ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

REFERAT

PRINCIPIILE FISCALITĂȚII

BUCUREȘTI,

2019
CUPRINS

Introducere..............................................................................................3

Raportul juridic fiscal.............................................................................3

Principiile fiscalității.............................................................................4-5

Concluzii..................................................................................................5

Bibliografie ...................................................................................................6.

2
 Constituţia României statuează: „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin
impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice”, în consecinţă, taxele şi impozitele ţin de
realitatea cotidiană, iar importanţa şi procesul constituirii unor fonduri comune
afectează întreaga societate.
Dreptul fiscal reglementează raporturile juridice care apar în procesul
colectării –realizării – impozitelor şi taxelor de la persoanele fizice sau persoanele
juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxabile 1 stabilite prin
lege pe teritoriul fiscal al statului, precum şi raporturile juridice care apar în întregul
proces de administrare a taxelor şi impozitelor.
Dreptul fiscal este o ramură a dreptului public. În consecinţă, raporturile
juridice fiscale sunt raporturile de drept public reglementate de norme juridice de
drept public. Acest aspect reprezintă regula, astfel, în cadrul raporturilor juridice de
drept fiscal, unul dintre subiecte este statul, printr-un organ de specialitate care intră
în raportul juridic de pe poziţia de purtător al autorităţii de stat. Această
particularitate creează o poziţie juridică de subordonare a tuturor subiectelor faţă de
subiectul purtător al autorităţii de stat. O consecinţă importantă este aceea că, de
regulă, actele juridice administrativ-fiscale emise în acest domeniu sunt executorii
prin ele însele.

Raportul juridic fiscal

Raportul juridic de drept fiscal poate fi definit ca reprezentând o relație socială

care privește plata unui impozit, a unei taxe, ori a altei contribuții bănești, relație
reglementată de normele de drept fiscal.
Ca oricare raport juridic, și raportul de drept fiscal are premise și îi pot fi
asociate elemente. Una dintre premisele raportului juridic de drept fiscal este norma
juridica aplicabila relațiilor sociale date.
Raportul juridic fiscal cuprinde raportul de drept material fiscal şi raportul de
drept procedural fiscal. Raportul de drept material fiscal cuprinde totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu creanţele fiscale. Raportul de drept
procedural fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care apar în legătură cu
administrarea creanţelor fiscale.
Raporturile fiscale sunt guvernate de o serie de principii fără de care sistemul
de impozite și taxe nu poate funcționa.
Principiile fiscalității sunt reglementate în articolul 3 din Codul Fiscal.

1
1 Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura C.H. Beck, ediţia 4, Bucureşti 2011, p. 1.
3
 Principiile fiscalității

a) Neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de

investitori și capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând prin nivelul impunerii
condiții egale investitorilor, capitalului român și străin.
Potrivit acestui principiu, impozitele şi taxele nu vor fi diferenţiate în funcţie
de cetăţenia investitorului sau originea capitalului (român sau străin) şi nici în funcţie
de forma de proprietate;

b) Certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să

nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să
fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege
sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de
management financiar asupra sarcinii lor fiscale.
Principiul certitudinii trebuie să asigure contribuabilului convingerea că legea
fiscală se aplică de o anumită manieră, că interpretarea ei este unitară,
necontroversată şi se aplică la fel în toate situaţiile de acelaşi fel.

c)  Justețea impunerii sau echitatea fiscală asigură ca sarcina fiscală a

fiecărui contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcție
de mărimea veniturilor sau a proprietăților acestuia.
Echitate nu înseamnă egalitate. Introducerea cotei unice de impozitare nu
înseamnă abdicarea de la principiul echităţii, impozitele fiind diferenţiate atât după
mărimea lor, dar şi după natura lor. O excepţie atenuată o reprezintă contribuţiile
minime ori impunerea în sistem forfetar. Garanţia echităţii se aplică, pe fond, şi
persoanelor juridice, deşi nu este consacrată expres, mai ales sub influenţa
exigenţelor dreptului european.

d) Eficiența impunerii asigură niveluri similare ale veniturilor bugetare de

la un exercițiu bugetar la altul prin menținerea randamentului impozitelor, taxelor și
contribuțiilor în toate fazele ciclului economic, atât în perioadele de avânt economic,
cât și în cele de criză.
Acest principiu este strâns legat de principiul neretroactivităţii legii, în speţă a
legii fiscale. Rezultă că legea fiscală dispune numai pentru viitor. Condiţionarea de a
nu duce la efecte retroactive defavorabile generează asemănări cu legea penală care
nu retroactivează decât în cazul legii penale mai favorabile. Deşi nu prevede în acest
sens, se poate interpreta că legea fiscală mai favorabilă poate retroactiva. Denumirea
principiului, respectiv eficienţei impunerii, impune ca interpretarea şi aplicarea legii

4
fiscale să se facă astfel încât să producă efecte, să nu fie lipsită de efecte, să ducă la
realizarea legii fiscale şi ajungerea în buget a sumelor ce se cuvin acestuia.

e) Predictibilitatea impunerii asigură stabilitatea impozitelor, taxelor și

contribuțiilor obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puțin un an, în care nu pot
interveni modificări în sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe și
contribuții obligatorii.
În cazul în care produc se introduc sau se majorează impozite, taxe şi
contribuţii (ori se elimină/reduc facilităţi), acestea intră în vigoare la data de 1
ianuarie [a anului următor] şi nu pot fi modificate în cursul anului respectiv.

Concluzii

Fiscalitatea înteleasă ca sistem de percepere a impozitelor și a altor obligații

fiscale, ca ansamblul legilor, regulilor și practicilor referitoare la fundamentarea,
calcularea și perceperea impozitelor, ocupă locul cel mai important în prelevările
obligatorii la bugetul public.
Astfel, viziunea fiscală trebuie să fie calitativă și activă, prin stimularea
inițiativei. În fazele de recesiune economică statul trebuie să acționeze cu precădere
în direcția reducerii gradului de impozitare în scopul încurajării atât a consumului cât
și a investițiilor. În schimb, în etapele de dezvoltare economică fiscalitatea se
majorează pentru a încetini ritmul cererii de consum și al investițiilor private.
Transpunerea în practică a legilor fiscale asigură funcționarea corectă a
mecanismului fiscal și realizarea creanțelor fiscale.
Prin respectarea pricipiilor ce stau la fundamentul fiscalității, fiscalitatea își
îndeplinește funcțiile în societate, asigurând resursele monetare necesare pentru
satisfacerea nevoilor comune.

5
 Bibliografie

Dr. Marilena Ene, Drept financiar și fiscal - Note de curs.

Dan Drosu Șaguna, Drept financiar și fiscal – Editura Hamangiu

Ionita Cochințu, Drept financiar și fiscal – suport de curs.