3.

MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

3.1. Aspecte de ordin teoretic şi practic în procesul penal 28
3.2. Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau 30
inculpatului
3.3. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii 31
responsabile civilmente
3.4. Declaraţiile martorilor 32
3.5. Procedee speciale de ascultare a părţilor şi a martorilor 36
3.6. Interceptările şi înregistrările audio sau video şi 40
fotografiile
3.7. Administrarea probelor prin comisie rogatorie şi 45
delegare
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 46
Teste de evaluare 46
Bibliografie minimală 47
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să compari declaraţiile părţilor participante la procesul penal;

 să explici procedura de audiere a părţilor procesului penal;
 să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica
specifică interceptărilor şi înregistrărilor audio, video sau
procedeele privind administrarea probelor prin comisie rogatorie şi
delegare.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Clinică judiciară 28
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal

3.1. Aspecte de ordin teoretic şi practic în procesul penal

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului (art. 64 Cod procedură penală) pot fi
judiciare şi extrajudiciare.
Declaraţia extrajudiciară – este cea făcută în afara procesului penal şi are
valoare informativă nu ca mijloc de probă, ci ca înscris. Conţinutul ei ajunge la
cunoştinţa organului judiciar prin alte mijloace de probă (o scrisoare, declaraţia
unui martor căruia învinuitul sau inculpatul i s-a confesat).
Declaraţia judiciară – este făcută în cadrul procesului penal, în faţa organului
judiciar abilitat, cu respectarea procedurii legale şi constituie mijloc de probă.
Pe întreg parcursul procesului penal există obligaţia pentru organul
judecătoresc de a proceda la ascultarea învinuitului sau inculpatului în
momente care prezintă importanţă deosebită pentru soluţionarea cauzei. În faza
de urmărire penală, învinuitul este ascultat atât la începutul urmăririi penale,
cât şi la terminarea acesteia. Dacă învinuitul devine inculpat, acesta va fi
ascultat în mod obligatoriu. Ascultarea este obligatorie înainte de a se dispune
arestarea preventivă fie că este vorba de învinuit sau inculpat. La momentul
prezentării materialului de urmărire penală ascultarea inculpatului este
obligatorie.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului se impune ori de câte ori organul de
urmărire penală va considera necesar. În faza de judecată inculpatul este
ascultat ori de câte ori este necesar.
Pentru soluţionarea unei cereri de liberare provizorie, inculpatul va fi ascultat
de procuror sau de instanţă în raport de faza procesuală în care se află.
Obligaţia ascultării învinuitului sau inculpatului încetează atunci când acesta
este dispărut, se sustrage de la cercetare, nu locuieşte în ţara sau când
inculpatul nu se prezintă la judecată deşi a fost legal citat.
Inculpatul nu poate fi obligat să dea declaraţii, acestea reprezentând un drept al
său şi nu o obligaţie.
Sunt cunoscute trei procedee în ceea ce priveşte ascultarea învinuitului:
- prezentarea unei declaraţii scrise personal cu privire la învinuirea ce i se
aduce;
- ascultarea sa;
- confruntarea cu alte persoane.
Primul procedeu se întâlneşte izolat în faza de urmărire penală, precedând
ascultarea propriu-zisă.
Confruntarea are loc numai după ce au fost luate declaraţii părţilor şi între
acestea există contradicţii care trebuie lămurite.
Cel mai răspândit procedeu este ascultarea efectivă. Procedura de obţinere a
declaraţiei învinuitului sau inculpatului cuprinde un complex de reguli de ordin
procesual şi de ordin tactic. Regulile procesuale sunt comune organelor de
urmărire penală, cât şi instanţelor de judecată. Ascultarea învinuitului sau
inculpatului se efectuează la sediul organului judiciar.

Clinică judiciară 29
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal

Ascultarea învinuitului sau inculpatului cuprinde două etape:

Prima etapă – se procedează la cunoaşterea datelor personale ale învinuitului
sau ale inculpatului. Înainte de a fi ascultat este întrebat cu privire la nume,
prenume etc. [art. 70 alin. (1) Cod procedură penală].
Potrivit art. 70 alin. (2) Cod proc. pen., inculpatului i se aduce la cunoştinţă
fapta şi încadrarea juridică, dreptul de a avea un apărător, dreptul de a nu face
nici o declaraţie. Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în
vedere să declare tot ceea ce ştie cu privire la fapta şi învinuirea care i se aduce
în legătură cu aceasta. Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa
învinuitului sau inculpatului încadrarea juridică a faptei şi trebuie să-i asigure
posibilitatea pregătirii şi executării apărării. Inculpatul sau învinuitul nu poate
fi supus jurământului.
A doua etapă – ascultarea propriu – zisă:
- este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie în cauză;
- declaraţia lui este o expunere liberă asupra împrejurărilor în care s-a săvârşit
fapta, nefiind întrerupt decât dacă se îndepărtează în mod vădit de la subiect
şi numai pentru a i se atrage atenţia să revină la acesta;
- relatarea liberă presupune spontaneitate, nedisimulare;
- este interzis a i se citi şi reaminti declaraţiile date anterior în cauză şi nu poate
prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte.
Dacă sunt amănunte greu de reţinut (denumiri complicate, cifre), învinuitul sau
inculpatul poate folosi însemnările pe care le deţine. După ce învinuitul sau
inculpatul a declarat tot ce ştie în legătură cu cauza, organul judiciar pune
întrebări prin care se pot obţine informaţii noi sau prin care se verifică
exactitatea celor relatate. Inculpatul este întrebat şi cu privire la probele pe care
înţelege să le propună.
Dacă învinuitul sau inculpatul nu se poate prezenta la organul judiciar pentru a
fi ascultat, se poate proceda la ascultarea sa la locul unde se află cu excepţia
cazurilor când legea prevede altfel.

