Sunteți pe pagina 1din 7

Batranetea ca etapa de varsta

Bătrâneţea reprezinta „etapa de viaţă” cea mai completă, cu cele mai multe semnificaţii, iar
îmbătrânirea este singurul mijloc de a trăi un timp dens prin valorificarea experienţei acumulate.
Înţelegerea şi capacitatea de a percepe ce merită şi ce nu merită acordarea de timp, ce merită şi ce
nu merită efortul, atenţia, ce este valoros şi ce nu este valoros, puterea de a răspunde marilor
întrebări.

Bătrânţea este, trecând peste partea reprezentată de neplăceri (ca să nu spunem suferinţe), vârsta
ultimelor concluzii ale existenţei umane.

Din punct de vedere fizic se putem spune că există o relaţie între vârsta cronologică şi biologică, în
sensul că, înaintarea în vârstă a omului îşi va pune amprenta asupra organismului său, aspectul fiind
de cele mai multe ori relevant în aprecierea vârstei unui om. Din punct de vedere spiritual lucrurile
nu se petrec la fel. Astfel, poţi fi "bătrân" la vârsta a doua, dar să-ţi păstrezi tinereţea spirituală până
la adânci bătrâneţi.

Bătrâneţea este perioada în care se evidenţiază manifestări de declin, dar care nu se desfăşoară
liniar, ci oscilant, cu disocieri şi remedieri, la care participa multi factori de ordin fiziologic, social, fizic
şi psihologic. Gerontologul francez Michel Philibert propune ca bătrâneţea să nu mai fie privită ca o
perioadă de stagnare, aşa cum sunt majoritatea oamenilor tentaţi să o considere, ci ca o etapă
firească în neîntreruptul urcuş al vieţii până la moarte. Se poate spune că această perioadă a
îmbătrânirii combină o serie de elemente contradictorii. Astfel, un om care ajunge la această etapă a
vieţii acumulează o experienţă foarte mare, avand un plus de înţelepciune, de echilibru, de
cunoaştere, o mare selecţie a valorilor, dar în acelaşi timp se confruntă şi cu o regresie biologică şi
uneori socială. In fazele de regresie, destructurarea intelectuală influenţează destructurarea afectivă
şi invers, iar şocul afectiv al ieşirii din profesie (pensionarea) influenţează structurile de personalitate.
Din punct de vedere al parametrilor biologici, bătrâneţea poate fi identificată cu o perioadă de
descreştere, caracterizându-se prin diminuarea masei metabolice a persoanei şi mărirea celei inerte,
diminuarea performanţelor.

In urma unor studii psihologice s-a demonstrat că omul nu este făcut pentru inactivitate, iar
stimulările (fizice, intelectuale) îi pot întreţine echilibrul vieţii. (Piaget J., Roşca Al.). 89 Dacă in prima
jumătate secolului XX teoriile aratau ca bătrâneţea era văzută ca o stare de regres biologic, cu timpul
a aparut o nouă viziune în studiul vârstei a treia, o nouă evaluare a conceptului de bătrâneţe.

Studiile au demonstrat că un minim de succes şi de responsabilitate acordate unui om pot întârzia


apariţia îmbătrânirii precoce. Îmbătrânirea nu înseamnă numai involuţie, ci şi evoluţie, nu reprezintă
numai pierdere de informaţie, creştere de inerţie, ci şi procese progresive, noi posibilităţi de
autoreglare, compensare şi acomodare. Totodată, îmbătrânirea reprezinta fenomenul universal,
care trebuie cercetat nu doar ca etapă de sfarsit a ontogenezei, ci ca un proces complex cu un debut
care poate izbucni oricand şi la vârste fragede.

Exista tipuri diferite de îmbătrânire: a) îmbătrânirea fiziologică, unde vârsta biologică este
armonizată cu cea cronologică; b) îmbătrânirea nefiziologică - în care vârsta biologică depăşeşte
vârsta cronologică; c) îmbătrânirea patologică, care amplifică îmbătrânirile nefiziologice; d) patologia
specifică senescenţei, care agravează îmbătrânirile "nefiziologice" şi contribuie la îmbătrânirea
patologică .

