CURS 7

POLUAREA APELOR

1. Consideraţii generale

Apa este indispensabilă existenţei şi continuităţii vieţii pe pământ. Apa în natură se

găseşte într-un circuit continuu (fig. 26)

Fig. 26. Circuitul apei în natură

Lacurile, râurile, mările şi oceanele care acoperă 2/3 din suprafaţa globului pământesc
formează apa de suprafaţă. Vaporii de apă din atmosferă care au rezultat din evaporarea apei
de suprafaţă formează apa atmosferică. Aceasta este purtată de curenţii de aer în zone mai
reci, unde condensează şi cade pe sol sub formă de apă meteorică: ploaie, lapoviţă, ninsoare.
Apele căzute pe pământ sau rezultate din topirea zăpezilor o parte umplu apele de
suprafaţă iar o parte străbat straturile permeabile (humus şi nisip) până în momentul în care
întâlnesc un strat subteran impermeabil (argila) la nivelul căruia se opresc, formând apa
subterană.
Cele patru forme ale apei pot fi utilizate de om pentru satisfacerea nevoilor sale, dar cel
mai frecvent sunt utilizate apele de suprafaţă şi apele subterane. Apele subterane pot fi :
– ape freatice cu nivel liber (de mică adâncime) care se găsesc în primul strat acvifer ;
– ape de profunzime (de mare adâncime) care sunt frecvent captive ; aceste ape se
găsesc între două straturi impermeabile. Dacă aceste ape se ridică până la o cotă sub nivelul
solului se numesc ascensionale iar dacă depăşesc nivelul solului se numesc arteziene.
Apele subterane reapar la suprafaţă sub forma izvoarelor sau sub forma apei extrasă din
fântână.
Apele de suprafaţă se grupează în :
– ape curgătoare (râuri, fluvii) ;
– ape stătătoare (lacuri, bălţi, mări şi oceane).
Din cantitatea totală de 1400106 km3 (reprezentând 100%) apă terestră sub toate stările
de agregare, în formă lichidă se include o cantitate de apă care corespunde la 97,42% ; în
gheţari este cuprinsă o cantitate de apă ce reprezintă doar 2,57% iar sub formă de vapori doar
110-5%. În perioada de formare a globului terestru, proporţia corespunzătoare apei sub formă
de vapori a avut o pondere mult mai mare, iar în perioada de glaciaţiuni proporţia de apă în
gheţari a fost mult mai mare decât astăzi.
Din cantitatea de 1364106 km3 apă lichidă, apele dulci (gheţari şi ape lichide) care sunt
direct utilizate de om, floră şi faună reprezintă doar 2,57%.
 Repartiţia apelor dulci este prezentată în tabelul 10.

Tabelul 10. Ponderea relativă a apelor dulci (lichide)

Tipul apei Cantitatea %
km3
Ape subterane 150000 30
Stătătoare 250000 50
Ape de suprafaţă
Curgătoare 100000 20

Apele dulci sunt diferit mineralizate în raport cu apele oceanului planetar şi anume în
primele predomină carbonaţii (79,9%) iar în celelalte, clorurile (88,8%).
Rezervele de apă dulce sunt neuniform repartizate pe glob dar în prezent se consideră că
aproape 1/3 din suprafaţa uscatului întâmpină dificultăţi permanente în asigurarea apei
potabile.
În raport cu alte ţări, resursele de apă ale ţării noastre sunt extrem de reduse şi cu variaţii
mari în timp şi în spaţiu.
Resursele totale de apă dulce ale ţării noastre sunt estimate la 60-70 miliarde m 3/an
valoarea reală disponibilă fiind în jur de 50 miliarde m3/an din care:
a) resurse de suprafaţă (miliarde m3/an)
– râuri interioare - 24;
– lacuri naturale - 1;
– Dunărea - 20.
b) resurse subterane - 4,5 miliarde m3/an

Proprietăţile apei

Diferitele stări de agregare ale unei substanţe se deosebesc prin tăria interacţiunilor
dintre molecule. În cazul moleculelor de apă, interacţiile dintre ele sunt asigurate de o forţă
intermoleculară, puntea de hidrogen (fig. 27)

Fig. 27. Reţeaua tridimensională a moleculelor de apă legate prin punţi de hidrogen