Reţine
Organul judiciar are obligaţia să-l încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat
procedura înainte de a i se lua prima declaraţie despre dreptul de a fi asistat de un
audierii apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare.
învinuitului Dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi în cauză, fiecare este ascultat
sau separat fără a fi de faţă ceilalţi – în faza de urmărire penală. În faza de judecată,
inculpatului! inculpaţii sunt ascultaţi de regulă în prezenţa tuturor.
În cursul urmăririi penale, numai organul de urmărire penală poate pune
întrebări; la instanţă, întrebările se pot pune prin intermediul preşedintelui
completului de orice judecător, de procuror, de părţi, de ceilalţi inculpaţi şi de
apărător. Pentru obţinerea declaraţiei este interzisă folosirea de violenţe,
ameninţări, promisiuni.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris de către
organul de urmărire penală (în faza de urmărire penală) şi de grefier (în faza de

Clinică judiciară 30
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal
judecată). În fiecare declaraţie se va consemna ora începerii şi terminării
declaraţiei.
Declaraţia se citeşte învinuitului sau inculpatului, iar dacă acesta cere poate să
o citească personal. Dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei, se semnează
pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă nu poate sau refuză să semneze, se face
menţiune în declaraţia scrisă. Declaraţia va fi semnată şi de organul de
urmărire penală ori de preşedintele completului şi de grefier şi de interpret
atunci când s-a apelat la serviciile acestuia.
Declaraţia dată de învinuit sau inculpat este retractabilă. Declaraţia învinuitului
sau inculpatului se înregistrează conform art. 304 din C. pr. pen..

Sarcina de lucru 1

Detaliază fazele obligatorii pentru luarea unei declaraţii

în cursul procesului penal unui inculpat major.
Compară prin elemente de asemănare şi deosebire declaraţia dată de
un inculpat major cu declaraţia dată de un inculpat minor în cursul
procesului penal. Întocmeşte, prin prisma celor sus analizate o
declaraţie de inculpat dată de acesta în cursul procesului penal.
În cadrul unui grup de lucru compară declaraţiile astfel întocmite şi
concluzionează cu privire la lipsa elementelor esenţiale ale acestora.

3.2. Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului nu pot fi caracterizate întotdeauna ca
fiind sincere, ceea ce conduce la necesitatea aprecierii lor cu circumspecţie de
către organul judiciar. Importanţa declaraţiei nu este diminuată. Aceste
declaraţii au o valoare probatorie relativă în sensul că trebuie confirmate şi prin
alte mijloace de probă. Potrivit art. 69 Cod procedură penală, declaraţia
învinuitului sau inculpatului poate servi la aflarea adevărului numai dacă este
coroborată cu alte mijloace de probă.
Alte aspecte:
- este divizibilă – din conţinutul ei se va reţine numai ceea ce se confirmă prin
alte probe;
- este retractabilă în sensul că învinuitul sau inculpatul poate retracta
declaraţia şi poate face relatări contrare, organul judiciar apreciind asupra
valorii retractării.
Clinică judiciară 31
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal
Dacă declaraţiile învinuitului sau inculpatului sunt contradictorii, organul
judiciar le reţine numai pe cele pe care le consideră verosimile. Nu are
importanţă urmărirea în care au fost date (urmărire penală sau judecătorească).

3.3. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile

civilmente
Partea vătămată poate să furnizeze informaţii privitoare la modul de operare
(mai ales în ipoteza infracţiunii contra persoanei), cât şi la persoana
făptuitorului, în timp ce partea responsabilă civilmente nu are cunoştinţă în
mod nemijlocit despre comiterea faptei, dar poate furniza informaţii referitoare
la făptuitor şi la circumstanţele care au favorizat încălcarea legii penale.
Declaraţiile părţii vătămate şi ale părţii civile sunt, de regulă, prima sursă de
informaţii a organelor judiciare prin sesizarea acestora. Pentru ca organele
judiciare să poată asculta persoanele ca partea vătămată, partea civilă, partea
responsabilă civilmente este necesar ca acele persoane să fi dobândit calităţile
respective. Art. 76 (1) Cod procedură penală prevede obligarea organelor de
urmărire penală sau instanţa de judecată de a chema în faţa lor spre ascultare
persoana care a suferit o pagubă materială sau o daună morală prin săvârşirea
infracţiunii sau persoana responsabilă civilmente.
Înainte de ascultare persoanei vătămate i se comunică faptul că poate participa
în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială că poate să se
constituie parte civilă în tot cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei până la
citirea actului de sesizare. Dacă persoana vătămată nu doreşte să participe la
proces ca parte, ea va putea fi ascultată ca martor şi va da declaraţii.
Ascultarea propriu-zisă a părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile
civilmente se face potrivit dispoziţiilor referitoare la ascultarea inculpatului art.
77 Cod procedură penală. Părţile în proces acţionează în urmărirea unui interes
propriu legat de soluţionarea cauzei.
Partea vătămată are interesul de a determina tragerea la răspundere penală a
inculpatului, partea civilă urmăreşte repararea prejudiciului cauzat prin
infracţiune, partea responsabilă civilmente – de a participa la proces în vederea
diminuării ori stingerii obligaţiei de plată pentru daunele cauzate prin fapta
inculpatului. Declaraţiile acestor părţi pot fi neconforme cu adevărul ceea ce
conduce la conferirea aceleiaşi valori probante cu declaraţiile învinuitului sau
ale inculpatului.
Art. 75 Cod procedură penală prevede:
„declaraţiile părţii vătămate, partea civilă, partea responsabilă civilmente făcute în cursul
procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu
fapte sau împrejurarea ce rezultă din ansamblul probator existent în cauză”.