Spencer A. Rothus (1989), arată că ereditatea are un rol important în procesul imbatranirii, astfel
acei oameni ai căror părinţi şi bunici au trăit până la 80 - 90 de ani au o şansă mai bună de a atinge şi
ei această vârstă. Tot el arată că factorii de mediu au la rândul lor un rol important în procesul
îmbătrânirii, astfel, oamenii care fac în mod regulat exerciţii de mişcare se pare că trăiesc mai mult.
Bolile, stresul, obezitatea, fumatul, alcoolul pot contribui la accelerarea îmbătrânirii. Răspunsul la
situaţii stresante mobilizează fiinţa umană care este pusă în faţa unor cerinţe noi de adaptare.
Cercetările lui Meerson în 1989 şi Cutlir în 1991 au evidenţiat că stresul duce la uzură celulară,
biologică, fiind implicat direct în îmbătrânire şi senescenţă.

De foarte mare importanta din punct de vedere biologic şi psihologic în procesul îmbătrânirii este
scăderea capacităţii de adaptare la nivelul funcţionării diferitelor organe, la nivelul metabolismului
celular şi la nivelul funcţiilor psihice . Cercetările care s-au efectuat în această privinţă, arata faptul
că, abia după ce oamenii au trăit mai multe schimbări, pe care noi Ie considerăm specifice
îmbătrânirii, cum ar fi pensionarea, pierderea soţului sau a soţiei, pierderea prietenilor, o sănătate
şubredă, sunt dispuşi să accepte faptul că sunt bătrâni. (I.M. Darley, S. Glucksberg, R. Kinchla, 1991)
In psihologie se folosesc două criterii de apreciere a vârstelor: biologic şi cronologic, ultimul fiind cel
mai frecvent utilizat.

Adevăratul test de maturitate nu este dat de vârsta pe care o are o persoană, ci de felul cum
reacţionează ea în diferite situaţii inedite (A.S. Rothus, 1989) In principiu s-a stabilit ca vârsta de 65
de ani să fie limita de la care o persoană se consideră ca fiind vârstnică (L. Enăchescu, M. Marcu,
1999). Sunt factori care fac ca unele persoane să atingă vârsta marilor longevivi, în condiţii fizice şi
psihice bune, iar alţii, dimpotrivă, să prezinte o deteriorare rapidă, precoce. Perioadele bătrâneţii
considerate ca perioade postadulte, se caracterizează prin: - acumulare de oboseală şi uzură internă,
scăzând funcţionalitatea psihică; - pensionarea; - reducerea familiei prin plecarea copiilor creează
modificări în privinţa stilului de viaţă; - coeziunea matrimonială intră în crize prin decese; - bolile de
degenerescenţă ce creează o anumită vulnerabilitate în raporturile cu ceilalţi.

Vârsta a treia este o perioadă specială, fragilă care necesită un studiu complex, integrativ din toate
perspectivele: biologică, psihologică şi socială.

Din perspectiva biologica

Modificările cele mai semnificative ar fi: scăderea energiei intelectuale (a libidoului) şi a eficienţei
adaptării, îmbătrânirea fiziologică se realizează fără seisme prea evidente, deoarece, organismul
antrenează rezervele compensatorii şi parcurge forme de echilibrare proprii extrem de complexe. In
îmbătrânire, un rol important revine degradării celulelor, ţesuturilor şi a organelor. In urma
îmbătrânirii celulelor şi ţesuturilor se manifestă în exterior o serie de caracteristici dintre care cea
mai evidentă este modificarea aspectului general al pielii care îşi pierde elasticitatea determinând
fenomenul ridării, mai ales în zona feţei şi a mâinilor. Specific este şi procesul de încărunţire, ce
devine evident spre 50-55 de ani, mai ales la tâmple. Mişcările devin mai greoaie, lipsite de supleţe şi
forţă datorită diminuării mobilităţii articulaţiilor pe de o parte, iar pe de alta, datorită atrofierii lor. La
nivelul organelor interne au loc de asemenea fenomene de degradare, mai ales la nivelul cordului şi
plămânilor, dar în general are loc o scădere a funcţionalităţii organelor interne determinând o serie
de boli pe care oamenii le întâmpină la această vârstă. Procesul de îmbătrânire este amplificat de
modificările hormonale ce survin mai ales după 65 de ani. Reducerea capacităţii organismului de a
satisface exigenţele alimentare foarte mari ale creierului determină degradarea şi îmbătrânirea,
regresia fiind mai accentuată spre 70-75 de ani. Modificări importante au loc şi în ceea ce priveşte
somnul şi funcţiile sale recuperative. Odată cu înaintarea în vârstă are loc şi o modificare a
caracteristicilor temperamentale, îmbătrânirea aducând după sine o diminuarea a reactivităţii şi
mobilităţii, conturând un temperament cu note flegmatice. Toate aceste aspecte constituie baza
biologică a expectanţei de viaţă care se poate modifica. Există tot mai multe remedii şi modalităţi de
tratament ce crează o îmbunătăţire a condiţiei generale de viaţă, o mai bună sănătate a oamenilor în
vârstă, determinând o creştere a longevităţii şi a mediei de vârstă.

