilor administrativ-teritoriale le este declarată prin
prevederile art. 4 al Legii privind administraţia publică locală unde
se prevede că unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane de
drept public şi dispun de patrimoniu în condiţiile legii. În aşa caz
apare întrebarea: pot oare unităţile administrativ-teritoriale să
participe din nume propriu, asumăndu-şi drepturi şi obligaţii,
purtănd răspundere cu patrimoniu propriu, aflîndu-se pe poziţie de
egalitate cu celelalte părţi, să participe la raportul juridic de drept
civil? Pentru aceasta unităţile administrativ-teritoriale trebuie să
întrunească condiţiile de a se considera persoană juridică ca subiect
al raportului juridic de drept civil. Vorbind la general despre aceste
condiţii, putem enumera:
1) Organizare de sinestătătoare. Conform art. 2 al legii privind
administraţia publică locală, reiese că organizarea acestora în
unităţile administrativ-teritoriale, este reglementată de lege şi de
statutul acestora. Vorbind despre organizare, menţionăm că aceasta
se include în noţiunea de autonomie locală, care prevede dreptul şi
capacitatea colectivităţilor locale de a rezolva şi de a gestiona în
condiţiile legii, sub propria răspundere şi în favoarea lor, o parte din
treburile publice. Autonomia priveşte deasemenea organizarea şi
funcţionarea administraţiei publice locale. Realizarea organizării de
sinestătătoare este posibilă prin intermediul organelor sale
componente care sînt aşezate într-o anumită ierarhie, bazîndu-se în
activitatea lor pe principiile generale prevăzute de drept. Conform
legii privind statutul cadru al satului (comunei), oraşului
(municipiului), este aprobat statutul unităţii administrativ-teritoriale,
de care autorităţile administrativ-teritoriale se conduc în activitatea
lor. De aici reiese şi caracterul său de organizare de sinestătătoare.
Totodată unităţile administrativ-teritoriale prin organele
administraţiei publice, cuprinde şi elemente specifice, care au rolul
de a individualiza o unitate de alta în raporturi la care sau făcut
parte, cum ar fi spre exemplu: denumirea oficială a unităţilor
administrativ-teritorială, suprafaţa teritoriului, denumirea
localităţilor care intră în componenţa unităţii
administrativ-teritoriale numărul de locuitori, patrimoniul, etc. În
baza statutului, unităţile administrativ-teritoriale, îşi pot atribui,
schimba, denumirea străzilor spre exemplu, ceea ce ne poate servi
ca dovadă a organizării de sinestătătoare.
2) Patrimoniu distinct-reprezintă a doua condiţie de existenţă a
unităţilor administrativ-teritoriale ca subiect la raportul juridic de
drept civil, avînd calitatea de persoană juridică. Conform p. 5 al
Statutului - cadru al satului (comunei), oraşului (municipiului),
statutul specifică patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale,
atribuit acesteia în condiţiile legii, componenţa lui, adică bunurile
care fac parte din domeniul public şi cele din domeniul privat.
Vorbind despre patrimoniu, trebuie să menţionăm că patrimoniul
reprezintă totalitatea drepturilor ţi obligaţiilor patrimoniale (care pot
fi evaluate în bani) privite ca o sumă de valori active şi pasive strîns
legate între ele. Patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale este
format din bunurile domeniului public şi bunurile domeniului
privat. Anume cu patrimoniul dat unităţile administrativ-teritoriale
devin subiecte ala raportul juridic de drept civil.
În ceea ce priveşte patrimoniu public al unităţilor
administrativ-teritoriale, Legea cu privire la proprietatea publică a
unităţilor administrativ-teritoriale prevede că binurile din domeniul
public constituie totalitatea bunurilor mibile şi imobile, care au o
destinaţie strict determinată, pentru satisfacerea unui interes general.