Clinică judiciară 32
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal

Sarcina de lucru 2
Explică procedura de luare a declaraţiilor părţii vătămate, părţii civile şi
părţii responsabile civilmente apoi întocmiţi câte un model al acestora.
Compară, în cadrul grupului de lucru, respectarea procedurii mai sus detaliate.

3.4. Declaraţiile martorilor

- sunt mijloace de probă cel mai ales întâlnite în procesul penal;
- declaraţiile martorilor sunt relatările făcute în faţa organelor judiciare de
către persoanele care au cunoştinţe de natură să servească la aflarea
adevărului în procesul penal – art. 78 Cod procedură penală.
Dobândirea calităţii de martor presupune îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
1) existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare;
2) existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări de natură
să contribuie la aflarea adevărului în proces;
3) ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la faptele
şi împrejurările pe care le cunoaşte;
Participarea în calitate de martor este o datorie cu caracter general în sensul că
orice persoană fizică, fără deosebire de sex, vârstă, religie, cetăţenie, situaţie
socială dacă este chemată în faţa organelor judiciare pentru a fi ascultate în
această calitate trebuie să răspundă acestei chemări.
Alte aspecte:
- poate fi ascultată ca martor orice persoană fizică;
- nu va putea depune în calitate de martor o persoană care din cauza stării sale
fizice (orb, surd, mut) sau psihice (debilitate mintală) nu este capabilă să
perceapă fenomenele prin anumite simţuri sau nu poate reda în mod corect
faptele percepute;
- dispoziţiile legale permit ascultarea ca martor a minorului până la 14 ani în
prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei căreia i-a fost
încredinţat spre creştere şi educare;
- declaraţia martorilor minor va fi apreciată în ce măsură va servi la aflarea
adevărului.

3.4.1. Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor

Clinică judiciară 33
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal
1) persoana obligată să păstreze secretul profesional (art. 79 Cod procedură
penală);
2) persoana vătămată care se constituie parte civilă sau care participă la proces
ca parte vătămată.
Alte aspecte:
- secretul profesional constă în secretul de stat, de serviciu şi profesional;
- secretul de stat şi de serviciu se păstrează chiar şi în faţa justiţiei;
- sunt obligaţi să păstreze secretul profesional avocaţii, medicii, notarii,
preoţii, etc.
- calitatea de martor primează în faţa calităţii de avocat;
- învinuitul sau inculpatul faţă de care s-a dispus o soluţie de netrimitere în
judecată poate fi ascultat de instanţa de judecată ca martor.

3.4.2. Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martori

1) soţul învinuitului sau inculpatului;
2) rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului;
Prin „rude apropiate” se înţelege: ascendenţii, descendenţii, fraţii şi surorile,
copiii acestora şi persoanele devenite astfel de rude prin înfiere (art. 149 Cod
penal).
Dacă aceste persoane au acceptat să compară ca martori acestora le revin
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca martorilor putând fi traşi la răspundere pentru
mărturie mincinoasă.
Organele judiciare au obligaţia să atragă atenţia acestor persoane că pot să nu
depună ca martori.
Obligaţiile martorilor:
1) Obligaţia de a se prezenta la chemarea organelor judiciare (art. 83 Cod
procedură penală; art. 864 Cod procedură penală);
2) Obligaţia de a depune - este obligată să declare tot ce cunoaşte cu privire la
faptele şi împrejurările asupra cărora este întrebată;
Obligaţia este legală, individuală şi personală neputând fi îndeplinită prin
reprezentare. Dacă martorul refuză să facă declaraţii pe motiv că nu cunoaşte
nimic în cauză, deşi are cunoştinţe esenţiale comite infracţiunea de mărturie
mincinoasă (art. 260 Cod penal). Martorul este obligat sub prestare de jurământ
să declare adevărul cu privire la faptă şi făptuitor altfel săvârşeşte infracţiunea
de mărturie mincinoasă.
Drepturile martorilor:
- de a depune liber;
- de a nu cenzura întrebările care i se pun;
- de a solicita consemnarea exactă şi completă a declaraţiei făcute;
- drepturi de ordin patrimonial, vizând cheltuielile de judecată;
- de a fi protejat împotriva violenţelor sau ameninţărilor care s-ar exercita
asupra sa în vederea obţinerii de declaraţii (art. 68 Cod procedură penală);

Clinică judiciară 34
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal
- de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza [art. 86
alin. (2) Cod procedură penală];
- are dreptul la restituirea cheltuielilor făcute cu deplasarea, întreţinerea şi
cazarea sa şi a altor cheltuieli ocazionate de participarea la activitatea
judiciară;
- dacă martorul este salariat el poate solicita venitul nerealizat prin lipsa sa de
la serviciu pricinuită de chemarea la organele de urmărire penală şi instanţa
de judecată.