Această legătură cu caracter de punte, determină o ordonare structurală care în apa

solidă (gheaţă) în preajma temperaturii de topire (00C la 1atm) este de tip tetragonal. În apa
lichidă, în funcţie de temperatură, se pot întâlni diverse asociaţii moleculare care corespund
formulei generale de tip polimeric (H2O)n unde n=2-6. Sub formă de monomer apa există
numai în stare de vapori.
Consecinţa evidentă a polimerizării apei este variaţia densităţii în funcţie de
temperatură, maximul aflându-se la temperatura de 40C (pentru apa chimic pură) deoarece
este un amestec de 30% trimer (=0,908g/cm3) cu 70% dimer ((=1,05g/cm3). Rezultă
valoarea binecunoscută:

ρH 2 O
4∘ C = 0,300,908 + 0,701,05 = 1,00g/cm3
Densitatea gheţii fiind mai mică decât a apei (densitatea gheţii la 0 0C = 0,91g/cm3) când
temperatura exterioară scade, crusta de gheaţă formată la suprafaţa apei se comportă ca o
pătură protectoare pentru viaţa acvatică care se poate desfăşura în continuare.
Căldura de vaporizare (539,2 cal/g) şi căldura de topire (80cal/g) foarte ridicate
comparativ cu cele ale altor substanţe, determină calităţile deosebite de lichid refrigerent.
Tensiunea superficială (72,5 dyn/cm) este neobişnuit de mare pentru o substanţă cu
masă moleculară redusă, se datorează tot asociaţiei moleculare prin punţi de hidrogen.
Valoarea acestei proprietăţi este puternic influenţată de temperatură şi condiţionează
forţele de capilaritate, care dirijează circulaţia soluţiilor nutritive în corpul plantelor şi
facilitează schimbul de substanţe în organisme.
Constanta dielectrică ( = 80 la 200C) de asemenea foarte ridicată explică proprietăţile
dielectrice în stare pură când moleculele sunt nedisociate.
Momentul de dipol ( = 1,87 D) fenomen caracteristic moleculelor nesimetrice (poziţia
atomilor nu este coliniară) face posibilă asocierea moleculei de apă cu alte molecule
(fenomenul de hidratare) şi antrenarea prin atracţie a altor molecule polare, determinând
capacitatea deosebită de emulsionare şi spălare cu formare de structuri complexe cu
moleculele anorganice şi soluţii coloidale organice specifice fiinţelor vii.

Compoziţia apei

În condiţii naturale apa nu se găseşte niciodată în stare pură. În apă există totdeauna o
oarecare cantitate de substanţe chimice dizolvate sau aflate în suspensie.
Substanţele care intră în compoziţia apei pot fi clasificate în următoarele grupe:

a) gaze dizolvate din care predominante sunt: oxigenul, dioxidul de carbon şi

hidrogenul sulfurat.
Oxigenul se găseşte în apă sub formă dizolvată fiind necesar respiraţiei organismelor
acvatice, prin intermediul cărora se produc neîncetat o serie de procese chimice aerobe.
Absenţa oxigenului determină desfăşurarea proceselor anaerobe. Cantitatea de oxigen din apă
este dată de echilibrul dinamic ce se stabileşte între procesele care produc oxigen şi procesele
care micşorează cantitatea de oxigen din apă.
Procesele care tind să mărească cantitatea de oxigen din apă sunt: dizolvarea fizică a
oxigenului atmosferic, proces care este invers proporţional cu temperatura şi direct
proporţional cu presiunea; mărimea suprafeţei de contact dintre apă şi aer şi fenomenele de
fotosinteză prezente în vegetaţia subacvatică.
Procesele care tind să micşoreze cantitatea de oxigen din apă sunt date în principal de
procesele de transformare şi degradare biochimică a substanţelor organice şi uneori de
oxidarea unor elemente minerale, cu sunt: fierul, manganul etc. Aceste procese sunt accelerate
de temperaturile ridicate. Din acest motiv, cantitatea de oxigen din apă scade mult în
perioadele de iarnă.
 Dioxidul de carbon este un gaz care apare în apă ca urmare a respiraţiei organismelor
acvatice, din procesele biochimice de transformare şi degradare a substanţelor organice şi din
unele procese biochimice rezultate din contactul apei cu solul.
Reducerea cantităţii de dioxid de carbon din apă este dată de trecerea acestuia în
atmosferă sau de consumul său în procesul de fotosinteză, de către vegetaţia acvatică.
În afară de aceasta, dioxidul de carbon, în prezenţa diferiţilor anioni şi cationi conţinuţi
de apă, poate participa la diferite reacţii chimice, care pot schimba forma sub care se găseşte
în apă.
În principiu dioxidul de carbon poate fi găsit în apă sub două forme: sub formă de
combinaţii, adică legat şi în stare liberă. Forma legată a dioxidului de carbon este dată de
carbonaţii şi bicarbonaţii conţinuţi de apă (CO 32-, HCO3-). Forma liberă este dată de acea parte
a dioxidului de carbon care asigură echilibrul dintre forma bicarbonat şi carbonat împiedicând
precipitarea acestuia. Uneori cantitatea de dioxid de carbon liber este mult mai mare, fapt ce
determină caracterul coroziv al apei. Formele dioxidului de carbon din apă sunt prezentate în
fig. 28.