Din perspectiva sociala

Abordând această problemă a reprezentării sociale asupra bătrâneţii şi bătrânilor, sugestivă pare a fi
concluzia la care a ajuns Simona de Beauvoir: despre bătrâneţe ştie toată lumea, dar ce este ea cu
adevărat numai bătrânii ştiu. S a facut un studiu efectuat pe un eşantion de 50 de persoane, cu
structură stratificată s-au extras câteva concluzii: reprezentările sociale ale bătrânilor şi ale celorlalţi
indivizi ce aparţin altor categorii de vârste sunt diferite, însă ele se îmbogăţesc odată cu înaintarea în
vârstă şi chiar se apropie de imaginile bătrânilor prin acumularea de informaţie şi experienţă. Astfel,
până la vârsta adolescenţei nepoţilor, bătrânii sunt bunicii minunaţi, înţelepţi, buni, generoşi,
totdeauna mulţumind dorinţele acestora, mediind conflictele cu părinţii. Această imagine se menţine
şi mai târziu, dar este eclipsată de noi constatări: zgârcenie, irascibilitate, neputinţă, incoerenţă,
nerăbdare. Insă prima reprezentare este dominantă, păstrând rolul de a orienta în continuare
comportamentul celor tineri în virtutea acelui sentiment de datorie pentru rolul bunicilor în creşterea
şi îngrijirea nepoţilor, de respect pentru anii, nevoile, necazurile prin care au trecut, pentru "părul
alb", de înţelegere chiar, pentru toate aceste modificări ce intervin la nivelul personalităţii bunicilor,
ce ţin mai mult de afectiv şi mai puţin de cognitiv. Bătrâneţea înseamnă uzură, deteriorare,
modificare, dar nu întotdeauna şi nu în primul rând boală. Sentimentul neputinţei se acutizează pe
măsură ce regresia fiziologică se accentuează: posibilităţile de constatare a lumii exterioare fiind din
ce în ce mai reduse, se instalează sentimentul de izolare, care sperie în cele mai multe cazuri. El însă
are şi alte surse: pierderea rolului social, proiectiv, a prestigiului, a responsabilităţii sociale, a rolurilor
şi statutelor în familie, abandonul în instituţiile de ocrotire. Bătrânii se tem de singurătatea în
suferinţă şi, mai ales, de aceea din clipa morţii, pentru care, de altfel, se pregătesc material şi
spiritual. Totuşi nu puţine sunt cazurile de autoizolare, de retragere din lume, din viaţa socială, dacă
nu există motive suficient de puternice care să-i scoată din apatie, din blazare. Totodată, la vârsta a
III-a s-a sesizat o anumită disonanţă cognitivă între valorile realităţii trecute pe care le regretă şi pe
care le consideră superioare în comparaţie cu cele prezente, disonanţă pe care n-o mai pot echilibra
pentru că mecanismele învăţării sunt afectate şi pentru că îi opreşte sentimentul că s-a schimbat ceva
pe care nu pot şi nu vor să-l înţeleagă. Sentimentul de abandon constituie o faptă cu urmări
deosebite asupra personalităţii abandonatului. Nimic nu poate justifica un asemenea gest întrucât, în
general, în relaţiile interumane din cadrul familiei apar în prim plan aspecte de natură afectivă, care
înglobează foarte multe elemente: afecţiune, mare apropiere sufletească, grijă, sprijin, puternică
suferinţă şi atracţie interpersonală. Efectele psihotraumatizante ale abandonatului sunt
incontestabile. Pentru menţinerea echilibrului psihologic, a sănătăţii psihice a individului, este
necesară, în primul rând, menţinerea unor relaţii normale inter-familiale. Starea de abandonat se
poate asocia cu instalarea unor stări depresive, a unor atitudini de autoizolare, de autodepreciere şi
autodevalorizare, de aceea se impun măsuri de acţiune educaţional terapeutică, orientate în direcţie
suportiv-compensatorie. Abandonul în lumea umbrelor trecutului, ce se extinde tot mai mult în
comparaţie cu cea a prezentului care se îngustează, este adeseori singura modalitate de existenţă a
celor vârstnici. Totuşi ei au nevoie de iubire şi mai pot încă să iubească, chiar dacă se tem să
recunoască acest lucru. Bătrânii trebuie imaginaţi şi cunoscuţi prin prisma nevoilor, dorinţelor,
sentimentelor şi intereselor lor; atunci poate îi vom înţelege mai bine şi îi vom ajuta mai mult.