3.4.3 Procedura de ascultare a martorilor

- cuprinde două etape:
I etapă – stabilirea identităţii martorului (nume, ocupaţie);
- în caz de îndoială asupra identităţii martorului aceasta se stabileşte prin
orice mijloc de probă;
- se verifică dacă martorul are interes în cauză fiind întrebat dacă este rudă cu
vreuna dintre părţi sau în ce relaţii se află cu părţile;
- dacă a suferit vreo pagubă de pe urma săvârşirii infracţiunii;
- i se pune în vedere că are dreptul de a nu depune dacă este rudă cu vreuna
dintre părţi;
- depune jurământul cu mâna pe cruce sau Biblie: „jur pe onoare şi conştiinţă
că voi spune adevărul”;
- i se atrage atenţia să spună adevărul;
- dacă martorul minor nu a împlinit 14 ani nu va depune jurământ însă i se va
atrage atenţia să spună adevărul;
A II – a etapă – ascultarea propriu-zisă (art. 86 alin. 1 Cod procedură penală)
- martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se arată faptele şi
împrejurările asupra cărora a fost propus, cerându-i-se să declare tot ce ştie
în legătură cu aceasta;
- după ce declară tot ce ştie i se pun întrebări;
- procedura prev. de art. 71-74 Cod procedură penală se aplică în mod
corespunzător;
- ascultarea martorilor se face separat;
- eventualele reveniri, completări, modificări în declaraţiile martorului se
semnează de acesta după consemnare;

3.4.4. Protecţia martorilor în situaţii speciale

Uneori învinuitul sau inculpatul direct sau prin intermediul altor persoane
încearcă să determine martorii (în special ai acuzării) de a nu declara tot ceea
ce cunosc cu privire la faptă;
- art. 861 - 865 Cod procedură penală;

Clinică judiciară 35
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal
- se poate încuviinţa martorului de a nu-şi declara identitatea reală, localitatea
de domiciliu dacă există probe sau indicii temeinice că prin aceasta s-ar
pune în pericol viaţa etc.
Schimbarea identităţii se dispune de procuror în cursul urmăririi penale, de
instanţă în cursul judecăţii la cererea motivată a procurorului, a martorului, a
oricărei alte persoane îndreptăţite. Persoana îndreptăţită – martorul, membrii
familiei acestuia şi persoanele apropiate martorului.
Concomitent cu atribuirea unei identităţi false se conservă datele privind
identitatea reală prin întocmirea unui proces-verbal păstrat în plic sigilat la
sediul parchetului care a efectuat sau supravegheat urmărirea penală, la sediul
instanţei. Procurorul şi instanţa au acces la documentele privind identitatea
reală a martorului în condiţii de strică confidenţialitate.
Alte aspecte:
- martorul poate fi ascultat fără prezenţa fizică prin reţele cu televiziune cu
imagine şi voce distorsionate pentru a nu fi recunoscut;
- luarea declaraţiei indiferent de momentul efectuării impune prezenţa
obligaţie a procurorului;
- declaraţia astfel obţinută se înregistrează prin mijloace vide şi audio, în
original sigilate se păstrează la parchet sau instanţă.
În cursul urmăririi penale aceste casete vor fi depuse la sediul parchetului într-
un loc special, sigilat, în condiţii de maximă securitate. La terminarea urmăririi
penale acestea vor fi înaintate instanţei competente împreună cu dosarul cauzei.
La instanţă casetele vor fi depuse în aceleaşi condiţii ca la parchet.
Conţinutul declaraţiei martorului va fi fixat într-un proces-verbal semnat de
procuror, organele de cercetare penală sau instanţă, după caz. Concomitent se
va transcrie declaraţia martorului acesta semnând pentru conformitate.
Drepturile martorului protejat
- protecţia datelor de identitate;
- protecţia declaraţiei;
- ascultarea sub o altă identitate sau prin modalităţi speciale de distorsionare;
- protecţia deplasării martorului la şi de la organele judiciare;
- schimbarea domiciliului;
- schimbarea identităţii;
- schimbarea înfăţişării;
- reinserţia în alt mediu social;
- recalificarea profesională;
- schimbarea sau asigurarea locului de muncă;
- asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.

Clinică judiciară 36
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal

Obligaţiile martorului protejat

- să furnizeze informaţiile şi datele pe care le deţine;
- să se conformeze măsurile stabilite pentru protecţia sa;
- să se abţină de la orice activitate care l-ar pune în pericol;
- să nu contacteze nici o persoană cunoscută sau persoană din medii
infracţionale.
Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor nu este condiţionată în mod
expres de coroborarea cu celelalte probe existente la dosar ceea ce înseamnă că
se poate soluţiona o cauză penală pe baza unei singure depoziţii de martor cu
condiţia ca aceasta să fie sinceră şi fidelă.

Sarcina de lucru 3
Pornind de la explicarea teoretică a modului de luare a declaraţiei unui
martor întocmeşte:
- declaraţia unui martor minor;
- declaraţia unui martor care cunoaşte o împrejurare dată din relatarea
altei persoane;
- declaraţia unui martor care a perceput în mod direct producerea unui
eveniment (se va alege împrejurarea sau evenimentul care să
constituie conţinutul declaraţiei).