3) Răspunderea unităţilor administrativ-teritoriale presupune
posibilitatea aceesteia de a suporta sarcina obligaţiilor sale cu
patrimoniul său distinct în baza calităţii unităţilor
administrativ-teritoriale ca persoană jurică. Conform Codului Civil
al Republicii Moldova unităţile administrativ-teritoriale răspund cu
toate bunurile ce le aparţin cu drept de proprietate privată. Totodată
unităţile administrativ-teritoriale nu poartă răspundere pentru
obligaţiile Statului Republica Moldova precum şi Statul Republica
Moldova nu poartă răspundere pentru obligaţiile unităţilor
administrativ-teritoriale. În această ordine de idei, menţionăm că
unităţile administrativ-teritoriale pot avea atăt calitatea de
reclamant, cît şi de pîrît într-un caz de litigiu, inclusiv şi faţă de stat.
4) Scopul determinat presupune, că orice unitate
administrativ-teritorială are un scop determinat de lege, pentru
atingerea căruia, sînt investite cu anumite atribuţii, numite prin
statut şi lege. Unităţile administrativ-teritoriale participă la raportul
juridic de drept civil prin intermediul organelor sale, în limita
competenţei prevăzute de lege. Conform prevederilor articolului 5 al
Legii privind administraţia publică locală drept subiecte prin care se
exercită autonomia locală în sate (comune), oraşe (municipii) sînt
consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii ca autorităţi
executive. Dacă însă primarul spre exemplu, s-a făcut vinovat de
încălcarea unui drept, acesta poartă răspundere în calitatea sa de
persoană fizică, dacă încălcarea în cauză nu provine din atribuţiile
sale conferite de lege.
Ţinem să menţionăm că statul şi unităţile
administrativ-teritoriale, participînd la raportul juridic de drept civil,
respectă aceleaşi condiţii impuse de lege, atît cu privire la poziţia ce
o ocupă în raport cu celelalte părţi participante cît şi în materie de
răspundere. Însă aceasta nu este o condiţie strictă, deoarece statul
poate intra în raporturi juridice de drept civil respectînd poziţia de
egalitate, dar totodată asigurându-şi şi o poziţie de prioritate.
CAPITOLUL XII: PERSOANA JURIDICĂ CU SCOP
NELUCRATIV

§1. Generalităţi privind persoana juridică cu scop

nelucrativ.
În cadrul categoriei mari a persoanelor juridice de drept privat
distingem o grupă mare de astfel de subiecte de drept civil, care nu
urmăresc realizarea unui profit, ci desfăşoară activităţi nelucrative,
urmărind realizarea unui scop ideal154.
Dacă e să dăm o definiţie legală a persoanei juridice cu scop
nelucrativ, atunci în conformitate cu art. 180 Cod civil „organizaţia
necomercială este persoana juridică al cărei scop este altul decât
obţinerea de profit”.
După cum putem observa Codul civil reglementează această
categorie de persoane juridice sub numele de organizaţii
necomerciale. De regulă, persoana juridică cu scop nelucrativ (în
literatura de specialitate apărea şi sub numele de persoane juridice
cu scop nepatrimonial) au caracter asociativ, adică se înfiinţează ca
urmare a acordului mai multor persoane fizice sau juridice. Prin
excepţie, există şi persoane juridice cu scop nepatrimonial care nu
au caracter asociativ(fundaţiile înfiinţate de o singură persoană).
În prezentul capitol ne vom opri doar asupra reglementărilor
speciale în domeniu (cele generale fiind analizate într-un capitol
anterior), şi anume mod de înfiinţare, patrimoniu şi clasificarea
persoanei juridice cu scop nelucrativ.
1.1. Reglementare legală. Sediul principal al materiei îl
constituie Codul civil în articolele 180-191 – Organizaţiile
necomerciale.
Pentru anumite persoane juridice cu scop nelucrativ există însă
o serie de acte normative (speciale în raport de dreptul comun în
materia persoanelor juridice), dintre care exemplificativ,
menţionăm: Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837 din
17.05.96155, Legea despre culte nr.979-XII din 24.03.92156, Legea
privind partidele şi alte organizaţii social- politice nr.718-XII din
17.09.91 157 , Legea sindicatelor nr.1129-XIV din 07.07.2000 158 ,
154
E. Lupan, „Drept civil român. Subiectele raportului juridic civil”, 1996, pag. 425.
155
Publicată în M. Oficial al R. Moldova nr. 6 din 23.01.97.
156
Publicată în M. Oficial al R. Moldova nr.3 din 30.03.92.
157
Legea a fost republicată în M. Oficial al R. Moldova nr.53 din 04.05.2000 art. 340 cu
toate modificările şi completările introduse, dând articolelor o nouă numerotare.