Din punct de vedere cognitiv şi afectiv toţi oamenii suferă la un anumit moment de o îmbătrânire
psihologică, dar sunt şi bătrâni care la vârste înaintate (peste 80 de ani) păstrează o bună
adaptabilitate a funcţiilor psihice. Schimbările care intervin la vârsta a treia există, ele nu pot fi
contestate de nimeni, dar unele sunt mai problematice, altele mai puţin. Skinner (1983)
argumentează că multe din căderile psihice care se produc la vârsta a treia sunt datorate mai mult
unui "mediu de îmbătrânire", decât unei persoane ce îmbătrâneşte. In anumite cazuri tendinţa
oamenilor este de a recurge la abandon, renunţare, considerând că la vârsta lor nu mai este potrivit
să faci anumite lucruri, pentru că nu s-ar cădea. In alte cazuri schimbările cognitive, considerate ca
fiind ireversibile, pot fi consecinţele altor probleme psihologice, cum ar fi de exemplu depresia. Dacă
tratăm depresia, performanţele intelectuale pot să crească, ca urmare schimburile nu sunt
ireversibile (M. S. Albert, 1981, M. Lăzărescu, 1994). Un factor important care participă la
determinarea modificărilor psihologice şi tulburărilor psihice este conştientizarea îmbătrânirii, cu
incertitudinile pe care le generează privind perspectivele de viitor. Alţi factori care condiţionează
declinul psihic la vârsta a treia sunt: natura subiectivă; structura anatomo - fiziologică a individului;
condiţiile de mediu; rezistenţa organică; etc.

In privinţa capacităţilor cognitive, profesorul Wamer Schaie a efectuat cercetări ample ajungând la
concluzia că se poate observa un slab declin după vârsta de 60 de ani, dar pentru cei mai mulţi
oameni acesta se manifestă după 80 de ani. Procesele de cunoaştere complexe sunt influenţate de
experienţa cultural-intelectuală, dar şi de capacităţile funcţionale constituite în timp:

a) Memoria - degradarea ei este mai pregnantă

b) Gândirea - devine mai lentă apărând un bradipsihism de fond;

c) Atenţia dinamică: concentrarea devenind mai dificilă, cu fluctuaţii şi distributivitate scăzută.

d) Limbajul devine mai rar şi pot apărea modificări de voce cu pauze mai lungi;

e) Emotivitatea, nervozitatea, irascibilitatea devin mai pronunţate, apar fenomene de slabă


cooperare, anxietate, capricii etc.;

f) Inteligenţa poate să se menţină relativ activă, operativitatea nespecifică se conservă relativ bine în
prima etapă între 65 - 70 de ani, dar scade mulţimea ideilor, se manifestă momente de „vid
intelectual", urmate de momente de conştientizare a declinului.

Există însă multe persoane în vârstă care reuşesc să-şi conserve luciditatea şi echilibrul psihic general,
rămânând active, cooperante, deschise la nou şi cu o adaptare bună. Din punctul de vedere al
afectivităţii, emoţiile devin mai primitive, stările depresive au o frecvenţă mai mare la persoanele în
vârstă determinând dezechilibre interne şi perturbând relaţiile individului cu cei din jurul său, creând
fenomene de dezadaptare (depresia însoţită de o stare de teamă faţă de ideea morţii şi regretul
pentru perioadele fericite din viaţa individuală, accentuarea stărilor depresive după pierderea
partenerului sau a cunoştinţelor de vârstă apropiată, ideea de inutilitate, sentimentul de frustrare,
pesimism, inhibare, nefericire, nelinişte, negativism, greutăţi de comunicare - toate determinate de
depresie).