3.5. Procedee speciale de ascultare a părţilor şi a martorilor

3.5.1. Procedura confruntării
- se foloseşte când apar contradicţii între declaraţiile date de părţi, între
declaraţiile date de părţi şi martori, între declaraţiile date de martori;
- este un procedeu probatoriu complementar prin care se urmăreşte lămurirea
contrazicerilor care există între declaraţiile date anterior de două sau mai
multe persoane în aceeaşi cauză;
- este reglementată de art. 87 Cod proc. pen. – se procedează la confruntare
numai dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.
- persoanele respective sunt chemate în faţa organelor judiciare şi trebuie să
răspundă la întrebările puse de acesta în legătură cu faptele şi împrejurările
contradictorii;

Clinică judiciară 37
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal
- se poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună întrebări reciproc;
- întrebările şi răspunsurile se consemnează într-un proces verbal semnat de
persoanele confruntate, de organele de urmărire penală, de instanţă şi
grefier, după caz;
Confruntarea poate fi înregistrată pe suport magnetic pentru a se putea studia
comportamentul celor confruntaţi.
3.5.2. Folosirea interpreţilor şi martorilor
Procedeu de ascultare a părţilor şi martorilor
Dacă una din părţi sau o persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaşte
limba română sau nu se poate exprima şi organele de urmărire penală sau
instanţa nu are posibilitatea să se înţeleagă cu ea îi asigură în mod gratuit un
interpret.
În cursul judecăţii părţile pot fi asistate de un interpret ales de ele dar să fie
autorizat.
- acest procedeu se foloseşte şi pentru administrarea altor mijloace de probă
(înscrisuri redactate în altă limbă);
- interpretului i se aplică prevederile referitoare la ascultarea martorului şi
depune acelaşi jurământ ca şi martorul.
Înscrisurile – mijloace de probă
- art. 89 Cod procedură penală – pot fi folosite ca mijloace de probă în
procesul penal dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură
să contribuie la aflarea adevărului;
- sunt înscrisuri – declaraţiile părţilor, declaraţiile martorilor, o
corespondenţă, chitanţe, registre, acte sub semnătură privată;
- sunt înscrisuri – mijloace de probă numai acele obiecte pe care sunt
marcate semnele scrierii fonetice;
- schemele sau schiţele dacă nu conţin semnele scrierii fonetice nu sunt
mijloace de probă.
Mijloacele materiale de probă
- sunt acele obiecte care conţin sau poartă o urmă a săvârşirii infracţiunii sau
care pot servi la aflarea adevărului şi obiectele care reprezintă mijloace de
săvârşire a infracţiunii ori obiectele care sunt produsul infracţiunii.
Ex.: modificările de pe un înscris, în cazul falsului material;
- yala pe care au rămas imprimate urmele instrumentelor de efracţie;
- înscrisuri ce poartă impresiuni digitale;
- un act de identitate al infractorului uitat la locul infracţiunii;
- au o valoare probatorie egală cu a celorlalte mijloace de probă.

Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă

Clinică judiciară 38
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal
Percheziţia
Constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei persoane sau la
locuinţa acesteia cu scopul de a găsi şi ridica obiecte sau înscrisuri cunoscute
de organele judiciare doar nepredate de bună voie precum şi în vederea
descoperirii a altor mijloace de probă necesare soluţionării cauzei penale.
Percheziţiile pot fi:
- domiciliare;
- corporale;
Procedură – art. 100 alin. 3 Cod proc. pen. raportat la art. 27 alin. 3 Constituţie;
- se dispune exclusiv de judecător;
- punerea în executare a dispoziţiei de percheziţie se realizează de procuror şi
de organele de cercetare penală însoţiţi de lucrătorii operativi;
- dispoziţiile instanţei de a efectua o percheziţie se comunică procurorului în
vederea efectuării acesteia;
- dacă percheziţia este efectuată de organele de cercetare penală este necesară o
autorizaţie prealabilă din partea judecătorului;
- percheziţia domiciliară se poate efectua fără autorizaţia prealabilă dacă
infracţiunea este flagrantă;
- percheziţia domiciliată poate fi efectuată numai între orele 6,00 – 20,00;
- percheziţia în timpul nopţii (cu excepţia infracţiunii flagrante) este interzisă
cu următoarele două excepţii:
1) în caz de infracţiune flagrantă;
2) în cazul în care este vorba despre prelungirea unei percheziţii începute între
orele 6-20;
- organul judiciar care urmează să efectueze percheziţia este obligată să se
legitimeze şi să prezinte autorizaţia dată de judecător;
- percheziţia domiciliară se face în prezenţa persoanei de la care se ridică
obiectele sau înscrisurile iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a
unui membru al familiei, a unui vecin având capacitatea de exprimare;
- are dreptul să deschidă încăperile dacă se refuză aceasta;
- organul judiciar este obligat să ridice obiecte şi înscrisuri care au legătură cu
fapta săvârşită;
- obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridică
întotdeauna;
- percheziţia corporală – art. 106 Cod proc.pen.
- se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată;
- obiectele ridicate sunt însemnate spre neschimbare după care se etichetează şi
sigilează, sau se împachetează şi se sigilează;
- obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare fie celui
la care se află fie unui custode;
- se consemnează într-un proces-verbal – o copie se lasă persoanei
percheziţionate.