Legea patronatelor nr. 176-XIV din 11.05.2000159, Legea cu privire
la fundaţii nr. 581-XIV din 30.10. 99160.
Persoana juridică cu scop nelucrativ ia fiinţă şi activează fie în
baza contractului de constituire şi a statutului (de exemplu fundaţia
înfiinţată de mai mulţi fondatori), fie în baza deciziei de constituire
şi a statutului (de exemplu asociaţiile obşteşti, fundaţia înfiinţată de
un singur fondator), fie doar în bază de statut 161 (de exemplu
patronatele, sindicatele, partidele şi alte organizaţii social-politice).
Instituţia însă, se constituie fie în baza unui act emis de autoritatea
publică (instituţia publică), fie în baza hotărârii persoanei fizice sau
juridice de drept privat (instituţia privată). Legislaţia cunoaşte
cazuri, când aşa tipuri de persoane juridice se înfiinţează şi prin
actul de voinţă succesorală – testamentul (fundaţia).
Important este ca actul de constituire să reprezinte voinţa
juridică a celor care se constituie ca persoană juridică, act care
constă în hotărârea de a declanşa procedura de creare a unui nou
subiect.
Procedura de înfiinţare a persoanei juridice cu scop nelucrativ
presupune mai întâi adoptarea sau doar semnarea actelor de
constituire(statut, contract de constituire, decizie de constituire),
urmate de înregistrarea la organul competent pentru fiecare
organizaţie necomercială în parte. Cererea pentru înregistrarea
persoanei juridice cu scop nelucrativ se depune la Ministerul
Justiţiei, organ care poate adopta una din următoarele decizii:
- să refuze înregistrarea actelor de constituire, astfel, potrivit
art. 63 Cod civil „Încălcarea modului, prevăzut de lege, de
constituire a persoanei juridice sau faptul că actul de constituire nu
este în conformitate cu legea atrage refuzul înregistrării de stat a
persoanei juridice. Nu se admite refuzul înregistrării din motivul
inopotunităţii constituirii persoanei juridice.”
158
Publicată în M. Oficial al R. Moldova nr.130-131 din 19.10.2000.
159
Publicată în M. Oficial al R. Moldova nr.141-143 din 09.11.2000.
160
Publicată în M. Oficial al R. Moldova nr.118-119 din 18.10.99.
161
Potrivit art. 186 Cod civil , în statutul organizaţiei necomerciale trebuie să se indice: a)
denumirea; b) scopul şi obiectul de activitate; c) sediul; d) numele, domiciliul, data
naşterii, cetăţenia şi alte date din actele de identitate ale fondatorilor; e) condiţiile şi modul
de admitere în organizaţia necomercială, modul de retragere şi de excludere a
membrilor(pentru asociaţi); f) modul de formare a patrimoniului, contribuţiile fondatorilor
şi cotizaţiile periodice ale membrilor; g) modul de desemnare şi de revocare a membrilor
organelor; h) modul de constituire şi de lichidare a filialelor; i) modul şi condiţiile de
reorganizare; j) modul de licuidare a organizaţiei; k) alte date stabilite de lege pentru tipul
respectiv de organizaţie comercială.
 - să accepte înregistrarea actelor de constituire, etapă care va
avea drept efect naşterea unei noi persoane juridice.
Persoana juridică cu scop nelucrativ dobândeşte capacitate
juridică civilă din momentul înregistrării la organul competent.
Dovada înregistrării o face certificatul de înregistrare eliberat de
organul de înregistrare, în termen de trei zile da la data adoptării
deciziei de înregistrare.
Pentru realizarea scopului propus, persoana juridică cu scop
nelucrativ poate exercita orice gen de activitate neinterzis de lege. În
acest sens art. 187 Cod civil prevede:
„(1)Organizaţiile necomerciale sunt în drept să desfăşoare
orice gen de activitate neinterzis de lege, care ţine de realizarea
scopurilor prevăzute de statut.
(2)activitatea care, conform legii, este supusă licenţierii va fi
practicată de organizaţiile necomerciale doar după obţinerea
licenţei”.