În cadrul tulburărilor afective la vârsta a treia se realizează şi fenomenul de hipertrofiere a sinelui, ca


urmare a raportării la propria persoană a tuturor faptelor, totodată are loc justificarea
comportamentului prin dilatarea drepturilor personale şi atrofierea sensibilităţii. Printre modificările
care se produc mai apar şi hipoamneziile, care pot apărea şi pe fondul unor nevroze şi psihoze ca
fenomene secundare, iar în stările grave apar amneziile. Pot aparea şi idei ipohondrice, când
persoana se crede bolnavă somatic şi consideră că nu i se acordă atenţia cuvenită, sau nu este
crezută.

In plan comportamental, persoanele cu astfel de tulburări se manifestă ca: nervoase, iritabile, cu


sentiment de frustrare, dificultăţi adaptative, dificultăţi de integrare în colectiv, lipsă de cooperare,
egocentrism accentuat.

Prin urmare, aspectele psihologice pot afecta structura psihică a vârstnicului, în toate aspectele ei:
senzoriale, cognitive, afective, motivaţionale şi comportamentale.

Senescenţa personalităţii

Omul, fiind o fiinţă integrată în mediul social, psihismul său va exprima interacţiunile sale cu acest
mediu, în îmbătrânire survenind dereglări de integrare din cauze diferite: schimbări de roluri şi statut,
lipsa de înţelegere a anturajului, scăderea capacităţii de adaptare a vârstnicului, toate având răsunet
în psihismul acestuia. Senescenţa personalităţii este marcată de modificarea atitudinilor faţă de noua
situaţie pe şirul fiziologic, pe care subiectul o resimte drept critică şi frustrantă, de modificare a
perspectivelor viitorului şi preocuparea faţă de fenomenul morţii. Psihologia senescenţei are trei
aspecte generale (C. Bogdan, U. Şchiopu):

1. Caracterul diferenţial - se referă la faptul că îmbătrânirea se realizează diferit de la o persoană la


alta, dar şi la nivelul aceleiaşi persoane de la un sistem la altul, de Ia o funcţie la alta.

2. Polideterminarea senescenţei psihologice — subliniază importanţa interacţiunilor subiectului cu


mediul său, ceea ce face ca nivelul îmbătrânirii să depindă mai puţin de vârstă şi mai mult de
particularităţile genetice, somatice, morale, sociale sau culturale ale vârstnicului.

3. Caracterul relativ al deficienţelor — spre deosebire de cea patologică, senescenţa fiziologică


normală se instalează fără seisme prea evidente, deoarece organismul în general, şi psihismul în
special, antrenează rezerve compensatorii şi echilibrări specifice deosebit de complexe.

La nivelul personalităţii distingem două aspecte principale:

a) atitudinea sau sistemul de atitudini ce se elaborează în raport cu situaţia existenţială


complexă a vârstnicului;

b) accentuarea unor trăsături de personalitate, care până la această vârstă au fost mai mult sau
mai puţin controlate.
In funcţie de primul aspect, vârstnicii se pot grupa astfel:

1. situaţia existenţială este percepută ca dezarmantă sau copleşitoare - în acest cadru se vor
dezvolta modele de îmbătrânire cu risc patogen crescut favorizând trăsăturile egocentrice,
introversive, depresive şi anxioase, tendinţe hipocondrice.

2. situaţia de vârstnic este percepută constructiv (sanogen) - se dezvoltă modele de


îmbătrânire optime, vârstnicii demonstrând o personalitate echilibrată, reinvestindu-şi forţele într-o
activitate pe măsura condiţiilor personale, familiale şi sociale.

3. situaţia de vârstnic este refuzată, se neagă voit deficitul ei - se dezvoltă modele cu un risc
patogen crescut, dar spre deosebire de prima grupă ei rămân la nivele de activare ce le depăşesc
posibilităţile (suprasolicitare impusă de un "hiperego"), expunându-se unor căderi, "somatice sau
psihice şi mai greu de depăşit" ulterior. (C. Bogdan, 1988, M. Lăzărescu, 1994).

La cel de-al doilea aspect al senescenţei personalităţii, acesta îşi are suportul în fragilizările
subsistemelor integrate personalităţii. Astfel, adultul analitic devine bătrân cicălitor, circumspectul
devine bănuitor, meticulosul devine stereotip, strângătorul devine avar (C. Bogdan, 1988, M.
Lăzărescu, 1994).