Fig. 28. Formele dioxidului de carbon din apă

Hidrogenul sulfurat apare mult mai rar în apele naturale şi în special în apele subterane.
Prezenţa sa este legată de existenţa unor zăcăminte de sulf, care în prezenţa sulfurilor sau
sulfaţilor şi în urma unor procese chimice biogene, formează hidrogen sulfurat.
În condiţiile provenienţei sale naturale hidrogenul sulfurat are variaţii foarte mici de
concentraţie şi apare ca o caracteristică a apelor cu efecte terapeutice. Totuşi, uneori şi în
cantităţi mici, poate să apară şi în apele naturale. Acest aspect trebuie bine cunoscut deoarece
prezenţa hidrogenului sulfurat este un indicator de poluare.
Ionii de hidrogen apar şi în apa chimic pură, ca urmare a disocierii sale parţiale. Deşi
apa are o constantă de disociere foarte scăzută, la 555 de milioane de molecule de apă doar
una singură disociază, totuşi, concentraţia ionilor de hidrogen este o caracteristică foarte
importantă a apei. Aceasta se exprimă prin valoarea pH-ului apei, în funcţie de care se petrec
o serie de procese chimice. În mod obişnuit, pH-ul apei naturale este cuprins între 6,5-8,5 cu o
tendinţă uşoară spre alcalinitate.

b) substanţele minerale sunt elemente deosebit de importante pentru caracterizarea

unei ape.
Elementele minerale cele mai frecvente sunt reprezentate de: calciu, sodiu, potasiu şi
magneziu, la care se pot adăuga, în concentraţii mici şi variabile, manganul, nichelul, cobaltul,
litiul, bariul etc. Aceste elemente se găsesc în apă sub formă de combinaţii, în funcţie de
anionii prezenţi în apă. Cei mai frecvenţi sunt: Cl-, SO42-, CO32, HCO3-, I-, F-.
Cantitatea totală de săruri minerale prezente în apă determină gradul de mineralizare al
acesteia. Din acest punct de vedere apele minerale se împart în trei categorii:
 – ape slab mineralizate, care conţin sub 500mg/L;
– ape mineralizate, care conţin 500-1000mg/L;
– ape puternic mineralizate, care conţin peste 1000mg/L.
Pentru apele subterane, compoziţia chimică variază în funcţie de natura rocilor cu care
apa vine în contact şi de timpul cât aceasta a fost în contact cu rocile. Cel mai mic conţinut de
substanţe dizolvate, îl au apele izvoarelor de munte, circa 50 mg materii solide la litru şi apele
provenite din topirea gheţarilor.

c) substanţele biogene sunt legate de activitatea vitală a organismelor acvatice, care , la

rândul lor, influenţează această activitate.
Substanţele biogene au, în general, o provenienţă biologică rezultând din
descompunerea substanţelor organice sub acţiunea enzimatică a microorganismelor. Cele mai
frecvente sunt: amoniacul, azotiţii, azotaţii şi fosfaţii, dar pot fi incluşi şi unii compuşi ai
fierului şi siliciului, substanţe mult răspândite în natură.
Această grupă de substanţe are un rol important în procesele naturale ce se petrec în apă,
ele fiind întâlnite, atât în apele de suprafaţă, cât şi în apele subterane, fără a exista o regulă a
repartiţiei lor. Totuşi, în apele subterane, concentraţia acestora se menţine la valori aproape
constante, în timp ce, în apele de suprafaţă, concentraţia substanţelor biogene este variabilă.