Mai mult decât atât, legea permite persoanei juridice cu scop
nelucrativ să desfăşoare activităţi economice(atât a celor care
rezultă nemijlocit din scopul prevăzut în statut, cât şi a activităţilor
economice care nu rezultă nemijlocit din scopul prevăzut în statut),
însă în măsura în care acestea sunt necesare ori contribuie la
realizarea scopurilor necomerciale.
Pentru exemplificare, ne vom referi la câteva dispoziţii legale
cu această semnificaţie.
- Din art. 188 Cod civil pot fi menţionate următoarele:
„(!) Organizaţia necomercială este în drept să desfăşoare
activitate economică ce rezultă nemijlocit din scopul prevăzut în
statut.
(2)Pentru practicarea activităţii economice care nu rezultă
nemijlocit din scopul prevăzut în statut, organizaţiile comerciale pot
fonda societăţi comerciale şi cooperative.”
- Din art. 28 Legea cu privire la asociaţiile obşteşti cităm
următoarele dispoziţii:
“(1) Asociaţia obstească este în drept să desfăşoare activitate
economică productivă şi altă activitate de întreprinzător în
exclusivitate pentru realizarea scopurilor şi sarcinilor statutare.
(2) Asociaţia obstească are dreptul să creeze întreprinderi şi
alte organizaţii economice cu personalitate juridică, precum şi să
procure complexuri patrimoniale necesare desfăţurării activităţii
tehnico-ştiinţifice, pedagogice, culturaleducative, sportive, de
întremare, activităţii de întreprinzător şi altei activităţi permise de
legislaţie. Asociaţiile obşteşti de invalizi sunt în drept să creeze
întreprinderi specializate în scopul utilizării forţei de muncă a
invalizilor, în conformitate cu Legea privind protecţia socială a
invalizilor”.
- Din Legea cu privire la fundaţii, art. 23 menţionează:
“(1) Fundaţia este în drept să desfăşoare doar acea activitate
economică, care este direct legată de realizarea scopurilor sale
statutare.
(2) Orice altă activitate economică a fundaţiei se realizează
prin întreprinderile infiinţate de ea, care sunt persoane juridice.
Intreprinderile înfiinţate de fundaţie îsi desfşoară activitatea în
conformitate cu Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi,
prezenta lege şi statutul fundaţiei.”
Important de menţionat, că activitatea ce nu rezultă nemijlocit
din scopul prevăzut în statut este permisă doar pentru atingerea
scopului principal (care este unul neeconomic).
Modalitatea de conducere, administrare şi reprezentare a
organizaţiilor necomerciale este specifică fiscăreia în parte, de aceea
se vor urma reglementările speciale în domeniu.
În ceea ce priveşte reorganizarea sau dizolvarea persoanei
juridice cu scop nelucrativ, se vor urma prevederile normelor
speciale, iar în caz de absenţă a acestora se vor aplica normele
generale pentru persoana juridică (art. 55-105 Cod civil).
Evidenţa persoanelor juridice cu scop nelucrativ se ţine în
Registrul de stat al organizaţiilor necomerciale. În acest scop,
organizaţiile necomerciale sunt obligate să prezinte anual
Ministerului Justiţiei darea de seamă, care va conţine date despre
activitatea sa, programele realizate, sursele de finaţare, valoarea
totală a mijloacelor utilizate pe parcursul anului financiar ş.a.
Neprezentarea în decurs de doi ani a informaţiei indicate, atrage
radierea persoanei juridice cu scop nelucrativ din registrul de stat al
organizaţiilor necomerciale, la cererea Ministerului Justiţiei, în
temeiul deciziei instanţei judecătoreşti.

§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop nelucrativ.

Codul civil reglementează în articolul 180 următoarele categorii
de organizaţii necomerciale:
a) asociaţia;
b) fundaţia;
c) instituţia.
2.1.Asociaţia.Din prevederile art. 181(1) Cod civil, asociaţia
“este organizaţia necomercială constituită benevol de persoane
fizice şi juridice asociate, în modul prevăzut de lege, prin
comunitate de interese, care nu contravin ordinii publice şi bunelor
moravuri, pentru satisfacerea unor necesităţi nemateriale”.
Este vorba, deci, “de asocierea de persoane fizice şi juridice,
care se unesc pentru atingerea unui scop nepatrimonial şi care
administrează în comun şi independent treburile comune” 162.