Clinică judiciară 39
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
- se dispune de organele de urmărire penală prin rezoluţie, de instanţă prin
încheiere;
- orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află un obiect sau un
înscris ce poate servi ca mijloc de probă este obligat să-l prezinte şi să-l
predea sub luare de dovadă organului de urmărire penală sau instanţei de
judecată;
- înscrisurile pot fi ridicate, în original sau în copii.
Ridicarea de înscrisuri şi obiecte care se află în unităţile poştale sau de
transport – secretul corespondenţei poate fi încălcat dacă interesul urmăririi
penale sau al judecăţii o cere;
- se poate dispune de instanţă la propunerea procurorului, în cursul urmăririi
penale sau din oficiu în cursul judecăţii ca unităţile poştale sau de transport să
reţină şi să predea scrisorile, telegramele sau orice altă corespondenţă sau
obiecte trimise de învinuit sau inculpat ori adresate acestuia direct sau
indirect.
Condiţii:
- să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu;
- reţinerea şi predarea să se impună pentru aflarea adevărului;
- aceasta mai poate fi dispusă în scris de procuror care va informa de îndată
instanţa.

Cercetarea la faţa locului

Constă în deplasarea organelor judiciare la locul unde s-a săvârşit infracţiunea,
unde s-a produs rezultatul sau unde au rămas urme în vederea constatării
situaţiei locului săvârşirii infracţiunii, a descoperirii şi fixării urmelor
infracţiunii şi a stabilirii poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de probă, a
împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea.
Procedura
- se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie motivată;
- dreptul instanţei de a participa la efectuarea acesteia;
- este necesar la urmărirea penală prezenţa a cel puţin 2 martori existenţi;
- dacă este necesar se cheamă şi părţile;
- neprezentarea părţilor nu împiedică efectuarea cercetării la faţa locului;
- învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat trebuie să participe;
- dacă nu poate veni la cercetarea organul de urmărire penală îi pune în vedere
că are dreptul de a fi reprezentat asigurându-i la cerere reprezentarea;
- instanţa efectuează cercetarea cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului
când participarea acestuia la judecată este obligatorie;

Clinică judiciară 40
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal
- rezultatul cercetării se consemnează în procesul verbal care trebuie să
cuprindă: - descrierea amănunţită a situaţiei locului faptei;
 descrierea urmelor găsite;
 descrierea obiectelor examinate şi ridicate;
Reconstituirea
Constă în reproducerea în întregime sau în parte a modului şi a condiţiilor în
care a fost săvârşită fapta pentru a verifica şi a preciza anumite date strânse de
organele judiciare.
- se urmăreşte cunoaşterea posibilităţii reale de săvârşire a faptei;
- verificarea declaraţiilor date de părţi, martori.
Procedură
- atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată numai la faţa locului;
- prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie;
- martori asistenţi în afară de situaţia când nu e posibil;
- pot participa părţile când este necesar, neprezentarea lor nu împiedică
reconstituirea;
- procesul verbal ca la cercetarea la faţa locului;
- a nu se confunda cu „experimentul judiciar” – nu este necesar participarea
inculpatului sau a celorlalte părţi;
Martorii asistenţi – persoanele chemate să participe la efectuarea anumitor acte
procedurale în scopul de a garanta faptul că procedura urmată este cea legală
iar rezultatul corespunde celor consemnate.
- nu au cunoştinţă despre faptele şi împrejurările cauzei;
- trebuie să fie cel puţin doi;
- nu pot fi martori asistenţi:
–minorii sub 14 ani
–cei interesaţi în cauză;
–cei ce fac parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul
procedural

3.6. Interceptările şi înregistrările audio sau video şi fotografiile

- este reglementată prin secţiunea V1 din Titlul III Cod proc. pen.
- art. 911 Cod proc. pen. interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică ale
unor convorbiri se efectuează cu autorizarea motivată – a instanţei la cererea
procurorului dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau
săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu iar
interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului.
Condiţii

Clinică judiciară 41
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal
1) autorizarea motivată a preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa
să judece cauza în primă instanţă;
2) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea săvârşirii unei
infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu;
 Ex. infracţiunea de trafic de stupefiante;
- infracţiunea de terorism;
- infracţiunea de spălare a banilor;
- infracţiunea de trafic de persoane;
- infracţiuni de corupţie.
3) interceptarea se impune pentru aflarea adevărului.
Autorizarea se dispune prin încheiere motivată, se poate da pentru durata
înregistrării cel mult 30 zile poate fi prelungită, fiecare prelungire nu poate
depăşi 30 zile, durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 120 de zile.
Înregistrările pot fi făcute şi la cererea motivată a persoanei vătămate.
Înregistrările şi interceptările pot fi făcute de: procuror, organul de cercetare
penală, specialişti chemaţi să dea concurs tehnic cu obligarea de a păstra
secretul profesional.
Excepţie. Procurorul poate autoriza provizoriu, prin ordonanţă motivată –
în caz de urgenţă şi va comunica în maxim 24 ore efectuarea înregistrării care
va confirma ordonanţa şi autorizarea în continuare a activităţii fie informarea
actului procurorului caz în care se va dispune încetarea de îndată a
interceptărilor şi înregistrărilor şi distrugerea celor efectuate.
Procurorul sau organul de cercetare penală trebuie să întocmească un proces-
verbal care va cuprinde:
- autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea interceptării;
- nr. sau numerele posturilor telefonice între care se poată convorbirile;
- numele persoanelor care le poartă dacă sunt cunoscute;
- data şi ora convorbirii;
- nr. de ordine al benzii magnetice.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se ataşează la
procesul verbal cu certificarea pentru autenticitate de către organul de cercetare
penală verificat şi contrasemnat de procuror care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală în cauză.
Dacă interceptările sunt efectuate de procuror certificarea pentru autenticitate
se face de către acesta iar verificarea şi contrasemnarea de către procurorul
ierarhic superior.
Corespondenţele în altă limbă sunt transmise în limba română prin intermediul
unui interpret.
Instanţa va decide care dintre informaţiile obţinute sunt utile cauzei.