d) substanţele organice pot fi întâlnite în apă sub formă dizolvată, ca particule

coloidale sau ca materii aflate în suspensie.
Provenienţa lor este dată de procesele de distrugere a organismelor acvatice, animale şi
vegetale, din descompunerea acestora, ca şi din unii produşi de metabolism ai acestor
organisme, eliminaţi în mediul acvatic înconjurător.
Concentraţia substanţelor organice atinge valori mai mari în apele de suprafaţă, faţă de
apele subterane, cu excepţia zonelor petrolifere, carbonifere sau a altor exploatări industriale.
Apele industriale sunt apele destinate diferitelor exploatări industriale, adică folosite
pentru alimentarea cazanelor cu abur, răcirea maşinilor, încălzirea instalaţiilor, diferite
procese de fabricaţie etc.
În funcţie de domeniul în care se folosesc, apele industriale trebuie să îndeplinească o
serie de condiţii legate de conţinutul în ioni de calciu şi magneziu, în anioni, sulfuri, cloruri,
azotaţi, azotiţi, substanţe de natură organică etc.
Realizarea unei ape cu caracteristici corespunzătoare se face prin diferite procedee de
purificare şi tratare a apei.
Apele uzate sunt apele provenite din diferite sectoare industriale şi din reţeaua de
canalizare a aşezărilor urbane. Ele reprezintă ape cu un conţinut mai mare sau mai mic de
substanţe cu acţiune nocivă asupra animalelor şi plantelor acvatice din râurile sau lacurile în
care acestea sunt deversate. Uneori, bacteriile existente în apă pot descompune substanţe de
natură organică, transformându-le în dioxid de carbon, proces numit autopurificarea apei.
Alteori, însă, conţinutul şi compoziţia apelor reziduale provenite din diferite activităţi
industriale, în special din industria chimică şi petrochimică, poluează în aşa măsură apa
râurilor, încât viaţa plantelor şi a animalelor este în pericol.
Epurarea apelor reziduale industriale este una din cele mai importante probleme ale
vieţii contemporane.
 2. Poluarea apelor

După definiţia dată de ONU, poluarea apei reprezintă modificarea în mod direct sau
indirect a compoziţiei normale a acesteia, ca urmare a activităţii omului, astfel încât se face
improprie folosirea normală a apei. Deci, poluarea este rezultatul activităţii umane.
Autopoluarea este un fenomen natural, ce constă în distrugerea masivă a florei şi
faunei, în special, după perioade de înmulţire intensivă şi este cunoscut sub numele de
“înflorire” a apei. Ca urmare a acestui fenomen, apa îşi măreşte conţinutul de substanţe
organice aflate în descompunere, creşte consumul de oxigen şi apar unele fenomene de
putrefacţie şi degradare. Tot aici poate fi încadrată şi antrenerea masivă de suspensii de pe sol.
Nu orice modificare a compoziţiei apei este poluare, ci numai aceea care produce
imposibilitatea utilizării apei, care pune în pericol sănătatea oamenilor şi a animalelor. Se
face, deci, o diferenţiere între poluare şi impurificare. Totuşi, ambele noţiuni pot fi
considerate ca sinonime.
Dacă ţinem seama de caracteristicile agentului de poluare şi de efectul pe care acesta îl
are asupra proprietăţilor apei, se disting următoarele tipuri de poluare:
a) poluarea biologică, care poate fi: bacteriologică, virusologică şi parazitologică şi care
este legată direct de prezenţa omului. Acesta este cel mai vechi tip de poluare cunoscut şi el
constituie o caracteristică a zonelor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare;
b) poluări care determină modificarea proprietăţilor organoleptice şi fizice ale apei.
Din această categorie fac parte:
– poluarea cu substanţe degradabile care consumă până la epuizare oxigenul dizolvat în
apă, distruge peştele şi produce mirosuri neplăcute;
– poluarea cu substanţe solide: de natură anorganică care duc la depuneri de nisip sau
nămol sau de natură organică, care determină apariţia depozitelor de nămol, care fermentează
şi se ridică la suprafaţa apei sub formă de spume plutitoare;
– poluarea cu uleiuri, coloranţi, ape tulburi care modifică aspectul fizic al apei.
c) poluarea fizică dată în special de substanţe radioactive, dar şi termică dată de insulele
plutitoare sau sedimentabile;
d) poluarea cu substanţe care modifică proprietăţile chimice şi biologice ale apei.