Asociaţia poate îmbrăca una din următoarele forme: asociaţie
obştească, asociaţie religioasă, partid sau altă organizaţie
social-politică, sindicat, uniune de persoane juridice, patronat şi alte
forme în condiţiile legii.
În continuare, vom face o scurtă referire cu privire la fiecare
formă de asociaţie.
1. Asociaţia obştească îşi găseşte reglementare în Legea cu
privire la asociaţiile obşteşti nr. 837.
Asociaţia obstească este o formaţiune benevolă, de sine
stătătoare, autogestionară, constituită prin libera manifestare a
voinţei cetăţenilor asociaăi pe baza comunităţii de interese
profesionale şi/sau de altă natură, în vederea realizării în comun a
drepturilor civile, economice, sociale şi culturale, care nu are drept
scop obtinerea profitului. Scopurile si sarcinile asociaţiei obsteşti
sunt stabilite de statutul, regulamentul acesteia, de alte acte
denumite în continuare statut, înregistrate în modul stabilit163.
Asociaţiile obşteşti se pot constitui în mai multe forme
organizatorico-juridice: mişcare obştească, organizaţie obştească,
instituţie obştească(art.5 din legea nr. 837).
Calitatea de membru în asociaţia obştească se consemnează.
2.Asociaţia religioasă. Acestea sunt persoane juridice în
conformitate cu reglementările din Legea despre culte nr. 979-XII
din 24.03.92. Cultele religioase se organizează în mod liber, după
norme proprii, conform învăţăturilor, canoanelor şi tradiţiilor.
Pentru a fi recunoscute, cultele religioase “prezintă organului de
stat pentru culte (Serviciul de stat pentru problemele cultelor) o
162
E. Lupan, op. cit., pag.427.
163
A se vedea art. 1(1 ) din Legea cu privire la asociaţiile obşteşti.
declaraţie de oraganizare şi funcţionare, la care se anexează
statutul (regulamentul), cuprinzând informaţii asupra sistemului de
organizare şi funcţionare, însoţit de principiile fundamentale de
credinţă” potrivit art. 14 din legea menţionată. Ele pot organiza,
potrivit aceloraşi norme asociaţii, fundaţii religioase, institute
teologice ş.a.
3.Partidele sau alte organizaţii social-politice. Pentru realizarea
unei societăţi cu adevărat democratice în Republica Moldova şi
înfăptuirea principiului pluralismului politic, pentru traducerea în
practică a idealurilor de dreptate socialăşi justiţie faţă de drepturile
şi libertăţile omului, Constituţia R. Moldova consacră, în art.41, în
mod expres, dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în partide şi alte
organizaţii social-politice.
În dreptul nostru, înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice
sunt reglementate prin Legea privind partidele şi alte organizaţii
social-politice nr. 718-XII din 17.09.91. Partidele şi alte organizaţii
social-politice, potrivit art. 1 din lege, sunt asociaţiile benevole ale
cetăţenilor constituite pe baza comunităţii de concepţii, idealuri şi
scopuri, care contribuie la realizarea voinţei politice a unei anumite
părţi a populaţiei prin cucerire, în mod legal, a puterii de stat şi
participare la exercitarea ei. În sensul legii prin organizaţii
social-politice se subînţeleg, de asemenea, fronturile, ligile,
mişcările politice de masă etc. Caliatea de membru în partid se
consemnează.
4. Sindicatele. Organizarea şi activitatea sindicatelor sunt
reglementate în Legea sindicatelor nr.1129-XII din 07.07.2000.
Sindicatele organizate în temeiul fundamental la asociere sunt
“organizaţii obşteşti din care fac parte, pe principii benevole,
persoane fizice unite după interese comune, inclusiv ce ţin de
activitatea lor, si constituite în scopul apărării drepturilor şi
intereselor profesionale, economice, de muncă şi sociale colective şi
individuale ale membrilor lor”(art. 1 din legea sindicatelor). Ele se
călăuzesc în activitatea lor după lege şi statutul lor de organizare şi
funcţionare.
5. Uniunea de persoane juridice. Această persoană juridică cu
scop nelucrativ este reglementată în art. 104 Cod civil. Potivit
acestui articol “În scopul coordonării activităţii lor, al reprezentării
şi apărării intereselor comune, persoanele juridice pot crea uniuni”.