Clinică judiciară 42
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal
Banda magnetică, redarea scrisă a acesteia şi procesul verbal se înaintează
instanţei care hotărăşte care informaţii sunt utile cauzei după ce sunt ascultaţi
procurorul şi părţile.
Înregistrările care nu sunt considerate utile sunt distruse.
Celelalte vor fi păstrate până la arhivarea dosarului.
- nu au o valoare preferenţială;
- pot fi uşor contrafăcute;
- se poate apela la concluziile unei expertize tehnice la cererea
procurorului, din oficiu, sau la cererea părţilor.
Constatările tehnico-ştiinţifice
- mijloace de probă prin care se folosesc în faza de urmărire penală
cunoştinţele unui specialist atunci când există pericol de dispariţie a unor
mijloace de probă şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau
împrejurări ale cauzei;
- se folosesc când există pericolul ca unele mijloace de probă să dispară fizic;
- se efectuează de specialişti care funcţionează în cadrul sau pe lângă
instituţia de care aparţine organul de urmărire penală;
- specialiştii nu sunt şi nu au atribuţii de organ judiciar;
- concluziile specialistului reprezintă probe, raportul de constatare este
mijlocul de probă;
- este întâlnită frecvent în cazul accidentelor de circ pentru a se stabili poziţia
autovehiculului, aderenţa părţii carosabile, condiţii de vizibilitate, în cazul
infracţiunii contra protecţiei muncii.
Procedură
- trebuie să se facă într-un moment foarte apropiat celui al săvârşirii faptei;
- se dispune numai în timpul urmăririi penale;
- în faza de judecată se poate dispune refacerea sau completarea unei
constatări deja efectuate;
- se dispune de organul de urmărire penală la cerere sau din oficiu prin
rezoluţie;
Rezoluţia trebuie să cuprindă:
- obiectul constatării,
- întrebările la care urmează să răspundă specialistul;
- termenul de efectuare a lucrării.
Organul de urmărire penală comunică specialistului datele cunoscute şi îi pune
la dispoziţie toate materialele în cauză, asupra cărora urmează să se facă
constatarea.
- concluziile se consemnează într-un raport;
- nu au o valoarea preferenţială,

Clinică judiciară 43
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal
- sunt apte de a genera informaţii riguroase.
Constatările medico-legale
- reprezintă mijloace de probă prin care se folosesc în faza de urmărire penală
cunoştinţele unui organ medico-legal în vederea lămuririi urgente a unor
chestiuni ce presupune cunoştinţe medicale.
- se efectuează constatări medico-legale în caz de:
- moarte violentă;
- moarte a cărei cauză este suspectă sau nu se cunoaşte;
- când este necesară o examinare corporală a învinuitului sau a persoanei
vătămate pentru a se constata dacă pe corpul acestora există urmele
infracţiunii;
- trebuie efectuate într-un moment apropiat de cel al săvârşirii infracţiunii;
- se dispune numai în faza urmăririi penale.
O situaţie de excepţie în această materie o reprezintă exhumarea.
- se poate face atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată şi
chiar după rămânerea definitivă a hotărârii;
- pot fi refăcute ori completate;
- furnizează informaţii necesare pentru încadrarea juridică a faptei;
- se efectuează de medici care funcţionează în cadrul instituţiilor de medicină
– legală organizate prin O.G. nr. 1/2000.
Procedură
- se pot dispune prin rezoluţie de către procuror sau organul de cercetare
penală;
- exhumarea se face numai cu încuviinţarea procurorului;
- se face asupra persoanelor sau cadavrelor indicate de organul de urmărire
penală;
- când se consemnează într-un raport scris;
- are o forţă probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă.
Expertizele
- mijloc de probă utilizat în procesul penal atunci când complexitatea
aspectelor cauzei necesită prezenţa unor specialişti din cele mai diverse
domenii de activitate.
Expertul este acea persoană care are cunoştinţe de specialitate într-un anumit
domeniu şi este obligat oficial în calitate de expert chemată pentru lămurirea în
procesul penal a chestiunilor ce implică asemenea cunoştinţe;
- organul de urmărire penală sau instanţa din oficiu sau la cerere dispune
efectuarea unei expertize;
Diferenţe faţă de constatări:
- expertizele pot fi dispuse şi efectuate la intervale de timp mai
îndepărtate faţă de momentul săvârşirii infracţiunii;
- pot fi efectuate şi în faza de judecată;
Clinică judiciară 44
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal
- prin expertize are loc o investigare mai aprofundată, amănunţită a
elementelor analizate.
Feluri
- expertize criminalistice:
- dactiloscopică;
- traseologică;
- balistică;
- tehnică a actelor;
- grafică;
- biocriminalistică;
- expertiza medico-legală (asfixia mecanică, violul, moartea subită);
- expertiza psihiatrică (tulburări psihice, schizofrenia, oligofrenia);
- expertiza contabilă (controlul şi revizia contabilă);
- expertiza tehnică (accident de circ., contra protecţiei muncii).
Expertizele sunt facultative – organul judiciar apreciază de la caz la caz
necesitatea efectuării expertizei şi obligatorie – în cazul infracţiunii de omor
deosebit de grav – când organul de urmărire penală sau instanţa are îndoială
asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului; - când trebuie stabilite
cauzele morţii dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal; în cazul infracţiunii
de pruncucidere; în cazul unei cereri de suspendare a urmăririi penale ori a
procesului penal; - când instanţa este sesizată cu o cerere de amânare sau de
întrerupere a executării pedepsei închisorii, - se dispune internarea învinuitului
sau inculpatului, măsura fiind executorie aducându-se la îndeplinire în caz de
opunere de către organele de poliţie.
Expertizele pot fi: oficiale – expertul este numit de organul judiciar;
contradictorie – sunt numiţi şi aleşi de către organul judiciar sau părţi;
supravegheate – părţile pot desemna un specialist (consilier expert) cu atribuţii
de control asupra modului de efectuare a expertizei.
Expertiza este simplă – efectuată de un specialist dintr-un anumit domeniu de
activitate şi complexă (mixtă) – necesită cunoştinţe din mai multe domenii.
Procedura
- se dispune la cererea părţilor sau din oficiu prin rezoluţie sau ordonanţă de
către organul de urmărire penală ori prin încheiere de către instanţă.
Trebuie să se precizeze obiectul expertizei, întrebările la care trebuie să
răspundă expertul şi termenul de efectuare.
- experţii sunt numiţi de organul de urmărire penală sau instanţă;
- organul de urmărire penală şi instanţă fixează un termen la care sunt
chemate părţile şi expertul pentru a primi anumite lămuriri privind
obiectul expertizei.