In general , îmbătrânirea psihologică este un proces multidimensional, în care sunt implicate


fenomene de Ia nivel biologic, psihologic, până Ia structuri sociale (familiale, mediul ambiant) în
contextul cărora se desfăşoară îmbătrânirea, dar nu se poate spune că există un tipar universal
valabil de involuţie.

Implicaţiile psihologice ale retragerii din activitate (pensionării) Odată cu retragerea din activitate
sau cu pensionarea are loc o scădere a nivelului de trai, la această situaţie materială adăugându-se şi
una social-psihologică. Retraşi din muncă, dar capabili, disponibili intelectual şi cultural, oamenii în
vârstă sunt pentru societate o cantitate remarcabilă de experienţă, inteligenţă, aptitudini de rezervă,
ce s-ar putea utiliza mai bine. Dezangajarea profesională constituie un eveniment complex cu un
impact puternic asupra persoanelor în vârstă, întrucât se întrerupe brusc fluxul de energie,
expansiunea socială antrenată prin exercitarea profesiunii care până în acel moment întreţinea un
echilibru adaptativ.

Structura Egouiui se confruntă cu un nou context psihologic al mediului în care se manifestă o criză a
intereselor şi a capacităţilor profesionale antrenate până la pensionare, la care se adaugă şi o criză de
prestigiu. Criza intereselor se exprimă printr-o antrenare pe prin plan a dorinţelor latente culturale şi
de loisir -uri, astfel casa, căminul sunt neapărat centrul de greutate; de multe ori are loc o
reorganizare a locuinţei, o organizare a programului zilei: - cresc orele de plimbare şi de drumuri
pentru procurarea celor necesare vieţii de fiecare zi.

In etape mai avansate (după 70-75 de ani) se manifestă o evoluţie mai pregnantă a proceselor de
îmbătrânire. Aceste etape sunt încărcate de melancolie, involuţie (pot fi depresive, delirante şi
demenţiale în cazuri de psihopatologizare); uneori are loc aşa numitul sindrom catard ce se manifestă
prin negaţia (nu voi muri niciodată, vei suferi enorm etc.). Conştiinţa de îmbolnăvire devine tot mai
dură prin conştientizarea pierderii forţelor fizice, mentale şi morale faţă de scopurile şi dorinţele
privind realizările de viitor, mai mult sau mai puţin apropiat. Au loc modificări de caracter,
afectivitate, hărţuieli, insensibilităţi, egoism etc. Toate aceste lucruri se pot întâmpla la persoanele în
vârstă sănătoase, dar bătrâneţea este marcată de multe ori de boală, slăbiciune, dezorientare, iar
aceasta înseamnă dependenţă de alţii. In unele cazuri dependenţa este mare (din cauza dificultăţilor
de deplasare), în schimb personalitatea îşi conservă identitatea şi continuitatea, conduita devenind
însă limitată.

În ultimii ani s-au lărgit preocupările pentru bătrâni, îmbogăţindu-se condiţiile culturale şi
ocupaţionale ale acestora, s-au efectuat progrese importante în geriatrie - sanatorii de tratament
general pentru bătrâni. Totodată se fac eforturi pentru organizarea unui confort material şi
psihoafectiv mai bun în casele de bătrâni, deşi familia şi numai familia este cea care poate întreţine la
bătrâni condiţia viabilă de identitate şi apartenenţă Ia conştiinţa de sine .

In principal, fiecare vârstă, inclusiv a treia, are farmecul şi frumuseţea sa, avantajele şi dezavantajele
sale. La bătrâneţe putem fi în acelaşi timp mult mai detaşaţi de mărunţişurile vieţii, încununaţi de mai
multă înţelepciune şi o mare capacitate de a ierta, lucru destul de dificil în etapele mai timpurii ale
vieţii.

Bibliografie

i  Aniţei, M., 2010, Fundamentele psihologiei, Ed.Universitară, Bucureşti

 Creţu, T., 2009, Psihologia vârstelor, Ed. a III-a revizuită şi adăugită, Ed. Polirom, C., 2002,

 Golu, F., 2010, Psihologia dezvoltării umane, Ed. Universitară, Bucureşti

 Muntean, A., 2006, Psihologia dezvoltării umane, Ed.Polirom, Iaşi

 Radu, N.,1995, Psihologia vârstelor, Ed. Tipografia Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti

 Şchiopu, U., Verza, E., 1995, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică, R.
A- Bucureşti

S-ar putea să vă placă și