 6. Patronatele. Sunt reglementate în Legea patronatelor
nr.976-XIV din 11.05.2000. Legea defineşte patronatele ca fiind
“organizaţii necomerciale, neguvernamentale, independente şi
apolitice, constituite în baza liberei asocieri şi egalităţii în drepturi a
patronilor din diverse domenii de activitate.” Acestea se pot
organiza în asociaţie patronală, federaţie patronală, confederaţie
patronală.
2.2. Fundaţia. În grupa mare a persoanelor juridice cu scop
nelucrativ un loc important îl au fundaţiile reglementate în art.182
Cod civil, cât şi în Legea cu privire la fundaţii nr.581-XIV din
30.07.99. “Fundaţia este o organizaţie necomercială, fără membri,
înfiinţată în baza actului de constituire de către una sau mai multe
persoane fizice şi/ sau juridice, dotată cu un patrimoniu distinct şi
separat de patrimoniul fondatorilor, care este destinat atingerii
scopurilor necomerciale, prevăzute în statut164”. Potrivit art. 6 din
lege, fundaţia poate fi înfiinţată şi prin testament.
Din cele menţionate mai sus, putem constata că fundaţiile pot fi
de două feluri: fundaţii între vii şi fundaţii testamentare.
Fundaţia creată în timpul vieţii fondatorului (sau fondatorilor)
se constituie prin decizia de constituire (când fondator este o singură
persoană) sau contract de constituire (când fondatori sunt mai multe
persoane), care se autentifică notarial şi în baza statutului.
În cazul fundaţiei testamentare, testatorul o creează printr-un
legat menit să asigure înfiinţarea şi bunul mers al acesteia. În acest
caz, decizia de constituire şi statutul se semnează de executorul
testamentar.
Nu pot fi fondatori ai fundaţiei autorităţile publice centrale şi
locale şi instituţiile bugetare (art.6 din Legea cu privire la fundaţii).
Fundaţiile dobândesc personalitate juridică din momentul
înregistrării în Registrul de stat al organizaţiilor necomerciale.
2.3. Instituţia. Instituţia este persoana juridică cu scop
nelucrativ “constituită de fondator (fondatori) pentru exercitarea
unor funcţii de administrare, sociale, culturale, de învăţământ şi
altor funcţii cu caracter necomercial, finanţată parţial sau integral
de acesta (aceştia)”. Reglementarea juridică a instituţiei o găsim în
art. 183-185 Cod civil.
În funcţie de calitatea juridică a fondatorilor, instituţia poate fi
instituţie publică şi instituţie privată.
164
A se vedea art. 1(1) din Legea cu privire la fundaţii.
 Instituţia publică se constituie în baza unui act emis de o
autoritate publică (Parlament, Guvern, ministere sau alte autorităţi
ale administraţiei publice centrale de specialitate, precum şi prin
acte ale consiliilor locale sau raionale).
Instituţiile publice sunt subordonate autorităţilor care le-au
înfiinţat şi care le-au dat în administrare sau folosinţă bunuri
necesare pentru desfăşurarea activităţii lor165.
Unele instituţii sunt de interes naţional, altele de interes local
sau raional, după cum serviciul pe care îl prestează prezintă interes
pentru populaţia întregii ţări sau numai pentru locuitorii unităţii
administrativ teritoriale respective.
Instituţiile publice sunt finanţate fie integral, fie parţial de la
bugetul autorităţii care o înfiinţează. Unele instituţii publice
prestează activitatea contra-cost, realizând venituri proprii, astfel că
acestea vor primi de la bugetul statului sau de la bugetele locale
doar o diferenţă.
De asemenea, potrivit art.184(2) Cod civil “instituţia publică nu
este în drapt să instituie alte persoane juridice, cu exceăţia uniunii
de persoane juridice.”
Instituţia privată ia naştere în baza hotărârii persoanei fizice sau
juridice de drept privat, hotărâre care necesită autentificare
notarială(conform art. 185 Cod civil).

§3.Patrimoniul persoanei juridice cu scop nelucrativ.