Sarcina de lucru 4

Întocmeşte un proces-verbal de confruntare între doi inculpaţi care se

contrazic; întocmeşte apoi un proces-verbal de confruntare între un
Clinică judiciară 45
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal
inculpat şi un martor;
Imaginează-ţi întocmirea unei autorizaţii privind interceptarea unor
convorbiri telefonice aprobate prin dispoziţia judecătorului.

3.7. Administrarea probelor prin comisie rogatorie şi delegare

Comisia rogatorie
- este un procedeu de probaţiune auxiliar cu ajutorul căruia organul de
urmărire penală sau instanţă efectuează acte procedurale prin intermediul
altor organe judiciare privind anumite mijloace de probă pe care nu au
posibilitatea să le îndeplinească în mod nemijlocit.
- se poate efectua ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului, ridicarea
de obiecte şi înscrisuri;
- nu se pot efectua prin comisia rogatorie acte prin care se dispune punerea în
mişcare a acţiunii penale, luarea măsurii preventive, încuviinţarea de
probatorii etc., ascultarea învinuitului sau inculpatului;
- se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie şi de instanţă prin
încheiere şi se poate adresa numai unui organ de urmărire penală sau unei
instanţe egale în grad;
- rezoluţia sau încheierea trebuie să cuprindă toate lămuririle referitoare la
îndeplinirea actului care face obiectul acesteia iar în cazul în care urmează
să fie ascultată o persoană se vor arăta şi întrebările ce trebuie să i se pună.

Sarcina de lucru 5

Imaginaţi-vă întocmirea unei declaraţii de martor administrată prin

intermediul unei comisii rogatorii pornind de la aspectele teoretice
asimilate.

Clinică judiciară 46
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal

Rezumat
Mijloacele de probă prezentate nu sunt singurele, pe lângă acestea folosindu-
se o serie de procedee probatorii, cum ar fi: capcanele criminalistice,
controalele economice, audierea sub influenţa narcoticelor, a interogatoriilor
de lungă durată, folosirea poligrafului, etc. Orice mijloc de probă nu trebuie
să lezeze dreptul la tăcere al acuzatului, precum şi integritatea fizică şi
morală a acestuia. De aceea, probele trebuie să fie loiale. Probele care nu au
fost obţinute şi prezentate în conformitate cu legea trebuie înlăturate şi nu
pot sta la baza administrării actului de justiţie. Sancţionarea obţinerii unor
probe nelegale trebuie corelată cu dispoziţiilor art. 15 din Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului împotriva torturii şi a altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante la care România a aderat.
Legea nu stabileşte o prioritate privind valoarea probantă a unei declaraţii
luate în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, astfel încât se va
aplica regula generală prescrisă de art. 69 din Codul de procedură penală.

Clinică judiciară 47
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal

Teste de evaluare
1. Comentaţi procedura interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice
prin prisma art. 911 Cod procedură penală.
2. Ascultarea martorilor minori.
3. Explicaţi de ce persoanele care pot să opteze cu privire la darea unei
declaraţii în calitate de martor, de cele mai multe ori preferă să nu dea
declaraţii.
4. Explicaţi procedura constatărilor medico-legale.
5. Care sunt cazurile în care expertiza psihiatrică este obligatorie şi de ce
consideraţi că legea a instituit această obligaţie.

Clinică judiciară 48
Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal

Bibliografie minimală
Neagu, Ion (2010). Tratat de procedură penală, Partea specială,Ediţia a II-a revăzută
şi adăugită. Bucureşti. Editura Universul Juridic, pp. 436-539.

Theodoru, Gr. (2007). Tratat de drept procesual penal, Bucureşti. Editura Hamangiu,
pp. 329-425.

Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală, Partea generală, Ediţia a III-a

revizuită şi adăugită. Bucureşti, Editura Paideia, pp. 331-399 .

Constituţia României.

Codul de procedură penală în vigoare.

Codul penal în vigoare.

Clinică judiciară 49