Aceste modificări ale apei apar în următoarele cazuri:

– poluarea cu compuşi toxici, cum sunt metalele grele: plumbul, cuprul, zincul, fierul,
cromul, nichelul etc., poluarea cu cianuri, care rezultă de la întreprinderile de galvanizare şi
prelucrare a metalelor ;
– poluarea cu compuşi organici nedegradabili sau greu degradabili biologic, cum sunt
detergenţii, pesticidele, insecticidele, medicamentele, care pot avea proprietăţi fizice şi
chimice nedorite, sau pot da apei gusturi şi mirosuri străine;
– poluarea cu substanţe nutritive pentru plante (azot, fosfor, potasiu), care pot stimula
dezvoltarea plantelor şi algelor, dar care au consecinţe defavorabile asupra calităţii apei şi
asupra desfăşurării proceselor de tratare a apei pentru a fi potabilă;
- poluarea cu săruri anorganice, care măresc gradul de salinitate al apei. Acestea pot
proveni din minele de cărbuni, sonde de petrol etc.
e) poluarea chimică, dată de impurificarea apei cu substanţe chimice de natură organică
sau anorganică, începând cu cele mai uşor degradabile, până la cele mai toxice, are persistenţă
îndelungată şi cu remanenţă.

Surse de poluare a apelor naturale

 Sursele de poluare a apelor pot fi clasificate în două categorii:
1. surse de poluare neorganizate 
2. surse de poluare organizate.

1. Surse de poluare neorganizate

Sunt date de efectul pe care diferitele centre populate îl au asupra cursurilor de apă, ca
urmare a folosirii apei în diverse scopuri. Starea generală de curăţenie deficitară a diferitelor
centre populate, face ca după precipitaţii, dezgheţ etc, apele de spălare a solului impurificat,
să ajungă în cursul de apă, pe care uneori îl impurifică în proporţie foarte ridicată.
Diferite utilizări sezoniere ale apei, cum sunt: scăldatul, pescuitul, unele deversări ale
reziduurilor solide sau fecalomenajere (vidanjări), contribuie, de asemenea, la poluarea
avansată a apei.
Afluenţii temporari contribuie şi ei la poluarea apei. Văile acestor afluenţi, seci o
perioadă mare de timp, constituie locul de depozitare a deferitelor reziduuri provenite din
colectivităţi. După dezgheţ, sau după precipitaţii abundente, aceşti afluenţi devin torenţiali,
antrenând toate aceste reziduuri în cursul de apă în care se varsă şi producând poluarea
avansată a acestuia.
Depozitarea de reziduuri de tot felul pe marginea cursurilor de apă, cum ar fi : gunoaie
menajere, resturi provenite de la crescătoriile individuale de animale etc. constituie posibilităţi
de poluare, mai ales după precipitaţii, când toate aceste reziduuri sunt spălate şi antrenate în
cursul de apă.

2. Sursele de poluare organizate

Reprezintă acele ape care sunt evacuate în râurile receptoare printr-un canal special
construit în acest scop.
Aceste tipuri de ape pot fi:
a) ape uzate menajere, sunt acele ape rezultate din canalizarea centrelor populate.
Debitul acestor ape depinde de mărimea colectivităţii respective şi de cantitatea de apă pe care
populaţia o are la dispoziţie.
Aceste ape se caracterizează printr-un conţinut mare de germeni microbieni, inclusiv
germeni patogeni enterovirusuri şi au un potenţial epidemiologic crescut. Ele au, de
asemenea, un conţinut mare de suspensii şi de substanţe organice consumatoare de oxigen.
b) ape uzate industriale, sunt acele ape provenite din combinate şi întreprinderi
industriale, uzine, exploatări miniere, exploatări forestiere, şantiere etc.
Apele uzate industriale, în funcţie de cantitate şi calitate, se pot clasifica în:
– ape reziduale convenţial curate
– ape reziduale industriale.
Apele reziduale convenţional curate sunt în cantităţi relativ mici şi sunt relativ curate,
ele provenind de la răcirea maşinilor, motoarelor, etc.
Apele reziduale industriale sunt deversate în cantităţi mari şi prezintă o nocivitate
ridicată. Ele provin de la combinatele şi întreprinderile cu profil chimic, metalurgic, de
prelucrare a petrolului, de fabricare a celulozei şi hârtie; din industria pielăriei şi a altor
produse de origine animală, de la fabricarea zahărului, glucozei, alcoolului, untului,
combinate de prelucrare a cărnii şi a produselor din carne etc.