În conformitate cu art. 55 Cod civil, orice organizaţie care are
un patrimoniu distinct este, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii
legale, persoană juridică. Patrimoniu distinct este acel element
constitutiv care constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale care au ca titular pe însăşi persoana juridică166.
Această cerinţă legală generală este reflectată şi concretizată şi
într-o serie de reglementări, la fundamentul patrimonial al
persoanelor juridice cu scop nelucrativ. În acest scop exemplificăm:
Din Codul civil menţionăm că articolul 183 stabileşte în
alineatul doi “(2) Patrimoniul se consideră transmis de fondator
instituţiei cu drept de proprietate dacă actul de constituire nu
prevede altfel”. Alineatul patru al aceluiaşi articol stabileşte, că

165
M. Preda, „Drept administrativ”, 1992, pag.286.
166
Beleiu G., „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”,
Bucureşti, 1994, pag.354.
fondatorul răspunde pentru obligaţiile instituţiei în măsura în care
patrimoniul acesteia nu este suficient pentru stingerea lor.
Din Legea sindicatelor cităm art.23: “(5) Sindicatele şi
asociaţiile lor posedă, se folosesc şi dispun de patrimoniul care le
aparţine cu drept de proprietate şi de mijloace financiare pentru
asigurarea realizării acopurilor şi sarcinilor statutare.”
Din Legea cu privire la fundaţii prezentăm art. 9:“(1)
Patrimoniul iniţial al fundaţiei îl constituie mijloacele materiale şi/
sau financiare transmise acesteia de către fondator.
(2) Patrimoniul transmis fundaţiei de către fondator constituie
proprietatea fundaţiei.
(3) Patrimoniul fundaţiei trebuie să asigure atingerea
scopurilor fixate în statut. Patrimoniul iniţial al fundaţiei va fi de
cel puţin 200 salarii minime şi în procesul activităţii fundaţiei nu
poate fi micşorat.”
Dacă generalizăm, putem concluziona că patrimoniul persoanei
juridice cu scop nelucrativ este distinct şi autonom de patrimoniul
individual al fondatorilor, este transmis cu drept de proprietate
(excepţie: instituţia, unde prin actul de constituire poate să prevadă
altfel) şi va trebui să fie în măsură de a realiza, cel puţin parţial,
scopul nepatrimonial al acesteia.
Important de reţinut, că legea nu cere un volum determinat al
patrimoniului iniţial, cum se întâmplă, de obicei, în cazul persoanei
juridice cu scop patrimonial (cu excepţia fundaţiei, unde patrimoniul
iniţial trebuie să fie de cel puţin 200 salarii minime).
Patrimoniul are o importanţă deosebită în toată perioada
constituirii, existenţei şi activităţii persoanei juridice, precum şu în
faza de lichidare. El este suportul material al calităţii de subiect de
drept distinct, permiţănd intervenirea în situaţiile date a răspunderii
patrimoniale proprii 167 a subiectului de drept persoana juridică
răspunde, cu unele excepţii, numai cu patrimoniul său pentru
obligaţiile asumate.
Într-adevăr, cu excepţia instituţiei, în care fondatorul răspunde
“pentru obligaţiile instituţiei în măsura în care patrimoniul acesteia
nu este suficient pentru stingerea lor”.
Sursele patrimoniului sunt diverse şi pot consta din: taxe de
aderare şi cotizaţii, donaţii, încasări din organizarea lecţiilor publice,
expoziţiilor, loteriilor, licitaţiilor, acţiunilor sportive şi de altă
167
C. Stătescu, „Drept civil”, Bucureşti, 1970, citat de E. Lupan, op.cit., pag.203
natură, venituri realizate din actele juridice civile, venituri realizate
din activitatea economică externă, mijloace materiale şi financiare
donate de sponsori şi filantropi, alte surse neinterzise de lege 168.
Patrimoniul iniţial trebuie să fie suficient pentru realizarea
scopului persoanei juridice cu scop nelucrativ. Desigur, trebuie
admis că patrimoniul iniţial se completează ulterior din alte surse,
fără de care ar fi chiar imposibilă realizarea, în genere, în mod
permanent a scopurilor pentru care a luat fiinţă.

168
Exemplificativ au fost enumerate sursele patrimoniului pentru asociaţiile obşteşti, art.
30 din Legea cu privire la asociaţiile obşteşti.