Interpretările adevărului

Temă curs „Gândire critică”

Întrebarea privind cum putem decide măsura în care cuvintele, simbolurile, ideile
și credințele pot fi considerate adevărate fie de o singură persoană, fie de o societate întreagă,
este abordată în ceea ce filosofii numesc „Teoriile Adevărului”. Fiecare teorie prezintă
perspective ce sunt împărtășite pe scară largă de savanți ai domeniului.

Teoriile corespondenței scot în evidență faptul că afirmațiile adevărate corespund

lucrurilor reale. Acest tip de teorie subliniază o relație între gânduri sau declarații pe de o
parte și lucruri sau obiecte pe cealaltă parte. Este un model tradițional care își are originile în
Grecia Antică, fiind dezvoltat de filosofi precum Socrate, Platon și Aristotel. Această clasă de
teorii susține că adevărul sau falsitatea unei reprezentări este determinată în totalitate de
modul în care se raportează la „lucruri”, prin faptul că descrie cu exactitate acele „lucruri”.
„O judecată este adevărată atunci când corespunde realității exterioare”. – Thomas Aquinas.
Teoriile corespondenței se concentrează pe presupunerea că adevărul reprezintă
copia fidelă a ceea ce numim „realitate obiectivă” și apoi reprezentarea acesteia în gânduri,
cuvinte și alte simboluri. Mulți teoreticieni moderni au menționat că acest ideal nu poate fi
atins fără a analiza anumiți factori adiționali. Ca de exemplu, toate limbile au cuvinte ce
definesc anumite concepte ce sunt teoretic nedefinite în alte limbi.

În general, pentru teoriile coerenței, adevărul necesită o potrivire adecvată a

elementelor dintr-un întreg sistem. De cele mai multe ori, însă, coerența implică ceva mai
complex decât o simplă consistență logică. Deci, ca exemplu, completitudinea și
complexitatea unui set de concepte reprezintă un factor important în stabilirea validității și
utilității unui sistem coerent. Un principiu de bază al teoriilor coerenței este reprezentat de
faptul că adevărul este, în primul rând, o proprietate a unui sistem întreg de propoziții și poate
fi atribuit unor propoziții individuale numai în funcție de coerența lor cu întregul.
Unele variante ale teoriei coerenței descriu proprietățile esențiale și intrinseci ale
sistemelor formale din logică și matematică. Teoriile coerenței au fost respinse pentru că nu
puteau fi aplicate în alte domenii ale adevărului, în special în privința afirmațiilor despre
lumea naturală, a datelor empirice sau a afirmațiilor despre chestiuni practice ale psihologiei
și societății, în special atunci când sunt utilizate fără sprijin din partea celorlalte teorii majore
ale adevărului.